Mircea Dorin Istrate - POEZII PENTRU SÂMBĂTĂ SEARA ,, Bătrânul sat”

 

POEZII  PENTRU  SÂMBĂTĂ  SEARA

,,  Bătrânul sat”

 

Motto:

Un vers vă-nfioreze clipita trecătoare

Ce astzi încă-i viață, dar mâine, poate moare.

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

~*~

 

 

BĂTRÂNE  SAT

 

Iubiții părinți, ce-acuma-mi sunteți, clipite lungi de veșnicie,

Bunici smeriți din țintirimuri ce-mi hodiniți în astă glie,

Și neamul meu înăditor de-apururea din tată-n fiu

Ca să îmi ține locul ăsta, cu jertă voastră, veșnic viu,

 

Eu, cel din urmă ce slujit-am cuibarul satului străbun

Și slugă la hotar tot fost-am, până de-o vreme, mai acum,

Îmi  iartă clipa rătăcită când am plecat de lângă tine

Spre alta zări, spre altă lume, gândind c-așa va fi mai bine.

 

M-am rupt de voi,  de neamul care tot re-nviat-a astă humă

Ca să mă-nvețe ce e cinstea, dreptatea, reaua ce-a minciună,

Să știu că e un cer de-asupră-mi, unde Preabunul  Dumnezeu

Îmi judecă purtări și gânduri și fapte ce făcut-am eu.

 

Și dusu-m-am să-nvăț păcate, să fiu nimicul mincinos,

Să vreau averi nemăsurate, puteri de rege ticălos,

Și cu minciuna să fiu frate, să uit de Domnul, de ceresc,

Să cred că sfânta libertate e tot ce încă mai doresc.

 

Așa m-au amăgit himere, pe mine și pe-ai mei de-un leat,

Când, din cuibarul nost’ de suflet, pe veci din time am plecat,

Lăsând în urmă, fără lacrimi, învățul nostru cela bun,

Schimbându-l pentru niște fleacuri, atunci, cu mintea-mi de nebun.

 

O lungă vreme mi-a fost bine, uitând de tine, de ceresc,

De cinste, adevăr, dreptate, simțind cum aripi mari îmi cresc,

Visând că eu îmi  sunt stăpânul la tot și toate-n astă lume

Și tot ce zic și tot ce-oi face sunt lucruri mari, frumoase, bune.

 

Acolo-n sat lăsat-am totul, odată cu al meu trecut,

Credința cea ocrotitoare, smeritul, înfrânatul vrut,

Bunacuvința, omenia, păstrarea datinei străbune,

Botezul, nunta și priveghiul ce au știut să ne adune,

Și viața să ne-o rânduiască în ritmul ei, cela sortit

Și-apoi la toate să le facă până la urmă, împlinit.

 

Azi mi te faci pustietate, fără putere, lăcrimat,

Cu greu îți strângi din șapte uliți copii să-ți facă-un colindat,

Ți s-a-nierbat și cărăruia ce-a urcătoare spre altare,

De-aceia-n vechile-ți biserici rămase-s lavițele goale.

 

Ce-am câștigat? înstrăinare și o grămadă de păcate,

Prietenii ce țin o lună și-apoi pe urmă mi-s uitate,

O viață-n strâmta colivie, slujind pe zeul nostru BAN,

Ce ne robește fără milă și-n lațul lui ne ține-n an.

 

Și ce-am pierdut? aproape totul ce fosta-u bune și curate,

Și-apoi ce îmcă ne-nvățat-ai să fim cu Domnul și-n dreptate,

Să ne iubim țara și neamul cum ne iubim ai noști’ părinți,

Iar tu mereu să-mi fii icoană înlăcrimată, printre sfinți.

*

Bătrâne sat, îți cer iertare la câte rele ți-am făcut,

Tu iertătorule la toate mă vei ierta, smerit, tăcut,

Chiar dacă știi că eu și alții, cu bunăvoie te-am lăsat

Și de acolo ți-e pieirea, Preabunule, Mărite sat.

 

Ai stat milenii trecătoare să fii aici statornicie,

Să-ți crească prunci în credință și-n ce-a curată vrednicie,

Să fiu și eu, cel de pe urmă, cu tine-n gând până ce mor

Și-n clipa ceea de pe urmă, de tine încă fie-mi dor.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

CUIBARUL   CU   VISE

 

Motto

„Preacuminţi şi liniştite,  /Cu iubire toate ninse,

Amintiri îmi dorm spăşit/ În cuibarul meu cu vise.”

 

Te-am văzut trecând prin vii,

Prin Cubic, prin dosul stânii,

N-au lătrat la tine câinii

Parcă au ştiut că vii.

 

Şi-ai mai fost prin ţintirim

Numărînd în gând vecinii

Şi-o lumină la bătrâni

Ai aprins, noi nu-i mai ştim.

 

Mai apoi spre Continit

Ai urcat cu greu pe Coastă

Şi-ai trecut de casa noastră

Către Bedea, necăjit.

 

Ochii tăi s-au umezit

Când văzut-ai ghiocei,

Iar pe Rât, privind la miei

Te-am văzut cum le-ai vorbit.

 

Ai gustat frăguţa dulce

Prins de gânduri şi-ntristat

Şi-ncă mult ai aşteptat

Vină ciurda, dinspre Cruce,

 

Să miroase a-nserat,

A mohor şi-a lapte dulce,

Şi a vreme ce se duce

Într-un timp, de-acum uitat.

 

Iar la salca de la gat

Oglindită-n cea Târnavă,

Prefăcându-te cu treabă

Vreme lungă iar mi-ai stat.

 

Gânditor priveai cum valul

Amintiri îţi tot stârnea

Şi, în murmur îţi spunea

Că-n curând, vei trece malul.

 

Noaptea-n braţe te-a cuprins

Învrăjindu-te-n iubire,

Şi-un luceafăr în rotire

Nemuritu-te-a-ntr-un vis.

 

***

- Ce-ai cătat la noi străine

Că mă uit şi nu te ştiu?

Eşti de-aici, al cărui fiu?

Că n-am auzit de tine.

 

- N-ai de unde să mă ştii

C-am trăit aici de mult,

Într-o lume cu tumult

Ca-ntr-un cuib, de nebunii.

 

Tu erai un nenăscut

Când, cu alţi copii de-o seamă

Eu plăteam la vremuri vamă

Pentru câte am făcut.

 

Iar poveştile ştiute

Ce părinţii ţi le-au spus,

Eu le-am tors pe-al vieţii fus

Iar acuma dorm tăcute.

 

Şi-am venit aici, să şii,

Să mai văd măcar odată

Cum a fost, şi-acum se gată

Raiul, când eram copii.

 

***

Şi-a plecat acela-n patimi

Către stele, întristat,

Picurând bătrânul sat

Cu-ale sale, calde lacrimi.

 

Mircea  Dorin istrate

 

 

 

LA    MARGINE    DE    VREME

 

Dacă vii, trimite carte

Să te-aştept la drumul ţării,

Să plecăm pe mai departe

În răcoarea înserării.

 

Cum ai vrut şi altă dată

Stând în dricul cu trifoi,

Către satul ce ne-aşteaptă

Te va duce-un car cu boi.

 

Vom urca pe Coasta Mare

Printre nucii dintre vii

Şi vom trece prin Răzoare

Pe covor de colilii.

 

Tu cu gândul dus departe

La cea vreme ce-a pierit,

Amintiri ţi-or ţine parte

Când om fi prin Continit.

 

Şi-n miros de mere coapte

Prin pomişte, înoptând,

Toţi luceferii din noapte

S-or aprinde, rând pe rând.

 

Îngânându-ne cu prunii

Prin păduri de cucuruze,

Vom vedea în raza lunii

Plopii, fremătând din frunze.

 

Om coti prin dosul stânii

Spre izvor, prin Valea Rece,

Ne-or simţi de-acuma câinii

Şi-n lătrat ne vor petrece.

 

Mi s-o face miezul nopţii

Când de-acum vom fi în sat

Şi-om ajunge-n faţa porţii

Ca-ntr-un loc, de preacurat.

 

Buna-n braţe mi te-o strânge

Cum ar face orice mamă

Şi o lacrimă i-o curge

Până-n colţul la năframă.

 

Ea în casa cea bătrână

Ne-o-ndemna să stăm la masă,

Să ne sature c-o cină

Pofticioasă şi gustoasă.

 

De sub pernă-ntr-o păstură

Scoate-o blidul cu bucate,

Şi-ndemnându-ne la gură

Te-o-ntreba de sănătate,

 

De ce fac ai tăi, de-s bine,

De nepoţi şi strănepoţi,

Că aproape nu-i mai ştie

După nume chiar pe toţi.

 

Mai apoi, pe paie-n şură

Ca-ntr-o noapte de april,

Cu întreaga ta făptură

Vei dormi, ca un copil.

 

Şi în visul tău vei  cerne

Peste anii ce-au trecut,

Amintiri din ceea vreme

Când erai, un început.

 

 

 

DORINȚĂ

 

Pe ulița-nierbată, de-acum doar vântul bate

Că duși îs toți de-o samă pe Coastă la hodină,

Pe-aici, de multă vreme nu se mai face tină,

Că  nu mai umbă nimeni și porțile-s legate.

 

Un câine nu mai latră din câți or fost odată

La fiecare casă de om mai vrednicit,

De vremea cea prelungă, șopronu s-o hâit,

Iar cumpăna fântânii, în parte mi-i lăsată.

 

Pe bancă-n fața porții, doar vântul stă o clipă

Odihnă să-și mai cate de-atâta umblătură,

Apoi, bătând frunzișuri, s-o duce-n Curmătură

Să-mi fie adiere pe-acolo, în risipă.

 

E liniște deplină, de mi se-aude gândul

Și-o lacrima fierbinte pe-obraz mi se prelinge,

Oftatu-n al meu suflet nimic nu-l poate stinge

Că simt cum de acuma, și mie-mi vine rândul.

 

De-o fi să fie-n vară, lângă ai mei pe Coastă

Mă puneți spre vecie-n miros de cimbrișor,

Aici să fiu de-apururi la satu-mi veghetor

Cu toți ce-am fost odată, stăpâni pe lumea astă.

*

Când s-o-nierba cărarea ce duce-n țintirim,

Când s-or usca melinii sub aspra ceea brumă,

Aici muta-s-o satul, cu toții împreună,

Sub soare și sub lună mereu să veșnicim.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

LA  TOŢI  NE  VINE-O  VREME

 

La toţi ne vine-o vreme, când măcinaţi de dor

Cea inimă ne-ndeamnă cuprinsă de fior,

Să revenim în locul în care ne-am născut,

Cuibarul drag ce fost-a la toate început.

 

Ne cheamă nostalgia şi timpul, şi ţărâna

Că le-am uitat cu totul şi-a noastră-i toată vina,

 

Că prea ne-nstrăinat-am de locurile-n care

Al nostru neam în vreme, făcutu-şi-a cărare.

 

Acolo-s toate cele ce-n urmă le-am lăsat

Şi casa părintească şi drumul întinat,

Şi neamul jumătate ce-abia ne ţine minte,

Biserica bătrână, tăcută şi cuminte.

 

Şi valea înglodată în susur şerpuită

Şi Crucea din hotare de vremuri învechită,

Pădurea foşnitoare cu păsările toate,

Îngălbenita vie, hotarul cu bucate.

 

Doar lumea este alta, prea multă-i neştiută

Iar cea deodat’ cu tine bătrână-i şi căruntă,

Doar ea te-o recunoaşte din timpul ce se cerne,

Străin eşti pentru ceilalţi, uitat de mult în vreme.

 

Cu cei ştiuţi o vorbă îmi schimbă, cu răbdare,

Întreabă şi răspunde pe rând la fiecare,

Aminte să-şi aducă de tine-n bucurie

Că s-ar putea ca mâine din ei să nu mai fie.

 

Te-o-nfiora simţirea la toate întâlnite,

Mâhnit vei fi de multe ştiute dinainte,

Pustie-ţi fi-va casa rămasă de părinţi

Ce-acum stingheri în ramă, au chip curat de sfinţi.

 

De nimeni nu te vede, fă rugă de iertare,

Şi-n gând la Prea Măritul tu cere-i îmbunare

Le şteargă de greşeală la faptele făcute

Că bine-au vrut le fie în zilele mărunte.

 

De vrei să-ţi speli păcate, în faţă la altare

Din suflet iertăciune îmi cere de-ndurare,

Iar la cutia milei fii dezlegat la pungă

Şi dă cu drag din suflet, să fie şi s-ajungă.

 

C-aşa cum ştii, de-o vreme săracă-i parohia,

La slujbe însă popa îşi ţine liturghia

Cu pilde de-ndreptare spre sufletele slute,

Cea turmă să o-ntoarne în lucruri mai plăcute.

 

La crâşmă dă tu rândul acela de-nceput,

Îmi pică, de-nchinare, la timpul cel trecut

O lacrimă din vinul ce-l bei cu ceia care

De când se ştiu aicea-s, pe-a timpului cărare.

 

Ascultă-le povestea şi bea încet măsura,

În frâu să-ţi ţii cuvântul şi stâmpărată gura

S-arăţi că om rămas-ai şi nu un coate-goale

Pe-acolo unde viaţa ţi-o duci să-ţi fie moale.

 

La cină fii acasă cu neamul împreună,

Aşteaptă de mâncare în blide să se pună

Şi-n faţă la icoană, o cruce-ţi fă mărită

Că eşti în sănătate în viaţa cea răzbită.

 

Apoi, cu cei ai casei să stai în vorbă lungă,

Vă povestiţi de toate ca somn să nu v-ajungă,

Vă amintiţi de ceia plecaţi spre cimitire,

De cei rămaşi în viaţă le facă pomenire.

 

De neamurile tale ce încă le ţii minte,

De-a lor copii, neveste, vecinii din’nainte,

De munca la hotare, de boli şi de avere,

De dările plătite, de ce li se mai cere.

 

De fost-a roadă bună în anul ce-a trecut,

Botezuri, nunţi făcute şi cum şi-au petrecut,

De dascălii din şcoală ce dau învăţătură,

De târgul cel de toamnă, de cine-n sat mai fură.

 

Să lauzi vinul casei  ce ţi s-a pus pe masă,

Şi pâinea  greu muncită, slănina moale, groasă,

Şi ţuica mărgelată cu gust uşor de prună,

Şi brânza cea untoasă, cu ceapa împreună.

 

Cu drag ţi-or da din toate să duci acas’ cu tine,

Aminte să-ţi aducă de-un loc, de unde-ţi vine

Suspinul după lumea rămasă în trecut

În care bine-odată şi tu ai încăput.

 

Nainte de plecare te du la dragi morminte,

Şi-n rugă preasmerită tu cere-le fierbinte

Iertare de greşit-ai la dânşii viaţa toată,

Ca Domnul  să le deie odihnă meritată.

 

Iar când întors acasă, aduci din timp ce-apune

În suflet înrămată icoana cea de lume,

Să ştii că de pieri-va ai partea ta de vină

Că uneori uitat-ai străvechea-i rădăcină.

 

Eşti un fugar din lumea curată, sănătoasă,

Ca Iuda ai vândut-o pe una mincinoasă

În care eşti robitul, ce-ascultă la comandă

Încătuşat de-o lume pestriţă, rece, fadă.

 

O pasăre de cântă, te crezi pe la Răzoare

Şi-n crângul de pe Coastă, de-mi vezi cum creşte-o floare,

Mirosul de sarmale aminte-i de Crăciun

Dar nu colindă nimeni, acolo pe-al tău drum.

 

Atuncea doar te-ncearcă o dulce nostalgie

Şi-ai vrea ca visul cela aevea să îţi fie,

Înstrăinatul suflet ţi-o plânge  înc-odată

Că-n gând şi-a tale fapte, te-au străinat de vatră.

 

***

Se schimbă lumea toată, că-i vremea mestecată,

Nimic nu-i ca ’nainte cum fost-a altădată,

De vatra strămoşească s-o duce în uitare,

Ne-om pierde moştenirea şi dreapta ei cărare.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

NAŞTEREA    POVEŞTII

 

Am mai trecut pe-aici, demult, în tinereţe,

Cu tata-ntr-o căruţă cu cai tăcuţi, sărmani,

Ducând cu noi desaga, umplută-n două feţe,

Cu mărunţişuri multe, ce fost-au ceva bani.

 

Duceam, să aibă moşu’, la coasă cute nouă

Şi-un brici luat de tata la târgul de Ispas,

Moşâni, ulei de lampă şi-o pălărie nouă,

Zăhar, vreo două cupe, feştilă de lămpaş.

 

La buna o năframă negrie, călduroasă,

Şi ştrimfi mai groşi de lână  să treacă iarna lungă,

Barşon, cheptar să-şi facă, de fi-va sănătoasă

Şi doctorii de toate, o vreme să le-ajungă.

*

Ajuns-am către seară la casa lor săracă

Căzută într-o rână, pe coama unui deal,

Jur-împrejur, în larguri, spre zarea tremurată

Se lăfăia cuminte, frumosul meu Ardeal.

 

În dreapta, o pădure, umbroasă şi-nverzită

Ce ocrotea cu grijă jivine sperioase,

În stânga, mai departe, pe-o coastă liniştită

O turmă de mioare păştea, ca-n vremi întoarse.

 

Covor de colilie, frăguţele-nierbate,

Şi cimbrişorul dulce pe-un umăr mic de deal,

Căsuţele-nvechite în vremuri volburate

Rămas-au pentru mine, icoane de Ardeal.

 

Şi-n liniştea dulcie de taină şi poveste

A mele simţuri toate topitu-s-au în dor,

Apoi, în gând eu pus-am ce-acuma nu mai este

Comoară să îmi fie, aminte-n viitor.

 

***

Când peste ani venit-am prin aste locuri sfinte

Cea lacomă uitare se tot lăţea mereu,

Ştergând din amintire tot ce a fost ‘nainte

Să-mi întristeze gândul, să-mi facă suflet greu.

 

Din tot ce-a fost pe-aicea pădurea mai foşneşte

Şi-o altă turmă paşte vecia-n Continit,

Pustiu i-acuma locul ce-a fost atunci poveste,

Că moşu’ şi cu buna, demult s-au risipit

 

Iar fără ei nu-i nimeni să ducă mai departe

A neamului poveste în vârful ăstui deal,

Că viaţa depănată de ei, făcut-a parte

Din veşnicia clipei, frumosului Ardeal.

 

***

Lăsaţi, cât se mai poate, la neamuri pe la ţară

Ai voşti copii să zburde prin locuri de poveste ,

Ca-n mintea lor să pună, în veci nu le dispară,

Ce-a mai rămas din satul, ce mâine nu mai este.

 

Aşa putea-vor încă să ducă mai departe

La strănepoţii voştri povestea fermecată,

Cu locuri şi cu oameni, din lumea ce desparte

Viaţa cea de-acuma, de ce va fi odată.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

ÎNTOARCEREA   ÎN    VREME

 

Am ajuns acasă, pe la asfinţit,

Să îmi văd cuibarul prea de mult uitat,

Să îmi satur mintea dusă-n amintit

Cu icoana vremii, care m-a uitat.

 

Ruginit-a zarul uşii de la poartă,

Scârţâie ţâţâna ca un suspinat,

Înierbată-i curtea, păcătoasă soartă,

Că demult pe-aicea nimeni n-a călcat.

 

În târnaţ îmi caut cheia de la casă

Unde toţi ai noştri locul l-au ştiut,

Şi, în tremur mâna parcă nu mă lasă

Să descui a vieţii, vremuri de demult.

 

Înlăuntru toate stau să se-nconvoaie,

Laviţa bătrână cu-n picior pe-o piatră,

Patul cu străjacul mirosind a paie,

Masa şi blidarul cu-o ulcică spartă.

 

Lampa cu feştila veşnic fumegândă,

Maica Născătoare zâmbitoare-n ramă,

Ce-şi mângâie Pruncul cu privirea-i blândă,

Briciul din războaie cu tocita-i lamă.

 

Mama doar lipseşte cina să ne-o pună,

Tata să mă-mbie cu-n pahar de vin,

Moşul,’’Tatăl Nostru’’gângăvit să-l spună,

Buna cruce-şi facă, cu-n sfârşit ‘’Amin’’.

 

Casa dinainte să îmi odihnească

Visul pus cu grijă peste perini moi,

Domnul mă păzească şi să-mi ocrotească

Casa părintească, ţara şi pe noi.

 

***

Azi, pe cele vremuri pus-am împăcarea

Cu-ndulcite timpuri care au trecut,

Lacrimi dau ca vamă, să nu-mi vrea uitarea

Şteargă-mi gândul vremii, unde-am încăput.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

AŞTEPTAŢI-MĂ  CĂ  VIN !

 

De mi-ţi face peste maluri

Pod din florile de crin

Şi la gat de-or bate valuri,

Aşteptaţi-mă, că  vin !

 

În caleşti din coji de nucă

Poleite-n aur toate,

Înhăma-vor să mă ducă

Toţi luceferii din noapte.

 

Şi voi fi ce-am fost ’nainte

Hoţ copil furând vecie,

Din cel rai cu-a sale sfinte

Negândind la ce-o să fie.

 

Prea spăşit şi-n lăcrimare

Îi voi cere la Măritul,

Să îşi facă îndurare,

Şi să-mi deie, nemuritul.

 

Eu l-oi ridica în slavă

Şi-oi promite vii iubiri,

El, îmi lase cea Târnavă

Cu trecutele-amintiri.

 

Rai din malul ei mi-oi face

Adunând ca şi avere

Cel trecut, care s-o coace

Îndulcindu-se în miere.

 

Când m-oi sătura-n vecia

Ce mi-a dat-o în păstrare,

Voi lăsa copilăria

Şi m-oi duce, în uitare.

 

Azi, când stau pe maluri triste

Apa-n zbatere la gat,

Fluturare-i de batiste

Vremilor, care-au plecat.

***

De va creşte peste maluri

Pod din floare de melin

Şi la gat seca-vor valuri,

E târziu, şi nu mai vin.

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

RUGĂMINTEA   MEA    DIN   URMĂ

 

Satule, ţi-oi spune-n şoaptă rugămintea mea din urmă,

Tu, primeşte-mă la tine să mă pui lângă ai mei,

Când veni-va sorocită clipa să mă las de turmă

Şi hodină să îmi caut, sub covor de ghiocei.

 

Cu un car mă du la groapă, iar la boi le pune-n coarne

Ciucuri cu împletitură din cireşul înflorit,

Din smicele lungi de salcă să faci jugul, iar coroane

Fă-le doar din cimbrişorul, ce-i abia înmugurit.

 

Trandafir să pui pe loitre, că acum aşa se poartă,

Rudă fă din socu-n floare, iar scăriţă fă-mi din cracă

De alun, din cela tînăr, iar pe spiţele din roată

Leagă maci din ceia roşii, privitorilor le placă.

 

După car, vină băndaşii, cu primaşul bun de gură,

Cântă-mi numai învârtite, iar la podul de la moară

Popa şi diacul gângav scape-mi iar o-njurătură

Că podina-i spartă toată şi prin vad vor trece iară.

