Mircea
Dorin Istrate
Poezii
pentru sâmbăta seara
(Eminescului
mărire)
regal
de poezie
2025
Anul
Eminescului
1850-1889
~*~
Tu,
cel cu har și dar dumnezeiesc,
Luceafăr
ești pe-ntinsul Lui ceresc,
Și-n
al meu vis preumblător prin noapte
Ești
veghetorul vieții mele-n toate.
*
Lăsați
noaptea cu cerescul
Lumânarea
să v-o-aprindă,
Ca
citind din Eminescu,
Zorii
zilei, să vă prindă.
*
Eminescului
cel nemurit
Înnevoitu-ne-am iară Mărite Eminesc, într-o vreme
înămolită, tristă și ternă, să nu putem a fi
împreunați cu toți cei care te iubim sub umbra ta ocrotitoare, ca să
putem pune fiecare, în mierea cuvintelor
potrivite ce ne vine din suflet, cât de dor ne este de tine, de neasemuitul
și încă neîntrecutul tău vers, pe care
poate că însuși Bunul Dumnezeu ți l-a șoptit la ureche, pentru a fi leac alintător întinatelor noastre suflete.
Din înaltul cel ceresc, unde Domnul te-a chemat să ne
fi nemuritor Luceafăr veghetor de conștiințe, tu dă-ne tărie și putere, ca să
răzbim prin cuvânt în această nemiloasă și mincinoasă lume, pe care să o
îmbunăm și să o facem mereu mai frumoasă, mai iertătoare, mai smerită , mai
virtuoasă și mai plină de toate darurile pe care Bunul Dumnezeu ni le-a dat
fiecăruia încă de la născare.
Ție, nemuritul nostru cel drag, noi poeții îți
închinăm cuvântul versului nostru, spre a te cinsti și a te nemuri în inima
neamului tău în veci de veci, pentru că tu ne ești steaua cea călăuzitoare
menită a ne scoate din pustiul întinatelor noastre păcate cu care ne-ndulcim
de-o bună bucată de timp, pentru a ne pune pe calea cea bună și a ne îndrepta
spre lumină.
Mircea Dorin Istrate
***
Tu
ne fost-ai, tot și toate
(Eminescului
mărire)
Eu,
ce sunt NEPOT la rându-mi, din Adamul românesc,
Cu
smerit MĂ-NCHIN la tine, preaiubite Eminesc,
Trăitor
CÂNDVA pe glie în ferice și-n amare,
Ce-ai
avut DUMNEZEIRE în gândire bobi de har,
Ca
s-ADUNI în poezie MIEREA raiului divin,
Îndulcita-NFIORARE
și CERESCUL, să mă-nchin,
La
Issusul, Iertătorul și la Maica Preaiubită,
Și
la Tatăl, ce făcut-a lumea cea nemărginită.
Fiindcă
tu-ai știut mai bine ce-i PUTEREA din cuvânt
Și
cum ea poate s-ADUNE lumea, și să-i de-a AVÂNT,
Cum
iubirea SCHIMBĂ omul și mi-l face IERTĂTOT,
Cum
tot ea UNEȘTE neamul, fie-n veci NEMURITOR,
Cum
VISAREA mi te poartă prin cerescul nesfârșit,
Dezlegând
mii de MISTERE despre-acel nemărginit,
Cum
cea lume îmi RENAȘTE din hulita ceea MOARTE,
Cum
cândva a noastră MINTE, mi le-o ști pe tot și toate.
Tu
ai fost CUVÂNT de GENIU , tăinuita-NFIORARE,
Demiurg prin căi CELESTE într-o clipă de VISARE,
CRONICAR
la vremi trecute cu ISTORIE măreață,
Purtător
de-NVĂȚĂMINTE din ce ea încă ne-nvață,
SUFERINȚA
dintr-un suflet amărât și întristat,
Și
IUBIREA necuprinsă, ce stă-ascunsă-ntr-un OFTAT.
Și-ncă
ești, cum Domnul vrut-a, VEGHETOR de conștiință,
Peste
toată românimea ceea încă de-o ființă,
Și-ncă
dragostea de ȚARĂ, și de sfânta LIBERTATE,
De
CREDINȚA strămoșească și de DATINILE toate,
Să
le ținem NEMURITE cât vom fi pe astă glie,
Pentru
URMĂTORII noștri, în cea vreme ce-o să vie.
Ne-ai
fost STEA și CĂLĂUZĂ ce-am trecut pe calea vieții,
Prima
RAZĂ de lumină din ivitul dimineții,
SOMNUL
ce închide pleoapa la robitul muncitor
Și
SPERANȚA ce-i în gândul fiecărui muritor,
Iar
de azi îmi ești LUCEAFĂR, pe cerescul necuprins
E
ca să te știu APROAPE, lângă toate care
mi-s,
CLIPE
în cuprisul vieții, TAINĂ, boabă-nlăcrimată
După
TINE, care fost-ai, tot și toate, laolaltă.
***
Cărărind
prin cer cu stele
Câte
LUMI sunt pe acolo, în AFUNDUL Tău ceresc,
Câte
RAIURI, câte IADURI mi se NASC și se SFÂRȘESC,
Câți
ca MINE-n universuri au TRĂIRE și GÎNDIRE,
Câte
RELE câte BUNE fac aceștia-n NESFÂRȘIRE,
Doar
POETUL, cu-a lui MINTE înclinată spre VISARE,
ȘTIE,
VEDE și CUPRINDE, toate astea, nu oricare.
Noi
l-AVEM pe Eminescu, cel LUCEAFĂR în rotire,
UMBLĂTOR
prin Căi Lactee, ce-mi cuprinde în GÂNDIRE,
ÎNCEPUTURILE
lumii, mersul ei până la noi,
Și
cum fi-va VIITORUL, ce sortit e pentru voi,
Câte
PATIMI, cât URGIE am avut de îndurat,
Cât
TAINE neștiute, veți avea voi de-NVĂȚAT,
Ca
să fiți cum Lui îi place, plini de HARURI, ne-ntinați,
PURI
ca neaua-n miezul iernii, într-u toate, lăudați,
Ca
pe mână să vă lase, NESFÂRȘITUL Lui ceresc,
Ca
la urmă voi să-l faceți, CUIB de RAI, în pământesc.
DESLUȘIȚI
cu luare-aminte, ce poetuîn vers vă SPUNE,
Că-n
ROSTIREA lui frumoasă este multă-NȚELEPCIUNE,
Câtă
el cu-a lui GÂNDIRE, socotind și cu răbdare
A
văzut cu OCHII minții, în adânca lui VISARE.
OCROTIȚI-vă
poeții, fiindcă ei visează încă
Ce
e DINCOLO de stele, în lărgimea cea adâncă,
Și-ncă
ei vă pun în minte, GÂNDUL cel de început,
Să-mi
răspundeți la-ntrebarea: CINE astea le-a făcut?
Fără
el am fi NIMICURI, tot orbecăind în noapte,
Când
din’nalturi auzi-vom doar ușoare, slabe ȘOAPTE,
Ce
ne CHEAMĂ sus, în ceruri, să-i vedem a lui MINUNI,
Nu
să STĂM în astă tină, înglodați în VECHI minciuni.
*
Mulțumi-ți-om
drag poete, pentru tot ce ne-ai LĂSAT,
TAINE
vechi, ce noi de-acuma le-om avea de ÎNVĂȚAT,
Despre
ce îmi e de-ASUPRA, cînd privim la cer cu stele,
Și
cu GÂNDUL duși departe, cărări-vom, printre ele.
***
Lăcrimată,
geana mea se-nchide
motto
Lăcrimată,
geana mea se-nchide,
Peste
versul tău divin de poezie,
Unde-ai
vrut a toate le cuprinde
Cât
a lumii-nțelepciune știe,
*
Tu,
ne dai o boabă de visare,
Tu,
ne urci cu tine-n Carul Mare
Și
ne duci din păcătos lumesc
Pe
cărări din ‘naltul cel ceresc,
Să
vedem ce nici nu vrem a vede,
Să
ne-arăți ce nici putem a crede,
Iar
apoi, întorși în lumea noastră,
Să
te vrem rămâi, nestinsă astră,
Veghetor
din ceruri nesfțrșite,
Peste-a
noastre gânduri, răvășite.
Fiindcă
versul tău e leac pe rană,
Ruga
ta, în față la icoană
E
iubire pentru neam și țară,
Pentru
lumea care stă să piară,
Pentru
cela părăsit de lume,
Ce-mi
robește codrul său de pâine,
Pentru-a
noști bătrâni înevoiți
De
clipita sorții hăituiți.
Dar
tu ne-ndemni, ne dai mereu speranță,
Că
stânși uniți ne-om face-o altă viață,
De
vom stârpi odată cea minciună,
Ce-a
ură veninoasă și nebună,
Și-n
locul lor vom pune cea iubire,
Iertarea
și-mbunatul cuvânt, din cea vorbire.
**
De
te-om citi mereu, în al tău vers
Găsi-vom
lumii ăstei înțeles,
Și
cum să facem bine să ne meargă
De-acum
încolo, vieții, ce ni-i dragă.
***
De
citesc a tale versuri
Lui,
Eminescu, Luceafărul limbii române.
De
citesc a tale versuri, mă-nFIOR cătând cu gândul
Spre
Măritul, care-ncuget ţi-a turnat dumnezeire
Şi-n
cuvânt ţi-a pus SIMȚIRE, iar cel suflet, miruindu-l,
La
’nălţat peste a noastre, să se facă nemurire.
Tu,
în slova-ţi mângâiată, pus-ai JALEA și cu DORUL
Şi
IUBIREA să ne urce spre cerescul cel divin,
Nerăbdarea
tinereţii, mări de lacrimi şi fiorul
Ce
să-mbete-a noastre inimi, ca pocalele cu vin.
Mai
apoi, în nopţi cu lună, ne-ai PURTAT prin universuri
Să
ne-arăţi nemărginirea lumilor de-acol’ de sus,
Cum
GENUNI ce nasc Luceferi, înlăuntrul unor versuri,
Tăinuiesc
iubiri măreţe, petrecute în ascuns.
Iar
pe LACUL plin de nuferi, tremurând în unduire
Sub
ascunsul unui nour, pe o noapte înstelată,
La
o tânără codană îndulcită cu iubire,
I-ai
vândut un roi de stele, pentr-o gură sărutată.
Când
în CODRUL DE ARAMĂ ţi-ai ascuns copilăria
În
POIANA înflorată sub o buză de izvor,
Ai
ştiut că vine-o vreme, când, te-ncearcă nostalgia
Şi-ntr-o
lacrimă usca-vei, fierbinţeala unui DOR.
În
scurtimea vieţii tale, MOȘII ţi i-ai pus în ramă
Ca
aminte să-ţi aducă de măririle trecute,
Când
pe domnul şi prostimea, îi dureau aceeaşi rană
Şi-mpreună
SÂNGERAT-AU, în onoare şi virtute.
Când
te-ai dus din astă lume, în VECIA ta cerească,
Domnul
te-a aprins LUCEAFĂR sus pe boltă-n nemurire,
Iar
în urmă ta lăsat-ai, din cea LIMBĂ românească,
Mierea
dulcilor CUVINTE, să se facă nepieire.
***
Când
citesc a tale versuri, bobi de lacrimi de pe geană
Cad
pe sufletu-mi ce încă, se-ndulceşte cu-al tău vers,
Şi
atunci, te văd cu gându-mi, ca pe-un sfânt fără prihană,
Ce-nsfinţeşte
a sa urmă, colindând prin univers.
***
Lui,
Eminescului mărire
motto
ALINTĂTOR
de inimă română,
LUMINĂ
LINĂ, dulce taină
Și
veșnic leac, pe-a noastră rană,
Voi,
purtători de strălumină,
Români
jertfelniciți în toate,
Duceți
cu voi, eterna vină
De-a
cere vremilor, DREPTATE
*
Lăsați
din ceruri să îmi vină
Pe
voi, pe suflete, pe toate,
Sfințita
cea LUMINĂ LINĂ
Ne
facă viețile curate.
Coboare-n
voi, în fiecare
Cel
PREASMERIT și PREAIUBIRE,
Și
îmbunata cea IERTARE,
Și-a
Ta din cer, DUMNEZEIRE.
Și
DRAGUL SFÂNT de-a noastră ȚARĂ,
De
NEAMUL moșilor din moși,
De
toți acei ce se-nălțară
COLUMENE-n
piatră, din stămoși.
De
cei ce-acum sunt maci pe glie
Și
roi de stele în ceresc,
Ca
noi mereu aici vecie
Să
fim cu suflet, românesc.
**
În
plânsă rugă de iertare
Pe
toți vă pună gândul meu,
Icoane
sfinte în altare
Să
fiți în rai, cu Dumnezeu.
Și
nu uitați, din vremi bătrăne
Aicea
timpul ne-a știut,
Noi
veci vom fi un azi și-un mâine,
Și-al
lumii neam, de început.
Iar
de vom fi fără prihană
În
toate cele ce-or să vină,
Cerescul
înc-o să vă cearnă
Pe
voi cu picuri de, LUMINĂ LINĂ.
***
În
spuza de iubire
motto
Eu,
tot încerc să fiu ca tine,
Luceafăr
pe întins ceresc,
Cel
vers să-l fac dumnezeire,
Dar
tot râmân, pe pământesc.
*
Nici
nu mai ştiu când te-am văzut
Atunci
întâia-ş dată,
Când
ochii-ţi vrajă mi-au făcut
Şi-aprinsu-m-au
pe dată,
De-ajuns
îmi fost-a un privit
Să
îmi trezească dorul,
Şi-apoi
cuprins de fericit
Ma-nlănţuit
fiorul.
Pe-ascuns
cătam cu ochi cuminţi
Gingaşa
ta făptură,
Tu-n
joacă tot vroiai mă minţi
Cu-a
ta căutătură.
Eu
mă topeam de al tău dor
Ca
ceara lumânării,
Tu
c-o privire, să nu mor,
Mă
data-ai desfătării.
Şi
al speranţei pâlpâit
L-ai
reaprins, minune,
Punând
scânteie de iubit
În
spuza de tăciune.
Iar
cu al genei tremurat
Ai
reaprins azururi
Şi-apoi
cu-n dulce sărutat
Robiru-mai
de-apururi.
*
Ce
timpuri fost-au de văpăi,
Ce
vise-naripate,
Cât
râuri curs-au ochii tăi
De-acum
desferecate.
Iar
nopţi cu stele licărind
Ascunsu-ne-au
amorul,
C-al
şoaptei vorbe murmurând
Să
ne-ndulcească dorul.
Din
gândul meu nicicând să pleci
Făptură
prea dorită,
Pe
cerul meu te-am pus pe veci
Icoană
preamărită.
Ţi-aş
da a mele câte vieţi
Vor
fi de-acum ’nainte,
Tu
numai încă să mă-mbeţi
Cu-a
tale dulci cuvinte.
Mi-ar
face viaţa iarăşi rai
A
ta căutătură,
Iar
gura încă de mi-o dai
Divină-i
băutură.
Şi
să te ţin aminte-n veci
Făptură
iubitoare,
Te-am
pus pe-un cer cu stele reci
O
astră lucitoare.
Şi-n
lăcrimarea unui gând
Ascunsu-te-am
comoară,
Ca
al tău suflet cald şi blând,
Să-mi
fie-n veci icoană.
***
Ție,
Eminescului, mărire
Motto
Când
citesc cu drag de-acuma, rodul gândurilor tale,
Ce
făcutu-le-ai în versuri, șiruri de mărgăritare,
Pleoapa
mea îmi lăcrima-va pe a tale file scrise,
Ce-s
un cer cu mii de stele, din afunduri necuprinse.
*
Eu,
mă plec cu-nchinăciune la nestăpânitu-ți gând,
Drag
poet cu plete dalbe și cu sufletu-ți cel blând,
Preaștiind
că Domnul însuși cu-a Lui mână ți-a deschis,
Ale
sale porți de aur, să treci pragu-n Paradis,
Ca
prin cele necuprinsuri ale Lui să cărărești,
Ca
să vezi de-acum ce scris-ai, în poeme și povești.
Ia
cu tine cel Luceafăr, să străbateți infinituri
Ce
cuprisu-le-i odată în eresuri și în mituri,
Să
vezi lumi nebănuite din ‘nălțimile cerești,
Când
în nopți neadormite colindai cărări cerești,
Să
vă soarbă cea fântână de genuni nestăpânite,
Să
v-arunce-n hăuri care-s, prinse-n lumi, nemărginite.
**
Și-n
vecia unei clipe să vezi tot ce ai trăit
Când
erai pe a ta tină, în lumescul nevoit,
Crângul,
lunca și pădurea, lacu-n unde tremurat
O
codană ce cu ochii a ta inimă-a furat
Și
ți-a dat înfiorarea unei clipe neuitate,
Ce
în ea cuprins-ai încă, ale tale doruri toate.
***
Când
o fi să mi te saturi, de atâta hoinărit,
Printre
mii de Universuri din lărgitul infinit,
Săturat
de toate celea, pe o rază îmi coboară,
Și
îmi vino ca odată pe-nierbata-mi ulicioră,
Și
de-o fi pe înserate, urcă-n deal la sfânta stână,
Sună-n
bucium de acolo și pe toți tu ne adună,
Să
ne spui unde-i mai bine, în cerescul nesfârșit,
Ori
aici, în pănântescul, cel cu toate dăruit.
****
L-om
ruga pe Preamăritul să te-nvie mai odată,
Să
iei pana ta măiastră, în visare înmuiată,
Și
din Cronicile lumii puse-n rafturi prăfuite,
Din
antice vechi Istorii și Ceasloave mucezite,
Din
Homerice poeme, din a noastre Legi Bătrâne,
Scrie-o
carte adevărată, ce veciile mi-o-ngâne.
***
Tu
ne fost-ai, tot și toate
(Eminescului
mărire)
Eu,
ce sunt NEPOT la rându-mi, din Adamul românesc,
Cu
smerit MĂ-NCHIN la tine, preaiubite Eminesc,
Trăitor
CÂNDVA pe glie în ferice și-n amare,
Ce-ai
avut DUMNEZEIRE în gândire bobi de har,
Ca
s-ADUNI în poezie MIEREA raiului divin,
Îndulcita-NFIORARE
și CERESCUL, să mă-nchin,
La
Issusul, Iertătorul și la Maica Preaiubită,
Și
la Tatăl, ce făcut-a lumea cea nemărginită.
Fiindcă
tu-ai știut mai bine ce-i PUTEREA din cuvânt
Și
cum ea poate s-ADUNE lumea și să-i de-a AVÂNT,
Cum iubirea SCHIMBĂ omul și mi-l face IERTĂTOT,
Cum
tot ea UNEȘTE neamul, fie-n veci NEMURITOR,
Cum
VISAREA mi te poartă prin cerescul nesfârșit,
Dezlegând
mii de MISTERE despre-acel nemărginit,
Cum
cea lume îmi RENAȘTE din hulita ceea MOARTE,
Cum
cândva a noastră MINTE mi le-o ști pe tot și toate.
Tu
ai fost CUVÂNT de GENIU , tăinuita-NFIORARE,
Demiurg prin căi CELESTE într-o clipă de VISARE,
CRONICAR
la vremi trecute cu ISTORIE măreață,
Purtător
de-NVĂȚĂMINTE din ce ea încă ne-nvață,
SUFERINȚA
dintr-un suflet amărât și întristat,
Și
IUBIREA necuprinsă, ce stă-ascunsă-ntr-un OFTAT.
Și-ncă
ești, cum Domnul vrut-a, VEGHETOR de conștiință,
Peste
toată mânimea ceea încă de-o ființă,
Și-ncă
dragostea de ȚARĂ, și de sfânta LIBERTATE,
De
CREDINȚA strămoșească și de DATINILE toate,
Să
le ținem NEMURITE cât vom fi pe astă glie,
Pentru
URMĂTORII noștri, în cea vreme ce-o să vie.
Ne-ai
fost STEA și CĂLĂUZĂ ce-am trecut pe calea vieții,
Prima
RAZĂ de lumină din ivitul dimineții,
SOMNUL
ce închide pleoapa la robitul muncitor
Și
SPERANȚA ce-i în gândul fiecărui muritor,
Iar
de azi îmi ești LUCEAFĂR, pe cerescul necuprins
E
ca să te știu APROAPE, lângă toate care
mi-s,
CLIPE
în cuprisul vieții, TAINĂ, boabă-nlăcrimată
După
TINE, care fost-ai, tot și toate, laolaltă.
***
Tu,
veșnicitul nostru, Eminesc
Din
cerul sfânt, pe unde-i veșnicit,
Vă
fie Eminescu, drag alint,
La
inima și sufletele voastre,
Străluminând
Luceafăr între astre,
Vă-ndrepte
pașii voștri spre lumină,
Vă
curețe cel suflet plin de tină,
Vă-ndepărteze
dară de păcate,
Vă
pună-n suflet sete de dreptate,
Vă-nmoaie
spre-mbunare și iertare,
Chiar
la dușmanii ce vă stau în cale,
Vă
umple al vost’ suflet de smerit
Și
simțurile toate de iubit.
*
V-aduc-aminte
încă tuturor,
Că
sunteți neam străvechi, nemuritor,
Și
de răbdați și mult îmi pătimiți
În
raiul cel ceresc, îmi fi-veți sfinți.
Și
că Măritul nostru din ceresc
Vroiește
facă loc împărătesc,
Aici
să fie-a Maicii Domnului grădină,
Când
toți vom fi curați și fără vină.
De-aceea
El, Stăpânul din ceresc,
Alesu-l-a
pe-al nostru Eminesc,
Ne
fie-al poeziei noastre DOMN,
Ca
să-l purtăm în gând și noaptea-n somn.
*
Citiți-l
dară încă spre-a-nțelege,
Și
din ce spus-a dânsul, a alege
Răspunsurile
mari, bine gândite,
La
cele întrebări ce-s tăinuite.
Că
el cât îmi trăit-a în lumesc
Cu
gândul preumblat prin cel ceresc,
A
înțeles mai mult ca orișicine
Cereasca
LEGE-a sferelor divine.
Meșteșugit,
în câteva cuvinte
A
spus, deschidă-a porții voastre minte,
În
,,RUGĂCIUNE UNUI DAC,, bătrân
Cine-i
a lumii ăsteia stăpân,
Și
pân’ ,,LA STEUA,, care-a răsărit
Cât
TIMP avem de-acum de cărărit,
Iar
ce ne-ncântă-n bolta înstelată
E
CLIPA unui timp, de altădată.
El
pusu-va-n divinul unui vers
,,LUCEAFĂRUL,,
stăpân pe univers,
Să
îmi vedeți cât MICI suntem pe lume
Și
ce-i pe-acol’ prin lumile nebune.
,,PE
LÂNGĂ PLOPII FĂRĂ SOȚ,, ades
Îubirea
și-a purta-o ne-nțeles,
Iar
la sfârșit a zis: ,,MAI AM UN SINGUR DOR,,
La
magine de mare, vreau să mor.
*
Acum
e dus, prin cerul său cu stele,
Cu
ochii lui să vadă lumi rebele,
Și-apoi
la urmă când o fi să fie,
În
rai dumnezeiesc, fi-va vecie
**
Așteaptă-mă
mărite Eminesc,
La
poarta timpului din raiul tău ceresc,
Ți-oi
mulțumi c-ai fost alint și leac
La
sufletu-mi, ca toate să le-mpac.
***
Așa
gândim
Tu,
ce-ai cuprins în a ta minte, VECHIMEA lumii, începutul,
Tot
mersul timpului ’nainte, tot VIITORUL și TRECUTUL
Tristeți
și multă-nfiorare și tot ce viața cea lumească
În
dânsa încă taine are, în cea SIMȚIRE omenească,
Și
ce-i prin lumi NRBĂNUITE din afunzimi din cel ceresc,
Cum
nasc genuni în doar clipite, ce-n timp apoi, se veștejesc,
Și
câte omul îmi VISEAZĂ purtat de gând prin neștiut,
Și
cât de-apururea cutează să facă veșnic început,
Tu,
ai știut ca nimeni altul să dai IUBIRII înțeles,
Tot
coborât divin din ’nalul, să-l pui în suflet, omenesc.
*
Așa
gândim, noi, muritorii, la tine dragă Eminesc,
Când
trec pe cer în șir cocorii spre cela capăt de lumesc,
Când
jalea stă în gândul nostru, când cerul nopții îl privim,
Când
ne-amintim de ce-i trecut, când clipa vieții o iubim,
Când
două inimi întâlnite în mare taină se-ndrăgesc,
Când
viselor tu dai aripe, ce clipa viații-o fericesc.
**
Iar
de-n ceresc în miez de noapte, îmi ești Luceafăr arzător,
Noi
te-om simți mereu aproape și pururea ne fi-va dor,
De
versul tău ce-i LEAC pe rană la orișicare muritor,
Și-i
LACRIMĂ de sfântă TAINĂ, și VIS, ’NĂLȚARE și FIOR
***
Doina
lui Eminescu
Ne-ndeamnă
Basarabii din morminte,
Bogdanii,
Mușatinii vechii ginte
Și
domnii: Mircea, Ștefan și Mihai
Și
talpa țării de pe-al nostru plai,
Să-ți
ascultăm cea DOINĂ-nfiorată
Ce
strâns-a-n dânsa jalea-nlăcrimată,
A
ăstui neam aicea încăput,
De
la Adamul nostru, de-nceput.
În
ea tu-ai pus, ce-am fost cândva, odată,
Noi,
cu moșia noastră laolaltă,
Când
am zidit o țară rostuită
A
DACILOR, ce fost-a de ispită
La
cei BARBARI, nevolnici migratorii,
La
care n-am fost cu nimic datori,
La-nfumurații
ceia de ROMANI,
Setoși
de aur, grâne și de bani,
La
megieșii noștri dimprejur,
La
SLAVUL hrăpăreț și la UNGUR,
La
PANUL polonez, l-AUSTRIAC,
Ce
prea adesea încă ne-au călcat
De
am rămas din Nistru pân’ la Tisa
Din
ce-a AVUT odată, Burebista.
Pe-atât
a mai rămas să viețuiască
Al
nostru Moș pe glia-i stămoșească,
Pe
care mai demult, în mers călare
Făceai
o lună între-a ei hotare,
Cuibar
străbun cu margini tari de munți,
A
fost în timp, a lumii multor punți.
*
Și-acum,
ca-n vremea ta tot blestemăm
HOȚÍA,
UMILINȚA ce-o răbdăm
De
la străinii hrăpăreți de-afară,
De
la vecinii care ne-nconjoară,
De
la ai noștri ce vârtos ne FURĂ
În
timp ce MINT frumos cu a lor gură,
Aici
făcându-și Rai, în pământesc,
Luând
de la acei, ce-i sărăcesc.
Și-acum,
ca-n vremea ta, tot blestemăm
La
câte încă multe mai răbdăm,
Că
ne-a-ntinat PĂCATUL cu de toate
Și
toți suntem mânjiți până la coate,
Că
de atâta încă furăciune
N-a
mai rămas în vatră, nici tăciune.
*
Când
fură capul țării, fură toți
Și
cel avut și ultimul din hoți,
Se
fură mai ceva ca altădată,
Nu
ca atunci bucată cu bucată,
Ci
hălci din țara care-i în ruine,
De
te crucești cum dânsa, se mai ține.
Și-acum,
ca-n vremea ta tot blestemăm,
Dar
stăm spășiți aici, până crăpăm,
Făr’
să-i stârpim pe hoții ce îi știm
Care
ne țin în viața de venin,
Că
nu-i în noi PUTERE și SPERANȚĂ
Să-ncepem
mâine iar o nouă viață,
Fără
hoții, minciună și păcate,
Cu
oameni DREPȚI și fapte preacurate.
***
Citiți-mi
dară Doina-n orice zi,
Că
poate doar așa, ne vom trezi.
***
Calup
de poezii din volumul de versuri
,,MĂRIRE
LIMBII ROMÂNEȘTI
și
EMINESCULUI
MĂRIRE,,
Volum
ce va fi lansat la Tg.Mureș la data de
15.01.2025
&
Va
urma
