Mircea Dorin Istrate - Hristos a înviat! - POEZII PENTRU SÂMBĂTA SEARA (Partea a III a)

 

Mircea Dorin  Istrate

 

POEZII PENTRU SÂMBĂTA SEARA

(Partea a  III a)

 

Hristos a înviat!

 

 

~*~

 

Hristos a înviat! Au spus cu bucurie

Din adâncimi de suflet smerite neamuri toate,

Ştiind că pentru-a nostră promisă mântuire

El însfinţit-a crucea, ne spele de păcate.

 

Născut dintr-o Fecioară, al Domnului trimis

Venit a fost în lume ne-arate dreapta cale,

Poveţe să ne deie, ca raiul cel promis

Să-l merităm la urmă, cu toate ale sale.

 

Şi-n cele ce făcut-a în viaţa-i pământeană

Credinţa El a pus-o la toate temelie,

Ca noi să ştim de-a pururi, că leac la orice rană

Aceasta e şi fi-va, de-acum până-n vecie.

 

Că toate celelalte, minciuna şi trădarea,

Trufia, laşitatea, necinstea de pe lume,

Înalţă pentr-o clipă averea şi mărirea

La cela care fi-va vremelnic, doar un nume.

*

De viaţa am trăit-o în bună rânduială

În dragoste şi-n cinste cu sufletul curat,

La dreapta judecată al nostru nume dară

Va veşnicii în raiul, de-atâtea lăudat.

 

Urmaţi-i aşadară porunca pentru care

El, Jertfitorul nostru, atâtea-pătimit,

Din moarte către viaţă urcat-a ce-a cărare

Ca-n noi să reînvie, de-acum pân’ la sfârşit.

 

***

 

 

 

Dăm veste!

 

De când făcut-ai încă, minuni dumnezeieşti

Cutreierând prin lume de Tine toţi să ştie,

Ne-ai întărit credinţa, că cel promis Tu eşti

Şi Iertătorul fi-vei, de-atunci până-n vecie.

 

Nicicând a noastre lacrimi n-au vrut să se usuce

Şi-amarnica trădare n-am vrut ca s-o uităm,

Când pironit în cuie pe Însfinţita Cruce

Crezut-am că te pierdem şi morţii noi te dăm.

 

Cu Tine, sus pe cruce, păcate de-altădată

De noi nemerniciţii făcute-n şir de vieţi,

Luatu-le-ai să-ţi fie durere încarnată

Ca să le simţi pe toate şi toate să le ierţi.

 

Te-ai dus apoi în moarte ca orice muritor

În lacrimii şiroite a Maicii Născătoare,

Lăsându-ţi, ca să-ţi moară, ce-avut-ai muritor

Şi-ai re-nviat fiinţă, pe veci nemuritoate.

**

Ne-am bucurat Mărite şi-atuncea am ştiut

Că Tu ne eşti de-apururi al nostru Împărat,

De-aceea-n an dăm veste la toți ce-n lume sunt,

Că Iertătorul nostru, HRISTOS, A ÎNVIAT!

 

***

 

 

 

Acum vă bucurați

 

motto

Ați plâns destul, de-acum vă bucurați,

Că înc-odat de cer, ați fost iertați.

 

Când Domnul l-a trimis pe Fiul Sfânt

Să fie Solul Său, pe-acest pământ,

Voi, înfrățiți cu Iuda l-ați trădat,

Și pironit pe cruce l-ați lăsat.

 

De ce? Că El venit-a cu drag să vă arate,

C-acolo sus, în ceruri, după moarte,

Veți fi vecie lungă de vecii

Și-n bucurii de raiuri veți trăi,

De-aici făcut-ați fape lăudate

Și fost-ați buni și iertători în toate?

 

Minuni, El câte toate aici va arătat

A vrut ca voi în bune, întins în lung și-n lat,

Să îmi trăiți de-apururi, a voastre zile toate

Ca prin iubirea acelui de-aproape,

Să fiți cu El în ceruri, după moarte.

 

Poveți v-a dat, așa ca nimeni altul,

Să nu trăiți în viață cu păcatul,

Să spuneți adevărul mai mereu,

Să-l ajutați pe-acela ce-i la greu,

Să vă iubiți dușmanu-ntotdeauna,

Al vostru gând să lepede minciuna,

Și în curat, în cinste și-n dreptate

Să vă trăiți viața, că se poate.

*

Nu v-a plăcut cât toate vi le-a zis,

Nu l-ați crezut că El, e cel trimis,

N-ați vrut trufia s-o lăsați din voi

Și lăcomia să vă lase goi,

A voștii ochi, să creadă nu au vrut

Minuni pe care El, mi Le-a făcut.

 

Ați născocit că-i solul mincinos

Și ce v-a spus, întors-ați voi pe dos,

Și fără remușcări la cele toate

L-ați judecat și l-ați trimis la moarte

Să fie pironit pe-o cruce-n cuie,

Și de acol’ la ceruri să îmi suie.

 

El, l-a rugat pe Tatăl din Ceresc

Să ierte neamul nostru omenesc,

Că El chezaș s-o pune pentru toate

Păcatele ce-n lume-s adunate,

Ca voi cu toți, de-acuma înainte,

Iertați să-mi fiți, întinători de minte.

*

Apoi s-a scoborât în Iad să-nfrunte

Genunea cea cu suflete mărunte,

Iar de acol’, pe moarte a călcat

Și-apoi la cer pe veci, s-a ridicat

Să-mi știe toți că El, A ÎNVIAT!

**

E zi de Paște, deci, vă bucurați

C-al nostru Iertătorul pe cei iertați

I-așteaptă să se-ndrepte-n fapte bune,

Ca la sfârșit, când vor lăsa cea lume,

Să-mi stea cu El la masă în ceresc,

Cât încă fi-va neamul omenesc.

 

***

 

 

 

MARIA, Maica noastră, Născătoare

 

Când ne rugăm la ceruri de iertare

Cu mari speranţe adunate-n gând,

Cucernici ne-nchinăm la Născătoare

Să ne-ocrotească sufletul Ei blând.

 

Că Ea îmi ştie dragostea de mamă

Mai bine cum nu-i alta pe pământ,

De-aceea ne tot iartă şi ne-ndeamnă

Să fim smeriţi şi buni în al ’nost gând,

 

Şi să-i iubim pe cei ce ni-s aproape,

Şi-n fapte bune-n veci să ostenim,

C-aşa în ceruri vom avea de toate

Când vom pleca acol’, să veşnicim.

 

Voi căutaţi mereu a Ei icoană

Şi-o înfloraţi cu gândul vost’ curat,

Rugaţi-vă de Ea, ca de o mamă,

Şi-i mulţumiţi la toate cât v-a dat.

 

Purtaţi-o viu în sufletele voastre

Şi-n gând să o aveţi cât veţi trăi,

C-aşa veţi trece vremurile aspre

Ce cu păcat vă-mbie zi de zi.

 

**

La Tine Maica noastră, Născătoare

Ni-i gândul nostru veşnic lăcrimat,

De-aceea la icoana-Ți din altare

Te-om mângâia pe chip, cu-n sărutat.

 

Tu iartă-ne şi dă-ne sănătate

Şi dulcea fericire ce-o dorim,

Ne ţine depărtaţi de la păcate,

Iar pentru astea-n veci, ţi-om mulţumi.

 

***

 

 

 

A Maicii Domnului grădină

 

Coroană cu stele lucind maiestoasă,

Curată, bogată, cinstită, frumoasă,

Ardealu-i comoară la pofte deschisă,

Râvnită, furată, ciuntită, pretinsă.

 

E glia străbună cu-a dacilor urmă,

Mereu jinduită de hulpava turmă

A celor ce-n veacuri din zări mişcătoare

Pe-aicea făcut-au bătută cărare.

 

Mereu apărată de ceia statornici

Ce-n huma divină crescutu-mi-au spornici,

Dar care, ca viaţa le fie plătită

Ce-a vamă supremă şi-au dat înmiită.

*

Ardealul e rană mereu neînchisă,

Sămănţa iubirii de ţară nestinsă,

În soartă îi pusă durere şi miere,

Şi moarte pe brazdă, şi cea renviere.

 

Noi suntem aicea din vremi, şi-om rămâne

Puterea răbdării s-o ungem pe pâine,

Lăsată-i răsplată, poruncă-i divină,

Ardealul să-l facem a Maicii Grădină!

 

***

 

 

 

Icoana

 

Din candelă feştila împarte cea lumină

În tremurate raze pe chipul din icoană,

Şi-n pâlpâiri se stinge, tot aşteptând să vină

Un înger, ce-ntări-va sfinţenia din ramă.

 

Jur-împrejur a smirnă miroase locu-n care

Puteri nebănuite se ţes din însfinţit,

Ca ruga cea smerită şi calda sărutare

Lăuntrice speranţe să nască înzecit.

 

În faţa ei, de-o samă, în şiruri păcătoşii

În lacrima durerii mereu s-au închinat,

Iar blânda cea icoană, mi i-a cuprins cu ochii

Şi sub privirea-i caldă mereu i-a-mbărbătat.

 

***

Acum, în umbra serii, cădelniţa-n hodină

Un fir de fum îmi toarce spre-altarul scorojit

Şi-n liniştea adâncă, smerit mi se închină

Un preot dat uitării, din veacul învechit.

 

-Fereşte Doamne lumea de rele ce-or să vină

Şi dă-i la păcătosul speranţa de-ndreptare,

Mi-l scoate pe nevolnic, ce iar căzut-a-n tină

Şi dă-i, că-i omeneşte, putere de-nălţare.

 

Iar mie dă-mi osândă de-acuma îndoită

De-am să greşesc cu gândul în faptă şi-n cuvânt,

Că vreau, de merg la Tine, când viaţa mi sfîrşită

Să fiu iertat în toate, ca-ndurătorul sfânt.

 

Apoi, o cruce-şi face spăşit şi-n mulţumire,

Sărută cea icoană cu sufletu-mpăcat

Şi-n gând cuprinde lumea să-i facă ocrotire

În noaptea ce se cerne, pe răbdătorul  sat.

 

***

 

 

 

Însfințitul lemn al crucii

 

motto

Pe coastele cu pruni, din deal în deal

Să aibă veşnicia sfântul semn,

Biserici rânduit-am în Ardeal,

Iar la răspântii, cruci din sfântu-ţi lenm.

 

In cuiburi de credinţă am semănat Ardealul

Punându-i veşnicia în crucile de lemn,

Cu ele miruit-am şi văile şi dealul

Să fac cărării Tale, cel luminat însemn.

 

Din învechite veacuri la ele păcătoşii

S-au închinat cu gândul că fi-vei îmbunat,

Şi tot cerşind iertare la Tine cuvioşii

În lacrima durerii mereu mi s-au rugat.

 

Tu datu-le-ai putere să treacă de necazuri

Să guste bucuria scăpării din nevoi,

Surâsul să apară pe suptele obrazuri

Şi geana de lumină în ochii trişti şi goi.

 

Umplut-ai cu iubire a inimii străfunduri

Când ne-ai legat pământul de raiul Tău din cer,

Şi mâna ai întins-o pierdutului’n adâncuri

Ce se zbătea-n chemarea de iaduri ce te pier.

 

În candelă, Tu, pus-ai un licăr de iubire

Să-mi biruiască ura, să-ţi fie sfântul semn,

Şi aurit-ai Doamne icoane-n strălucire

Tu, veşnic răstignitul în carnea lor de lemn.

 

***

Acum, când urc cărarea spre cea bisericuţă

Ce străjuieşte veacul din vârful meu de deal,

Simt că acolo-i locul şi sfânta biruinţă

Ce mi-a ţinut credinţa, frumosului Ardeal.

 

***

 

*

Mircea Dorin  Istrate