 

Sus pe coastă-n ţigănime dă colaci şi beutură

La trudiţii ce-şi duc viaţa între maluri de amar,

Pomeni-m-or, că şi-n viaţă, cum îmi scrie la scriptură

Tot le-am dat de câte una şi mai des, dar şi mai rar.

 

La mormânt nu plângă nimeni, că ‘napoi nu m-or întoarce,

Spună-mi doar un’’Iartă-l Doamne’’ şi atât mi-o fi de-ajuns,

Popa-n câteva cuvinte, iertăciuni să ia în pace

De la cei rămaşi în viaţă, pentru mine, ce m-am dus.

 

Tu, la cap în loc de cruce pune-mi salcă plângătoare,

La picioare, las’ să crească o jordiţă de alun,

Umbră-mi facă îndulcită, ca în locul cu răcoare,

Liniştit să-mi dorm vecia, lăngă satul meu străbun.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

TROIȚA  VEGHETOARE

 

La cap de sat, pe ,, Dâlmă”, troiță veghetoare

Au pus cândva creștinii ce-acuma-s veșnicit,

Să ocrotească satul cu largile-i hotare

De toate câte viața îți dă de suferit.

 

Din când în când o floare acolo se-ofilește

Și-un muc de lumănare îmi arde pâlpâind,

O rugă de iertare îmi ’nalță creștinește

Români ce de nevoie îi vezi pe-aici trecând.

 

Ea străjuie hotarul tot înădind la timp

Să știe toți că este însemnul însfințit,

Ce deapănă într-una clipite și-anotimpuri,

Viața să ne-o țină curată veșnicitul.

*

 

Sub umbră de credință, din vremile bătrâne

Noi ne-am trăit viața mai mult în nenoroc,

Că tot plătit-am vamă păcatelor nebune

Cu care pângărit-am curatul ăstui loc.

 

De-aceea la răscruce de drumuri umblătoare,

Pe-un dâmb ce străjuiește lățimile din jur,

Troițe însemnat-au hotare roditoare

Și însfințit-au locul făcându-ni-l mai pur.

 

Pe-acolo când veți trece, opriți-vă o clipă

Și-mi înălțați spre ceruri o rugă de iertare,

Spășiți voi să mi-o cereți, măcar de-o fi și-n pripă

Ca să-mi aveți la suflet, un dram de alinare.

 

Că-n cela loc cerescul puterile-și coboară

Ca tu prin rugăciune  să capeți mântuire,

Să-ți cureți a ta viață, s-o faci fie-ți ușoară

Dacă îmi pui în toate, iertare și iubi

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

DIN  DEALUL   CRUCII

 

Spre sat, din Dealul Crucii, îmi port privirea roată,

Să văd uitate uliţi, ce fost-au altădată

Un rai cu dulce miere, ce mult l-am îndrăgit

Când viaţa lui trăit-am, în dor şi-n pătimit.

 

Voi face-o plecăciune în faţa casei care

M-a răsărit în viaţă, şi-apoi pe-a ei cărare

M-a pus să-mi fac destinul, sortit la orice om,

Cu fapte îndulcite, ca pârguitul pom.

 

Voi cere preaspăşite iertări la ţintirim

Acolo unde neamu-i pomelnic ce-l jelim

Şi unde mama, tata, sunt înflorită glie

Iar eu ca mâine fi-voi, sămânţă de vecie.

 

Pe malul tău Târnavă o lacrimă-nstelată

Voi picura-o-n valuri, să fiu ca altădată,

Copilul desfătării în lumea lui divină

Când rai a fost cea vreme, ce n-are să mai vină.

 

***

Mă trage aţa vremii spre vechiul meu cuibar,

‘Napoi să merg pe urma lăsată de un car,

Ce-n dricul lui mă culce pe-o brazdă de mohor

Ca bolta nopţii-n stele, s-o număr în fior.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

ODĂ   ŢĂRANULUI   ROMÂN

 

Ţăranule, tu duci în spate povara lumii trecătoare

Ce-n mâna ta şi-a pus norocul şi soarta veşnic shimbătoare,

Tu, slabule, ai fost tăria la neamul tău nepieritor,

Ce fără tine niciodată, n-a fost în vremi triumfător.

 

Din timpuri vechi şi până astăzi averi făcut-ai şi n-ajung

La ceia care, ca pe-o vită, mereu ţinutu-te-au în jug,

Tu din născare cu fărâme ţi-ai amăgit flămânda viaţă,

Nicicând sătul n-ai fost de bine şi nu-i ştii gustul la dulceaţă.

 

Ograda-ţi stă pe munţi de aur, pe sâmburi nesfârşiţi de sare

Dar tu sărac ai fost într-una, deşi-ai  muncit sub ploi şi soare,

Iar după ce-ai trudit o vară, în toamnă tot rămas dator

Vei fi şi anul care vine, că eşti o slugă tuturor.

 

Când hulpavii poftit-au ţara călcând grădinile domneşti

Pe tine te-au găsit s-o aperi şi ortul vieţii să-l plăteşti,

Aşa-nsfiţit-ai cimitire aici şi-n gliile străine,

Pomelnic te-au făcut urmaşii, câţi or mai fi, ori ştiu de tine.

 

Pământ ţi-au dat să mi te saturi, dar munca ta e neplătită

Şi tot sărac ajungi cum fost-ai în viaţa asta chinuită,

Aşa că-n ruga ta fierbinte, la Domnu-n ceruri înălţată,

Îţi stă speranţa ta de bine, ce-o fi cândva, ori niciodată.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

TRECĂTOR

 

Trecător prin ceruri ninse

Cu luceferii în roi,

Însfinţesc cu-a mele vise

Urma carului cu boi.

 

Şi hotarul ce ţinut-a

Lăcrimatul nostru sat

Şi-un moşneag ce miruit-a

Veşnicia-n care-a stat.

 

Neştiuţii din-ceputuri

Ce acuma-s căni de lut

Şi speranţa pusă-n pruncul

Ce pe-aici s-a petrecut

 

Din ce-a fost ceva odată

Vei rămâne o poveste,

Şi-n uitarea lăcrimată

Te vei duce, fără veste.

 

***

Satule,  buric de lume,

Cuibul născător de zbor,

Eu în vers al tău renume

Nemuritu-l-am, cu dor.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

RÂND  LA  RÂND

 

Eu m-am domnit ca alți-n astă lume

În urbea care-i plină de păcate,

Făcutu-am în viață, rele, bune,

Cât mintea mea putut-a a socoate.

 

Acum mă-ntorn în sat, că mă apasă

De mult cel dor de ulița bătrână,

De înierbata curte și de casă,

De Dâlmă, de hotar, de Rât, de stână.

 

Nu-i nimeni să m-aștepte-n fața porții

Ca-i mei sunt duși de mult în țintirim,

Rămași mai am pe-aicea doar nepoții

Și-n larga lume neamuri, ce nu-i știm.

 

Vecinii mei plecați îs  la hodină,

Pe Coastă sub melinii cei umbroși,

Bătrâna-mi  casă mult n-o să mai țină

Că-i gârbovă sub ani bătrânicioși.

 

Cu cei din jur, ce încă mă-nconjoară

Povești nu am, că nu-s din leatul meu,

Doar cu diacul, dacă  n-o să moară

Ne-om povesti de-acuma, mai mereu.

 

Vre-o doi ce-i știu au multă boală-n oase

Și stau legați la pat, de-o bună vreme,

Pe alții dusu-i-au copiii la orașe

Lungindu-le viața-n negre semne.

 

Așa că-n jurul meu se tot lățește

Pustiul care-ncet mă tot ascunde,

Cu fie-ce clipită el tot crește

Vroind  în cea uitare să m-afunde.

 

Nu-i bucurie să rămâi la urmă

Când toți ai tăi la ceruri sunt plecați,

Când ce-ai clădit o viață ți se curmă,

Când ceia noi de tine-s depărtați.

 

Mai bine-i dar să fii în veșnicie

Acolo-n cer cu toți pe care-i știi,

Lăsând ce-a lume altora să fie,

S-o treacă rând la rând, din tată-n fii.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

CU  NEAMUL  TOT

 

Voi  cei plecați prin lume mai demult,

Când zilele gândiți că vi se gată,

Veniți ’napoi în satul de-altădată

Să veșniciți cu neamu-n asta lut.

 

Pe-acolo viața voastră-i o clipită,

În țintirimul nostru-i veșnicie,

Așa-i mereu pe-aici de când se știe

Că  toți suntem bătaie de aripă.

 

Așa că voi, ce-acuma-n depărtare

Robiți din greu pe-acolo la străini,

Cu viața dusă-n lacrimi și în spini

Aici să fiți n-ainte de plecare.

 

Cel neam să-l înădiți, c-așa se cere,

Că doar urmați la rând din tată-n fiu,

Să-mi însfințiți pământul fie viu,

Că noi mereu de-acol’luăm putere.

*

Călcați cu grijă glia sfânt-a țării

Că-n ea sunt bunii noștri din strămoși ,

Ei toți îmi sunt smeriții norocoși

C-or apuca clipita renvierii.

 

 

 

URMA  CARULUI  CU  BOI

 

A trecut în amintire, urma carului cu boi,

Ea, ce-a frământat milenii tina lumii-n zări întinse,

Fost-a clipa veșniciei di-nceputuri pân’ la noi,

Pe cărări de timp și spațiu, de pe-ntinderi necuprinse.

 

Până ieri ne-a fost într-una semn de mare vrednicie,

Azi, încet în gândul nostru e o urmă din trecut,

Ieri blazon la om cu stare, ne-ntrecut în trudnicie,

Azi, nostalgică-amintire, ce de-o vreme, s-a pierdut.

 

Boii, carul, a sa urma, sunt de-acum vremelnicie,

Filă-ntoarsă în istorii, cu ceva ce-a fost odată,

Amintire-n colțul minții, ce s-o pierde pe vecie

Cum pierdutu-s-au mai toate, din ce-a lume-acum uitată.

*

Carul mi-a ținut o lume, în milenii deșirată,

El a dus povari în spate, să avem de-mbucătură,

Dricul lui, loc de născare și de dus apoi la groapă,

Azi, trecut e în uitare, pentru cei care-l știură.

**

Noi, ce viețuim mai încă până mâine pe pământ

Și-am trăit cu el aproape, până ieri copilăria,

Ține-l-om în mintea noastră, ca, pe un ceva ce-i sfânt

Și c-o boabă-n lăcrimare, îi cinstim de-acum, pieirea.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

AVEREA CE-AM  SĂ  LAS

 

Venit e timpul meu de ducă, din lumea-n care am iubit,

Corola florilor din luncă, cel susur de izvor grăbit,

Un cimbrișor pe cărăruia ce șerpuia spre vârf de deal,

Acolo unde priveghează, bătrâna stână din Ardeal.

 

Le las la cei ce vin în urmă, pădurea ce-am găsit-o crâng

Și via dulce, îmbrumată, cu-ai săi ciorchini ce-n teascuri plâng,

Pomiștea popii de pe Coastă cu toate merele-i de aur,

Povești de la bătrâni știute, cu Feți-Frumoși și cu balauri,

 

Codanele, cu ochi ca marea ce tinerețea mi-au vrăjit,

Și bolta nopții înstelate, cu norul ce ne-a ocrotit,

Când ne vindeam pe-un pumn de stele înflăcărate sărutări

Și-n șoapte ne juram iubire, în clipe lungi, de amânări.

