marți, 4 august 2020

Vasilica Grigoraș – Odă prieteniei, Jurnal de călătorie în Noua Zeelandă (1)




Vasilica Grigoraș – Odă prieteniei, Jurnal de călătorie în Noua Zeelandă (1)

Revista „Ofranda literară” și-a arătat strălucirea de la primele numere prin diversitatea și valoarea intrinsecă a lucrărilor incluse în paginile sale, prin harul și talentul semnatarilor acestora. O comoară de genuri și specii literare.
Sincere FELICITĂRI Colegiul redacțional de excepție, directorului, Liana Nicolae, redactorului șef, Ioan Popoiu și tuturor colaboratorilor!
Invit cititorii să se aplece asupra celor scrise, nu veți fi dezamăgiți, ci dimpotrivă veți fi mai bogați sufletește, cultural, spiritual…
Nu în ultimul rând, calde mulțumiri staffului redacțional pentru includerea în revistă a unor pagini din volumul meu „Odă prieteniei: Jurnal de călătorie în Noua Zeelandă”, Ediția a doua, Iași, Editura PIM, 2019. Veți descoperi tainele unei prietenii adevărate, veți călători virtual pe ruta București – Londra – Singapore – Sydney – Wellington (NZ), apoi, în numerele viitoare veți afla informații interesante despre țara de la antipozi, așezată pe cercul de foc al Pacificului, toate acestea văzute cu ochii mei și prezentate cu sufletul. LECTURĂ PLĂCUTĂ!


ODĂ PRIETENIEI

Jurnal de călătorie în Noua Zeelandă

Septembrie 1972

Prima lună de toamnă a anului 1972, vremea încă frumoasă, dar plină de emoţiile examenului de admitere la facultate. Ziua afişării rezultatelor celor care au ocupat cele 15 locuri la Facultatea de filosofie, din dulcele târg al Ieşilor. Mulţi tineri, unii dintre ei însoţiti de părinţi, fraţi, surori, unchi, mătuşi, prieteni aşteptau foindu-se pe trotuarul din faţa Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, dar şi pe scările mari, care duceau spre Sala paşilor pierduţi. Listele cu rezultatele se afişau pe uşile mari de la intrare. Deodată, cu toţii buluc urcând pe scări. Venise momentul adevărului. N-am reuşit să ajung aproape, am aşteptat până când majoritatea şi-a cunoscut soarta pe tărâmul educaţiei şi instrucţiei, apoi am urcat şi eu să văd listele. Când mi-am văzut numele pe listă, parcă nu-mi venea a crede. Am pus degetul pe numele meu şi am început să citesc cu voce tare, pe silabe, concentrându-mă să-mi aud cât mai clar propriul nume. Parcă vroiam să mă autoconving că e vorba despre mine. Deasupra numelui meu, un alt deget mângâia lista. Mă întorc să văd al cui este şi în acelaşi timp, simt o privire îndreptată spre mine. Ne-am uitat îndelung una la cealaltă. În faţa ochilor am văzut o fată cu părul lung, o blondă frumoasă, dar cu genele şi sprincenele negre. Mi-am zis că-s vopsite, lucru rar pe vremea aceea la o absolventă de liceu. Mă înşelasem, nu erau vopsite, am aflat mai târziu că erau aşa de la mama natură. Îmbujorată-i era toată faţa, probabil aşa era şi a mea, dar eu nu mă vedeam. Iradia de bucuria reuşitei. Şi eu!! Admiterea la facultate era o mare realizare pentru noi, examenul scris şi oral destul de greu, şi mai adaug şi faptul că în acel an erau 16 candidaţi pe un loc.

Un artist plastic ar fi suprins în creaţia sa o scenă de toată frumuseţea dacă şi-ar fi propus să analizeze mulţimea de pe scările universităţii şi să o transpună în imagine. Unii îşi manifestau bucuria râzând, ţipând, dansând, îmbrăţişaţi şi sărutându-se cu cei dragi; alţii plecau tăcuţi, cu capul în jos ori plângând ca nişte copii dar, probabil, cu toţii cu speranţa într-o reuşită viitoare. Fără să minimalizez starea de spirit a celor care sufereau, aş putea spune că era un tablou de toată frumuseţea.

Pentru că mai erau mulţi care nu ajunseseră  la liste, după ce ne-am văzut pe lista reuşiţilor, ne-am retras şi am început să discutăm. Ne-am întrebat aproape în acelaşi timp, „Tu eşti, Teclici Valentina?”, iar ea „Tu eşti Şerban Vasilica”? Am dat din cap amândouă, am râs, ne-am îmbrăţişat, ne-am felicitat şi am coborât scările fericite. De acum eram colege de facultate pentru cinci ani.

Mergând spre mijloacele de transport pe care le-am luat fiecare pentru a ajunge unde stăteam în Iaşi pe durata examenului, am continuat discuţia. Valentina m-a întrebat: „De unde eşti”? I-am răspuns: „Din Huşi”. Cu ochii ei mari şi luminoşi a început să râdă şi a continuat discuţia: „Eu sunt din Huşi. La ce liceu ai învăţat?”. Oarecum încurcată, i-am răspuns: „Păi, stai să vezi, n-am învăţat în Huşi, nu sunt chiar din Huşi, sunt din Pâhneşti, comuna Arsura”. „Ha, ha, tot de aproape de mine eşti, acolo sunt bunicii mei după tată şi am mai copilărit prin acele locuri”. Începea de-acum să mă sâcâie chestia asta şi m-am hotărât să-i spun de unde sunt cu adevărat. „De fapt, eu sunt dintr-o comună din judeţul Buzău, am venit în Moldova la o verişoară din Pâhneşti, unde lucrez în învăţământ şi merg destul de des la Huşi”. De data aceasta am început să râdem amândouă ca apucatele şi mi-a spus: „Ei, până la urmă nici nu are importanţă de unde eşti, de unde sunt, important este că suntem colege”. Am fost de acord şi eu cu acest lucru şi ne-am continuat discuţia.

Mi-a dat adresa şi m-a invitat să merg la ea de câte ori vreau. Mi-a sugerat: „Dacă nu te descurci, întreabă de tatăl meu, Valentin Teclici. Ştie toată lumea unde stăm, pentru că este cel mai bun depanator radio-tv din oraş”. Aşa am şi făcut. Am mers de nenumărate ori la Huşi, unde am petrecut ore, zile şi chiar săptămâni minunate, în casa şi grădina părinţilor Valentinei. Grădina era plină de pomi fructiferi în care ne căţăram amândouă ca două căpriţe; de obicei, înainte de examene, pentru „a fi în pom” atunci şi nu când aveam examen. Pe aceeaşi logică mâncam clei din copaci, să nu fim „cleioase” la examene. Ce vremuri frumoase!

De atunci a început prietenia noastră, o prietenie de-o viaţă, pe viaţă. Am ţinut legătura permanent, oriunde s-a aflat ea, la Huşi, Galaţi, Bucureşti. Frumoasă prietenie, minunate momente trăite, dar şi umăr şi sprijin în momentele mai puţin plăcute ale vieţii amândurora. Nu ne-am supărat niciodată, de certat, nici vorbă, dar ne-am dat bobârnace la greu una alteia care au însemnat paşi înainte pentru fiecare dintre noi. E drept că eu am primit mai multe, ea nu prea avea nevoie, ştia întotdeauna ce are de făcut. Dar nu vreau să mă opresc asupra acestor lucruri, de aceea încerc să fac un salt peste timp, de pe o trambulină temporală pentru a plonja la realitatea de peste câteva zeci de ani. La un simplu exerciţiu de memorie, am vizualizat rapida desfăşurare şi trecere a timpului. De la tinere studente la mame cu doi copii fiecare, cu nepoţi şi nepoate. În această perioadă, fiecare dintre noi a luat decizii importante pentru profesie, pentru viaţă. Mă voi opri la un moment decisiv pentru schimbarea vieţii sale, una dintre alegerile de viaţă extrem de importante pe care le-a făcut.


Noiembrie 2002

Gândul emigrării era permanent în mintea Valentinei. Dintre ofertele pe care le avea, a ales Noua Zeelandă. A avut nevoie de un an să bifeze tot ce trebuia pentru dosarul de emigrare, apoi a aşteptat un alt an şi jumătate până a primit viza de rezidenţă permanentă. Doar prietenii foarte apropiaţi au ştiut de planul ei, majoritatea celor cu care avea legături de rudenie, amiciţie sau relaţii de serviciu, au aflat în ultimele 2-3 luni, înainte de plecare.

Aşadar, după cum am mai spus, timpul trece extrem de repede şi prietena mea este în Noua Zeelandă de peste 12 ani. A plecat la vârsta de 50 de ani. Un spirit temerar, dornic de aventură, plin de curaj, dornic de mai bine, plin de curiozitate? Poate din toate câte puţin şi toate la un loc.

Am suferit enorm când a plecat. Credeam că pierd cea mai bună prietenă din facultate, soră, confidentă… Am petrecut împreună ultimele trei zile dinainte de a pleca. Am pregătit bagajul de drum, dar am făcut şi multe alte lucruri pentru a ne simţi bine şi a ne crea amintiri de neuitat cu care să ne hrănim sufletul. Am fost la cosmetică şi ne-am făcut „frumoase”, am mers la un spectacol de teatru şi ne-am încărcat sufletul de frumos, am luat masa în oraş, ne-am plimbat prin Bucureştiul vechi şi nou, prin parcuri şi am sporovăit tot timpul despre lucruri mărunte, dar şi despre cele de o importanţă covârşitoare pentru viaţă.

A plecat prietena mea, am rămas cu tristeţea şi amărăciunea unei pierderi imense, cu îndoiala că ar fi posibil să ne mai vedem vreodată, dar cu speranţa că măcar prin scrisori tot vom ţine legătura. Toate aceste trăiri nu luau în calcul şi eventualele surprize frumoase pe care ni le-a oferit viitorul cel mai apropiat pentru relaţia noastră. În acea perioadă apăruse internetul şi la noi, urmând ca în scurt timp să ia o amploare de neimaginat, iar informarea şi, mai ales comunicarea pe internet să fie un mod de viaţă.

Nu după mult timp, Valentina a dat „un semn de viaţă”. A ajuns cu bine în Noua Zeelandă, a fost aşteptată de o prietenă, Victoria Goga, care a şi găzduit-o în primele două luni. În scurt timp după ce a ajuns în emisfera sudică a început să lucreze, prestând servicii de voluntariat la un cămin de bătrâni. Mi-a povestit cât de diferit este organizat sistemul de asistenţă socială pentru bătrânii din această ţară şi multe alte lucruri.



Februarie 2005

Buna mea prietenă a revenit pentru prima dată în România pentru a participa la un eveniment deosebit al familiei, cununia civilă a fiicei sale mai mici, Sînziana.

Cu această ocazie i-am cunoscut pe cuscrii ei, Lili şi Toni, părinţii lui Mădălin, soţul Sînzianei. De asemenea pe Mioara, sora lui Lili. Pe lângă aceste trei persoane minunate, pot spune că după plecarea Valentinei, am avut şansa de a întâlni oameni deosebiţi şi în acest fel am câştigat noi prieteni. Astfel, am asimilat mai multe prietene de suflet – Doina Radu, Tanţa Dumitrăşconiu, Voichiţa Dragomir, Ana Anton, toate şi toţi de o calitate specială.

Fericitul eveniment al unirii celor doi oameni dragi a constat din cununia civilă, urmată de o petrecere la un restaurant spaniol. O petrecere restrânsă, cu membrii familiei şi cei mai buni prieteni ai mirilor, printre care m-am numărat şi eu, cu o atmosferă pe măsura evenimentului.

Din păcate, cei doi prieteni de la Antipozi nu au avut posiblitatea de a petrece prea mult timp în România. De această dată, au stat foarte puţin, doar câteva zile.


