„INFAILIBILITATEA” PAPALĂ
(partea a II-a)
„Cînd curtezanele atotputernice, monştri de
desfrânare şi de nelegiuire, puseseră mîna
pe
putere profitând de dezordinile publice, ele
dispuneau de tot în Roma şi aduceau pe
Scaunul Sfântului Petru, prin mijloacele
cele
mai vinovate, ori pe fiii, ori pe amanţii
lor.”
(Joseph
de Maistre)
Alţi privilegiaţi ai scaunului
Apostolului Petru - Vicarius Christi
au avut aceleaşi premiere pontife,
aceleaşi anateme aruncate asupra regilor/ împăraţi germani, aceleaşi demiteri
şi depuneri ale papistaşilor de către regii/ împăraţii germani, aceleaşi
înfruntări sângeroase între grupările aristocrate romane favorabile unuia sau
altuia dintre pretendenţii urcării pe scaunul
lui Petru, aceleaşi uzurpări şi reciprocităţi sancte între aleşii lui
Petru, aceleaşi confruntări armate papale de o parte şi de alta, de la un
castel la un palat, aceleaşi arestări şi întemniţări şi de o parte şi de alta,
aceleaşi otrăviri într-o perpetuă confruntare infailibilă dintre papi şi antipapi.
Benedict al VIII-lea (1012-1024) şi-a început domnia cu antipapa Grigore al VI-lea (1012). A
fost un îndârjit reformator împotiva căsătoriei preoţilor, impunând lipsirea de
libertate asupra copiilor naturali ai preoţilor.
Silvestru al III-lea (1045-1046), a domnit în paralel cu antipapa Grigore al VI-lea (1045-1046),
ambii au fost depuşi de împăratul Henric al III-lea (1039-1056)
Benedict al X-lea (1058-1059), a fost alungat de confratele său, antipapa Nicolae al II-lea (1058-1061).
Alexandru al II-lea (1061-1073), a fost liderul Patariei de la
Milano, o mişcare populară antiaristocraţie, anticler superior, antisimonie,
care a avut de înfruntat pontificatul antipapei
Honorius al II-lea (1061-1072).
Grigore al VII-lea (1073-1085), promotorul instaurării <<dreptei ordini>>, prin
înfăptuirea <<Împărăţiei lui
Dumnezeu pe pământ>>, sub conducerea urmaşului lui Petru, locţiitorul lui Cristos, care „l-a statornicit pe Petru ca principe şi
peste Împărăţiile lumii.” (G. Buchheit, Das
Papsttum. Von seiner Einsetzung bis zum Pontifikat Paulus VI,1962, p. 161)
În pontificatul său s-a
petrecut celebra umilire a la Canossa, cetatea marchizei
Mathilda de Tuscia, unde se retrăsese papa, afurisindu-l pe împăratul Henric al
IV-lea. Monarhul penitent a îndurat batjocura papei vreme de trei zile pentru a
scăpa de anatemă. Henric al IV-lea s-a răzbunat numind în sinodul de la Brixen
pe antipapa Clement al III-lea.
Grigore al VII-lea a murit în exil.
Clement al III-lea (1080/ 1084-1100), l-a avut coleg pe antipapa Victor al III-lea (1086-1087),
care în sinodul de la Benevent l-a excomunicat pe Clement.
Urban al II-lea (1088-1099), a fost la rândul său excomunicat de
Clement al III-lea. În timpul lor s-a organizat cruciada I-a (1096-1099), fixându-se plecarea la 15 August 1096,
compusă din 4 grupe de cruciaţi nobili, cu peste 200.000 de luptători.
Paschalis al II-lea (1099-1118), a început radical mandatul său,
arestându-i pe cei doi antipapi Teodoric
(1100-1102) şi Albert (1102) şi închizându-i într-o mănăstire. A apărut însă şi
un al treilea antipapă Silvestru al
IV-lea (1105-1111), dar după câteva zile a fost alungat, fără să renunţe la
pretenţiile sale. Paschalis al
II-lea a intrat în conflict cu împăratul Henric al V-lea, care l-a ţinut în
temniţă două luni de zile.
