GHIMPII - Arhiepiscopul Iustinian
Chira
Tuturor
oamenilor le doresc ghimpii greu de stapânit ai nemultumirii de sine, ca pe cel
mai pretios si luminos dar. E în firea oamenilor zbuciumul, nemultumirea de
sine, setea dupa noi orizonturi, dorul dupa desavârsire.
Arhiepiscopul Iustinian Chira,
Cuvintele Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca,
2009, p. 32.
CONSTRUIREA LOCUINTEI -
Sfantul Ioan din Kronstadt
Cel ce si-a construit o locuinta, dupa
lege are dreptul sa locuiasca în ea. Noi suntem locuintele Creatorului nostru.
El ne-a creat pentru El, caci „El toate le-a facut pentru slava Sa”; deci El
este acela ce trebuie sa locuiasca în noi si nu diavolul, acest ucigas, hot si
mincinos. „Vino si Te salasluieste întru mine” (din rugaciunea catre Sfântul
Duh). „Noi vom veni la el si vom face locas la el” (Ioan 14, 23). „Nu stiti,
oare, ca voi sunteti templul lui Dumnezeu, si ca Duhul lui Dumnezeu locuieste
în voi?” (1 Corinteni 3, 16).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
intru Hristos, traducere de diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu,
1995, p. 136
Duhovnicul meu Monahia
Porfiria
Pe când eram
șoferiță de taxi, timp de aproximativ un an, participam o dată pe săptămână la
emisiunea Smaragdei Karaghiorga, de la postul de radio al Bisericii Greciei.
Emisiunea era ascultată de mulți oameni. Destui dintre ei mă sunau la telefon,
ca să-mi mulțumească pentru ajutorul pe care-l primeau.
Într-o
după-amiază m-a sunat un preot din
eparhie, ca să mă felicite pentru toate cele pe care le spusesem la emisiune.
Am întrebat care este numele lui: părintele Ioannis Mitsopoulos. Am vorbit
destul despre Dumnezeu, despre dragoste și despre problemele oamenilor. Înainte
de a închide telefonul, mi-a spus:
– Simt că aveți o problemă. Aș putea cumva să
vă ajut?
Am rămas
fără grai… căci într-adevăr, în acea perioadă ceva anume mă chinuia. În câteva
secunde au trecut diferite gânduri prin mintea mea. I-am răspuns:
– Slavă lui Dumnezeu, părinte, sunt bine! Nu
am nevoie de nimic. Vă mulțumesc.
El însă
insista să mă ajute. Dar eu foarte politicos l-am refuzat. Astfel s-a terminat
convorbirea noastră. Din fericire, numărul telefonului său rămăsese în mobilul
meu. Deja a doua zi l-am sunat și i-am cerut să ne întâlnim. Aveam curiozitatea
să-l cunosc îndeaproape. Să cunosc pe omul care atât de mult mă impresionase și
despre care sufletul meu îmi spunea că acest om are îndrăznire înaintea lui
Dumnezeu.
A acceptat
imediat să mă vadă. Peste două zile mă aflam la Kalentzi din Corint. Întâlnirea
a avut loc în Biserica Sfântului Constantin, unde liturghisea părintele și se
află în centrul satului. Vorbind împreună cu el, am descoperit comoara ce o
avea ascunsă în sufletul său. Într-adevăr, este un om plin de dulceață, de
dragoste dumnezeiască, ce se revarsă din inima lui, din ochii lui, dar chiar și
din zâmbetul lui. Am simțit că sufletul lui era sprijin pentru al meu. I-am
cerut să-mi devină duhovnic, iar el a primit cu multă bucurie.
Părintele
Ioan este foarte duhovnicesc, iubitor, un părinte vrednic de adorat. Un părinte
care știe să iubească și să-și ocrotească fiii. Un părinte care niciodată nu
făcea diferență între fiii lui biologici și cei duhovnicești. Un părinte care
stă ca un paznic neadormit al Bisericii Sfântului Constantin, al consătenilor
săi, dar și al tuturor fiilor săi duhovnicești. Un părinte care știe ce
înseamnă jertfa.
Foarte
curând aura sfințeniei lui a devenit ca un acoperământ ce a învelit sufletul
meu și astfel am început a urca împreună cu el la Cer. Fericirea și dragostea
se revărsa atât de mult, încât o dăruiam cum multă bucurie tuturor oamenilor.
Simțeam că eram un copil în mâinile lui Iisus și ale starețului meu.
Cunoscându-l,
l-am iubit și mai mult. Aceeași dragoste o au și ceilalți fii ai săi
duhovnicești. Se interesa de toți la fel de mult; nu făcea deosebire.
Într-o
după-amiază am mers la spovedanie. Terminasem spovedania și discutam diferite
întâmplări din viața mea de taximetristă. Deodată mi-a spus:
– Copilul meu, nu aș vrea să ridic
crucea ta.
Fiindcă nu am înțeles, l-am întrebat:
– De ce spui aceasta, gheronda?
– Fiindcă este foarte grea, fiica
mea.
– Ce vrei să spui, gheronda?
– Nu cere prea multe explicații.
Ți-am spus, este foarte grea.
– Gheronda, va suferi mult sufletul
meu?
– Nu, copilașul meu. Sufletul tău va
fi vesel, dar încercările prin care vei trece vor fi multe și grele.
– Ei, de vreme ce sufletul meu va fi
vesel, mă va ajuta Preadulcele Iisus și vom ridica crucea împreună.
– Da, fiica mea, așa va fi. Mă bucur
pentru credința ta.
Iisus m-a
învrednicit să trăiesc nebunia dragostei Sale, a dragostei dumnezeiești.
Iubirea pe care a trăit-o Starețul Porfirie pentru Hristos. Însă nu poți trăi
măreția lui Hristos fără încercări. Și nu a întârziat ceasul încercării mele.
Numai că fusesem răpită foarte mult de cele cerești și uitasem că mai există și
pământ. Că mai există și diavol. Și ca un pizmaș ce este, a pizmuit dragostea
ce o am pentru Preadulcele meu Iisus și dragostea față de starețul meu, precum
și marea mea fericire. Și din Cer unde mă aflam, m-a aruncat pe pământ, vrând
să mă ucidă. Dar sufletul meu aparține lui Hristos și numai Lui! De această
dată am venit față în față cu el. A fost cel mai înfricoșător lucru pe care
l-am trăit vreodată. A venit ca să-mi amintească prezența sa, căci uitasem de
el cu desăvârșire.
Atunci mi-am
dat seama că venise sfârșitul fericirii mele cerești! Am simțit că peste
sufletul meu vine o încercare foarte dură. Și într-adevăr, am avut o luptă
foarte crâncenă cu el. Am plâns foarte amar. În fiecare noapte lacrimile mele
curgeau ca un torent fierbinte pe obrajii mei. Inima mea a devenit o rană ce
neîncetat sângera și continuă să sângereze.
În fiecare
zi simțeam că încet-încet mă sfârșeam… Atunci mi-am amintit de discuția cu
starețul meu:
– Fiica mea,
nu aș vrea să ridic crucea ta. Este foarte grea!
Însă țineam
cu tărie sufletul meu să nu se încovoaie din pricina durerii foarte mari pe
care o pricinuia ucigașul de suflete, diavolul. Mulțumesc însă sfântului meu
stareț, părintele Ioannis Mitsopoulos, din adâncurile sufletului meu, pentru
tot ce m-a învățat, pentru toate cele bune pe care mi le-a oferit, pentru toate
cele frumoase și dumnezeiești pe care le-a scris în sufletul meu! Îl iubesc și
îl voi iubi pentru totdeauna, fiindcă dragostea dumnezeiască nu are niciodată
SFÂRȘIT.
Sfântului meu Stareț
Pe urmele tale voi umbla
Și să te ajung voi încerca
Pasul meu să-l fac iute
Dar drumul este anevoios și suitor
Hristoase al meu, să-l ajung mă
străduiesc
Ajută-mă să nu obosesc
Pe calea aceasta suitoare
Hristoase al meu, cât Te iubesc!
Hristoase al meu, osteneala mea e
multă
Calea suitoare este lungă.
Uite, privește! Sângerez…
Ajutor caut să aflu
De la Starețul pe care-l iubesc
Dă-mi puterea să-l urmez
Hristoase al meu, cât de mult Te
iubesc!
O, Părintele meu cel sfânt,
Cât mă liniștești
Și inima mea cea săracă
Cu dragoste tu o umpli
În mâhnirile mele, în durerile mele
Și în deznădejdea mea
Pe tine te am întotdeauna
Dulce mângâiere.
~*~
Fragment din cartea Ascultă-mă! ce va
apărea în curând la Editura Evanghelismos
Sursa: Pr. Alexandru Stanciulescu Barda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu