GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU - ALEXANDR SOLJENIŢÎN – Arhipelagul Gulag (partea a II-a)

 

ALEXANDR SOLJENIŢÎN – Arhipelagul Gulag

(partea a II-a)

 

 

   „Sfântă, o Mamă/ ’n satul ei plânge./

   Vede, năframă,/ Cerul cum strânge/

   Lacrimi de sânge.”

   (Constantin Aurel Dragodan – Itinerare în lanţuri)

 

 

   Alexandr Soljeniţîn din punct de vedere literar nu este doar o EVOCARE sau o REMEMORARE, ci un PISC, o ESENŢĂ, o REÎNVIERE a geniului creator, o ÎNĂLŢARE  dincolo de vibrantul său mesaj, depăşind spaţiul şi timpul istoriei.

 

   Personalitatea scriitorului Alexandr Soljeniţîn, conturată în lucrarea Arhipelagul Gulag rămâne covârşitoare întrucât este primul sovietic redevenit rus, primul comunist redevenit creştin ortodox, care face o radiografie completă a HOLOCAUSTULUI ROŞU – sovietic, iniţiat, organizat şi propăvăduit de proletarii – Călăi  ai omenirii, Vladimir Ilici Ulianov Lenin şi Iosiv Vissarionovici Djugaşvili Stalin.

 

   Imediat după revoluţia din octombrie 1917, ce a împroşcat Rusia cu ură şi sânge, Lenin a sărbătorit tot prin sânge înfiinţarea CEKA – instituţia crimei, oferind-o unuia dintre cei mai mari criminali ai Istoriei, Felix Dzerjinski, pe care scriitorul Maxim Gorki, în cromatica sa proletară de „realism-socialist”, s-a grăbit să-l numească „un om de o mare bunătate”(diavolul nu poate fi bun! n.a.). (Johann Urwich, „Strigătul Golgotei răsăritene”, Verlag Kommittee der Gefangenen Nationem Munchen 1986)

 

   Chiar, dacă CEKA şi-a schimbat masca tiraniei sub alte înfăţişări precum GPU, NKVD, KGB, crimele pe teritoriul URSS-ului, au fost la fel de multe şi la fel de pline de sânge, orchestrate şi dirijate după diferite criterii anume: „categorii etnice şi sociale din care făceau parte victimile, învinuirile prin care se căuta justificarea omorurilor, metodele de exterminare folosite şi, în sfârşit, locurile în care s-a efectuat, cu predilecţie, <<lichidarea>> victimelor...

 

   Principalele perioade de exterminare au fost:

   - Teroarea roşie (1918-1920).     

   - Războiul civil (1918-1922).

   - Perioada intermediară. 

   - Colectivizarea forţată (1922-1935, cuprinzând şi înfometarea forţată 1932-1933).

   - <<Marea teroare>>, cu vârful maxim în anii 1937-1938.

   - Războiul al doilea mondial.

   - Perioada posbelică până la moartea lui Stalin.

   - Războiul din Afganistan.

   - Perioada până la căderea imperiului sovietic.”

   (Dr. Florin Mătrescu, HOLOCAUSTUL ROŞU, vol. 1, Bucureşti-2008, p.79-80)

 

  Aşadar, toamna anului 1918 a venit peste Rusia sovietică federativă, destul de încrâncenată, destul de bolşevizată, destul de însângerată, destul de înleninată.

 

   La 5 Septembrie a fost promulgat Decretul SNK – Sovet narodnîh komissarov – Consiliul comisarilor poporului, privind TEROAREA ROŞIE, semnat de Petrovski, Kurski şi V. Bonci-Bruevici, care, în prim plan, indica execuţiile în masă prin împuşcare, iar în plan secund, lagărele de concentrare. Împuşcarea putea avea loc oriunde, iar ţinta putea fi oricine.

 

   Lagărele de concentrare sau de muncă, respectiv de exterminare, au fost temelia pe care s-a zidit edificiul comunist supranumit GULAGUL, alias, „holocaustul roşu”.

 

   Lenin rămâne în Istorie ca primul „părinte-proletar” al Gulagului sovietic prin construirea primului „lagăr de concentrare”, care a profanat Insula-Mănăstire Solovki.    

 

   Prin urmare, locaţiile pentru lagărele de concentare au avut o adeziune unanimă: fostele mănăstiri. Potrivit unor surse ŢGAOR, RSFSR – Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă, în anul 1920 existau 84 de lagăre în 43 de gubernii. (ŢGAOR, fondul 393, registrul 13, dosarul 1 v, fila 111)

 

   SOLOVKI – INSULĂ – MĂNĂSTIRE – LAGĂR

 

   Insula Mare Solovki părea o îngemănare de cer şi pământ cu nopţi polare şi zile boreale, de îngeri şi oameni, de albastru şi verde, de strălucire şi fascinaţie, de linişte sihastră şi ţipăt de albatroşi, de insuliţe cu cele două sute de bălţi cu peşte, de codrii seculari şi păsărele măiastre, de comuniune între monahi şi mireni, de armonia naturii cu vieţuitoarele ei faimoase, cocoşi săbatici, iepuri şi reni, fără fiare de pradă.

 

   „Pe marea albă, unde vreme de jumătate de an nopţile sunt albe, Insula Mare Solovki îşi înalţă din ape bisericile albe, împresurate de zidurile de piatră ale Kremlinului, roşii-ruginii din pricina lichenilor aclimatizaţi aici, iar pescăruşii alb-cenuşii planează necontenit, cloncănind deasupra Kremlinului.

 

   Gheţarii se apropiau şi se îndepărtau, blocurile eratice de granit se îngrămădeau în jurul lacurilor; lacurile îngheţau în gerul nopţilor de iarnă, marea vuia răscolită de vânt, acoperindu-se cu sloiuri, iar uneori cu întinderi compacte de gheaţă: aurorele boreale acopereau jumătate de cer; şi din nou se făcea ziuă, şi din nou vremea se încălzea; brazii creşteau; îngroşându-şi trunchiurile; păsările cloncăneau şi ţipau, renii tineri răgeau – planeta se rotea cu întreaga ei istorie mondială, împăraţii se înălţau şi se prăbuşeau, dar aici tot nu exista fiare prădalnice şi nici oameni.”

  (Alexandr Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag, vol. II, trad. Ion Covaci, Ed. Univers, Bucureşti - 2008, p. 21)

 

   În urmă cu mai bine de o jumătate de mileniu călugării Savvati şi Zosima poposind în acest ostrov sfânt, fără animale de pradă şi fără oameni pradă răului au pus temelie Mănăstirii Solovki unde se vor naşte celebrele catedrale Uspenski şi Preobrajenski, biserica Useknovenie, pe colina Sekimaia, alături de alte 20 de biserici, 20 de capele, schiturile Golgofski, Troiţki, Savvatievski, Muksalmski precum şi o puzderie de refugii pustnice pentru asceţi.

 

   Obştea mănăstirii ajutată de ţăranii pravoslavnici au legat insulele prin canale, aducând apa din lacuri la mănăstire prin apeducte de lemn, au ridicat diguri din blocuri de piatră, au cultivat pământul, au crescut animale, au încropit grădini de legume, au ridicat mori pentru cereale, propriile joagăre, au înlesnit pescuitul, au lucrat ceramica în ateliere proprii, au înfiinţat fierării şi turnătorii, ateliere de pielărie, de legătorie de cărţi, propria căruţărie, o centrală electrică şi o garnizoană militară pentru apărare Cetăţii sihastre de nepoftiţi.

 

   „Insula e situată la graniţa Marelui Imperiu, aşadar, va avea de luptat cu suedezii, cu danezii, cu englezii, aşadar, trebuie durată o cetate cu ziduri de opt metri grosime şi cu opt turnuri, şi în ziduri trebuie tăiate metereze înguste, iar în clopotniţa bisericii trebuie instalat un post de observaţie. Şi într-adevăr, mănăstirea a trebuit să-i înfrunte pe englezi în 1808 şi 1854 – şi a rezistat; în lupta cu nikonienii, din 1667, Kremlinul a fost predat unui boier de la curtea ţarului de către monahul Teoctist, care a deschis o intrare secretă.” (op. cit., p. 22-23)

 

   Cetatea, la nevoie oferea şi spaţiu penitenciar pentru ereticii eclesiastici şi politici.

În acele ziduri temute s-au aflat nobilul căzut în dizgraţie Averki Ivanovoci Paliţîn, devenit monahul Avraam (+1626), Pavel Isakovici Hannibal fratele mamei lui Puşkin, deportat între anii 1827-1832, Kalnişevski, ultimul hatman al oastei zaporojene, eliberat după o lungă detenţie când a atins venerabila vârstă de peste 100 de ani.

 

   Pentru Insula Solovki izvoarele documentare atestă existenţa încă din anul 1718 şi a unei închisori de stat, care şi-a încetat existenţa în 1903. (A.S. Prugavin, Monastîrskie tiurmî v borbe s sektantstvom, Ed. Posrednik, pp. 78-81)

  

   Lagărul Solovki

 

   Prima ghiulea de tun care a lovit Mănăstirea Solovki a fost Ivanov histrionul – bacilul antireligios, fost posluşnic pe lângă arhiepiscopul de Novgorod, arestat pentru traficul cu odoare bisericeşti oferite suedezilor, iar după ce a fost deportat pe Insulă a devenit un aprig sectar, apoi un zelos colaborator al ISC (Secţia de anchetă şi informaţii), emiţând zvonul ticălos că monahii au îngropate multe comori. Astfel, mănăstirea a fost incendiată, arsă din temelii în 25 Mai 1923, pentru a se acoperi dispariţia odoarelor de cult din aur şi argint, iar odată cu ele şi registrele de evidenţă.

 

   Vina a fost pusă evident, pe seama monahilor, care sub toate formele trebuiau să fie acuzaţi din senin, alungaţi şi deportaţi aşa cum prevedea doctrina liberalo-atee.

 

   „Monahi de optzeci şi chiar de o sută de ani i-au implorat în genunchi să-i lase să moară pe <<pământul sfânt>>, dar, cu inflexibilitatea proletară, au fost alungaţi cu toţii, în afară de cei indispensabili: artele pescăreşti şi specialiştii zootehnişti...

   Dangătul clopotelor a amuţit, s-au stins candelele şi lumânările cât statul de om, din biserici nu mai răzbătea zvonul liturghiilor şi al slujbelor nocturne, nu se mai murmura zi şi noapte psaltirea, iconostasele au fost dărâmate...”(Arhipelagul...vol. II, p. 25)

 

   Peste ruinele fumegânde ale Mănăstirii ortodoxe din Marea Insulă Solovki, organismele, respectiv organele represive ale Călăului Stalin, au rânduit lagărul terorii în care au aruncat vechea aristocraţie, o legiune de preoţi între care şi Părintele profesor Pavel Alexandrovici Florenski (1882-1943), filosof, savant, ajutat să moară în lagăr, militari de carieră, plus elita spirituală de monahi, filosofi, teologi, poeţi, savanţi, ingineri, artişti, actori, profesori, studenţi, liceeni.

 

   Din prosperele aşezăminte sfinte, adevărate oaze paradisiace, bolşevicii le-au prefăcut în lagăre-gubernii ale Infernului, în care au înghesuit sute de monahi şi mii de deţinuţi politici, strivindu-i prin condiţiile diabolice, represive. La schitul Golgofsko – Raspiatski de pe Anzer tratamentul sărmanilor pătimitori se facea prin suprimare.

 

 „Acolo, în capela Golgofskaia, zac, murind curând de inaniţie ori din pricina tratamentului dur, clerici ajunşi numai piele şi os, sifilitici, bătrâni invalizi şi tineri... La rugămintea muribunzilor doctorul le face deţinuţilor fără speranţă, injecţii cu stricnină. Iarna, leşuri hirsute, numai în rufăria de corp, zac în biserică îndelung. Apoi sunt duse în pridvor şi sprijinite de perete, iar când sunt scoase afară, sunt împinse de-a dura de pe colina Golgofskaia.” (ibid., p. 40)

 

   Colina respectivă şi schitul ei au o istorie aparte şi minunată, prin tradiţia care s-a transmis posterităţii, dar şi prin manuscrisul din secolul al XVIII-lea, ce se păstrează în Biblioteca Publică de Stat, fondul Solovki. „La 18 Iunie 1712, ieromonahului Iov i s-ar fi arătat, la poalele acestei coline, într-o noapte de veghe şi rugăciune, MAICA Domnului <<în cerească slavă>> şi i-ar fi spus: „Această colină se va numi de acum înainte Golgofskaia, şi pe ea se vor înălţa o biserică şi schitul Raspiatski. Şi ninsă va fi ea de suferinţă fără număr.”  (profeţia Fecioarei despre lagăr). (idem.)

 

   Sistemul comunisto-bolşevic fondat pe doctrina diabolică atee, cea fără Dumnezeu, a scornit în minţile întunecate ale torţionarilor ideologi şi executanţi, tot felul de metode de suprimare, fizică, psihică, morală, religioasă, astfel că până şi pe marele Întunecat în toată satanizarea sa l-au pus în dilemă, surprinzându-l.*

 

   *La Krasnaia Gora-Karelia, în Decembrie 1928, deţinuţii politici care nu şi-au îndeplinit norma la tăiatul arborilor au fost lăsaţi noaptea în pădure, din care 150 au murit degeraţi, iar lângă cătunul Kut, pe traiectul Kem-Uhta, pentru aceeaşi neîndeplinire a normei 100 de deţinuţi au ars de vii în focul aţâţat pentru ei în pădure.

   (Revista „Insulele Solovki”, 1930, Nr. 2-3, pp. 56-57)

 

   Reuşind printr-un miracol să evadeze de pe Insula – lagăr Solovki, I.D. Bessonov, a scris renumita lucrare, „Cele 26 de închisori ale mele şi cum am evadat de pe Solovki”, carte, care a stupefiat Europa, venind însă în contradicţie cu paradisul de pe Solovki, propagat de gazeta germană „Rote-Fahne” – <<Drapelul roşu>>, organ al partidului comunist german în anii ’20.

 

   Consternate autorităţile de vârf sovietice l-au trimis pe marele umanist Maxim Gorki la faţa locului, să „dreagă busuiocul”, dezminţind mistificările apărute în străinătate. Zvonul sosirii marelui proletar, slugarnicul condeier al cultului personalităţii a sosit înaintea sa, răspândind emoţii pe traseu, pe mare şi pe uscat, dar mai ales în lagăr peste autorităţile care s-au pus pe truda lor balşoie.

 

   Au rărit taberele de muncă, trimiţând pe cele ferfeliţe, oase, oscioare şi zdrenţe în zonele îndepărtate. Bolnavii de la infirmerie au fost externaţi, apoi au împins un bulevard din trunchiuri de brad până la colonia de copii, bine îmbrăcaţi, educaţi, dar timpul nu le-a mai îngăduit să se ocupe şi de tranzitul din Kem, pe Insula Popilor, unde se afla un lot de deţinuţi politici doar în cămaşe şi izmene ori în saci, care încărcau vaporul „Gleb Boki”, când a apărut suita propagandistului Gorki, ce urma să se îmbarce pe acelaşi vapor.

 

   Stupefiate autorităţile au intrat în fibrilaţie. Unde să-i ascundă pe aceşti nenorociţi pe insula aceea golaşe care nu mai avea nici un tufiş, nici măcar un boschet, iar suita socialistului se afla la mai puţin de 300 de metri. Totuşi salvarea a venit de la un dispecer, care a răcnit ca un leu. „Lasă lucrul! Adunarea! Mişcă! Şi mai strâns! Toată lumea se aşează pe pământ! Rămâneţi aşa!” – şi se aruncă peste ei o foaie de cort. „Primul care mişcă e un om mort!”. Şi fostul docher urcă pe scară, admiră de pe punte peisajul – mai era un ceas până la plecare – şi nu vede nimic...” (ibid., p. 47)

 

   Episodul sosirii lui Maxim – Minus Gorki pe Insula – lagăr Solovki s-a petrecut în data de 20 Iunie 1929. El înfoiat ca un curcan, rânjea lângă noră-sa înfăşată toată numai în piele extrafină de culoare neagră, chipiu, scurtă, pantaloni, cisme înalte, încadraţi de ofiţeri GPU. Toate persoanele se postârnesc, el nici nu-i observă. Toate uşile se deschid, el nu intră pe nici una. Ţinuta medicilor, surorilor, infirmierelor în halatele albe imaculate este profanată de umbra lui. Cekiştii din USLON – Upravlenie severnîh (soloveţkin) lagherei osobogo naznaceniia – Administraţia lagărelor cu destinaţie specială (Solovki) din Nord, l-au invitat în celule, carcere, unde nu era înghesuială, nici mutilaţi, nici prost îmbăcaţi, nici protestatari, din contră, păreau bine dispuşi, captaţi de ştirile din ziare, chit că le citeau cu fundul în sus. Reuşită totală!

 

   A urmat apoi colonia de copii, educată după metoda Makarenko, pepiniera comunistă, ce părea destul de îngrijită. Fiecare cu pătuţul, salteaua, cerceafurile albe şi perna sa. Lipseau noptierele, veiozele de perete, ibricul şi ceştile de ceai. Toată lumea părea în extaz... Dar, a venit agonia. Un băieţandru de 14 ani, needucat, grăieşte: „Ascultă Gorki! Tot ce vezi nu-i adevărat. Vrei să afli adevărul? (Ah, băiete, ce-ţi veni să umbreşti prosperitatea abia aşezată a patriarhului literar? Palat la Moscova, o proprietate în Podmoskovie...) Tuturor li se ordonă să iasă – şi copiilor, şi chiar însoţitorilor de la GPU – Direcţia politică de stat, şi, vreme de un ceas şi jumătate, băiatul îi povesteşte totul, de-a fir-a-păr, acelui lungan bătrân. Gorki iese din baracă având ochii înlăcrimaţi. (lacrimi de crocodil bănuiesc! n.a.) I se pun la dispoziţie o caleaşcă pentru a merge să ia masa la vila şefului de lagăr.” (ibid., p. 48)

 

   Însoţitoarea damesă, care cocheta un pic cu condeiul, în ţinută de GPU, a croşetat vizita lui Gorki pe Insula Solovki. „...Toţi urcăm pe colina Sekira. Extraordinară vedere spre lac. Apa – de un albastru închis şi rece, de jur împrejur – pădurea, o pădure ce pare vrăjită (se pare că nu era cea în care au murit de ger ori de foc deţinuţii care nu şi-au împlinit norma n.a.): când urcă soarele şi lumina se schimbă, vârfurile brazilor scânteiază, iar lacul cristalin pare cuprins de flăcări. Pace şi ameţitoare frumuseţe.” (M. Gorki i sîn – M. Gorki şi fiul, Ed. Nauka – Ştiinţă, 1971, p. 276)

 

   În „Cartea de impresii”, îndurerat, cu lacrimile şiroaie, chipurile, după convorbirea cu băiatul acela curajos, din 22 Iunie, Gorki şi-a dat „arama pe faţă”, văzând lucrurile soviete prin ochelarii proletari cu reflexe funebre de roşu şi negru: „Nu sunt în stare să exprim în câteva cuvinte ceea ce simt. (o prefăcătorie perversă care l-ar fi făcut pe celebrul Mefisto să se încline. n.a.). Nu vreau – şi ar fi chiar ruşinos (!!!) – să emit elogii stereotipe la adresa uimitoarei energii a unor oameni care, rămânând vigilenţi şi neobosiţi străjeri ai revoluţiei, ştiu, totodată, să fie extraordinar de curajoşi făuritori de civilizaţie.” (Revista „Insulele Solovki”, 1929, Nr. 7, p. 3)

 

   Fără cuvinte!

 

   Pe 23 Iunie 1929, sufletologul scrib, prostslăvitul Maxim Gorki s-a îmbarcat. Nu s-a desprins bine vaporul de mal şi bravul băiat care a mărturisit a fost împuşcat.

 

   „Şi, muribund, a binecuvântat*

   Arhipelagul...

 

   Comportarea jalnică a lui Gorki după întoarcerea din Italia şi până la moarte eu o puneam pe seama rătăcirilor lui şi a slăbiciunii de minte. Dar corespondenţa anilor ’20, publicată recent, incită la o explicaţie de mult mai joasă condiţie: interesul. Ajuns la Sorrento, Gorki a fost uimit nevăzând în jurul lui nici un fel de glorie mondială, iar mai apoi – nici bani (or, numai servitorii lui alcătuiau o veritabilă curte). Era clar că pentru a obţine bani şi pentru a-şi revigora gloria trebuia să se întoarcă în Uniune, acceptând toate condiţiile. Aşa a ajuns prizonier voluntar al lui Iagoda. Iar Stalin a încercat să-l ucidă din exces de prudenţă: Gorki ar fi proslăvit cu aceeaşi seninătate şi anul ’37.” (ibid., p. 49)

   * Stih din celebrul roman în versuri Evgheni Oneghin al marelui poet Al. Ser.Puşkin.

 

   S-a făcut totuşi din partea forurilor superioare şi o anchetă serioasă, dar de represalii, concluzionând că vinovaţi de toate cele... petrecute pe insulă sunt albgardiştii, aristocraţii şi studenţii. S-au grăbit arestările. În prima fază s-a căzut de acord pe cifra de 300 de victime. În noaptea de 14/ 15 Octombrie 1929 au început execuţiile. Grupuri-grupuri au fost conduse pe ultimul drum la cimitir.

 

   „Şi fiecare grup era însoţit de urletul dejnădăjduit al câinelui Black, legat pe undeva, care, sărmanul, credea că tocmai în grupul acela îl duc pe stăpânul lui, Bagratuni. După urletele câinelui se numărau grupurile în companii, căci din pricina vântului puternic, împuşcăturile se auzeau mai prost. Aceste urlete i-au înverşunat pe călăi într-atât, încât a doua zi a fost împuşcat Black şi apoi toţi câinii din cauza lui Black... Toată luna octombrie şi o parte din noiembrie au fost aduse, pentru execuţii, grupuri suplimentare de pe continent.” (ibid., p. 50)

 

   CÂINII – aceste fenomene minunate, atât de fidele şi de familiare Omului dacoromân cu sufletul frumos, răspândiţi în întreaga Istorie naţională şi universală, dar parcă mult mai frumoşi, mult mai faimoşi, mult mai ageri, mult mai înţelepţi, mult mai răbdători, mult mai aprigi cu duşmanul stăpânului-prieten, mult mai omenoşi şi mult mai aristocraţi decât confraţii lor de pe alte meleaguri îndepărtate.

 

   CÂINII – fiind una din naturile de animale cele mai sensibile, cele mai inteligente se ataşează de Omul curat sufleteşte până la sacrificiu. Ei sunt pasionaţi de muzică, joacă, mângâiere, veghe, luptă, plimbare, natură, pădure, stână, munte, mănăstire, curte, casă, apă, soare, de pământ, poate chiar şi de cer. (cei care latră la lună...).

  Unii dintre ei, cei mai norocoşi şi-au păstrat graţie creştinilor-prieteni Îngerul păzitor, alţii prin sminteala stăpânilor mişei şi l-au pierdut.

 

   CÂINII au un instinct care deseori se apropie de intuiţia omului credincios, împrumutând din caracterul sacru al stăpânilor-prieteni ori din cel rău al stăpânilor.

 

   Oamenii superiori, adevăraţii creştini îi tratează ca pe nişte prieteni. De aici, pleacă fidelitatea aceasta care urcă grăbit spre absolut. Ceilalţi indivizi, stăpâni ori călăi îi tratează sclavagist ca pe nişte animale şi în acord cu firea lor, patrupedele îşi pierd însuşirea naturală, ajungând maidanezi, haimanale, potăi ori javre.

 

   În anul 1930, numărul deţinuţilor pe Insula – lagăr Solovki atinsese cifra de 50 000, plus 30 000 la Kem. Aşadar, pentru tragerea de noapte în poligonul morţii erau destule ţinte vii, chiar dacă foarte multe se aflau în stare deja frântă, muribundă.

 

   Pe Insulă Malîi Zaiaţki, cea mai mică din arhipelagul Solovki, au fost aduşi şi nişte zeloşi ortodocşi, gruparea fidelă Patriarhului Tihon, în frunte cu starostele lor, un venerabil cumpătat de 80 de ani, cu părul şi barba albă, care refuzau orice act ori semnătură cerută de sovietici. Autorităţile erau dispuse să le ofere hrană pe două luni de zile în urma semnării de primire într-un borderou. Monahii au refuzat. Dar, şi autorităţile au refuzat să le dea hrană. „După două luni (exact după două luni, căci trebuia să li se propună să semneze pentru următoarele două) temnicerii au debarcat pe Malîi Zaiaţki, unde au găsit doar leşuri ciugulite de păsări. Toţi erau acolo, nimeni nu evadase.” (ibid., p. 51)

 

   Cimitirul deportaţilor executaţi în acele nopţi de toamnă însângerată a fost ulterior defrişat, prelucrat, netezit pentru teren de construcţii. „În vara lui 1975, s-a săpat aici o groapă de fundaţie pentru locuinţe, şi excavatorul scotea din pământ numai oase.”

   (idem.)

 

   Marele scriitor Alexandr Soljeniţîn în lagărul SUFERINŢEI, unde şi-a premenit sufletul creştin a sculptat LITERA pentru a o face iconostas CUVÂNTULUI scris!

 

   „Sufletul tău, arid odinioară, se irigă prin suferinţă... Pe paiele putrede ale puşcăriei, am simţit în lăuntrul meu prima tresărire a binelui. Atunci mi-am înţeles şi sufletul şi menirea.” (ibid., p. 476,479)

 

   În cerdacul sufletului său, des prigonit şi permanent persecutat, rugăciunea şi nădejdea ancorării în Dumnezeu, i-au pogorât harul revelaţiei, de a mărturisi prin scris ADEVĂRUL în toată splendoarea suferinţei Sale în sinistrul Arhipelag.

 

   Din Corola destinelor confraţilor menţionaţi în celebra sa Carte, desprindem sublima culoare şi suava mireasmă a unei biografii Anna Petrovna Skripnikova.

 

   Anna Petrovna s-a născut în sărăcia unui simplu muncitor din Myikop, în anul 1896. A fost înzestrată însă de Creator cu spirit precoce şi cu un trup svelt. Pe când era în clasa a treia gimnazială a rugat profesoara să-i îngăduie obţinerea scrierilor lui Dostoievski şi ale lui Dobroliubov (1836-1861), critic literar radical, unul dintre părinţii spirituali ai mişcării revoluţionare ruse, de la biblioteca şcolii.

 

-        „Nu e cam devreme pentru tine?”, a întrebat profesoara.

-        „Bine, dacă nu vreţi, o să le iau de la biblioteca orăşenească!”,a răspuns eleva.   

   După ce la 13 ani a încetat să mai creadă în Dumnezeu, „emancipându-se”, îi citea cu febrilitate pe Părinţii Bisericii Ortodoxe, doar pentru a-l contrazice categoric pe preot la orele de religie, satisfăcându-şi total colegii. Dar, ulterior asceza, cumpătarea, morala, faptele bune, iubirea, sacrificiul şi spiritul călugărilor aveau să rodească în fiinţa ei, alegându-i model şi principiu de viaţă adevărată: „mai bine să mori decât să îngădui să ţi se frângă statura spirituală!” (ibid., p. 512)

 

   Pentru elocinţa sa atee, regimul ţarist i-a acordat medalia de aur, care a încurajat-o să plece la Moscova, înscriindu-se în 1917, la Facultatea de Filosofie-Psihologie, primind de la Duma de stat o bursă meritorie pentru perseverenţa ei materialistă.

 

   Deşi, ateismul o îmbrăţişase puternic, sufletul i se zbuciuma lăuntric arzând văpaie.

   „... neclintit, între roze de foc,/ Altarul viu al Creaţiei fumegă.”

 

   S-a apropiat de Giordano Bruno şi de poetul clasic rus Tiutcev (1803-1873). Îşi schimba însă credinţele mai repede decât toaletele. Ca socialistă convinsă accepta jertfele asumate prin fostele răscoale şi războiul civil desfăşurat, dar în ruptul capului nu îngăduia teroarea roşie a democraţiei proletare. La finele anului 1918, a fost nevoită să abandoneze facultatea, revenind la Maikop, unde se înfiinţase un „Institut de învăţământ popular”, destinat tinerilor şi adulţilor, unde s-a angajat ca suplinitoare la catedra de filosofie, logică şi psihologie.

 

   Albii ţarişti de la Maikop îşi numărau însă ultimile zile. Un general neinspirat a încercat s-o convingă să fugă cu el. Tânăra l-a avertizat politicos.

   - „Generale, sună sfârşitul paradei. Ia-o la sănătoasa, până nu vin să te aresteze.”

 

   Mai târziu, la o serată a corpului didactic al Institutului, un coleg de istorie a toastat aprig pentru glorioasa Armată Roşie.

   - „Pentru nimic în lume!”, a sărit ca arsă, Anna. Colegii, care-i cunoşteau vederile de stânga au rămas stupefiaţi.

   - „Asta pentru că... în pofida eternelor stele, ... execuţiile se vor înmulţi pe zi ce trece”, le-a răspuns ea profetic.

 

   La scurt timp în Maikop au intrat roşii revoluţionari. La câteva zile intelectualii urbei au fost convocaţi la o adunare, unde scena a fost reprezentată de Losev, şeful Secţiei speciale a Armatei a 5-a, care s-a înnodat în iţele discursului, încâlcindu-se în obscenităţi şi bădărănii la adresa „putredei intelighentie”.

 

   „Aşa, va să zică! Staţi cu fundul în două luntre? Aţi aşteptat să vă chem eu? De ce n-aţi venit singuri?” Înfierbântat de aburii impertinenţei şi-a scos autoritatea, adică, pistolul şi agitându-l a urlat: „Toată cultura voastră e putredă. O vom face praf şi pulbere şi vom construi alta, nouă. Iar pe aceia dintre voi care vor încerca să ne împiedice, îi vom lichida fără cruţare!”.

   „Cine doreşte să se înscrie la cuvânt?”

   În sală s-a aşternut o tăcere de mormânt. Nimeni n-a aplaudat. Nimeni n-a ridicat mâna la început.  Losev jubila. Dar, Anna s-a ridicat în picioare, ridicând mâna. „Eu!”

   „Tu? Bine, poftim pe scenă!”

 

   Tânăra profesoară de 25 de ani, cu trup falnic şi chip îmbujorat, înzestrată cu codiţe blonde, lungi până la genunchi, dar prinse acum în coroană pe cap şi cu pas greu, apăsat a urcat pe scenă, grăind puternic cu glas de bariton.

 

   - „Am ascultat discursul dumitale de ignorant. Ne-aţi convocat aici fără să ne preveniţi că suntem chemaţi la înmormântarea marii culturi ruse. Aşteptam un mesager al culturii, şi am dat peste un gropar. Mai bine ne-ai fi înecat într-un potop de înjurături spurcate decât să spui ceea ce ai spus! Trebuie să înţelegem că vorbeşti în numele puterii sovietice?

 

   - Da, a răspuns Losev, încă fudul, deşi vizibil descumpănit.

   - Ei bine, dacă puterea sovietică va avea drept exponenţi nişte bandiţi ca dumneata, n-o să facă prea mulţi purici!

 

   Sala a izbucnit în aplauze îndelungi şi puternice... A ieşit triumfătoare. Acasă o aşteptau deja cekiştii. A fost dusă la înterogatoriu, care era bârlogul şi biroul lui Losev. Acesta a întâmpinat-o aşezat pe pat, în pantaloni şi cămaşa descheiată, tocmai se scărpina pe pieptul păros. Anna i-a cerut escortei: „Du-mă îndărăt!”

 

   O Săptămână de patimi, a aşteptat sentinţa. Comunitatea de vârf a oraşului depusese însă o petiţie de graţiere. De data asta Losev părea mai indulgent.

     - „Multe oraşe am cucerit, dar n-am mai întâlnit o smintită ca tine. Oraşul e în stare de asediu, toată puterea e în mâinile mele şi tu mă faci gropar al culturii ruse. În regulă, amândoi ne-am înfierbântat prea tare... Retrage-ţi cuvintele „bandit” şi „huligan”.

  

   - Nu! E ceea ce gândesc şi acum despre dumneata.

   - De dimineaţa până seara, a răbufnit bestia*, o mulţime de oameni mă asaltează, intervenind în favoarea ta. Ca să nu stric luna de miere a puterii sovietice, mă văd silit să-ţi dau drumul”... (idem., p. 513-516)

   * În anul 1922, în Crimeea, Losev a fost împuşcat pentru viol şi banditism.

 

   Anna a fost eliberată, dar în anul 1922, CEKA a arestat-o. Aşa şi-a început periplul penitenciar urmat de şirul de eliberări şi arestări. A urcat până la 5 condamnări, neocolind nici Lagărele Speciale. A formulat în vremea Călăului Stalin, 3 petiţii către ONU, care au ajuns însă în mâna lungă a Cekăi. O comisie de cekişti, la lagărul de la Dubrovlag a interogat-o ca pe vremea binefăcătoarei Inchiziţii catolice:

   - „Cum îndrăzneşti să scrii la ONU?

   - Nici Codul Penal, nici Regulamentul Lagărelor, nici Constituţia nu-mi interzic acest lucru, a răspuns Anna, dârză şi impunătoare, continuând:

   - Nu vă bucuraţi prea tare. Mai devreme sau mai târziu, toţi agenţii teroarei staliniste vor trebui, obligatoriu, să răspundă în faţa poporului.” (idem., p. 516)

 

   Anna a mai primit 3 ani de lagăr, continuând să scrie în cei 7 ani, până în 1959, peste 80 de plângeri la diferite instanţe, reuşind revizuirea condamnărilor din 1927 şi 1952. După 1959 a fost eliberată, consacrându-şi peniţa în favoarea prietenilor rămaşi în închisori, în lagăre, în deportări. Unii au fost eliberaţi, iar mulţi reabilitaţi.

 

   Admiraţia autorului transmisă posterităţii:

   „Dacă toţi ar fi manifestat măcar pe sfert intransigenţa Skripnikovei, alta ar fi fost soarta Rusiei.”

 

   Alături de marele autor, transmit peste timp, acum şi deplina mea admiraţie!  

 

   Aurora Graţiei Supreme

 

   „Oare când am tocat şi-am risipit fără folos/ Seminţele binelui, azvârlindu-le-n hău?/ Căci, tânăr, şi eu mi-am purtat pasul pios/ Pe sub arcadele templului Tău.// Trufaşă, aţâţată din pagini de carte,/ Mintea mea pipăia absolutul,/ Toate tainele lumii păreau dezlegate,/ Destinul părea maleabil ca lutul.// Sângele-n fierbere... Dulci năluciri vaporoase/ Dansând dinainte-mi în calp curcubeu.../ Demn, fără larmă, se spulberase/ Cetatea credinţei în sufletul meu.// Dar, acum, când o taină m-a smuls nefiinţei,/ Ridicându-mă din colbul cernit,/ Eu, ud cu lacrima recunoştinţei/ Cărarea ce mi-ai hărăzit.// Acum ştiu că nu eu, rătăcind prin dileme,/ Mi-am scris itinerarul cel viu,/ Ci Aurora Graţiei Supreme,/ Ce mi s-a arătat într-un târziu.// Acum, drămui apa vieţii ca pe mied,/ Umil între sclipiri diamantine,/ Şi, o, Domn Slăvit al Lumii, iarăşi cred:/ Tu, şi când Te-am trădat, ai fost cu mine!” (Alexandr Soljeniţîn, gânduri rânduite de pe perna de la spital internat pentru o tumoare malignă)

 

 

         GHEORGHE  CONSTANTIN  NISTOROIU

 

   + Sf. Mc. Ciprian, Sf. Mc. Iustina

 

   2 Octombrie 2022