Grigore al VIII-lea (1118-1121), antipapă l-a uzurpat pe Gelasius al II-lea (1118-1119), dar şi el a
fost uzurpat de Calixt al II-lea (1119-1124), episcop reformator, care a pornit
în fruntea armatei sale spre cetatea Sutri,
unde se retrăsese Grigore al VIII-lea. Cetatea a fost cucerită, antipapa prins,
despuiat de toate însemnele pontificale, purtat prin Roma în văzul populaţiei
şi închis în abaţia La Cava. Adepţii săi au ales un alt antipapă Celestin al II-lea (1124), care a fost înlăturat de o
revoltă şi înlocuit cu alt antipapă
Honorius al II-lea (1124-1130).
Honorius al II-lea a confirmat Ordinul Premonstratens, fondat de sfântul Norbert de Xanten în anul 1126. Existența acestui ordin se afirmă
că s-ar fi prelungit până astăzi fără a exista și dovezi în acest sens. După
1990 el și-a făcut simțită prezența şi
în România,se pare fără personalitate
juridică, ridicând aceleaşi pretenţii absurde de a acapara proprietăţi
imobile, sub pretxtul că le-ar fi avut pe vremuri prin bunăvoinţa regilor
unguri şi apoi a statului maghiar. Aceștia au solicitat retrocedarea „Băile
Felix şi a imobilelor aparţinătoare – hoteluri, case, restaurante, edificii, a
pădurii, spaţiului intravilan.” (Mariana Gavrilă, Ordinul Premonstratens <<Sfântul Ştefan-Primul Martir>>
din Oradea revendică staţiunea Băile Felix, în Ziua – joi, 22 ianuarie 1998)
Ordinul Premonstratens, deşi a
rămas agăţat de România după anii 1990, ca o stafie ce bântuie, pretenţiile lui
sunt vii, sunt multe, sunt absurde, sunt tendenţioase.
„Ordinul călugăresc fără călugări n-a avut adepţi în România în ultimii
45 de ani, însă, potrivit regulilor sale, după moartea ultimului membru al
Ordinului, timp de 99 de ani, în faţa Sfântului Scaun rezistă <<dreptul de proprietate>>.
Toţi au dreptul, numai noi îndatoriri.” (Constantin Moşincat, Paşi pe Caldarâm De la Pace la Diktat (1815-Viena-1940)
Încrustări Istorice buletindecarei,
vol. 1, Ed. Primus – Oradea, 2020, p. 319)
Inocenţiu al II-lea (1130-1143), susţinut şi de mănăstirea Cluny, prin marii monahi Bernard de Clairvaux şi Petru Venerabilul, a venit în
contrapartidă cu antipapa Anaclet al II-lea (1130-1138), iar din
1138 cu alt antipapă Victor al
IV-lea (1138). În 1139, Inocenţiu al II-lea devine prizonierul ducelui normand
Roger al II-lea.
Lucius al II-lea (1144-1145), în timpul său Roma devine republică,
condusă de un Patricius. Pontiful a
sfârşit tragic, lovit cu pietre în toiul luptelor de pe Capitoliu.
Eugen al III-lea (1145-1153), a urzit cruciada a II-a (1147-1149), apelând la regele Franţei Ludovic al
VII-lea (1137-1180), împăratul Germaniei Conrad al III-lea (1138-1152) şi la
renumitul abate Bernard de Clairvaux, acordând tuturor cruciaţilor indulgenţa
plenară. Cruciadă pornită în
1147, cu toate indulgenţele papale a
avut un eşec total. Din cauza orgoliului exagerat şi a corupţiei fără margini,
a desfrâului sacru Colegiul
cardinalilor era numit de patricianul Romei, Arnold de Brescia, canonic
augustinian, <<peşteră de tâlhari>>.
Alexandru al III-lea (1159-1181), a domnit cu antipapa
Victor al IV-lea (1159-1164), iar după moartea lui Victor al IV-lea, cu antipapa Paschalis al III-lea (1164-1168)
şi după moartea antipapei Paschalis, cu antipapa
Calixt al III-lea (1168-1178) care a fost proscris, urmat de alt antipapă Inocenţiu al III-lea
(1179-1180).
Clement al III-lea (1187-1191), a pregătit cruciada a III-a (1189-1192), cu participarea celor 3 mari monarhi
Friederich I Barbarosa (1151-1190), împăratul german, Richard Inimă de Leu
(1189-1199), regele englez şi Filip al II-lea (1180-1223) regele francez. Au
plecat în 24 Aprilie 1189, de Ziua Sf. M.Mc. Gheorghe pe ruta Regensburg – Ungaria
– Balcani – Bizanţ - Asia Mică - Armenia. Împăratul german Friederich I Barbarosa s-a înecat în râul
Selef / Kalykadnus – Cilicia. Fiul său Ducele Frederic de Suabia a preluat
comanda ajungând până la Acra, murind în Ianuarie 1191. Filip al II-lea s-a certat
cu Richard Inimă de Leu şi s-a întors în Franţa.
Inocenţiu al III-lea (1198-1216), a organizat cruciada a IV-a (1202-1204). Republica Veneţia s-a angajat să
asigure transportul cruciaţilor contra unei sume mari de bani. În anul 1201,
fiul împăratului bizantin Isac II Anghelos, detronat şi orbit de fratele său,
Alexios III Anghelos, Alexios IV, a plecat în Apus să ceară ajutor cruciaţilor
pentru reînscăunarea tatălui său. Dogele Enrico Dandolo a îndreptat cruciada
spre Constantinopol, l-a repus pe Isac II Angelos, cerându-i 100.000 de mărci
pe care nu i-a putut plăti. O revoltă din Constantinopol l-a detronat şi la pus
pe tron pe Alexios V Dukkas, dar nici acesta n-a putut plăti. Atunci veneţienii
au asediat Cetatea bizantină în Vinerea Patimilor, 13 Aprilie 1204, pe care au
trecut-o prin foc şi sabie timp de 3 zile, printr-o barbarie de care păgânii
s-ar fi cutremurat. Atunci au pus bazele unui Imperiu latin şi a unui
Patriarhat catolic. Sub Inocenţiu al III-lea – Vicarius Christi, Curia papală a devenit instanţa supremă a tuturor
deciziilor de drept în biserică. Tot el a aprobat Ordinul Franciscan întemeiat
de Francisc d’Assisi.
Grigore al IX-lea (1227-1241), i-a canonizat pe Francisc d’Assisi
la 16 Iulie 1228, pe Anton de Padova în 1232, pe întemeietorul Ordinului
Dominicanilor, Dominic în 1234 şi pe prima franciscană germană Elisabeta de
Turingia în 1235. În vremea sa s-a desfăşurat cruciada a V-a (1228-1230)
Inocenţiu al IV-lea (1243-1254), venea din stirpea aristocraţiei
imperiale germane, un mare jurist, lucid şi echilibrat din punct de vedere
politic. În timpul lui a avut loc cruciada
a VI-a (1248-1254), condusă de regele Franţei Ludovic al IX-lea cel Sfânt
(1226-1279), care după un început promiţător a căzut prizonier cu armată cu tot
la egipteni în anul 1250, abia putând să se răscumpăre cu o sumă imensă de
bani. Germania a culminat ca un teatru de operaţii dintre papă şi împărat,
dintre principi şi împărat. Italia a devenit la rândul ei un câmp de luptă
între Guelfi şi Ghibelini. Dante Alighieri
(1265-1321), marele poet şi scriitor florentin a fost membru marcant şi
partizan activ al guelfilor albi din Florenţa, fapt pentru care a fost exilat
definitiv, din patria sa natală, murind după o carieră literară genială la
Ravena.
Cruciada a VII-a (1270), a avut loc fără îndemnul şi binecuvântarea
papei, întrucât scaunul lui Petru a rămas vacant din 29 Noiembrie 1268 – până
la 1 Septembrie 1271. Cu conducerea cruciadei s-a încumetat tot Ludovic al
IX-lea cel Sfânt, regele Franţei, care ajuns la Tunis, după nereuşita
convertirii emirului Tunisului, alături de o parte a armatei au pierit de ciumă
şi dizenterie. Fiul său Filip al III-lea (1270-1285) a încheiat un armistiţiu
cu arabii, apoi s-a întors în Franţa, luând astfel, sfârşit seria cruciadelor
clasice, fără ca Ţara Sfântă – Palestina
să fie eliberată de sub arabi.
„În realitate, au fost mai mult de 12 expediţii între Europa şi
Palestina.” (Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, Manual pentru Seminariile teologice,
Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti-1992, p. 252)
Celestin al V-lea (1294), călugăr benedictin, eremit, supranumit
<<Papă-înger>>, profund evlavios, dar novice în diplomaţia Curiei
papale, fapt care l-a determinat să se retragă, îmbrăcând iarăşi rasa monahală,
cu rugămintea de a se retrage în vechea sa chilie, cerere respinsă de urmaşul
său Bonifaciu al VIII-lea, care l-a închis în castelul Fumone până la 19 Mai
1296, când a fost ajutat să moară.
Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303), a emis erudita şi stupida bulă, <<estra
Ecclesiam Romanam nulla salus!>> - „În afara Bisericii Romane nu există mântuire!”
Biserica lor, respectiv confesiunea romano-catolică are de fapt trei capete, Hristos într-o ipostasă
mai redusă ca dimensiune divină, Petru într-o configuraţie normală de întreită
lepădare şi Vicarius, cel bolnav, prea
simplu, degenerat, eretic, prea
lumesc, prea imoral, dar cu un volum mult mai mare de ambiţie decât cel normal,
fiindcă infailibilitatea papală
permite falsuri, eresuri, schisme, anateme, imoralitate, corupţie, ucideri, deoarece
„Papa nu poate fi judecat de nici un om, (nici
măcar de Dumnezeu, fiindcă el este Zeul
pământului, n.a.)” (August Franzen/
Remigius Baumer, Papstgeschichte Das
Petrusamt in seiner Idee und in seiner geschichtlichen Verwirklichung in der
Kirche, Ed. Herder, Freiburg im Breisgau, 1974, p. 247)
Clement al V-lea (1305-1314), deschide poarta „robiei babilonice a papilor”, mutându-şi forţat reşedinţa după
voinţa regelui francez la Avignon, din anul 1309, exil care a durat 70 de ani. Clement
al V-lea a rămas celebru prin desfiinţarea Ordinului Templierilor, cerută
imperios de Filip cel Frumos, regele Franţei, pentru a le sechestra marile
averi, ştirbindu-le demnitatea, prestigiul, ştergându-i din istorie.
Ioan al XXII-lea (1316-1334), a fost încoronat la Lyon. S-a
confruntat cu doi monarhi puternici Ludovic al IV-lea de Bavaria şi Frederic
cel Frumos de Austria. De partea lui Ludovic al IV-lea de Bavaria se aflau
conducătorii Ordinului, franciscanii-spirituali Michele di Cesena, Bonagrazia,
William of Ockham şi rectorul Universităţii din Paris Marsilius de Padova, autorul celebrei lucrări Defensor Pacis – Apărătorul Păcii, închinată lui
Ludovic de Bavaria, fiind cea mai influentă scriere a veacului al XIV-lea, a cărei
teză concretiza raporturile dintre Biserică şi Stat, puteri prin care se poate aşterne
pacea sau se poate zdruncina. „Răul
fundamental este pretenţia Papei asupra puterii depline. Poporul încredinţează
unui domnitor exerciţiul puterii. Puterea Bisericii este delegată, preoţii şi
episcopii îşi primesc puterea prin laici, Biserica este subordonată Statului,
iar primatul Episcopatului roman este onorific.” (E. Hillenbrand, Kurie und Generalkapitel des Predigerordens
unter Johannes XXII. (1316-34): Adel und Kirche, 1968)
Papa Ioan al XXII-lea a
condamnat 5 propoziţii din lucrare lui Marsilius
de Padova:
1. „Prin plata banului de
impozit, Cristos a voit să dovedească supunerea Sa în faţa autorităţii lumeşti;
2. Petru nu a deţinut o putere
mai mare decât ceilalţi Apostoli;
3. Împăratul are dreptul de
a-l depune şi de a-l pedepsi pe Papă;
4. Toţi preoţii, episcopii
sunt egali în rang;
5. Preoţii nu deţin de la sine
nici o putere punitivă, ci o au numai conferită de Împărat.” (J. E. Weakland, Johann XXII before his Pontificate,
1244-1316: AHP 10, 1972)
În anul 1327 ghibelinii lui
Dante Alighieri l-au invitat pe Ludovic de Bavaria, la Milano încoronându-l
rege al Lombardiei, apoi la Roma a fost încoronat împărat de către cardinalul
Sciarra Colonna, iar Marsilius de Padova a devenit vicar al Romei. Susţinut de
adunarea poporului roman Împăratul Ludovic l-a depus pe papa Ioan al XXII-lea,
înlocuindu-l cu antipapa Nicolae al
V-lea.
Urban al VI-lea (1378-1389), încoronat la Roma, a domnit în paralel
cu antipapa Clement al VII-lea
(1378-1394), care şi-a ales reşedinţa la Avignon, provocându-se astfel schisma papală cu doi pontifi, două
Curii, lupte aprige şi pretinse sume de bani.
În 1385, Carol de Durazzo,
rege al Neapolei a conjurat cu 6 cardinali împotriva lui Urban al VI-lea, dar
acesta i-a deconspirat, l-a excomunicat pe rege, iar pe cardinali după ce i-a încarcerat,
i-a graţiat executându-i.
Bonifaciu al IX-lea (1389-1404), şi-a exercitat mandatul alături de
nepotism, de antipapa Clement al
VII-lea şi de alt antipapă Benedict
al XIII-lea (1394-1417/ 1423). Conciliu I de la Paris din 3-8 Februarie 1395, a
cerut abdicarea ambilor papi pentru a se pune capăt schismei. Moartea lui
Bonifaciu al IX-lea n-a eliminat schisma, fiindcă a fost ales alt papistaş
Inocenţiu al VII-lea (1404-1406), iar după moartea acestuia a fost uns Grigore
al XII-lea (1406-1415). Conciliul de la Pisa din 25 Martie -5 iunie 1409, i-a
depus pe Grigore al XII-lea şi Benedict al XIII-lea, ca schismatici notorii şi
eretici pe măsură.
Alexandru al V-lea (1409-1410), un monah grec din Ordinul franciscan, cu
studii strălucite la Oxford, Paris şi Pavia. Deoarece Benedict al XIII-lea (1394-1417/
1423) şi Grigore al XII-lea (1406-1415) nu s-au retras în urma hotărârii
pronunţate de Conciliu din Pisa, din anul 1409, creştinătatea romană se mândrea cu trei papi. „În loc de
unitate, de la <<nelegiuitul
dualism>> s-a ajuns la <<blestemata
triplicitate>>. (A. Maier, Die
<<Bibliotheca Minor>>Benedikts XIII, AHP 3, 1965)
Moartea l-a luat pe Alexandru al V-lea, dar a
venit Ioan al XXIII-lea (1410-1415), reîntregind trinitatea pontifilor în
lungul şir al vicarilor lui Hristos.
La Conciliu de la Konstanz
Decembrie – Ianuarie 1415, s-a suprimat întâietatea lui Ioan al XXIII-lea,
astfel că toţi cei trei papi erau
deopotrivă recunoscuţi, dar li s-a propus renunţarea din oficiu, ceea ce
capetele încoronate nu s-au înclinat.
Martin al V-lea (1417-1431), fostul cardinal Oddo Colonna, a fost
un model de ierarh, autoritar şi chibzuit, fiind considerat ca al treilea
întemeietor al Statului Papal.
Eugen al IV-lea (1431-1447), s-a legat în istorie prin încercarea
de unire a catolicilor cu Biserica Ortodoxă, evident sub papucul papei, la
Conciliu de la Ferrara, Septembrie 1437. Grecii au ajuns în Martie 1438 la
Ferrara, iar în Ianuarie 1439 Conciliu a fost transferat la Florenţa,
ajungându-se la semnarea actului de unire în 6 Iulie 1439. La scurt timp
Biserica Ortodoxă s-a dezis de unirea cu confesiunea catolică. În istorie este
cunoscut Conciliu de la Ferrara-Florenţa 1437-1439. Conciliu de la Basel din 25
Iunie 1439, l-a depus pe Eugen al IV-lea, ca eretic şi schismatic.
Felix al V-lea (1439-1449), antipapă
cu o activitate destul de ştearsă, umbrită în final de renascentistul
Nicolae al V-lea.