Vara 2009 

În vara anului 2009, Valentina împreună cu soţul ei Robert au revenit în România pentru o perioadă generoasă de timp,  respectiv trei săptămâni. Am făcut un plan de comun acord şi am petrecut tot concediul împreună. În ceea ce priveşte cazarea, fiica mea Alina şi soţul ei Victor şi-au arătat bunăvoinţa şi disponibilitatea de a ne primi în căldura căminului lor şi astfel am stabilit cartierul general în Bucureşti. De aici am plecat în vizită la Constanţa, la mătuşa Valentinei, tanti Aurica, ce avea statutul de  instituţionalizat al unui cămin de pensionari din această localitate. Aş vrea să mă opresc puţin aici, să povestesc câte ceva despre tanti Aurica. Mătuşă după mamă a Valentinei, fostă învăţătoare, cu o personalitate puternică, inteligentă, demnă, credincioasă şi împăcată cu ea şi viaţa ei. După pensionare a făcut toate diligenţele pentru a locui în acest cămin. Singura ei dorinţă era să aibă şi ea vizitatori ca mulţi dintre colegii săi, dorinţă împlinită prin vizita ritmică şi plină de afecţiune a prietenelor noastre, Geta (Georgeta Petre) şi Adi (Adriana Spiridon) care locuiesc în Constanţa. Aici am stat câteva zile, am petrecut mult timp pe zi cu tanti Aurica şi am alintat-o cu toate bunătăţile.

După minivacanţa petrecută la Constanţa, au urmat câteva zile la fratele Valentinei, Vlad şi cumnata sa Irina, din localitatea Valea Babei, judeţul Vâlcea. Spre bucuria tuturor, ni s-au alăturat pentru câteva zile Lili şi Toni, cu care am hoinărit ore în şir prin acele locuri extrem de pitoreşti, am discutat câte-n lună şi-n stele şi-am râs pe săturate. Împreună cu ei am plecat până la Sibiu, unde ne-am bucurat de frumuseţile capitalei culturale europeane (2007), apoi mai departe spre cetatea medievală Sighişoara cu splendorile sale. Am poposit pentru două zile în Sinaia, vizitând Palatul Peleş şi Pelişorul, după care ne-am îndreptat spre Bucureşti.

Pentru a-şi revedea locurile dragi pe unde Valentina a copilărit şi lucrat şi unde a lăsat prieteni de suflet, am rezervat câteva zile pentru a merge la Vaslui, Huşi, Galaţi. La  Galaţi, am stat la prietena noastră Doina Radu, care ne-a pus casa la dispoziţie, încurajându-ne să invităm acolo pe cine dorim. Astfel, din nou am avut ocazia de a întâlni oameni deosebiţi; i-am cunoscut pe Violeta Ionescu şi Victor Cilincă, ziarişti, scriitori, poeţi cunoscuţi şi vechi prieteni ai Valentinei.


Vara 2011 

După doar doi ani, nesperat de repede aş putea spune, în 2011 am avut bucuria din nou de a mai petrece împreună un concediu în România cu prietena mea Valentina şi cu Robert. I-am aşteptat  la aeroport cu fiul meu Radu şi am primit iarăşi suportul deplin al  fiicei mele Alina, în ceea ce priveşte stabilirea cartierului general.

Din nou i-am făcut o mare bucurie mătuşei Valentinei,  tanti Aurica şi am vizitat-o, acesta fiind unul dintre motivele pentru care prietena mea revine în România. Îmi spunea că are sentimentul că va mai fi cel puţin o dată când o va regăsi pe tanti Aurica. Un eveniment fericit din cadrul familiei lor, respectiv nunta fratelui Valentinei, Vlad  cu Irina, ne-a plasat din nou la Valea Babii, judeţul Vâlcea. După acest moment de bucurie, am revenit la Bucureşti şi ne-am îndreptat atenţia spre o altă ţintă, respectiv Moldova, la mine la Vaslui. Deseori i-am povestit Valentinei de şederile mele la Mănăstirea Moreni, despre cât de frumoasă este această oază de linişte. Astfel, ea şi-a exprimat dorinţa să poposim câteva zile la acest sfânt lăcaş, un adevărat colţ de rai. Mănăstire de maici, curtea strălucea plină de flori, de la renumitele muşcate de toate culorile, până la magnolii. Era perioada zmeurei, serile le-am petrecut culegând zmeură şi mâncând cu o poftă nestăvilită. De asemenea, am stat de vorbă cu părintele Meletie, duhovnicul mănăstirii şi am participat cu Valentina la slujbele de utrenie şi vecernie. Măicuţele, persoane de o blândeţe şi bunătate deosebite ne-au alintat cu cele mai gustoase mâncăruri.

În prima zi de şedere la Mănăstirea Moreni au venit pentru mai multe ore, să o revadă pe Valentina şi să ne cunoască pe Robert şi pe mine, Angelica Holca şi soţul ei George, Gabriela Culeaşcă (Domnul s-o odihnească, s-a stins în anul 2014, după o lungă şi grea suferinţă) şi Liliana Dumitraşcu, prieteni şi foşti colegi de la Editura Porto Franco din Galaţi.

Într-unul din momentele petrecute pe perioada acestui concediu, Valentina mi-a spus că ar dori şi ar fi o mare bucurie pentru ea dacă aş petrece şi eu o anumită perioadă de timp în Noua Zeelandă.

Am auzit, dar nu am ştiut pe moment cum să procesez acest lucru. Nici  nu mi-a trecut prin minte vreodată că s-ar putea gândi la aşa ceva. Nu ştiam dacă a făcut o glumă sau a vorbit serios. Oare am auzit bine? Oare ce i-a venit să spună aşa ceva?

M-am uitat lung la ea, am zâmbit şi am tăcut, nu ştiam ce să zic pentru că tentaţia era mult prea mare şi în sinea mea îmi doream acest lucru. Cine nu şi-ar fi dorit? Dar cum? Mi se părea un vis aproape imposibil de realizat. Mi-am adus aminte că „A trăi experienţele pe care viaţa ţi le oferă este obligatoriu; a suferi din cauza lor, sau a ne bucura de ele, este opţional” – Sunt cuvintele lui Matthieu Ricard, un occidental prin naştere, devenit călugăr budist tibetan, apropiat al lui Dalai Lama, din convingere. Este considerat cel mai fericit om din lume, deoarece creierul său a depăşit „calificativul” maxim de fericire stabilit de specialişti, şi anume – 0.3, Ricard înregistrând – 0.45.

Înclinam totuşi să cred că este o idee pur fantezistă. Erau aşa de multe lucruri care-mi stăteau în cale, de la suma mare de bani necesară, apoi impedimente de ordin subiectiv, precum faptul că nu am curaj să plec de una singură la un asemenea drum de peste 22000 de km, cu trei escale. Mai adaug şi necunoaşterea limbii engleze, care este un motiv cât se poate de serios pentru a nu avea curaj să plec la un asemenea drum. În interiorul sufletului meu, ştiam că o asemenea ocazie poate fi unică în viaţă şi că voi regreta până la sfârşitul zilelor mele, dacă nu se concretizează.

Timpul a trecut şi Valentina a tot explorat posibilitatea de a întreprinde această vizită, după ce m-am exprimat asupra faptului că această excursie reprezintă de altfel una din dorinţele mele.

În anul 2012, ambele am fost binecuvântate cu nepoţi: ea, Teodor-Cristian (Teo), de la fiica cea mică Sînziana, în iunie, apoi în august Alexander-Mark (Alex), de la fiica cea mare Iza (Isabelle), iar eu o nepoţică, Eva-Katerina de la fiica mea Alina, în iulie. Bucurie mare în familiile noastre.


Sfârşitul anului 2012

Primesc un mesaj de la Valentina în care îmi scrie că pe nepotul ei, Alex îl va boteza o familie tânără din România, Mihaela şi Bogdan Neacşu din Ploieşti, buni prieteni de-ai Izei. Evenimentul va avea loc în februarie 2013, ei urmând să meargă în Noua Zeelandă pentru două săptămâni. Îmi sugerează să mă gândesc foarte serios la această oportunitate şi să accept invitaţia ei, plecând în această călătorie cu tinerii din Ploieşti. Ce frumos se aşază uneori lucrurile! Bunul Dumnezeu a lucrat pentru mine şi a deschis calea călătoriei mele spre Noua Zeelandă aşa cum mi-am dorit. Valentina a luat biletul pentru dus pe ruta Bucureşti – Londra – Singapore – Sydney -Wellington. Pentru Australia, numai dacă tranzitezi spaţiul aerian este nevoie de viză, care pentru români se acordă de către Ambasada Australiei din Serbia, la Belgrad. Am luat legătura cu Mihaela, o persoană extraordinară, care s-a oferit să se ocupe de toate formalităţile legate de călătorie şi pentru mine. A luat legătura cu Lili, care călătorise spre Noua Zeelandă chiar în 2012, când a născut nora ei, Sînziana şi era în cunoştinţă de cauză cu tot ceea ce presupunea această viză. A găsit formularul respectiv pe internet, l-a completat (şi pentru mine) şi împreună cu o poză recentă, copie după paşaport şi biletele de avion le-a trimis prin poştă. Peste aproape trei săptămâni am primit viza prin e-mail. Eu m-am interesat pentru asigurarea de călătorie. De fapt este singurul lucru de care m-am ocupat. Şi uite aşa, am ajuns în postura de călător spre antipozi. O, Domnul meu, ce bun şi darnic eşti cu mine! Cum îţi voi mulţumi vreodată pentru acest lucru? Cum îi voi mulţumi vreodată Valentinei şi lui Robert, Mihaelei şi lui Bogdan, copiilor mei Radu, Alina şi Victor care m-au ajutat şi încurajat continuu?

Alături de pelerinajul în Ţara Sfântă, această excursie reprezintă călătoriile mele extrem de importante. Sunt convinsă că aceste experienţe mă vor încărca cu iubire, speranţă, lumină, visare, dar mai ales cu credinţa că totul e posibil când îţi doreşti cu adevărat ceva şi din tot sufletul. Domnul fie mărit şi slăvit!

Ei, de când am avut certitudinea că voi face această călătorie, am început, încet, încet să mă pregătesc cumva pentru acest drum. Sufleteşte eram pregătită de-acum, dar am început să „fac săpături” pentru  a strânge măcar suma minimă necesară pentru a intra în Noua Zeelandă. Trebuie să precizez că, pe lângă scrisoarea de acomodare (Letter of Accommodation), pentru a intra în Noua Zeelandă, trebuie să ai la purtător o sumă de bani (400 dolari neo-zeelandezi pe lună). Bănuţ lângă bănuţ la ciorap, am adunat o sumă, dar nu suficientă. Fiica mea Alina şi soţul ei Victor m-au ajutat să completez suma necesară şi ceva în plus.

Apoi am trecut la alte lucruri destul de importante când pleci la o asemenea distanţă, mai ales când pleci iarna de acasă şi peste trei zile, când ajungi la destinaţie, este vară. Am întocmit o listă cu îmbrăcămintea şi încălţămintea pe care le-am considerat eu potrivite, ţinând cont şi de sugestiile Valentinei. Capitol încheiat şi acesta şi am trecut mai departe, la capitolul mici daruri şi suveniruri pentru Valentina şi Robert, fetele ei cu familiile, Costi (Constantin Brînză, tatăl Izei şi-al Sînzianei) şi Angela (prietena lui Costi). Am tras un pic sforile pe lângă toţi cei din Noua Zeelandă şi am aflat cam ce şi-ar dori fiecare, aşa că după oarece drumuri prin magazine am rezolvat şi acest lucru. M-a ajutat foarte mult şi Alina. Acum toate bune şi la locul lor. Am plecat din Vaslui la Bucureşti cu două săptămâni înainte de ziua cea mare a zborului.

Pe lângă bagajele cu diverse lucruri, pe care le-am tot aranjat şi cântărit conform cerinţelor agenţiei de unde erau cumpărate biletele, am plecat la drum lung şi cu un bagaj doldora de temeri. Mă simţeam ciobită pe dinăuntru de tot soiul de frici. În primul rând, aşa cum am mai spus, temerea că vremea nu va fi favorabilă de zbor. Era totuşi februarie, lună de iarnă, vremea uneori năbădăioasă, alteori nehotărâtă, oscila între zile geroase, dar frumoase, dar şi cu zile mai mult decât îngrijorătoare. Cu o săptămână înainte, Londra era blocată de zăpezi abundente, cu zboruri anulate. După câteva zile era ceaţă în România, punând în dificultate decolările din Bucureşti.

Apoi, aveam frică de cum voi călători, frică de avion, dacă îmi va fi rău, frică de timpul lung de zbor. Toate astea aveau cumva la bază şi o „defecţiune” a mea la nivel ORL. Mi se înfunda o ureche; mergând la specialist, mi-a spus că, de fapt nasul este cel cu probleme: crează disconfort şi urechii. Una peste alta, nu era tocmai plăcut să zbori. Doctoriţa mi-a spus „Lăsaţi doamnă că se rezolvă cu tratament că doar nu zburaţi cu avionul”. Am rămas perplexă. „Păi, am bâiguit, ştiţi, săptămâna viitoare, eu chiar voi zbura şi nu chiar aproape, ci până în Noua Zeelandă”. Dându-şi seama de situaţie, a făcut ochii mari şi mi-a spus: „Nu-i nimic, o rezolvăm noi cumva în această săptămână”. Mi-a dat tratament, m-am simţit mai bine şi am plecat la drum.

Adaug la acest bagaj şi temerea că nu mă voi adapta la fusul orar total opus României. Ştiam că decalajele orare sunt derutante atunci când nu eşti obişnuit să călătoreşti şi eu nu prea călătorisem, fusesem cu maşina doar pe aici, prin Europa, în ţări apropiate, iar cu avionul zburasem doar în Israel. Şi, ca să închei cu temerile, pentru că nu vreau să-mi mai amintesc şi altele, şi nici să vă plictisesc, mai menţionez doar teama de a nu putea comunica în limbă engleză. Am avut mai multe tentative de a învăţa această limbă, dar n-am progresat prea mult în acest sens.

Nu-i frumos din partea mea să vă fac părtaşi la toate aceste griji, angoase ale mele, aşa că vă mărturisesc de pe acum că toate temerile au fost false, fiindcă am călătorit şi m-am adaptat mult mai bine decât mă aşteptam şi speram. E adevărat, a rămas doar frustarea necunoaşterii limbii engleze care m-a însoţit până la finalul călătoriei mele, chiar dacă, între timp am reuşit să mai învăţ câteva cuvinte, expresii, care de fapt nu erau altceva decât mici picături în ocean, lacrimi de bucurie în Oceanul Pacific.

Din respect pentru cei care vor dori să citească aceste rânduri, aş vrea să schimb cumva registrul gândurilor. În bagajele mele, cele două valize de culoare roşu-carmin, primite în dar de Moş Crăciun de la Alina şi Victor, stăteau la loc de cinste cincizeci de exemplare din volumul de versuri al Valentinei, proaspăt apărut la Editura Oscar Print, din Bucureşti. O poezie extrem de bună, scrisă de o poetă de mare talent şi asta n-o spun doar eu, ci toţi cei care i-au citit versurile şi s-au exprimat într-un fel sau altul, fie prin recenzii, fie prin comentarii cu ocazia lansărilor de carte.



Joi, 7 februarie 2013

Toată dimineaţa am fost emoţionată, parcă nu-mi găseam locul, liniştea pierdută printre fulgii de nea care dansau într-o perfectă armonie cu un vânt aspru. Numai vocea Sarei, nepoţica mea cea mare, suna precum un clopoţel: „Stai, Buna, nu te panica, ai să vezi tu ce frumos va fi”. Da, ruşinos pentru mine, să mă încurajeze o puştoaică de doar şapte ani, dar, e drept, călătorise cu avionul mult mai mult decât mine. Aşa e viaţa, astea sunt vremurile pe care le trăim şi mă bucur că este aşa.

Trebuia să mă întâlnesc cu Mihaela şi Bogdan în aeroport cu două ore înainte de a-şi lua zborul avionul. Bineînţeles că eu am ajuns cu mult înainte, spre disperarea lui Victor care mă condusese la aeroport şi avea atâta treabă la serviciu în acea zi.

Odată ajunşi Mihaela şi Bogdan, ne-am îmbrăţişat şi ne-am pupat, parcă ne cunoşteam de multă vreme. Tineri, frumoşi, amabili, i-am simţit ca pe copiii mei, i-am simţit mereu aproape, lucru confirmat pe întreg parcursul călătoriei şi şederii noastre în Noua Zeelandă. Imediat după ce ne-am cunoscut, am intrat la check-in.

De la agenţia de unde luaseră biletele, le spusese că pot avea fiecare câte două bagaje a 23 de kg fiecare. În aeroport nu mai era valabilă această regulă, ci era voie doar cu un bagaj pentru cală de fiecare pasager. Au început în grabă mare să umble în bagaje, să rearanjeze lucrurile pentru îmbarcare. După îndeplinirea formalităţilor, am mers spre terminalul şi poarta de îmbarcare. O pasarelă ducea spre uşa avionului, unde o stewardesă, purtând un costum cochet, primea pasagerii pe ultima treaptă. Zâmbetul ei frumos şi plin de amabilitate transmitea linişte şi siguranţă. Ce meserie incredibilă are! Frumoasă şi interesantă. Ne-am căutat locurile, ne-am aranjat bagajele de mână şi ne-am aşezat. A urmat instructajul pasagerilor de către stewardese. Foarte necesar acest lucru, chiar vital, dar mă întrebam în mintea mea că, dacă, Doamne ferească, se întâmplă un eveniment neprevăzut, cine mai avea prezenţă de spirit şi putere să execute toate operaţiile explicate de frumoasele doamne şi domnişoare?

Motoarele au început să zumzăie, avionul a pornit, o jerbă de flăcări a iluminat  fiecare aripă şi elicele s-au învârtit cu un vuiet asurzitor. Bolidul zburător a pornit de-a lungul pistei şi a început decolarea. Motoarele îşi măreau şi mai mult turaţia, avionul vibra din toate încheieturile. Clădirile aeroportului rămâneau în urmă. Roţile s-au desprins de sol, avionul se balansa în aer câştigând treptat altitudine. Pista care se micşora văzând cu ochii, a dispărut, lăsând loc câmpiei române. În timp ce avionul urca, pe pământ toate se micşorau şi rămâneau tot mai în depărtare. După câmpie au urmat dealurile subcarpatice, apoi munţii Carpaţi şi mai departe am urmărit ruta pe monitoarele din faţa scaunului pe care stăteam. Am servit cina în avion, ceai, cafea, ceva băutură, fiecare după preferinţă. Zborul a durat trei ore şi jumătate. Avionul s-a apropiat de Londra, micşorând treptat altitudinea la care zbura. Am admirat Londra de la înălţime, scăldată în lumini şi strălucitoare în toată splendoarea ei.  La aterizare ne-a aşteptat un autocar şi ne-a transportat în altă parte a aeroportului pentru alte formalităţi. Aeroportul Londrei este impunător. Am ieşit puţin afară pentru a vedea împrejurimile seara şi am făcut fotografii.

Escala la Londra a durat patru ore şi jumătate. În acest timp, în aeroport, Mihaela şi Bogdan s-au întâlnit cu prietenii lor români, doi tineri de vârsta lor, o familie frumoasă. Ne-au invitat la o cafea ori ceai la o cafenea din incinta aeroportului. Emoţionantă revederea celor patru tineri, discuţiile minunate, de aduceri aminte ale vieţii din România, şi-au împărtăşit din preocupările actuale şi impresiile cu privire la Londra, Anglia şi România. Eram un spectator neutru, dar cu suflet de mamă, admirându-i pe toţi pentru ceea ce sunt, cum sunt şi ce fac. Au urmat câteva fotografii şi ne-am luat rămas bun, apoi din nou formalităţi vamale şi ne-am îmbarcat în alt avion cu destinaţia Singapore. De data aceasta, un avion foarte mare, cred că peste cinci sute de pasageri erau coechipieri pe un drum lung de peste 12 ore. Aceleaşi graţii feminine în persoana stewardeselor. Instructajul de rigoare. Nu am găsit locuri alături, locul meu era mult mai departe de unde stăteau Mihaela şi Bogdan, dar mi-au rezolvat să stau cumva într-un rând mai aproape de ei. A fost foarte bine. Ne-au servit masa, cu tot „tacâmul” specific zborurilor lungi. După alte câteva instrucţiuni pentru somn, oferirea de pături şi perne, ne-au urat noapte bună. Am încercat să dorm, dar fără izbândă. Locul este incomod pentru dormit, se auzeau sforăituri pe mai multe voci, care mai de care mai înalte ori mai joase, dar toate destul de sonore. M-am uitat timp de vreo oră pe monitorul din faţă, am urmărit traseul avionului nostru, care se îndrepta spre continentul asiatic. Am scos o carte şi am citit, apoi am dezlegat integrame. Între timp, când simţeam picioarele sau chiar întreg corpul amorţit mă mai ridicam şi făceam câţiva paşi sau câteva exerciţii de relaxare. La un moment dat, m-am gândit că totuşi ar trebui să mă odihnesc cumva, chiar dacă nu pot să dorm. Am început să fac exerciţii pentru o minte liniştită şi a fost foarte bine.


Vineri, 8 februarie

Timpul a trecut şi am ajuns în Singapore cu vreo 45 de minute întârziere. Am stat aici, în aeroport o oră şi un sfert, am văzut ce se putea în jur şi am făcut poze. Era vizibilă trecerea pe alt tărâm de lume, prin vegetaţie, arhitectura şi stilul clădirilor. În aeroport, ca şi în Londra, lume de toate culorile, naţiile, se vorbea în multe limbi. Chiar în timpul atât de scurt, Mihaela şi Bogdan au găsit în aeroport un PC şi au transmis celor de-acasă, alor lor şi alor mei, Valentinei şi Izei că am ajuns cu bine în Singapore. Din nou formalităţi vamale şi am plecat spre Sydney. Drum lung şi de aici încolo. Ca şi în celelalte avioane, la început instructajul de rigoare, apoi masa şi băuturile. Nici de data aceasta nu am avut loc lângă ei, dar a fost foarte bine unde am stat pentru că locul era la marginea celor patru scaune de pe mijloc, iar locul de lângă mine era liber şi mă puteam mişca în voie.

Când au venit cu mâncarea, m-au întrebat, bineînţeles, în limba engleză ce doresc. Mai înainte, venise Bogdan şi mi-a spus cum se zice la mâncare de vită şi am comandat mândră în engleză felul de mâncare respectiv. Am solicitat un suc natural, dar şi o sticlă de vin, măcar să-l gust. Refuzasem în zborul anterior şi-mi păruse rău.

S-au stins luminile şi ni s-a urat noapte bună. Doream să fie cât mai bună, mai ales că nu dormisem deloc în zoburile anterioare. Dar, nu întotdeauna este aşa precum vrei. Nici de data aceasta nu mi se lipeau genele. Am urmărit zborul pe monitor, făceam exerciţii de memorie şi imaginaţie, de relaxare şi linişte pentru a-mi crea un confort mental al unei odihne de veghe. De ce să mă supăr că nu pot dormi? Câţi n-ar fi dat orice să fie asemenea mie în această călătorie spre capătul lumii? Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne! Într-un târziu, cred că am mai aţipit din când în când câteva minute, ceea ce mi-a prins foarte bine. Când a început să se lumineze, prin hublouri se vedea o lumină divină, cerul roşiatic, un răsărit de soare cum nu mai văzusem, mult diferit de cel din ţara noastră. Eram în emisfera sudică, ajungând la primele ore ale dimineaţii în Sydney. Trecând de formalităţile vamale, am stat aici două ore şi jumătate, timp în care am admirat câteva privelişti din Sydney cu un aeroport modern. Am văzut mai multe avioane decolând sau aterizând şi cum se îmbarcau bagajele noastre în cala avionul cu care urma să zburăm spre Wellington. Un avion mic, asemănător celui cu care am zburat din Bucureşti până la Londra. Înainte de îmbarcare şi după, din nou formalităţi, primirea călătorilor de frumoasele stewardese, instructajul, masa.

Ceea ce m-a impresionat neplăcut este faptul că la fiecare escală şi plecare din avion, am văzut o mizerie de nedescris lăsată de călători, cetăţeni „universali”. Aveam o altă perspectivă a ceea ce înseamnă civilizaţia în lume, la alte popoare. Credeam că sunt civilizaţi şi cu respect pentru ceilalţi, dar nu a fost aşa. Am constatat că „fiecare pădure îşi are uscăturile ei” şi că nimic şi nicăieri nu este perfect.


Sâmbătă, 9 februarie

Este adevărat că într-un drum lung şi obositor, cel mai greu trec ultimele ore. Aşa ni s-a întâmplat şi nouă. Ne-a mai înviorat gândul că peste puţin, foarte puţin timp vom fi împreună cu cei dragi la care mergeam. La aceasta mai adaug şi faptul că tot zborul între Sydney şi Wellington a fost ziua, iar priveliştile uscatului, apei şi cerului erau cu mult peste puterea noastră de imaginaţie. Spun asta, pentru că încă de la prima privire curioasă aruncată pe hubloul avionului, peste lanţuri de munţi cu piscurile acoperite de zăpadă, printre care străluceau lacuri şi râuri întortocheate, ne-am dat seama că frumuseţea acestei ţări cu greu ar putea fi rezumată în cuvinte sau chiar în poze de album foto. E greu să faci asemenea descrieri.

Însă, cu ajutorul Domnului, după patru zboruri aparent interminabile, am ajuns pe ţărmul Noii Zeelande. La orele trei, după amiază am aterizat în Wellington. Au urmat şi aici formalităţile de primire în aeroport. Şi nu pot să nu menţionez ceva ce am văzut cu „proprii ochi”. Înaintea noastră era un cuplu de tineri. Funcţionarul vamal a discutat îndelung cu ei, chestionându-i destul de mult, iar la urmă invitându-i într-o cameră alăturată, unde era şi o chiuvetă. I-a rugat să-şi descalţe adidaşii, să-i spele foarte bine, timp în care a stat lângă ei, supraveghindu-i şi dându-le indicaţii cum să execute operaţiunea. Mihaela şi Bogdan aveau în bagajul de mână o crenguţă de busuioc sfinţit. Doar mergeau la un botez, nu? Lucru foarte firesc pentru nişte naşi grijulii şi iubitori care mergeau la o asemenea distanţă, până în Noua Zeelandă să încreştineze, să boteze un copil. Oneşti, au declarat că deţin aşa ceva, funcţionarul vamal, foarte politicos, chiar impresionat de gestul şi misiunea lor aici, dar, cu regrete declarate le-a confiscat busuiocul. Mirare, stupoare!! Am înţeles mai târziu că aceste lucruri fac parte din politica statului Noua Zeelandă de a-şi proteja solul de diferiţi dăunători aduşi de vizitatori din alte zone ale globului. A urmat apoi o verificare foarte serioasă a documentelor de şedere în această ţară, solicitând multe detalii. Abia, după toate astea, funcţionarii din aeroport ne-au urat „Welcome to New Zeeland” şi ne-au anunţat încă de la intrare (aşa ca o glumă) că am ajuns în ţara în care locuitorul dominant este oaia, aici trăind aproximativ 4 milioane de oameni şi peste 40 milioane de oi. O, Doamne, am ajuns pe aceste meleaguri atât de îndepărtate şi atât de mult visate.

Mai ştiam eu unele lucruri despre Noua Zeelandă, dar acum fiind foarte motivată, înainte de a pleca în această călătorie am început să mai citesc câte ceva cu privire la geografia şi istoria ei. Şi pentru a veni în sprijinul celor cărora le-am trezit curiozitatea în legătură cu această ţară insulară de la antipozi, pe parcurs voi presăra şi minime informaţii despre locuri, fenomene naturale, viaţa social-economică, cultură, evenimente etc.

Noua Zeelandă, aşezată în partea de sud-vest a Oceanului Pacific, este formată din insulele din Sudul acestuia. Pe lângă cele două mari insule de Nord şi de Sud, teritoriul său mai include insulele Antipode, Insulele Auckland, Insulele Bounty, Insula Campbell, Insulele Chatham şi Insulele Kermadec.

Maorii polinezieni au ajuns în Noua Zeelandă aproximativ în anul 800 e.n. Acest pământ locuit de populaţia maoră, a primit denumirea în limba lor Aotearoa, care înseamnă „Ţara Norului Alb şi Lung”. Odată cu marile descoperiri geografice, insulele din zona de sud a Pacificului au fost descoperite de exploratorul olandez Abel Tasman, dându-i numele Stated Landt, dar cartografii olandezi i-au dat denumirea de Nova Zeelandia. După aproape o sută de ani, ajunge în aceste locuri căpitanul James Cook, cartografiind aproape întreg ţinutul şi adoptând numele de New Zealand (Noua Zeelandă).

Europenii şi-au propus să cucerească aceste părţi de uscat, lucru care nu a fost deloc uşor. Seria de războaie pentru acest pământ s-a încheiat cu înfrângerea popoarelor indigene. În 1840, căpeteniile băştinaşilor au încheiat o convenţie cu Marea Britanie, Tratatul de la Waitangi, prin care au cedat suveranitatea reginei Victoria, păstrând în acelaşi timp drepturile teritoriale. În acelaşi an, britanicii au iniţiat prima aşezare colonială organizată. Colonia Britanică Noua Zeelandă a devenit monarhie constituţională, având drept conducător pe regina Angliei, deşi simbolic. Şi-a câştigat îndependenţa faţă de Marea Britanie în septembrie 1907, devenind colonie independentă. Cu acest statut a sprijinit armata Marii Britanii în ambele războaie mondiale.

Extrem de obosiţi, aş putea spune chiar epuizaţi de drumul lung, aproape 30 de ore numai zbor, plus escale, plus formalităţi vamale riguroase, abia aşteptam să ne întâlnim cu cei dragi care ne invitaseră aici. Am fost aşteptaţi la aeroport de Valentina şi Robert, Costi şi Angela, Iza cu Alex, un număr de persoane dublu decât eram noi. O „armată” de oameni dragi, cu flori în mână ne-au urat, într-o limbă română caldă şi blândă: „Bun venit” în această ţară minunată, apoi „Welcome to New Zealand”. Au urmat îmbrăţişări şi pupături, stropite de oarece lacrimi de bucurie. Ce mai, emoţiile au fost extrem de puternice, şi, dacă am încercat fiecare să mascăm cumva aceste trăiri, a fost imposibil. Emoţiile se rostogoleau tumultoase precum valurile oceanului dornice să ajungă cât mai mult spre uscat. Nu conteneam să ne întrebăm: „E adevărat, suntem în Noua Zeelandă”? Iar ecoul, vocea celor care ne-au aşteptat răspundea: „Da, sunteţi în Noua Zeelandă, aici în Wellington. Bine aţi venit”!

          Wellington se află în sudul Insulei de Nord, acolo unde se spune că „fierbe pământul”. Devenit capitala administrativă a Noii Zeelande în 1865, Wellington, cunoscut şi ca „Oraşul Vânturilor”, este în acelaşi timp şi capitala culturală a ţării. Atât pentru turişti cât şi pentru localnici, Wellington-ul reprezintă un punct de atracţie foarte împortant. A fost prima aşezare întemeiată în Noua Zeelandă de către o companie britanică şi este capitala cea mai populată din Oceania. Este un oraş mai mic decât Auckland, dar mult mai pitoresc, cu o frumoasă faleză şi portul care pot fi admirate de pe dealurile decorate cu frumoase vile în stil victorian, suburbii ale oraşului. Abia aşteptăm să vizităm toate acestea.

De la aeroport, ne-am împărţit în cele trei maşini venite în întâmpinarea noastră. Eu am plecat cu Valentina şi Robert la mama lui Robert, Audrey, o doamnă de 86 de ani, cu totul specială, o persoană de o distincţie aparte. Ştia de existenţa mea şi de această călătorie de la Valentina şi Robert, exprimându-şi bucuria de a ne întâlni într-un stil cald şi sobru, în aceeaşi măsură. Ca statură, vârstă, delicateţe mi-a adus aminte de scumpa mea mamă. Dumnezeu s-o odihnească! Cred că se bucură acolo sus pentru mine, pentru ceea ce sunt, ce fac şi pentru această  experienţă care mi-a fost dată s-o trăiesc, în Noua Zeelandă.

Dar, să mă întorc la Audrey. Ne-a servit cu un ceai şi cu biscuiţi făcuţi de ea, cu o aromă apetisantă şi un gust grozav. Am făcut un duş binecuvântat şi mi-am schimbat hainele cu care fusesem îmbrăcată în avion. Parcă devenisem alt om, mă simţeam ca un nou născut, deşi taaare obosită. De aici, am mers la Sînziana şi Mădălin, unde mi-am lăsat tot bagajul. I-am cunoscut pe prinţişorii lor, Andrei de aproape trei ani şi Teo, trecut de şapte luni, amândoi zâmbitori, prietenoşi. Deşi fraţi, sunt foarte diferiţi fizic. Andrei, blond şi slăbuţ, iar micuţul, brunet şi rotofei, dar amândoi veseli şi cu chef de joacă ca doi pisoi.

Primirea aici a fost deosebit de caldă, iar eu eram mesagerul multor îmbrăţişări de la părinţii şi mătuşa lui Mădălin. A durat ceva până am descărcat sacul cu îmbrăţişări şi pupături pentru toţi membrii familiei. I-am simţit foarte aproape şi m-am simţit foarte bine cât am stat la ei. M-am uitat îndelung la Sînziana, parcă necrezând că e copila de acum câţiva ani, cu simţul umorului foarte ascuţit, tot timpul pusă pe şotii, dar şi profundă în treburile serioase de viaţă. Acum, o soţie iubitoare, o mamă devotată, binecuvântată cu doi copilaşi.

Am plecat apoi la Iza şi Jeromie, unde erau Mihaela şi Bogdan, Costi şi Angela. Aceeaşi imagine mentală paralelă şi la vederea Izei, fetiţa de altădată, adolescenta curajoasă, dornică să cunoască lumea, care a plecat singură în Danemarca pentru o experienţă educaţională interesantă, acum la casa ei, cu o familie frumoasă, cu un îngeraş superb în braţe, Alex. De fapt, mă simţeam ca acasă pentru că aceste mame şi soţii pe care le aveam în faţa ochilor sunt de vârste foarte apropiate de cea a fiicei mele din Bucureşti, şi ea mamă a două fetiţe deosebite. Din nou conştientizez că timpul a trecut, dar nu atât de dur cu noi pentru că avem încă puterea şi deschiderea de a ne bucura de copiii şi nepoţii noştri dragi, iar noi, eu şi Valentina nu ne simţim deloc bătrâne!!! Wow!! Ce-am zis? Ce-i aia bătrâneţe?

Fiindu-mi foarte dragi copiii, nici oboseala nu m-a împiedicat să-i provoc la o repriză de joacă pe cei mici, Alex şi Teo, apoi pe Andrei şi am făcut poze cu ei. Am discutat cu Costi şi Angela şi am servit din bucatele pregătite de Iza pentru noi toţi. N-am stat prea mult şi am plecat la Sînziana. După baie am intrat în dormitor şi m-am aşezat pe pat, cu gândul s-o aştept pe Valentina să mai stăm de vorbă. Îmi era corpul greu, uşor tremurând, patul parcă se legăna cu mine, mintea înceţoşată de atâta nesomn. Am auzit când Valentina a deschis uşa, dar n-am avut puterea să reacţionez. M-a lăsat să dorm, pentru că de somn aveam mare nevoie.


Sursa:

https://gradinaculecturi.wordpress.com/2020/08/02/vasilica-grigoras-oda-prieteniei-jurnal-de-calatorie-in-noua-zeelanda-1/










Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu