vineri, 3 ianuarie 2025

Ioan Miclău-Gepianu - POET ȘI STEA

 



POET ȘI STEA

 

 

~*~

 

Deseori noaptea pe cer alearg-o stea

Desprinsă din tăria legilor celeste;

Ea ca o rază luminoasă strălucea,

Se prelungea..., și-odată nu mai este -

 

Ardea în propriul ei foc;

Eternitatea lumii părăsind,

Părea ființa unui pierdut noroc,

Și-n calea ei întregu-i corp topind.

 

 

Stele-n cer și stele pe pâmînt:

De sus granit, iar jos o veșnică idee;

Și totuși sub acelaș înveșmânt

De-apururi împreună au să stee.

 

Dar unde-i steaua ceea căzătoare?

Făcută-i praf, sfărmată-n univers,

Iar oamenii o calcă sub picioare;

Și doar Poetul o reânvie-n vers.

 

Iar versurile-s în duh divinitate,

Sunt aripile-ntinse cel poartă pe poet;

În noaptea, nu se ști în care, în pietate,

Se va topi și el, încet, fără regret.

 

~*~

Ioan Miclău-Gepianu

4/1/2025








Ioan Miclău-Gepianu - MÂNDRA MEA CU OCHI CA CERUL!

 



MÂNDRA MEA CU OCHI CA CERUL!

 

 

~*~

 

Mândra mea cu ochi ca cerul,

Și obraz de stepă arsă,

Simt că-n inima ta gerul,

A depus o floare albă, rece, falsă!

 

Mândra mea cu ochi ca cerul,

Ești o luntre pe ocean,

Rătăcind pe valuri negre,

Tot mai tristă an de an!

 

Din obraji ți-au smuls bujorii,

De la sân a ta căldură,

O, dar mândri-ți vor fi zorii,

Te asigură și versul din Scriptură!

 

Mândra mea cu ochi ca cerul,

Țara mea, frumoasă, dulce,

Primăvară e, dar gerul

Nu-l lăsa ca să se culce

 

La inima ta cea Sfântă,

Fii voioasă cu poporul,

Căci el azi spre Ceruri cântă:

Va veni Mântuitorul”.

 

~*~

Ioan Miclău-Gepianu










VIOREL ROMAN - Valea plângerii / 158 - 161 / Căderea Siriei, situația din România și Georgia

 













Alexandra DOGARU - GÂNDUL ZILEI, 3 ianuarie 2025

 













joi, 2 ianuarie 2025

Mircea Dorin Istrate - 2025 Anul Eminescului ( regal de poezie )

 



Mircea Dorin Istrate

Poezii pentru sâmbăta seara

(Eminescului mărire)

regal de poezie

 

2025

Anul Eminescului

 

 

1850-1889

 

 

 

~*~

 

Tu, cel cu har și dar dumnezeiesc,

Luceafăr ești pe-ntinsul Lui ceresc,

Și-n al meu vis preumblător prin noapte

Ești veghetorul vieții mele-n toate.

*

Lăsați noaptea cu cerescul

Lumânarea să v-o-aprindă,

Ca citind din Eminescu,

Zorii zilei, să vă prindă.

 

*

 

 

 

Eminescului cel nemurit

 

 

Înnevoitu-ne-am iară Mărite Eminesc, într-o vreme înămolită, tristă și ternă, să nu putem a fi  împreunați cu toți cei care te iubim sub umbra ta ocrotitoare, ca să putem  pune fiecare, în mierea cuvintelor potrivite ce ne vine din suflet, cât de dor ne este de tine, de neasemuitul și  încă neîntrecutul tău vers, pe care poate că însuși Bunul Dumnezeu ți l-a șoptit la ureche, pentru a fi leac  alintător întinatelor noastre suflete.

Din înaltul cel ceresc, unde Domnul te-a chemat să ne fi nemuritor Luceafăr veghetor de conștiințe, tu dă-ne tărie și putere, ca să răzbim prin cuvânt în această nemiloasă și mincinoasă lume, pe care să o îmbunăm și să o facem mereu mai frumoasă, mai iertătoare, mai smerită , mai virtuoasă și mai plină de toate darurile pe care Bunul Dumnezeu ni le-a dat fiecăruia încă de la născare.

Ție, nemuritul nostru cel drag, noi poeții îți închinăm cuvântul versului nostru, spre a te cinsti și a te nemuri în inima neamului tău în veci de veci, pentru că tu ne ești steaua cea călăuzitoare menită a ne scoate din pustiul întinatelor noastre păcate cu care ne-ndulcim de-o bună bucată de timp, pentru a ne pune pe calea cea bună și a ne îndrepta spre lumină.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Tu ne fost-ai, tot și toate

(Eminescului mărire)

 

Eu, ce sunt NEPOT la rându-mi, din Adamul românesc,

Cu smerit MĂ-NCHIN la tine, preaiubite Eminesc,

Trăitor CÂNDVA pe glie în ferice și-n amare,

Ce-ai avut DUMNEZEIRE în gândire bobi de har,

Ca s-ADUNI în poezie MIEREA raiului divin,

Îndulcita-NFIORARE și CERESCUL, să mă-nchin,

La Issusul, Iertătorul și la Maica Preaiubită,

Și la Tatăl, ce făcut-a lumea cea nemărginită.

 

Fiindcă tu-ai știut mai bine ce-i PUTEREA din cuvânt

Și cum ea poate s-ADUNE lumea, și să-i de-a AVÂNT,

Cum iubirea SCHIMBĂ omul și mi-l face IERTĂTOT,

Cum tot ea UNEȘTE neamul, fie-n veci NEMURITOR,

Cum VISAREA mi te poartă prin cerescul nesfârșit,

Dezlegând mii de MISTERE despre-acel nemărginit,

Cum cea lume îmi RENAȘTE din hulita ceea MOARTE,

Cum cândva a noastră MINTE, mi le-o ști pe tot și toate.

 

Tu ai fost CUVÂNT de GENIU , tăinuita-NFIORARE,

Demiurg  prin căi CELESTE într-o clipă de VISARE,

CRONICAR la vremi trecute cu ISTORIE măreață,

Purtător de-NVĂȚĂMINTE  din ce ea încă ne-nvață,

SUFERINȚA dintr-un suflet amărât și întristat,

Și IUBIREA necuprinsă, ce stă-ascunsă-ntr-un OFTAT.

 

Și-ncă ești, cum Domnul vrut-a, VEGHETOR de conștiință,

Peste toată românimea ceea încă de-o ființă,

Și-ncă dragostea de ȚARĂ, și de sfânta LIBERTATE,

De CREDINȚA strămoșească și de DATINILE toate,

Să le ținem NEMURITE cât vom fi pe astă glie,

Pentru URMĂTORII noștri, în cea vreme ce-o să vie.

 

Ne-ai fost STEA și CĂLĂUZĂ ce-am trecut pe calea vieții,

Prima RAZĂ de lumină din ivitul dimineții,

SOMNUL ce închide pleoapa la robitul muncitor

Și SPERANȚA ce-i în gândul fiecărui muritor,

Iar de azi îmi ești LUCEAFĂR, pe cerescul necuprins

E ca să te știu APROAPE,  lângă toate care mi-s,

CLIPE în cuprisul vieții, TAINĂ, boabă-nlăcrimată

După TINE, care fost-ai, tot și toate, laolaltă.

 

***

 

 

 

Cărărind prin cer cu stele

 

Câte LUMI sunt pe acolo, în AFUNDUL Tău ceresc,

Câte RAIURI, câte IADURI mi se NASC și se SFÂRȘESC,

Câți ca MINE-n universuri au TRĂIRE și GÎNDIRE,

Câte RELE câte BUNE fac aceștia-n NESFÂRȘIRE,

Doar POETUL, cu-a lui MINTE înclinată spre VISARE,

ȘTIE, VEDE și CUPRINDE, toate astea, nu oricare.

 

Noi l-AVEM pe Eminescu, cel LUCEAFĂR în rotire,

UMBLĂTOR prin Căi Lactee, ce-mi cuprinde în GÂNDIRE,

ÎNCEPUTURILE lumii, mersul ei până la noi,

Și cum fi-va VIITORUL, ce sortit e pentru voi,

Câte PATIMI, cât URGIE am avut de îndurat,

Cât TAINE neștiute, veți avea voi de-NVĂȚAT,

Ca să fiți cum Lui îi place, plini de HARURI, ne-ntinați,

PURI ca neaua-n miezul iernii, într-u toate, lăudați,

Ca pe mână să vă lase, NESFÂRȘITUL Lui ceresc,

Ca la urmă voi să-l faceți, CUIB de RAI, în pământesc.

 

DESLUȘIȚI cu luare-aminte, ce poetuîn vers vă SPUNE,

Că-n ROSTIREA lui frumoasă este multă-NȚELEPCIUNE,

Câtă el cu-a lui GÂNDIRE, socotind și cu răbdare

A văzut cu OCHII minții, în adânca lui VISARE.

 

OCROTIȚI-vă poeții, fiindcă ei visează încă

Ce e DINCOLO de stele, în lărgimea cea adâncă,

Și-ncă ei vă pun în minte, GÂNDUL cel de început,

Să-mi răspundeți la-ntrebarea: CINE astea le-a făcut?

 

Fără el am fi NIMICURI, tot orbecăind în noapte,

Când din’nalturi auzi-vom doar ușoare, slabe ȘOAPTE,

Ce ne CHEAMĂ sus, în ceruri, să-i vedem a lui MINUNI,

Nu să STĂM în astă tină, înglodați în VECHI minciuni.

*

Mulțumi-ți-om drag poete, pentru tot ce ne-ai LĂSAT,

TAINE vechi, ce noi de-acuma le-om avea de ÎNVĂȚAT,

Despre ce îmi e de-ASUPRA, cînd privim la cer cu stele,

Și cu GÂNDUL duși departe, cărări-vom, printre ele.

 

***

 

 

 

Lăcrimată, geana mea se-nchide

motto

Lăcrimată, geana mea se-nchide,

Peste versul tău divin de poezie,

Unde-ai vrut a toate le cuprinde

Cât a lumii-nțelepciune știe,

*

Tu, ne dai o boabă de visare,

Tu, ne urci cu tine-n Carul Mare

Și ne duci din păcătos lumesc

Pe cărări din ‘naltul cel ceresc,

Să vedem ce nici nu vrem a vede,

Să ne-arăți ce nici putem a crede,

Iar apoi, întorși în lumea noastră,

Să te vrem rămâi, nestinsă astră,

Veghetor din ceruri nesfțrșite,

Peste-a noastre gânduri, răvășite.

 

Fiindcă versul tău e leac pe rană,

Ruga ta, în față la icoană

E iubire pentru neam și țară,

Pentru lumea care stă să piară,

Pentru cela părăsit de lume,

Ce-mi robește codrul său de pâine,

Pentru-a noști bătrâni înevoiți

De clipita sorții hăituiți.

 

Dar tu ne-ndemni, ne dai mereu speranță,

Că stânși uniți ne-om face-o altă viață,

De vom stârpi odată cea minciună,

Ce-a ură veninoasă și nebună,

Și-n locul lor vom pune cea iubire,

Iertarea și-mbunatul cuvânt, din cea vorbire.

**

De te-om citi mereu, în al tău vers

Găsi-vom lumii ăstei înțeles,

Și cum să facem bine să ne meargă

De-acum încolo, vieții, ce ni-i dragă.

 

***

 

 

 

De citesc a tale versuri

Lui, Eminescu, Luceafărul limbii române.

 

De citesc a tale versuri, mă-nFIOR cătând cu gândul

Spre Măritul, care-ncuget ţi-a turnat dumnezeire

Şi-n cuvânt ţi-a pus SIMȚIRE, iar cel suflet, miruindu-l,

La ’nălţat peste a noastre, să se facă nemurire.

 

Tu, în slova-ţi mângâiată, pus-ai JALEA și cu DORUL

Şi IUBIREA să ne urce spre cerescul cel divin,

Nerăbdarea tinereţii, mări de lacrimi şi fiorul

Ce să-mbete-a noastre inimi, ca pocalele cu vin.

 

Mai apoi, în nopţi cu lună, ne-ai PURTAT prin universuri

Să ne-arăţi nemărginirea lumilor de-acol’ de sus,

Cum GENUNI ce nasc Luceferi, înlăuntrul unor versuri,

Tăinuiesc iubiri măreţe, petrecute în ascuns.

 

Iar pe LACUL plin de nuferi, tremurând în unduire

Sub ascunsul unui nour, pe o noapte înstelată,

La o tânără codană îndulcită cu iubire,

I-ai vândut un roi de stele, pentr-o gură sărutată.

 

Când în CODRUL DE ARAMĂ ţi-ai ascuns copilăria

În POIANA înflorată sub o buză de izvor,

Ai ştiut că vine-o vreme, când, te-ncearcă nostalgia

Şi-ntr-o lacrimă usca-vei, fierbinţeala unui DOR.

 

În scurtimea vieţii tale, MOȘII ţi i-ai pus în ramă

Ca aminte să-ţi aducă de măririle trecute,

Când pe domnul şi prostimea, îi dureau aceeaşi rană

Şi-mpreună SÂNGERAT-AU, în onoare  şi virtute.

 

Când te-ai dus din astă lume, în VECIA ta cerească,

Domnul te-a aprins LUCEAFĂR sus pe boltă-n nemurire,

Iar în urmă ta lăsat-ai, din cea LIMBĂ românească,

Mierea dulcilor CUVINTE, să se facă nepieire.

 

***

Când citesc a tale versuri, bobi de lacrimi de pe geană

Cad pe sufletu-mi ce încă, se-ndulceşte cu-al tău vers,

Şi atunci, te văd cu gându-mi, ca pe-un sfânt fără prihană,

Ce-nsfinţeşte a sa urmă, colindând prin univers.

 

***

 

 

 

Lui, Eminescului mărire

motto

ALINTĂTOR de inimă română,

LUMINĂ LINĂ, dulce taină

Și veșnic leac, pe-a noastră rană,

Voi, purtători de strălumină,

Români jertfelniciți în toate,

Duceți cu voi, eterna vină

De-a cere vremilor, DREPTATE

*

Lăsați din ceruri să îmi vină

Pe voi, pe suflete, pe toate,

Sfințita cea LUMINĂ LINĂ

Ne facă viețile curate.

 

Coboare-n voi, în fiecare

Cel PREASMERIT și PREAIUBIRE,

Și îmbunata cea IERTARE,

Și-a Ta din cer, DUMNEZEIRE.

 

Și DRAGUL SFÂNT de-a noastră ȚARĂ,

De NEAMUL moșilor din moși,

De toți acei ce se-nălțară

COLUMENE-n piatră, din stămoși.

 

De cei ce-acum sunt maci pe glie

Și roi de stele în ceresc,

Ca noi mereu aici vecie

Să fim cu suflet, românesc.

**

În plânsă rugă de iertare

Pe toți vă pună gândul meu,

Icoane sfinte în altare

Să fiți în rai, cu Dumnezeu.

 

Și nu uitați, din vremi bătrăne

Aicea timpul ne-a știut,

Noi veci vom fi un azi și-un mâine,

Și-al lumii neam, de început.

 

Iar de vom fi fără prihană

În toate cele ce-or să vină,

Cerescul înc-o să vă cearnă

Pe voi cu picuri de, LUMINĂ LINĂ.

 

***

 

 

 

În spuza de iubire

motto

Eu, tot încerc să fiu ca tine,

Luceafăr pe întins ceresc,

Cel vers să-l fac dumnezeire,

Dar tot râmân, pe pământesc.

*

Nici nu mai ştiu când te-am văzut

Atunci întâia-ş dată,

Când ochii-ţi vrajă mi-au făcut

Şi-aprinsu-m-au pe dată,

 

De-ajuns îmi fost-a un privit

Să îmi trezească dorul,

Şi-apoi cuprins de fericit

Ma-nlănţuit fiorul.

 

Pe-ascuns cătam cu ochi cuminţi

Gingaşa ta făptură,

Tu-n joacă tot vroiai  mă minţi

Cu-a ta căutătură.

 

Eu mă topeam de al tău dor

Ca ceara lumânării,

Tu c-o privire, să nu mor,

Mă data-ai desfătării.

 

Şi al speranţei pâlpâit

L-ai reaprins, minune,

Punând scânteie de iubit

În spuza de tăciune.

 

Iar cu al genei tremurat

Ai reaprins azururi

Şi-apoi cu-n dulce sărutat

Robiru-mai de-apururi.

*

Ce timpuri fost-au de văpăi,

Ce vise-naripate,

Cât râuri curs-au ochii tăi

De-acum desferecate.

 

Iar nopţi cu stele licărind

Ascunsu-ne-au amorul,

C-al şoaptei vorbe murmurând

Să ne-ndulcească dorul.

 

Din gândul meu nicicând să pleci

Făptură prea dorită,

Pe cerul meu te-am pus pe veci

Icoană preamărită.

 

Ţi-aş da a mele câte vieţi

Vor fi de-acum ’nainte,

Tu numai încă să mă-mbeţi

Cu-a tale dulci cuvinte.

 

Mi-ar face viaţa iarăşi rai

A ta căutătură,

Iar gura încă de mi-o dai

Divină-i băutură.

 

Şi să te ţin aminte-n veci

Făptură iubitoare,

Te-am pus pe-un cer cu stele reci

O astră lucitoare.

 

Şi-n lăcrimarea unui gând

Ascunsu-te-am comoară,

Ca al tău suflet cald şi blând,

Să-mi fie-n veci icoană.

 

***

 

 

 

Ție, Eminescului, mărire

Motto

 

Când citesc cu drag de-acuma, rodul gândurilor tale,

Ce făcutu-le-ai în versuri, șiruri de mărgăritare,

Pleoapa mea îmi lăcrima-va pe a tale file scrise,

Ce-s un cer cu mii de stele, din afunduri necuprinse.

*

Eu, mă plec cu-nchinăciune la nestăpânitu-ți gând,

Drag poet cu plete dalbe și cu sufletu-ți cel blând,

Preaștiind că Domnul însuși cu-a Lui mână ți-a deschis,

Ale sale porți de aur, să treci pragu-n Paradis,

Ca prin cele necuprinsuri ale Lui să cărărești,

Ca să vezi de-acum ce scris-ai, în poeme și povești.

 

Ia cu tine cel Luceafăr, să străbateți infinituri

Ce cuprisu-le-i odată în eresuri și în mituri,

Să vezi lumi nebănuite din ‘nălțimile cerești,

Când în nopți neadormite colindai cărări cerești,

Să vă soarbă cea fântână de genuni nestăpânite,

Să v-arunce-n hăuri care-s, prinse-n lumi, nemărginite.

**

Și-n vecia unei clipe să vezi tot ce ai trăit

Când erai pe a ta tină, în lumescul nevoit,

Crângul, lunca și pădurea, lacu-n unde tremurat

O codană ce cu ochii a ta inimă-a furat

Și ți-a dat înfiorarea unei clipe neuitate,

Ce în ea cuprins-ai încă, ale tale doruri toate.

***

Când o fi să mi te saturi, de atâta hoinărit,

Printre mii de Universuri din lărgitul infinit,

Săturat de toate celea, pe o rază îmi coboară,

Și îmi vino ca odată pe-nierbata-mi ulicioră,

Și de-o fi pe înserate, urcă-n deal la sfânta stână,

Sună-n bucium de acolo și pe toți tu ne adună,

Să ne spui unde-i mai bine, în cerescul nesfârșit,

Ori aici, în pănântescul, cel cu toate dăruit.

****

L-om ruga pe Preamăritul să te-nvie mai odată,

Să iei pana ta măiastră, în visare înmuiată,

Și din Cronicile lumii puse-n rafturi prăfuite,

Din antice vechi Istorii și Ceasloave mucezite,

Din Homerice poeme, din a noastre Legi Bătrâne,

Scrie-o carte adevărată, ce veciile mi-o-ngâne.

 

***

 

 

 

Tu ne fost-ai, tot și toate

(Eminescului mărire)

 

Eu, ce sunt NEPOT la rându-mi, din Adamul românesc,

Cu smerit MĂ-NCHIN la tine, preaiubite Eminesc,

Trăitor CÂNDVA pe glie în ferice și-n amare,

Ce-ai avut DUMNEZEIRE în gândire bobi de har,

Ca s-ADUNI în poezie MIEREA raiului divin,

Îndulcita-NFIORARE și CERESCUL, să mă-nchin,

La Issusul, Iertătorul și la Maica Preaiubită,

Și la Tatăl, ce făcut-a lumea cea nemărginită.

 

Fiindcă tu-ai știut mai bine ce-i PUTEREA din cuvânt

Și cum ea poate s-ADUNE lumea și să-i de-a AVÂNT,

Cum  iubirea SCHIMBĂ omul și mi-l face IERTĂTOT,

Cum tot ea UNEȘTE neamul, fie-n veci NEMURITOR,

Cum VISAREA mi te poartă prin cerescul nesfârșit,

Dezlegând mii de MISTERE despre-acel nemărginit,

Cum cea lume îmi RENAȘTE din hulita ceea MOARTE,

Cum cândva a noastră MINTE mi le-o ști pe tot și toate.

 

Tu ai fost CUVÂNT de GENIU , tăinuita-NFIORARE,

Demiurg  prin căi CELESTE într-o clipă de VISARE,

CRONICAR la vremi trecute cu ISTORIE măreață,

Purtător de-NVĂȚĂMINTE  din ce ea încă ne-nvață,

SUFERINȚA dintr-un suflet amărât și întristat,

Și IUBIREA necuprinsă, ce stă-ascunsă-ntr-un OFTAT.

 

Și-ncă ești, cum Domnul vrut-a, VEGHETOR de conștiință,

Peste toată mânimea ceea încă de-o ființă,

Și-ncă dragostea de ȚARĂ, și de sfânta LIBERTATE,

De CREDINȚA strămoșească și de DATINILE toate,

Să le ținem NEMURITE cât vom fi pe astă glie,

Pentru URMĂTORII noștri, în cea vreme ce-o să vie.

 

Ne-ai fost STEA și CĂLĂUZĂ ce-am trecut pe calea vieții,

Prima RAZĂ de lumină  din ivitul dimineții,

SOMNUL ce închide pleoapa la robitul muncitor

Și SPERANȚA ce-i în gândul fiecărui muritor,

Iar de azi îmi ești LUCEAFĂR, pe cerescul necuprins

E ca să te știu APROAPE,  lângă toate care mi-s,

CLIPE în cuprisul vieții, TAINĂ, boabă-nlăcrimată

După TINE, care fost-ai, tot și toate, laolaltă.

 

***

 

 

 

Tu, veșnicitul nostru, Eminesc

 

Din cerul sfânt, pe unde-i veșnicit,

Vă fie Eminescu, drag alint,

La inima și sufletele voastre,

Străluminând Luceafăr între astre,

 

Vă-ndrepte pașii voștri spre lumină,

Vă curețe cel suflet plin de tină,

Vă-ndepărteze dară de păcate,

Vă pună-n suflet sete de dreptate,

 

Vă-nmoaie spre-mbunare și iertare,

Chiar la dușmanii ce vă stau în cale,

Vă umple al vost’ suflet de smerit

Și simțurile toate de iubit.

*

V-aduc-aminte încă tuturor,

Că sunteți neam străvechi, nemuritor,

Și de răbdați și mult îmi pătimiți

În raiul cel ceresc, îmi fi-veți sfinți.

 

Și că Măritul nostru din ceresc

Vroiește facă loc împărătesc,

Aici să fie-a Maicii Domnului grădină,

Când toți vom fi curați și fără vină.

 

De-aceea El, Stăpânul din ceresc,

Alesu-l-a pe-al nostru Eminesc,

Ne fie-al poeziei noastre DOMN,

Ca să-l purtăm în gând și noaptea-n somn.

*

Citiți-l dară încă spre-a-nțelege,

Și din ce spus-a dânsul, a alege

Răspunsurile mari, bine gândite,

La cele întrebări ce-s tăinuite.

 

Că el cât îmi trăit-a în lumesc

Cu gândul preumblat prin cel ceresc,

A înțeles mai mult ca orișicine

Cereasca LEGE-a sferelor divine.

 

Meșteșugit, în câteva cuvinte

A spus, deschidă-a porții voastre minte,

În ,,RUGĂCIUNE UNUI DAC,, bătrân

Cine-i a lumii ăsteia stăpân,

 

Și pân’ ,,LA STEUA,, care-a răsărit

Cât TIMP avem de-acum de cărărit,

Iar ce ne-ncântă-n bolta înstelată

E CLIPA unui timp, de altădată.

 

El pusu-va-n divinul unui vers

,,LUCEAFĂRUL,, stăpân pe univers,

Să îmi vedeți cât MICI suntem pe lume

Și ce-i pe-acol’ prin lumile nebune.

 

,,PE LÂNGĂ PLOPII FĂRĂ SOȚ,, ades

Îubirea și-a purta-o ne-nțeles,

Iar la sfârșit a zis: ,,MAI AM UN SINGUR DOR,,

La magine de mare, vreau să mor.

*

Acum e dus, prin cerul său cu stele,

Cu ochii lui să vadă lumi rebele,

Și-apoi la urmă când o fi să fie,

În rai dumnezeiesc, fi-va vecie

**

 

Așteaptă-mă mărite Eminesc,

La poarta timpului din raiul tău ceresc,

Ți-oi mulțumi c-ai fost alint și leac

La sufletu-mi, ca toate să le-mpac.

 

 

***

 

 

 

Așa gândim

 

Tu, ce-ai cuprins în a ta minte, VECHIMEA lumii, începutul,

Tot mersul timpului ’nainte, tot VIITORUL și TRECUTUL

Tristeți și multă-nfiorare și tot ce viața cea lumească

În dânsa încă taine are, în cea SIMȚIRE omenească,

Și ce-i prin lumi NRBĂNUITE din afunzimi din cel ceresc,

Cum nasc genuni în doar clipite, ce-n timp apoi, se veștejesc,

Și câte omul îmi VISEAZĂ purtat de gând prin neștiut,

Și cât de-apururea cutează să facă veșnic început,

Tu, ai știut ca nimeni altul să dai IUBIRII înțeles,

Tot coborât divin din ’nalul, să-l pui în suflet, omenesc.

*

Așa gândim, noi, muritorii, la tine dragă Eminesc,

Când trec pe cer în șir cocorii spre cela capăt de lumesc,

Când jalea stă în gândul nostru, când cerul nopții îl privim,

Când ne-amintim de ce-i trecut, când clipa vieții o iubim,

Când două inimi întâlnite în mare taină se-ndrăgesc,

Când viselor tu dai aripe, ce clipa viații-o fericesc.

**

Iar de-n ceresc în miez de noapte, îmi ești Luceafăr arzător,

Noi te-om simți mereu aproape și pururea ne fi-va dor,

De versul tău ce-i LEAC pe rană la orișicare muritor,

Și-i LACRIMĂ de sfântă TAINĂ, și VIS, ’NĂLȚARE și FIOR

 

 

***

 

 

 

Doina lui Eminescu

 

Ne-ndeamnă Basarabii din morminte,

Bogdanii, Mușatinii vechii ginte

Și domnii: Mircea, Ștefan și Mihai

Și talpa țării de pe-al nostru plai,

Să-ți ascultăm cea DOINĂ-nfiorată

Ce strâns-a-n dânsa jalea-nlăcrimată,

A ăstui neam aicea încăput,

De la Adamul nostru, de-nceput.

 

În ea tu-ai pus, ce-am fost cândva, odată,

Noi, cu moșia noastră laolaltă,

Când am zidit o țară rostuită

A DACILOR, ce fost-a de ispită

La cei BARBARI, nevolnici migratorii,

La care n-am fost cu nimic datori,

La-nfumurații ceia de ROMANI,

Setoși de aur, grâne și de bani,

La megieșii noștri dimprejur,

La SLAVUL hrăpăreț și la UNGUR,

La PANUL polonez, l-AUSTRIAC,

Ce prea adesea încă ne-au călcat

De am rămas din Nistru pân’ la Tisa

Din ce-a AVUT odată, Burebista.

 

Pe-atât a mai rămas să viețuiască

Al nostru Moș pe glia-i stămoșească,

Pe care mai demult, în mers călare

Făceai o lună între-a ei hotare,

Cuibar străbun cu margini tari de munți,

A fost în timp, a lumii multor punți.

*

Și-acum, ca-n vremea ta tot blestemăm

HOȚÍA, UMILINȚA ce-o răbdăm

De la străinii hrăpăreți de-afară,

De la vecinii care ne-nconjoară,

De la ai noștri ce vârtos ne FURĂ

În timp ce MINT frumos cu a lor gură,

Aici făcându-și Rai, în pământesc,

Luând de la acei, ce-i sărăcesc.

 

Și-acum, ca-n vremea ta, tot blestemăm

La câte încă multe mai răbdăm,

Că ne-a-ntinat PĂCATUL cu de toate

Și toți suntem mânjiți până la coate,

Că de atâta încă furăciune

N-a mai rămas în vatră, nici tăciune.

*

Când fură capul țării, fură toți

Și cel avut și ultimul din hoți,

Se fură mai ceva ca altădată,

Nu ca atunci bucată cu bucată,

Ci hălci din țara care-i în ruine,

De te crucești cum dânsa, se mai ține.

 

Și-acum, ca-n vremea ta tot blestemăm,

Dar stăm spășiți aici, până crăpăm,

Făr’ să-i stârpim pe hoții ce îi știm

Care ne țin în viața de venin,

Că nu-i în noi PUTERE și SPERANȚĂ

Să-ncepem mâine iar o nouă viață,

Fără hoții, minciună și păcate,

Cu oameni DREPȚI și fapte preacurate.

***

 

Citiți-mi dară Doina-n orice zi,

Că poate doar așa, ne vom trezi.

 

***

 

Calup de poezii din volumul de versuri

,,MĂRIRE LIMBII ROMÂNEȘTI

și

EMINESCULUI MĂRIRE,,

Volum ce va fi lansat la Tg.Mureș la data de

15.01.2025

 

&

 

Va urma