 

Și Valea v-o mai las pe toată, cu mure-n soare îndulcite

Și tot hotarul cu bucate și lanuri grele unduite,

Și colilia pe pășune, frăguțe dulci, însângerate

Și turma veșnic înnoită, amirosind a caș și lapte.

 

Și țintirimul de pe Dâlmă cu bunii mei lăsați însemn

Ce-și dorm sub pruni vecia scrisă pe învechite cruci de lemn,

Și scocul morii ce odată ne-a săturat flămânda gură

Și truda de țăran pe humă, s-avem mereu de-mbucătură.

 

Și în cuprinsul lor, a toate, vă las biserica din deal,

De timpuri toată  însfințită în ruga lacrimilor val,

Să știți că doar prin ea ne ținem cuibarul nostru la un loc

Sub  patrafirul de credință și ce dă Domnul, la soroc.

 

*

 

Mai mult de-atâta n-am, și-i bine, să fiu sărac când mă voi duce

Să veșnicesc cu neamul care, pomelnic stă  înscris pe cruce,

De-aceea când, mă dați veciei să ziceți doar, un: Doamne-l iartă!

C-a fost și el o clipă scurtă, un suflet bun, pe astă vatră.

 

Și de-ți simți c-așa vă vine, pe tremurata voastră geană

Un bob de lacrimă să puneți, la suflet faceți-i pomană,

Și-apoi, trei zile adunate să mă vorbiți numai de bine,

Să pot ajunge-n raiul care, găsi-va loc și pentru mine.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

CÂT  MAI  FI-VA  ÎNCĂ

 

Cât mai fi-va încă, iarbă-n Continit

Şi la moara veche negre mure coapte,

Fi-vor încă fete bune de iubit

Amăgite-n vise, îndulcite-n şoapte.

 

Cât mai fi-vor încă turme-n Continit

Şi la moara veche valuri clipocite,

Sub ascunsul lunii bune-s de iubit

Muguraşi de fete, crude şi-nvrăjite.

 

Cât mai fi-vor încă stâne-n Continit

Şi la moare veche curge-or încă ape,

Fete iubăreţe da-vor un iubit

Pentru-n pumn de stele numărate-n noapte.

 

Cât mai bate încă vântu-n Continit

Şi la moara veche s-o-nvârti cea roată

Voi chema în rugă timpul cel topit

Să îmi şteargă-n taină, pleoapa-mi lăcrimată.

 

***

S-a uscat de-acuma iarba-n Continit,

E hâită moara, veche şi bătrână,

Nu mai sunt nici fete bune de iubit

Că trecute timpuri nu mai vor să vină.

 

Va rămâne însă, colo-n Continit

Inima-mi şi gândul veghetor sub stele,

Că acolo-n taină, încă am iubit

Un boboc de fată, drag inimi mele.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

SMERITE  ICOANE

 

Tot trec de milenii, veniţi din vecie,

Ciobanii cu turme prin sfântul Ardeal

Şi-n mers de talangă, spre cea veşnicie

Smerite icoane-s pe-a timpului val.

 

Ei vin din istorii, şi-acolo s-or duce

Să-şi facă menirea şi cel împlinit,

În mersul prin lume tot vrut-au s-apuce

O clipă ferice pe drumul sortit.

 

Mereu în rotire din timpuri străbune

Ei fost-au pe-aicea păscând veşnicii,

Din slova-ndoinită făcut-au minune

Să fie rostită din tată în fii.

 

De-aceea ciobanii, băciţa şi-o turmă,

Cu stâna bătrână din vârful de deal,

Clipite-s de timpuri şi urmă din urmă,

Din prea-răbdătorul, smeritul, Ardeal.

 

Ei sunt începutul din vremuri uitate,

Răbojul durerii, speranţa, credinţa,

Pământul şi cerul şi sfânta dreptate

Şi jalea-ngânând Mioriţa.

 

De ele s-or duce pierind în uitare,

Sărac va fi veacul şi sufletu-mi greu,

De-aceea Mărite-n a Ta îndurare

Mai ţine-mi ciobanii, pe-aicea, mereu.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

ÎN  SAT  LA  MOŞU

 

Am fost în astă toamnă din nou, la mine-n sat,

Să văz la câţi se gată cea viaţă în necaz

Şi câţi din neamul nostru mai sunt pe-a vieţii cale

Din cei ce-au fost de-a valma, pe lunga ei cărare.

 

Mi-a zis odată moşu, era la supărare,

Că m-am domnit de-o vreme şi lui aşa îi pare

Că am uitat de dânşi, de neamuri, de vecin,

De când pe la oraşe prea mândru eu mă ţin.

 

Aşa c-am fost pe-acasă, smerit şi-n pocăinţă,

Să fiu cu ei o vreme, că suntem toţi de-o viţă,

Să-mi mai aduc aminte de timpul cel trecut

Când am mijit pe lume şi-aici am încăput.

 

Am fost la toţi, cu rândul, să nu fac supărare,

Cinstitu-m-au  şi dânşi cu ce au fost în stare,

Ne-am tot adus aminte de una şi de alta

Şi toţi băgară seamă că  semăn mult cu tata.

 

Mi-au zis de câte toate necazuri au pe lume,

De boli, de dări, de viaţa cu-a sale rele, bune,

De-a lor copii ce încă nu au un viitor

Şi căte şi mai câte de-acol,’ din lumea lor.

 

 

Am pus o lumânare la sfintele morminte

La toţi de care încă adusu-mi-am aminte,

Şi-n ruga spusă-n taină cerut-am îndurare

La Domnul şi la Maica, le de-a a Lor iertare.

 

Mai toţi mi-au spus că viaţa e grea acum la ţară,

Că munca preţ nu are, batjocură-i, ocară,

Că azi, din coada sapei nu-i chip a mai trăi

De-acee-acum hotarul mai mult s-o pustii.

 

La crişmă-am fost pe seară, puhoi era de lume,

Parşiva băutură îi îndemna la glume,

Şi mi-am adus aminte, că-n vreamea din-napoi

Puhoi era la sapă, la crişmă, locul gol.

 

Cu moşu-am stat de vorbă la urmă, pe-ndelete,

I-am spus de ce văzut-am, cu ură şi cu sete,

Şi i-am mai spus că astea n-au fost când eu pe-aici

Eram copilul mamei, cu alţi vre-o doi mai mici.

 

El a oftat a jale şi în cuvinte-amare

Mi-a zis că a lui suflet îi plânge şi îl doare

Că munca nu-i mai muncă şi cinstea nu-i curată

Cum fosta înainte, în lumea lui, odată.

 

Prea multe zile n-are pe-aicea de trăit,

Dar simte cu durere cum lumea s-a-nrăit,

Şi asta nu-i a bună în vremea ce-o să vină

Că sufletul şi mintea spurcatu-s-au cu tină.

 

Iar dac-o fi să fie, să piară mâine satul,

Cu el se duce lumea, că-mi piere şi curatul

Şi cinstea cea puţină ce-a mai rămas de-acum,

Credinţa şi speranţa la omul cela bun.

 

Eu doar să duc în lume, pe unde vieţuiesc,

Tot ce mi-au dat părinţii şi Domnul din ceresc

Şi satul din născare, aşa cum eu îl ştiu,

Nu ce-l care-i acuma, cu sufletu-i pustiu.

 

Apoi mi-a zis la urmă mâhnit şi întristat:

-Nepoate, eu de-acuma îs gata de plecat,

Ca toţi din satul ăsta pe-a Domnului cărare

M-oi înălţa la ceruri, vegheat de-o lumânare.

 

Atâta duc de-aicea acolo sus, cu mine,

Clipita de pe urmă şi-o dulce amintire

A locului în care o mumă m-a născut,

Şi  clipa de vecie ce-aicea mi-a trecut.

 

Mormântul să mi-l sape în vârf de ţintirim,

La groapă vină dară doar noi care ne ştim,

La cap să-mi puneţi încă o salcă plângătoare

Şi un melin sălbatic să-mi crească la picioare.

 

Îmi spuneţi la plecare atâta: Iartă-l Doamne!

Şi-oi sta cu voi aicea în nesfârşite toamne,

Şi nu uitaţi că viaţa n-i dată s-o trăim

Şi că, de când ne naştem, începem să murim.

*

Când am plecat, în urmă lăsat-am satul care

Luatu-l-am cu mine în bob de lăcrimare,

Iar  sufletul în taină a sărutat ţărâna

Şi-n plecăciune sfântă, la moşu încă mâna.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

PĂDUREA  FERMECATĂ

 

Mai ţii minte cum odată, în poiana-nmiresmată

Mirosea cărarea-ngustă a melini şi-a cimbrişor,

A frăguţe îndulcite şi a nalbă înflorată

Şi a câte toate celea ce te umplu de fior.

 

Şi cât verde era totul, iarba, frunza-n tremurare

Şi ce-albastru era cerul fără nici un fir de nor,

Şi ce linişte deplină mângâiată de izvoare

Te-mbia ca astă viaţa s-o trăieşti, cuprins de dor.

 

Şi-apoi fluturii bezmetici şi-apoi gâze colorate

Câte mii roiau prin ierburi fiecare-n treaba lor,

Re-nviau poiana ceea, cu-ale sale încă toate

Retrăind, a câta oară, trecătoare vieţi  în zbor.

 

***

Astăzi nu mai e poiana, că făcutu-s-a pădure,

Îndesată şi umbroasă semn că timpuri au trecut,

Câte-o rază mai pătrunde îndulcind negria mure

Şi un foşnet doar se-aude, parcă vine din trecut.

 

Iată dar, că şi pădurea ce-a-nceput să se-ndesească

Ţinând piept la toate câte s-or abate peste ea,

Are-n vârf de rădăcine o poiană tinerească

Şi o vreme ce e încă, toată tinereţea mea.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

NOAPTE  ARDELEANĂ

 

Giulgiul nopţii se coboară peste-a lumii nălucire,

Iar pe boltă, tremurânde, se aprind în roiuri stele,

Din afundurile lumii un luceafăr în rotire

Îndulceşte visul nostru, urcător spre căi lactee.

*

Dintr-o rarişte-nfrunzită aflătoare-n vârf de deal

Se ridică ochiul nopţii, luna, veşnic umblătoare,

Mângâind cu a ei raze adormitul meu Adreal

Ce-şi îngână somnul nopţii, cu himere-amăgitoare.

 

Adormitu-mi-a şi vântul sub un nuc, din coapta vie

Unde-n ramuri, păsărele legănându-se-n visare,

Dorm cu gândul că de mâine, scuturate pe câmpie

Lanuri coapte sătura-vor pofta lor, la fiecare.

 

Pe o floare de sulfină, un gândac trecut prin multe

Şi-a găsit hogeag ca-n basme, pe o galbenă petală,

Şi în somnul său cel tainic, îndulcit cu toate vrute

Până mâine dimineaţă nici de plouă, nu se scoală.

 

În ce-a linişte adâncă, doar izvoru-n clipocire

Îşi revarsă a lui apa  din preaplinul dumisale,

Ce pe mâine-o fi departe, dus la vale-n unduire

Adăpând în miezul zilei vietăţile din cale.

**

Undeva, nici nu ştiu unde, parcă-n veacul cel trecut,

Într-un turn dintr-o cetate cuibărită-n vârf de deal,

Bate ceasul crucea nopţii, ca în vremuri dedemult,

Anunţând nemărginimea, că e linişte-n Ardeal.

***

Peste toate, luna trece cu-a sa trenă vaporoasă,

Împărţind visări de miere l-adormiţii muritori,

Amăgindu-i că de mîine, viaţa fi-va norocoasă,

O minciună ce le-a spus-o, pân-acum, de mii de ori.

 

 

~*~

Mircea Dorin Istrate