Nicolae al V-lea (1447-1455), a încheiat ultima încoronare de
împărat, conferită lui Frederic al III-lea, în Martie 1452. A suportat destul
de greu căderea sub turci a Constantinopolului din anul 1453, respectiv a
Patriarhiei ecumenice. Sub tiara sa a inaugurat o preţioasă eră de aur, unde
Curia romană a devenit o Universitate de prestigiu a artiştilor, învăţaţilor,
literaţilor, reuşind totodată să întemeieze Biblioteca Vaticanului, rămânând în
istorie cu renumele de Pontiful Renaşterii.
Calixt al III-lea (1455-1458), a fost cardinal catalan cu numele de
Alfonso Borgia, fiind primul care deschide poarta lui Petru ca să intre
dinastia Borgia. Grija de căpătâi a
lui Calixt-Borgia a fost nepotismul,
numind în toate cetăţile Statului Papal comandanţi catalani, iar celor doi
nepoţi Pedro Borgia şi Rodrigo Borgia le-a oferit pălăria de cardinal. Pe
primul l-a instalat şi guvernator al castelului Sant Angelo. I se atribuie şi o
faptă pozitivă privind contribuţia la eliberarea Belgradului de sub turci la 22
iulie 1456.
Pius al II-lea (1458-1464), a rămas cunoscut prin <<Scrisoarea către sultanul Mahomed
II>>, din 1461, în care expune o critică amănunţită Coranului,
ispitindu-l să se convertească la creştinism spre a-i oferi coroana Imperiului
de Răsărit, folosind expresia, „de când
Împăratul Constantin cel Mare a dăruit
Bisericii pacea, Creştinătatea nu s-a găsit niciodată în mai mare
strâmtorare decât acum, din pricina adepţilor lui Mahomed.” (Enea Silvio
Piccolomini, Papa Pio II, ed. D.
Maffel, 1968)
Sixtus al IV-lea (1471-1484), fost general al Ordinului franciscan,
a debutat cu nepotismul aruncând în
scăldătoarea de cardinali pe cei doi nepoţi Pietro Riario şi Giuliano della
Rovere. Când Pietro şi-a încheiat viaţa desfânată în 1474, unchiul a potrivit
altui nepot, Girolamo Riario, pălăria de cardinal şi străduinţa de a-i procura
un principat, care l-a pus în conflict cu Florenţa prin celebra conjuraţie Pazzi.
În urma atentatului asupra familiei Medici din 26 Aprilie 1478, în Domul din
Florenţa la care a participat şi nepotul-cardinal Girolamo Riario şi-a pierdut
viaţa Giuliano dei Medici, iar fratele său Lorenzo a fost grav rănit.
Răzbunarea n-a întârziat, ajungându-i pe toţi, chiar şi pe arhiepiscopul
Florenţei. Din cei 34 de cardinali 6 erau nepoţii papei, nici religioşi şi nici
demni, decât de corupţie şi desfrâu. Dincolo de nepotism Sixtus al IV-lea a fondat
Capela Sixtină şi a transformat Roma într-o Cetate a Renaşterii.
Alexandru al VI-lea (1492-1503), fost decan al colegiului
cardinalilor cu numele de Rodrigo Borgia,
abil diplomat, versat om de stat, vicecancelar al Curiei papale. În perioada
laicatului prin 1462 s-a pricopsit cu un Buchet de copii. După hirotonia ca
preot în 1468, i-a înflorit o Corolă de copii. Apoi, în Grădina papistaşă a
adulterului cu Vannozza de Cattaneis s-a mândrit cu cele patru vlăstare alese
Cesare, Juan, Joffre şi Lucrezia. Uciderea preferatului său fiu Juan l-a
dărâmat, precum tavanul din palatul Vatican care era să-l coste viaţa coruptă
şi imorală. În timpul pontificatului său care a fost un dezastru, a avut un
adversar de temut, pe marele predicator Girolamo
Savonarola, priorul mănăstirii dominicane din Florenţa, San Marco, care a
reuşit să convingă Florenţa să nu adere la Liga
Sfântă, acord încheiat de papă cu Veneţia, Milano, Germania şi Spania.
Savonarola a dorit întrunirea unui Conciliu fără papă în vederea demiterii lui
Alexandru al VI-lea, dar oscilanta mulţime s-a întors împotriva lui. Călugărul
a fost prins de oamenii papei, torturat şi executat la 23 Mai 1498.(O. Ferrara,
Alexander VI Borgia, 1957; De Maio, Savonarola e la Curia Romana, 1969)
Iuliu al II-lea (1503-1513), s-a preocupat de reconstrucţia
Statului Papal, prin punerea în aplicare a indulgenţelor,
apelând la Bramante să realizeze planul noii bazilici a Sfântului Petru,
punându-i piatra de temelie la 18 Aprilie 1506. Rafael a executat frescele din
Vatican, iar Michelangelo picturile tavanului Capelei Sixtine.
Leon al X-lea (1513-1521), ex-cardinal Giovanni Medici s-a confruntat
cu tezele călugărului profesor Martin Luther – fondatorul Reformei protestante,
teze emise contra indulgenţelor
pentru vii şi pentru morţi, prescrise de papa Iuliu al II-lea pentru ridicarea
bazilicii Sfântul Petru, indulgenţe reînnoite de Leon al X-lea. Ameninţarea
papală nu l-a speriat pe Luther, care i-a ars bula la Wittenberg, astfel că
Leon al X-lea l-a excomunicat la 3 Ianuarie 1521. Indignarea călugărului
reformator faţă de politica papilor prin a stoarce bani din orice a fost peste
măsură: „de ce Papa, care este mai bogat
decât Crassus, nu zideşte biserica Sfântul Petru din banii săi, ci din banii
sărmanilor credincioşi”? (R. Baumer, Martin
Luther und der Papst, 1971)
Grigore al XIII-lea (1572-1585), a reformat calendarului iulian,
devenit calendarul gregorian,
corectând diferenţa dintre calendarul civil şi anul astronomic, prin înlocuirea
datei de 4 Octombrie 1582, cu data
de 15 Octombrie. Statele protestante
au aderat după un secol, iar din cele ortodoxe abia în veacul al XX-lea.
Calendarul gregorian nu corespunde cu voinţa naturii anotimpurilor şi
nici cu Voinţa lui Dumnezeu. Regatul Român având suveran catolic german
adus spre „pricopseala” românilor de
marele mason Ion Brătianu a fost nevoită să se alinieze Concordatelor papale.
Clement al XIII-lea (1758-1769), în vremea sa s-a intensificat
procesul împotriva Ordinului iezuiţilor – Societatea
lui Isus, început în timpul lui Benedict al XIV-lea. În Septembrie 1759 au
fost alungaţi din Portugalia. În Franţa graţie
filosofului Blaise Pascal prin celebrele sale Scrisori Provinciale, s-a înteţit focul contra iezuiţilor în 1656,
iar la 1 Decembrie 1764, Societatea lui
Isus a fost suspendată de francezi.
Johann Nikolaus von Hontheim, eruditul episcop de Trier, a publicat
sub pseudonimul <<Febronius>>, în 1763, studiul „Despre starea Bisericii şi despre puterea
legitimă a episcopatului roman”, prin care neagă infailibilitatea papală,
papei
i se conferă doar o întâietate onorifică, confirmarea sau depunerea
episcopilor cade în sarcina episcopatului, iar deasupra papei este Conciliu general liber.” (F.Hanus, Die preuBische Vatikangesandtschaft (1747-1920),
1954)
Clement al XIV-lea (1769-1774), fost călugăr franciscan, a reuşit
sub presiunea franceză (au fost şi state care au ales neutralitatea în privinţa
Ordinului, precum Spania, Imperiul habsburgic, Prusia, Rusia), să emită bula Dominus ac redemptor noster, din 21
Iulie 1773, prin care desfiinţa Ordinului iezuiţilor – Societatea lui Isus.
Ludwig von Pastor l-a criticat
aspru pe Clement al XIV-lea pentru ambiţia, teama, maşinaţiile şi combinaţiile
politice, privitoare la iezuiţi în opera sa Istorie
a Papalităţii.
„Suspendarea Ordinului a adus
cele mai grele pierderi mai ales şcolilor superioare şi universităţilor din
Europa.”(E.E. Y. Hales, Revolution and Papacy (1769-1849), 1960)
( va urma )
Gheorghe Constantin Nistoroiu
18 Mai 2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu