O noua carte din Timisoara: GALERIA OGLINZILOR de Dorina Măgărin

Prefaţă

Remarc, mai întâi, în volumul doamnei Dorina Măgărin voinţa şi curajul de a povesti. De a (se) povesti. De a rămâne în cultură. Citim istorii din Banat, itinerarii din Banat şi (uneori) din Europa. E vorba de drumuri „acasă”, prin locuri în care mai există ei, părinţii, sau urmele  lor. Sunt vorbe „de acasă” dintr-un limbaj al Banatului, găsit sau regăsit de autoare. Sunt întâlniri cu prietenii, cunoscuţii din copilărie sau din tinereţe. Pe multe pagini naraţiunea e întreruptă de jurnale, epistole, care pot să ne amintească de  prietenie, de viaţacea-adevărată. De felul în care ea, naratoarea, traversează un eşec. Sau corectează o carte. O carte  în care e vorba de savanţi, personalităţi ilustre. Pe alte pagini avem impresia că autorul prelungeşte povestirea cu un studiu despre locuri reale sau imaginate. Uneori o pagină senzaţională sau alta ne aminteşte de pagina întâi a cititorului de ziar. Totuşi, subsolurile au grijă de cititor: el, cititorul, trebuie să priceapă despre ce e vorba. Şi îl lămureşte de ce  un rând  e în franţuzeşte sau în greceşte. „Curajul” sau curajul autoarei e legat nu numai de invenţia narativă, de abundenţa  momentelor culturale, de drumurile prin locuri inaccesibile sau mai greu accesibile cititorului, cât de un desfăşurător al feminităţii: un tablou al suferinţei. Spitalizarea e „filmată”, urmărită în detaliu, cu încetinitorul.

Galeria... oglinzilor poate anunţa un prozator - un prozator care ar trebui să aleagă între „drumurile acasă” şi jurnale, corespondenţă şi momentele sale zilnice, transcrise cu iubire.

Cornel Ungureanu

Va prezint un capitol din carte, BT

Braconierii de vise

La puţin timp după ce s-a căsătorit, în căminul conjugal a venit mama-soacră. În farmacii încă nu erau absorbante, pachetele de vată se dădeau pe sub mână şi ea avea un scop, să meargă la Sofi, farmacista, ca s-o scoată din impas. Numai că din pachetele pe care le-a adus acasă, îndesate într-o plasă de-un albastru criant, croşetată cu igliţa, Despinei nu i-a dat niciunul. – Toate le-am luat pentru Nastasia, ea are copii, îi trebuie mai multe, tu... ai să-ţi cumperi! Gestul acesta nu a putut să treacă fără să fie disecat, fără să despice firul în patru. Tânăra noră a înţeles că nu e dorită. Căinându-se la Emil, acela a atenţionat-o că a intrat într-o familie de viţă nobilă... – Din care a rămas doar viţa, a concluzionat Despina, răsucindu-şi cu degetul arătător o şuviţă din păru-i roşcat, în timp ce îşi imagina cum aburcă cârceii pe o loză şi cum arată viţa-de-vie seacă, lipsită de zulufi. Pe Emil nu l-a deranjat apostrofarea nevestei şi, făcându-se că nu a auzit un cuvinţel, a continuat nestingherit logosul, în timp ce scormonea printre discurile cu muzică: – Când s-a luat bunu’ cu Iconia, în biserică, i-a pus coroana pe cap cu vârful pistolului ca să-nţeleagă că-i este vasală, nu egală. Chiar dacă buna Iconia a venit cu două salbe de cocoşei3, cazan de făcut răchie, zeci de marve4, batoză şi treizeci de iugăre5 de pământ, ciompu’6 nostru nu a văzut-o niciodată ca pe-o boboanţă7, căci moşu a vrut să primească şi bucata de pământ de la Cuci, iar ai ei nu i-au dat-o nici în ruptul capului. Uica8, fratele geamăn al bunicului, ştia treisprezece limbi, a învăţat la Sorbona, a fost ministrul justiţiei pe vremea guvernului... A murit după revoluţie, stând la coadă să primească verzişori ca să poată pleca în Turcia. Îl aştepta o amantă tânără, frumoasă foc, ce a emigrat cu familia la Stambul, tot după... Pe Despina n-o interesau balivernele soţului. A găsit în cămară douăzeci de cutii cu gloanţe şi o sticlă babană, şutită din cine ştie ce laborator de chimie, plină ochi cu mercur. Astea au făcut-o să-şi amintească vorbele exasperante ale doctoriţei de la dispensarul comunal: – Ai intrat într-o familie de oameni ai dracului, ai grijă! Vărul soţului tău mi-a fost profesor la medicină. Studenţii l-au poreclit Statu-Palmă-Barbă-Cot. Odată, a tras de păr o studentă baptistă care şi-a permis să-l înfrunte. Au ajuns până la rector. Pitia, secretara, avea dreptate când i-a spus tinerei: „corb la corb nu-şi scoate ochii”. Rectorul era la unison cu zbirul ce-i păstorea oiţele şi proaspăta medicinistă s-a lăsat păgubaşă. Despina umbla, vedea şi tăcea. Nu ştia dacă putea să aibă încredere în Emil. Nu era apropiată de haita lui şi era sigură că antipatia reciprocă va genera conflicte serioase mai târziu. În seara aceea au cinat împreună, spionându-se unul pe celălalt, apoi au dormit în acelaşi pat, un pat din lemn de nuc, încărcat de amintiri aventuroase cu nimfele ce s-au perindat prin casa cu molii. A doua zi urma să vină Dănuţ, Don Juanul familiei, vulpoi bătrân, uns cu toate alifiile. Chermeza ce s-a dat în cinstea peregrinului a făcut-o pe Despina să înţeleagă care sunt regulile jocului în familia în care tocmai a fost hirotonisită. Emil era un fel de ineluş-învârtecuş pentru ai săi, adesea sfios, descumpănit. Ai lui îi luau piuitul cu o stăruinţă neiertătoare şi ea a tras ivărul9 discuţiilor cu babuinii. Prefera să facă gărzi cât mai multe pentru a asculta istorisirile pacientelor din salonul orfelinelor. Cel mai mult au impresionat-o amintirile doamnei Isis, o ingineră de la Centrul de Calcul din Valea Domanului. Ştia că nu mai avea mult de trăit şi tot ceea ce regreta era faptul că nu va mai apuca să meargă cu ai ei la o altă sărbătoare a narciselor, la Zărveşti. Acolo l-a cunoscut pe Filip, şvab bănăţean ce lucra la Serviciul Român de Informaţii. S-au plăcut de cum s-au văzut, a fugit de-acasă pentru el, au stat pe la Văliug, la bunicii lui, câteva săptămâni, până s-a potolit pălălaia supărării părinţilor din cele două tabere. Când s-au convins că nu e chip să le curme hotărârea tinerilor, s-au întâlnit pentru a stabili cum şi unde vor face nunta. Au făcut-o, bineînţeles, ai ei, la Vrani. Părinţii lui Filip au acceptat, resemnaţi: dacă-i musai, bucuros! Nu au văzut vrănenţii demult un aşa alai de nuntă şi aşa bairam. Fanfara din sat a cântat ca niciodată de frumos. Cecea10 Nina a venit val-vârtej la biserică, cu ţoalele pe care le punea doar la nedeie11, cu ştrimfi12 de nailon, cu papuci din piele de antilopă, cu părul pus pe moaţe. Cipca13 albă a combinezonului ieşea de-un lat de palmă de sub fusta neagră de catifea şi cecea se rotea ca un curcan ce se buzurluia, înfoiat, să fie admirată, mai-mai decât mirii. – Of, of, şi-un pantof şi-o rochiţă mov! Ce cinără-i mireasa, ţucu-i ochii ei! Şi golumbul ce şi l-a ales, parcă-i leit moşu-său, fain paur14 d-al nostru. M-am zăuitat că trebuie să vin, era să pic pe primus15, dar iacătă-mă-s!... La puţin timp după nuntă, Filip a fost trimis în misiune, în Anglia. Tot ceea ce ştia Isis era faptul că Filip a primit ca armă letală un stilou chinezesc cu peniţă de aur, otrăvită. O ţigăncuşă cu fuste creţe şi-nflorate, care avea părul împletit cu funde roşii şi bănuţi de argint, ce se ţinea scai de dânsa, i-a dat cu ghiocul pe una din străzile înfundate ale Oraviţei, sub un măr sântilesc: „Veţi avea multe necazuri, dar îndrăzniţi c-o să le  biruiţi, să fiţi milostivă!” După trei săptămâni de la plecarea lui, o vedere cu turnul Londrei pe care a recunoscut hieroglifele soţului o încunoştiinţa că e bine şi-atât! Şapte ani nu a ştiut nimic de sufletul pereche. A făcut parastase... Când a început puiul lor clasa-ntâi, în prima zi de şcoală a lui Tudor, Filip a apărut din morminţi. Isis a leşinat. Cu greu a putut să-şi revină... Atunci, când au intrat şi pentru ei lucrurile în normalitate, s-a îmbolnăvit. Era sigură că nu au reuşit să-l lichideze pe el, aşa cum au făcut-o cu prietenul său, care s-a evaporat în zborul A779, şi au recurs la un vicleşug radiind-o pe ea. Doamne, cât era de sfrijită şi ce zdrahoană fusese! La capul patului îmbrăcat cu lenjerie apretată, adusă de-acasă, avea înrămată o fotografie alb-negru. Era ea, Tudorel şi Filip. Băieţii veneau zilnic la spital. Stăteau ore în şir la poveşti. Ochii cu lumini stinse erau ca un telescop ce-şi observă aştrii. Zi de zi rămânea cu privirea pierdută la uşa ce se închidea în urma lor. Doar când nu le mai auzea paşii pe coridor, lacrimi tăcute îi spălau suferinţa. Întindea mâna fleşcăită să primească Arnetin, No-Spa, sânge... Ta-ca, ta-ca, ta-ca, taaa-caaa, taaaaaa-caaaaaaa! Sunetul lin al toacăi a făcut-o să se ridice din pat şi să se prelingă la fereastra larg deschisă. Şi-a umflat pieptul ca un burduf, trăgând avid aer cu miros de tulipani, mărgăritare, panseluţe şi liliac. A privit parcă pentru întâia oară valsul florilor din grădina botanică, răsădite în duct continuu. – Vreau acasă! Aşa sfrijită cum sunt, vreau să merg la biserică să bat toaca, să vopsesc ouă cu frunze de ceapă şi rădăcini de păpădie, să le încondeiez cu ceară de albine, aşa cum am învăţat de la maica, să fac colaci aurii şi drob ce ţi se topeşte în gură, să merg la slujba de Înviere, să-mi tămâiez morţii, să le dau de pomană. În curând am să fiu cu ei şi de sufletul meu cine ştie cine s-o mai îngriji? Creştinul, atunci când loveşte lemnul toacăi cu ciocănelul, e dator să spună în sine rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul.” – Îţi lipseşte o doagă, măi femeie, i-a spus infirmiera care tocmai s-a înfipt în pragul uşii, cu mopul. Crezi că doctorul a bolânzit ca să-i dea drumul acasă la o hârghie? Isis era departe, tare departe, departe în lumea ei. I-a dat marţ16 doctorului când şi-a expus cu hotărâre motivele şi a semnat fără şovăială externarea. Peste ani, într-o dimineaţă, în timp ce dormita pe un şezlong decolorat din faţa Hotelului Tahiti din Lido di Jesolo, cineva îi umbri faţa. – Doamna Despina? A deschis ochii ca un codobelc, primăvara. În faţa ei era Hathor, zeiţa feminităţii, cu un ibis pe umăr. – Cred că visez... doamna Isis?! Bătrânica cu priviri de jad, învăluită în danteluri de Burano şi podoabe de Murano, a surâs.

– Connais-toi toi-même, disait Socrates dans l’ancienne Athènes17. Vă amintiţi?

– Cum să nu, doamnă Isis!

 – „Hristos a Înviat din morţi/ Cu moartea pe moarte călcând/ Şi celor din morminte/ Viaţă dăruindu-le...” Atunci, am înviat şi eu şi tot atunci destinul familiei mele a luat o altă întorsătură. Acum trăim în Val-David. Veniţi să vedeţi sărbătorile ce se ţin pe Câmpul Românesc! Era semeaţă precum arborele mamut, sequoia. Despina s-a ridicat să-i întindă mâna, s-o îmbrăţişeze, dar Isis a dispărut ca şi gondola ce-şi poartă iubiţii pe sub Puntea Suspinelor. Valurile calde o îmbiau în largul fosforescent al mării. Un brotac ce se juca cu lopăţele în nisip, o stropi cu apă, strigând repede, cristalin:

– Mami, mami, vreau cocola!...

 – A fost un vis?

3 (Înv.) Bani de aur înșirați într-o salbă; galbeni

4 (Reg.) Vite

5 (Trs.) Veche unitate de măsură pentru suprafețele agrare, egală cu 0,5775 ha

6 (Reg.) Bucată din trunchiul unui arbore sau dintr-o tufă, rămasă cu rădăcina în pămînt, după ce i s-au tăiat ramurile și partea de sus

7 (Reg.) Bomboană

8 (Reg.) Unchi

9 (Reg.) Încuietoare (la ușă), zăvor

0 (Reg.) Mătușă, tanti

11 (Reg.) Petrecere câmpenească populară de origine pastorală organizată de obicei cu prilejul unei sărbători sau al unui hram bisericesc

12 (Reg.) Ciorapi

13 (Reg.) Dantelă

14 (Reg.) Ţăran

15 Aparat casnic pentru gătit care folosește drept combustibil benzina sau petrolul lampant

16 (A câștiga sau) a pierde la unele jocuri, în special la jocul de table, în condițiile în care se punctează dublu

17 (Fr.) Cunoaşte-te pe tine însuţi, a spus Socrate în vechea Atenă