cauza căderii omului si lumina

LUMINA - Arhiepiscopul Iustinian Chira

Lumina este izvorul dupa care îmi înseteaza neîncetat sufletul, mai mult decât dupa orice. Lumina si puritate, sfintenie si omenie – le învat, le iubesc, le doresc, le caut si le gasesc: în gândul omului curat, în cuvântul tainic al cerului, în lumina fireasca a soarelui, în tremurul sfios al stelelor, în toate cele ce nu fac altceva decât sa ne sopteasca despre taina universului, despre negraita cauza a tuturor, pe care noi, fara sa gresim, o numim Dumnezeu; despre chipul slavei Sale între oameni, care este Iisus Hristos.

Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p. 64

TAIEREA VOII - Avva Dorotei

Si precum omul mergând pe drum si aflând un bustean, si înlaturându-l mai face o parte din drumul lui, asa e cu cel ce înainteaza taindu-si voia lui. Caci taindu-si voia lui câstiga despatimirea si, prin despatimire, vine cu Dumnezeu la desavârsita nepatimire. El poate, pe o scurta distanta de drum sa-si taie zece voi. El vede ceva cu gândul si spune: „Ia seama acolo”, iar el zice gândului: „Nu iau seama”; si-si taie voia lui. Caci nu ia seama. Iarasi, afla pe unii care îl clevetesc si gândul îi spune: „Zi si tu cuvântul acesta”. Si el îsi taie voia si nu-l zice. Si iarasi îi zice gândul: „Mergi întreaba pe bucatarul ce fierbe”. Si nu merge, si-si taie voia lui. Vede iarasi ceva si gândul îi spune: „Întreaba cine a adus aceasta?”. Si el &icir c;si taie voia si nu întreaba. Si taind-o asa mereu, ajunge la obisnuinta de a o taia, si începând de la cele mici ajunge sa taie cu liniste si cele mari, si asa ajunge nici sa nu mai aiba peste tot voie. Si orice i s-ar întâmpla îl lasa linistit ca si cum i-ar fi propriu. Si astfel, fara sa voiasca sa faca voia lui, se afla facând-o întotdeauna pe aceasta. Caci neavând ceva al sau, tot ce se face e al sau. Si asa se afla, cum am spus, neavând o împatimire, si din despatimire, cum am spus, vine la nepatimire.

Avva Dorotei, Filocalia, vol. IX, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloaie, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2009, p. 433.

ÎNCĂ O VORBĂ SĂ-ȚI MAI SPUN!

  Ne putem întreba care este, în fond, cauza căderii omului: faptul că omul și-a îndreptat dorința spre realitatea sensibilă l-a înstrăinat de Dumnezeu sau îndepărtarea de Dumnezeu l-a mânat spre aceasta? Sfinții Părinți socotesc că cea dintâi, arătând că, din pricina copilăriei pe care o avea la început în Rai, omul a ascultat îndemnul Celui Rău de a-și însuși „bunuri” mai ușor de dobândit și mai la îndemâna lui, după cum spune Sfântul Atanasie cel Mare: „Oamenii nesocotind cele bune și lenevindu-se cu înțelegerea, au căutat mai vârtos cele apropiate de ei. Iar mai aproape le-au fost trupul și simțurile acestuia. De aceea și-au despărțit mintea lor de cele inteligibile și au început să se privească pe ei înșiși. Iar privindu-se pe ei înșiși și cunoscându-și trupul și celelalte lucruri sensibile și lăsându-se amăgiți de ele, au căzut în poftele lor, alegând cele ale lor în locul contemplării lui Dumnezeu”. Sfântul Maxim Mărturisitorul adoptă și el o poziție asemănătoare: „Vicleanul, acoperindu-și de cele mai multe ori pizma sub chipul bunăvoinței și înduplecând cu viclenie pe om să-și miște dorința spre altceva din cele ce sunt, și nu spre cauză, a sădit în el necunoștința cauzei”. Dar ne putem opri și asupra celuilalt punct de vedere. Există, într-adevăr, o interacțiune a acestor două cauze, o dialectică pe care o indică Sfântul Maxim în alt pasaj, în care descrie procesul căderii omului și unde se vede cum dorirea celor sensibile și a plăcerii adusă de ele, pe de o parte, și uitarea de Dumnezeu, pe de alta, dar și iubirea egoistă de sine, se sporesc una pe alta, se condiționează și se întăresc în mod reciproc: „Cu cât se îngrijea omul mai mult de cunoștința celor văzute prin simțire, cu atât își strângea în jurul său mai tare neștiința de Dumnezeu. Și cu cât își strângea mai mult legăturile neștiinței, cu atât se lipea mai mult de experiența gustării prin simțire a bunurilor materiale cunoscute. Dar cu cât se umplea mai mult de această experiență, cu atât se aprindea mai mult patima iubirii trupești de sine, care se năștea din ea. Și cu cât se îngrijea mai mult de patima iubirii trupești de sine (filautie), cu atât născocea mai multe moduri de producere a plăcerii, care este rodul și ținta iubirii trupești de sine”. Multiplele forme ale dorinței prin care omul căzut caută diferite moduri de obținere a desfătării simțurilor, căreia își dedică de acum înainte existența, dar și mijloacele prin care încearcă, psihologic și fizic, să îndepărteze durerea care urmează plăcerii, constituie patimile, care apar astfel ca născociri ale omului în scopul împlinirii noilor sale nevoi. Dorind ca „iubirea trupească de sine să aibă unită cu ea numai plăcerea, rămânând neîncercată de durere…, așa s-a strecurat marea și nenumărata mulțime a patimilor stricăcioase în viața oamenilor”, scrie Sfântul Maxim, adăugând mai departe: „Căutând plăcerea din pricina iubirii trupești de noi înșine și străduindu-ne să fugim de durere din aceeași pricină, născocim surse neînchipuite de patimi făcătoare de stricăciune (…); iubirea față de partea lui văzută, adică față de trup, îl silește ca pe un rob, prin pofta de plăcere și frica de durere, să născocească multe forme ale patimilor, după cum se nimeresc timpurile și lucrurile și după cum îl îndeamnă modul lui de a fi”.

Jean – Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, trad. Marinela Bojin, Edit. Sofia, București, 2006, pp. 57-59

GUSTUL MÂNDRIEI - SF. TIHON DIN ZADONSK

Se întâmplă ca oameni răi să-i dea cuiva otrava înălțării de sine: așa ne-a vărsat în fire otrava aducătoare de moarte a păcatului, vrăjmașul nostru, șarpele cel vechi. Dacă se întâmplă să se otrăvească, omul, chiar, dacă înainte era sănătos, ajunge în mare suferință: și firea noastră era curată, neprihănită, sfântă, bună dar când otrava vicleanului șarpe a pătruns în ea, a căzut în boală și nenorocire nevindecată. Aflându-se în om, otrava îi îmbolnăvește tot trupul: și otrava cea aducătoare de moarte a șarpelui ne-a îmbolnăvit toate puterile sufletești și trupești. De aici iau naștere nu numai mândria, ci și semeața cugetare, disprețuirea apropelui, osândirea, clevetirea, grăirea de rău, ocările, răzbunarea cu fapte și cu cuvântul, dorirea și căutarea cinstirilor, slavei omenești și laudelor. De aici iau naștere amăgirea, viclenia, șiretenia, minciuna și fățărnicia. De aici iau naștere faptele și cuvintele de rușine. De aici iau naștere mâncatul și băutul peste măsură și grija ospețelor. Așa se face că oamenii născocesc schimbării în îmbrăcăminte, în zidirea și împodobirea caselor, precum și celelalte deșertăciuni. Toate acestea și cele asemenea lor sunt de la cugetarea trupească și de la otrava aducătoare de moarte a șarpelui, care este semănată în inima omenească. Otrava dinăuntrul omului îl chinuie pe acesta, și cu timpul îi face suferința de neîndurat: și otrava șarpelui, care este ascunsă în suflet, chinuie foarte sufletul și îi pricinuiește felurite dureri. Uită-te ce face în om mândria! Cum îl chinuie! Câte mijloace năsocește pentru a dobândi cinste, slava și lauda în această lume, și, odată ce le-a dobândit, cu câtă osteneală și grijă își păzește această comoară! Cât de nemulțumită este atunci când cineva o disprețuiește! Cât o doare atunci, cât se tulbură, cum cârtește și se îndârjește când e lipsită de cinstiri, încât mulți chiar își pun capăt zilelor!

Cum să biruim mândria Lecții de vindecare a mândriei din sfaturile Sfinților Părinți, Editura Sofia – 2010

IMBRACAMINTEA - Sfantul Ioan din Kronstadt

     Asa cum unui prunc nu-i pasa cum este îmbracat, întocmai si crestinul – prunc întru Hristos – trebuie sa nu ia în seama diversitatea, bogatia si eleganta îmbracamintii pamântesti, considerând drept cea mai aleasa si mai nepieritoare îmbracaminte îmbracarea sa întru Hristos, fiindca patima pentru haine frumoase si scumpe este proprie oamenilor veacului acestuia sau pagânilor, precum cuvânteaza Domnul: „Dupa toate acestea – adica dupa mâncare si haine alese – se straduiesc neamurile” (Matei 6, 32), fiindca îmbracamintea este unul dintre idolii veacului acestuia. O, cât de superficiali suntem cei chemati sa „comunicam” cu Dumnezeu, carora ne este fagaduita mostenirea bunatatilor nestricacioase si netrecatoare! Cât de confuze sunt notiunile noastre despre lucrurile stricacioase si despre cele nestricacioase! Cât de nechibzuiti suntem dând pret unor lucruri de nimic si nepretuind cum se cuvine lucrurile nestricacioase – sufletul nostru nemuritor, pacea, lumina, îndraznirea în fata lui Dumnezeu, lucrurile sfinte, ascultarea, rabdarea, în general toate însusirile unui crestin adevarat. „Câti în Hristos v-ati botezat, în Hristos v-ati îmbracat” (Galateni 3, 27). Trebuie sa pretuim bunurile spirituale obtinute prin lupta, iar pe cele materiale, pieritoare, fara folos sa le dispretuim.

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 145

SFÂNTA LITURGHIE ESTE MULT MAI FOLOSITOARE PENTRU SUFLETELE CARE SE AFLĂ DINCOLO, LA GREU

Biserica Ortodoxă le-a rânduit atât de minunat pe toate, ca să ajute sufletele care au plecat. Sfânta Liturghie, parastasele, rugăciunile, milosteniile, faptele bune, mătăniile, acel „Dumnezeu să-i ierte”, toate acestea duc spre cele de sus, găsesc sufletele şi le aduc folos.   Prin urmare, aceasta este cea mai mare milostenie pe care n-o știe nimeni. Faci o Sfântă Liturghie și, prin darul tău și osteneala preotului, vei milui sute de suflete care se vor uşura şi se vor odihni în lumea cealaltă. Desigur, cu aceşti bani ai putea să ajuţi unul sau doi săraci, să-i îmbraci sau să le dai ceva să mănânce, să ai grijă de ei. Şi această milostenie este bună, dar Sfânta Liturghie este mult mai folositoare pentru sufletele care se află dincolo, la greu, pentru că nu s-au apropiat de Dumnezeu aici pe pământ. Ele se află în cele de dedesubt şi se roagă să iasă şi din neamul lor un preot care să le pomenească. Câte lucruri nu ne-a învăţat tradiţia părinţilor despre ajutorul acestor lucruri sfinte ale Bisericii noastre!

Efrem Filotheitul, Omilii, Ed. Egumenița, pag. 232-233

Pr. Dr. Stanciulescu Alexandru Barda