mircea dorin
istrate
Poezii
pentru sâmbăta seara
,,Dor de părinți și casa-mi părintească,,
~*~
MĂ ROG
LA TINE DOAMNE
Despovărează-mi
Doamne de păcate
Plecatul
neam şi bunii mei părinţi,
C-atât cât
au trăit, şi-au dus în spate
Povara vieţii-n
lăcrimări de sfinţi.
Tot
promiţându-Ţi veşnic ascultare
Spăşite rugi
cerşeau în gând cuminte,
Tu
datu-le-ai promisa Ta iertare
Că Iertător
îmi eşti şi-n toate sfinte.
Acum i-ai
dus pe luminata-ţi cale
Să
veşnicească timp de nemuriri,
Să umple ale
Tale large raiuri
Vecie de
vecie-n nesfârşiri.
Eu am rămas
pe-aici în vieţuire
Şi îi urmez
cum încă-i sorocit,
Şi-n tainic
gând, că datu-me-au iubire
Icoana le-o
sărut, cu-n mulţumit.
LA CASA PĂRINTEASCĂ
La casa părintească din streaşină de deal
Altarul unde-n vreme ai mei s-au însfinţit,
Când toţi s-au stins plecat-au de-aici cu-n ultim val
Să-şi toarcă veşnicia în dealul cu-adormiţi.
Iar de acolo-n vremea întinsă şi prelungă
S-or tot uita la casa de-acuma părăsită,
Umbrită şi cuprinsă de via ce-o s-ajungă
Stăpâna ce-o să-nghită ruina liniştită.
Şi cât de dor sărmanii, în iernile-aşteptate
Le-o fi s-asculte tainic ’nălţata cea colindă,
S-audă cum nepoţii ura-le-or sănătate
Iar ei colaci le-mpartă din cel altar de tindă.
***
Aşa că-n preamărire, de sfântă sărbătoare
Veniţi în an pe-acolo la casa părintească,
Şi o colindă-mi faceţi, că ea îmi e datoare
Pe ceia duşi în vreme, în veci să-i încinstească.
CUM ŢI-AŞ SPUNE
MAMĂ.
Cum ţi-aş spune mamă azi necazul meu
De ai fi aicea, nu la Dumnezeu,
Să m-asculţi aminte şi să-mi dai un sfat,
Să-mi mai spui odată, dragul meu băiat...
Cum ţi-aş spune tată, bucuria mea
De ai fi cu mine, nu în lumea cea
Unde n-am putinţă să vorbesc cu tine
Să te-aud spunându-mi, ştii că-mi pare bine...
Eu trăiesc aicea în aceste vremuri,
Voi, în cele raiuri înălţaţi la ceruri,
Bucurii, necazuri, le voi trece poate
Fără voi ce-acolo îmi aveţi de toate.
Îmi lipsiţi şi rău îi, că nu am la cine
Sfat să cer acuma ca să-mi fie bine,
Că nădejde-mi fost -aţi pân’
v-aţi petrecut
Iar acuma-s singur, şi-ncă prea de mult.
***
Pe părinţi să-i ţineţi de-i aveţi, icoană,
Şi smeriţi cătaţi-i, face-li-ţi pomană
Cu o vorbă bună, ca un mângâiat
Până apuca-vor, raiul lor visat.
Când n-or fi veţi plânge, că pe cei plecaţi
I-aţi lăsat adesea singuri şi-ntristaţi,
Şi că-n lupta vieţii n-aţi cerut un sfat
De la ei, că Doamne cum vi l-ar fi dat.
SCRISOARE CĂTRE MAMA
Mamă-ţi fac un rând de carte că de mult nu ţi-am mai scris
Ca să-ţi spun că astă noapte am avut, aşa, un vis,
C-a venit la mine tata să mă vadă , deşi-i dus
Şi-ncă mulţi din neamul nostru ce-s la Domnu-n ceruri sus.
Pune mamă o prescură morţilor pe care-i ştii
Şi-un pomelnic de iertare la aceia care-s vii,
Şi îmi lasă o lumină la toţi duşii pomeniţi
Că şi noi om fi ca mâine lângă dânşii rânduiţi.
‘Nalţă rugă lăcrimată, milostivă,
de-ndurare
Iar la Domnul preasmerită, cere-i încă îmbunare
Pentu bunii păcătoşii ce-au făcut la ceruri rând,
Tot răbdând amarul vieţii, cât trăit-au pe pământ.
Doar acol’ s-or hodiniră clipă lungă de vecie
Mulţumiţi şi ei odată că scăpat-au de robie,
Şi-au lăsat să facă alţii greaua muncă, nemiloasă,
Ca să-şi ducă crucea vieţii pusă-n soarta neîntoarsă.
Dacă-i face un pomelnic pentru morţi şi pentru vii
Pe vecinii noştri încă nu-i uita ca să mi-i scrii,
Că şi ei ne-au fost apoape, şi-ncă mult ne-au ajutat
Când necazurile vieţii peste noi s-au aşezat.
Lui nănaşu’,
de pe vale, îi aduc o nouă coasă
Că cea veche i-am ştirbit-o într-o piatră lunecoasă,
La cioban să-i spui să-mi ţină un cârlan, s-avem la toamnă
Când vom strânge cucuruzul, la clăcaşi să faci tocană.
Iară ploi de o să-nceapă, cum au fost şi-n ceilalţi ani
Tu tocmeşte-te de-acuma să ne vină doi ţigani,
Să culeagă mai de grabă via-ntinsă pe poiată,
Că le-om da, cum mai făcut-am, vin să aibă iarna toată.
Lui Vasile, beţivanul, dă-i cămaşa mea s-o poarte
Şi cel sfeter de la tata că e ros de-acum în coate,
Şi mi-l roagă, când mai merge de la crâşmă spre-a lui vatră,
Nu mai bată-n şoşul porţii, c-a nost’ câine nu mai latră.
Şi mai spune-i la părinte că acasă de-oi veni
L-oi căta, să stăm de vorbă despre cum ne-om osteni
Ca să facem o troiţă, ce s-o punem pân’ la vară
Pentru morţii din războaie, ce căzut-au pentu ţară.
Iar la cantor, zi-i să-mi ţină locul meu tocmit, în strană,
L-oi plăti şi anul ăsta, nu i-oi cere de pomană,
Şi mai dă vreo două cupe de bucate la săraci
Ca să-nchine câte-o cruce pentru ceia ce ni-s dragi.
Pân-atuncea dragă mamă îmi mai rabdă pic de vreme,
Oi veni cam într-o lună, nu-ţi fă griji şi nu te teme,
Domnul numai să te ţină printre viii Lui în samă,
Şi te rog încă odată, nu uita prescura mamă !
ICOANA CASEI
PĂRINTEŞTI.
Când
m-am dus pe-a vieţii valuri lumea toată înfruntând,
Am
luat icoana casei în sămânţa unui gând,
Leac
mi-a fost cea amintire când am dat de rău şi greu,
Ea
puteri a pus în mine întărindu-mă mereu.
Eu
crescut-am, ea bătrâna tot se-apleacă peste lume,
Dar
în sufletu-mi rămâne ca o tainică minune
Cuibul
cald, ce cu blândeţe mi-a moşit copilăria,
Iar
acum în ceasul serii tot mi-o cată veşnicia.
Adunata-n
al ei suflet, sufletele noastre toate,
Truda,
dragostea curată, vii speranţe-nlăcrimate,
Griji
ascunse şi amarul vieţilor ce-n ăsta loc
Mi
s-au frânt în deznădejde, sau avutu-mi-au noroc.
Rugi ’nălţate la Măritul tot cerşind bunăvoinţă
Şi
iertare la păcate, toate-n plânset şi-n căinţă,
Bucurie
şi-mplinire pe întinsa ei cărare,
Toate
au făcut din dânsa, clipă dulce de visare.
Casă
dragă părintească, cuibul purtător de sfânt
Te
voi ţine nemurită prinsă-n umbra unui gând,
Fiindcă
tu, icoana vieţii eşti întorsul în pruncie
Ca
pe-o insulă de pace, miruită cu vecie.
I C O A N A
Când s-a mutat la ceruri la Maica Născătoare,
Pe mama toţi am pus-o icoană de-nchinare,
Că ea în lungă rugă adusu-ne-a pe lume
Să nu se pustiască cea vatră, şi-al nost’ nume.
Din ziua de născare ne-a ocrotit de rele
Şi-n laptele ce supt-am a pus a vieţii miere,
Ne-a legănat pruncia în nopţi prea obosită
Şi datu-ne-a învăţul la toate, ca ispită.
A vrut ne fie bine în cuibul ei curat
Ca-nseninate zile s-avem la numărat,
Lăsat-a pentru alţii a ei îmbucătură,
Şi ne-a iertat de rele-n dojană fără ură.
Cu Maica Născătoare a stat în nopţi la sfat
Şi-n lacrima durerii plătit-a ce-a luat,
Să-i scadă din păcate făcute uneori
S-a spovedit la popa, în prag de sărbători.
Ea, mâna de femeie a fost şi stâlp de casă
Când soarta pus-a vremea sub ascuţiş de coasă,
Puterea şi-a-ntărit-o alăturea de noi,
Cu dreapta ei credinţă trecut-a prin nevoi.
De-aceea cât trăi-vom mereu ne-o sta în gând
Şi-n suflet ne-o rămâne cu chipul ei cel blând,
Un muc de lumânare i-aprindem la altare
Şi-o rugă preasmerită îi cerem, de iertare.
***
Acuma când plecată-i spre lumile de sus
Să-şi facă veşnicitul torcând la vremi pe fus,
Va plânge-al nostru suflet când ne-amintim de ea
Şi-o lăcrima-nstelată ţi-o da, măicuţa mea.
MIRUIŢII MEI PĂRINŢI
Mamă, vin de-ţi pun o floare la mormântu-ţi lăcrimat
Iar lui tata o lumină şi-un cuvânt de lăudat,
Ca să stăm răgaz de-o vorbă şi-ndelung să povestim
Să vă spun ce am pe suflet, ca pe vremuri, să ne ştim.
Iară voi, cum fac părinţii, să-mi mai daţi cerutul sfat
Că în vremi, când mult greşit-am şi de voi n-am ascultat,
Rău mi-a mers şi blestemat-am îndărătnicul din mine,
Iar iertări în faţa voastră n-am cerut, cum se cuvine.
Pentru voi azi la Măritul m-oi ruga de îndurare
Ca la toate ce făcut-aţi să vă dea a Lui iertare,
Că destul prea chinuit-aţi viaţa voastră pe pământ
Şi mi-aţi stat în voia sorţii, tremurate frunze-n vânt.
Cine-o să-mi mai dea de-acuma sfatul sincer, aşteptat,
Fiindcă dreapta lumea voastră s-a-nrăit şi s-a schimbat,
Pentru-avere toţi adună pe-apucate, orişicum,
Nu-i mai frica să te-oprească, nu-i învăţul cela bun.
Mamă dragă, simt cum vremea mergătoare-i către vale
Şi cu dânsa dimpreună mă silesc să stăm pe cale,
Zi de zi care se trece mă apropie de voi
Că destul umbrit-am locul şi cu bune şi-n nevoi.
Când voi fi la judecată, Doamne fii cu îndurare
Şi de milă ai cu mine dă-mi de vrei a Ta iertare,
Dar pe mama şi pe tata din umbritul cimitir
Du-i în raiurile Tale şi-nsfinţeşte-mi-i cu mir.
Fă-o Doamne pentru mine să le fiu în gând plăcut,
Să-mi mai ierte din păcate că destule le-am făcut,
Iar atunci când împreună veşniciţi ne-om întâlni,
Lăcrimatele-mi cuvinte, Doamne mult ţi-or mulţumi.
IERTĂRI TÂRZII
Mamă, lacrimile mele care toate-s adunate
La mormânt ţi le voi pune să primesc a
ta iertare,
Să mă ştiu scăpat de gândul că făcut-am
la păcate
Pentru multe cât greşit-am, cu a mea neascultare.
Tu ai vrut să-mi fie bine ocolit de
cele rele
Şi-ai făcut ce-n astă viaţă ai putut să
fii în stare,
Ca puţine să-mi lipsească din nevoile
acele
Ce fac viaţa liniştită, împlinită,
urcătoare.
Eu copilul îndărătnic, zvăpăiat fără
tăcere
Am tot vrut să fiu ca nimeni, liber pe
sub larga zare,
Niciodată socoteală să nu dau de mi se
cere
Şi dreptate eu, nu alţii, să tot am la
fiecare.
Multe griji, dureri, necazuri, mamă încă ţi-am făcut
Iară tata şi cu tine nedormiţi
lungit-aţi noaptea,
Iertătoare-n calde lacrimi tu pe toate
le-ai trecut
Tot cerând la Născătoarea, să mă ierte
de păcate.
Până când v-aţi dus din lume eu copil
v-am fost mereu
Şi în gând v-am fost icoană chiar cu multele-mi păcate,
Pe ascuns şi-n sfiiciune v-aţi rugat la
Dumnezeu
Tot cerându-i cu nădejde, dăruiască-mă
cu toate.
Astăzi duşi în ‘nalte raiuri cer la
rândul meu iertare
Şi odihnă veşnicită să vă deie Prea Măritul,
Că şi eu, ca voi odată, griji îmi fac
ca fiecare
Ca ai mei de toate-mi aibă, până eu
mi-oi da sfârşitul.
***
Rând pe rând ne vom petrece, trecători
prin astă viaţă
Şi la fel ca şi părinţii ducem greaua
cea ursită,
Înşirând aceeaşi grijă pe a vieţii
lungă aţă
Tot sperând că următorii, vor avea-o fericită.
****
Mama, tata, casa veche
Pe-astă lume n-au pereche,
Ele-s cuib de Rai lumesc
Privegheat din cel Ceresc.
Nu le ai decât odată,
Ți le fură cruda soartă,
Lăsând sufletu-ntristat,
Amărât și-nlăcrimat.
*
Cât aveți părinți pe lume
Are cine să v-adune
La căsuța părintească,
Și în dor vă
ocrotească.
&&&
mircea dorin istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu