Prof.
Dr. NORMAN SIMMS
(…)
Este impresionant, emoționant chiar, să afli că într-o țară de la ,,capătul
lumii”, Noua Zeelandă, spre exemplu, se află oameni care cunosc și iubesc
România, care editează reviste consacrate studiilor românești, care alcătuiesc
și susțin asociații de prietenie cu poporul român, care învață limba română și
se interesează de valorile culturii românești.
Unul dintre cărturarii de acest gen este
și Prof. Dr. Norman Simms, șeful catedrei de limba engleză de la Universitatea
Waikato din Hamilton(Noua Zeelandă). De mai bine de 15 ani, împreună cu Prof.
Dr. Charles Carlton de la Universitatea Rochester din Statele Unite ale
Americii editează revista ,,Miorița”, consacrată studiilor despre România și
poporul român. Este o revistă cu circuit internațional, care se bucură de
aprecieri superlative din partea cercetătorilor români și străini. Numeroase
reviste culturale românești o recenzează număr de număr.
Profesorul Norman Simms se numără printre
fondatorii cei mai activi ai Asociației de Prietenie ,,România – Noua
Zeelandă”. A vizitat România în 1974 și păstrează cu duioșie multe amintiri
despre frumusețile întâlnite în țara noastră.
În scrisorile primite de subsemnatul de la
domnia-sa citim ca-ntr-o oglindă chipul pe care-l reflectă România peste mări
și țări în sufletul oamenilor de acolo.
Nu mică ne e bucuria aflând cuvinte de laudă la adresa Părintelui
Gheorghe Speranță, preotul paroh al comunității ortodoxe române din
Wellinghton, care se străduiește să facă un adevărat ,,capăt de pod” al
relațiilor de prietenie între poporul român și cel neozeelandez.
Profesorul Norman Simms consideră cultura
română drept ,,cea mai cuprinzătoare, ca una dintre culturile de frunte din
sud-estul Europei, de conexiune a civilizațiilor, cu o fascinantă, lungă și
complexă istorie, a cărei contribuție în Europa este inestimabilă”. Știința
românească ,,joacă un rol unic” în Europa și în lume. Arta românească ,,este
artă bună, de calitate, de exemplu pictura, muzica, sculptura și baletul”,
având ,,excelente contribuții în contextul artei internaționale”. Literatura
românească, deși a fost, din păcate, neglijată în Vest, are ,,meritele ei
intrinsece”, ,,valoarea ei absolută”.
Profesorul Norman Simms cunoaște și
întreține legături de corespondență cu numeroși
oameni din România, exprimându-și părerea, în cunoștință de cauză, că
personalități precum Lucian Blaga, Nicolae Iorga, Mircea Eliade și Mihail
Sadoveanu sunt adevărate sinteze ale culturii române. ,,Folcloriștii
contemporani sunt cei care mă atrag, ca de asemenea scriitorii (nuveliștii) și
oamenii de știință contemporani. Ar fi trebuit, probabil, să trec pe listă
toate nuvelele lui Liviu Rebreanu…. ”
Profesorul Norman Simms cunoaște originea
daco-romană a poporului român, continuitatea sa neîntreruptă în spațiul sud-est
european și momentele cruciale din istoria românească.
Profesorul Norman Simms consideră că arta
și cultura pot constitui un fundament puternic pentru ideologia fiecărui om de
bine, cărturar sau simplu cetățean, iubitor al păcii și bunei înțelegeri între
oameni și popoare.
Profesorul Norman Simms este și un om
religios, bun cunoscător al istoriei religiilor și al fenomenului religios din
lumea contemporană. Domnia-sa privește cu îngrijorare ,,explozia” sectelor din
vremea noastră, care, în toate religiile clasice, duc la o laicizare și
denaturare a fenomenului religios autentic. ,,Este tuturor clar, că sectele
religioase sunt puncte de plecare ale celor mai multe forme ale
pseudo-naționalismului și reacțiunii”. Religia își găsește justificare în lumea
contemporană prin implicarea sa în viața socială, în marile avataruri ale
vieții.
Prin aceste câteva extrase din scrisorile
pe care am avut onoarea să le primesc de la dânsul, Profesorul Norman Simms se
dovedește a fi puternic ancorat în realitățile lumii contemporane, avid de
cunoaștere, umanist și plin de zel. Simpatia sa pentru români și preocupările
statornice pentru studierea valorilor culturii române denotă un spirit complex,
un veritabil om de știință, care, în ciuda distanțelor geografice, politice și
ideologice ce ne despart, consideră că arta, cultura și setea de cunoaștere a
fiecăruia constituie o premisă majoră în fundamentarea legăturilor dintre
oameni și popoare, în consolidarea păcii, prieteniei și bunei conviețuiri în
lume.
(Prof.
Dr. Norman Simms - un prieten al
românilor, în ,,Telegraful Român", Sibiu, an. CXXXVI(1988), nr. 25-26(1 iul.),p. 3).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
CEI
SAPTE ANI DE ACASA
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Viata este o stiinta din care putem învata
multe. Nimic mai greu decât a parcurge aceasta stiinta – calea cea îngusta,
poarta cea strâmta. Cel ce în cei sapte ani de acasa sau la scoala n-a învatat
credinta, frica de Dumnezeu si un mod de viata cucernic, aceluia îi va fi
foarte greu sa treaca prin scoala vietii. Unul ca acesta, desi se va fi aratat
capabil la învatatura, bine pregatit, apreciat pentru calitatile sale, poate
ramâne repetent la scoala vietii. Mai mult chiar, uneori nu e bun de nimic, din
cauza caracterului sau necomunicativ si a egoismului, nici în viata de familie,
nici în cea sociala. Din aceasta pricina sufera, nu arareori îsi rateaza viata,
se scufunda în valurile marii, ca o corabie încarcata cu o prea grea povara,
ramasa fara cârma pe vreme de furtuna, fara parâme si fara vele.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 397-398
COPILASUL
SI MAMA
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi ca un copilas alearga mereu la mama
lui pentru orice trebuinta; de vrea mâncare, apa, sau poate altceva, i le cere
mamei; daca da de vreun necaz, iarasi fuge la maica sa. Si chiar si atunci când
primeste vreo pedeapsa de la ea, nu se desprinde de mama lui, ci ramâne în
preajma ei si se lipeste de dânsa, o iubeste si tot de la ea le cere pe toate.
Întocmai este si credinta crestina, care-L primeste si Îl are pe Dumnezeu drept
Tata. Ea lasa în urma sa tot ce este în afara Domnului si doar la El alearga
pentru orice trebuinta, zicând împreuna cu Prorocul: „Tu esti nadejdea mea,
partea mea esti în pamântul celor vii” (Psalmul 141, 5); si înca: „Lipitu-s-a
sufletul meu de Tine si pe mine m-a sprijinit dreapta Ta” (Psalmul 62, 8). Un
astfel de suflet credincios pe toate, cu smerenie si cu frica, le va cere si le
va astepta de la Dumnezeu, Tatal sau: „toata darea cea buna si tot darul
desavârsit de Sus este, pogorându-se de la Parintele luminilor” (Iacov 1, 17).
De primeste cele cerute, Îi multumeste, iar de nu, totusi nu deznadajduieste,
ci le asteapta cu rabdare, strigând cu Prorocul: „Catre Tine am ridicat ochii
mei, Cel Ce locuiesti în cer. Iata, precum sunt ochii robilor la mâinile
stapânilor lor, precum sunt ochii slujnicei la mâinile stapânei sale, asa sunt
ochii nostri catre Domnul, Dumnezeul nostru, pâna ce se va milostivi spre noi”
(Psalmul 122, 1-2). Si asa precum copilul fuge la mama când vede necazul si
nenorocirea, cautând la ea ajutor si ocrotire, iar când se afla în boala si în
neputinta, suspina catre mama sa si îsi întinde mâinile spre ea, spunându-si
betesugul, asemenea si inima cea credincioasa, în orice ispitire si nenorocire,
alearga la Dumnezeu si cere de la El ajutor si aparare, strigând catre Dânsul
împreuna cu toti dreptii: „Doamne, scapare Te-ai facut noua în neam si în neam”
(Psalmul 89, 2); si înca: „Tu esti scaparea mea din necazul ce ma cuprinde;
bucuria mea, izbaveste-ma de cei ce m-au înconjurat” (Psalmul 31, 8). Si de va
primi pedeapsa de la Tatal Ceresc, tot nu se va departa de Dânsul, ci va lua
drept bune toate cele ce sunt trimise de la Bunul Dumnezeu, amintindu-si acel
cuvânt de mângâiere pe care El îl graieste fiilor Sai: „Fiul meu, nu fi
nebagator de seama de dojana Domnului, nici nu slabi fiind certat de Dânsul.
Caci pe cel pe care îl iubeste Domnul îl cearta si bate pe tot fiul pe care îl
primeste” (Evrei 12, 5-6). Si precum un copil se departeaza si fuge de oamenii
necunoscuti si straini, caci se teme de ei chiar de nu se afla în primejdie,
asemenea si sufletul cel credincios, întrucât nu este din aceasta lume, se departeaza
si se fereste de ea si de toate cele ale ei întocmai ca de un strain, pentru ca
nu cumva prin alipirea de lume sa se departeze si sa se lipseasca de Dumnezeu.
Cinstea, slava, bogatia si dulceata lumii sunt îndoielnice pentru acel suflet;
el se pazeste de cei ce uneltesc cele pamântesti si stricacioase atât cu fapta,
cât si cu cuvântul; se fereste de ei ca de straini si nu se poarta cu ei
prieteneste, caci se teme sa nu se departeze de Dumnezeul sau prin prietenia cu
acestia si sa nu se lipseasca de dragostea Domnului prin iubirea lor. Si asa
cum un copil, chiar de va fi ademenit de necunoscuti si ispitit de ei cu un mar
sau cu orice alt lucru asemanator, nu se va dezlipi de mama lui si nu va merge
dupa straini, desi se mai întâmpla sa se apropie de ei si sa primeasca cele
oferite, însa luându-le, cu frica si cu grabire se întoarce si fuge la maica
sa, asemeni face si un suflet credincios: desi aceasta lume îl ademeneste cu
slava, cinstea si placerea ei, el nu-i împlineste voia si nu se dezlipeste de Dumnezeul
lui; nu se tine de lume, ferindu-se de ispitele acesteia, „pentru ca toate cele
ce sunt în lume – pofta trupului si pofta ochilor si trufia vietii – nu sunt de
la Tatal, ci din lume sunt” (1 Ioan 2, 16). Si chiar de se întâmpla sa
primeasca cinstirea ce i se aduce, o primeste cu frica, temându-se ca nu cumva
sa cada de la Dumnezeu prin acea slavire, care în mare parte schimba înspre rau
deprinderile cele bune; si socoteste ca cinstea aceea este pentru el o
ascultare, nu o desfatare si o plineste pe aceasta cu frica, spre slava
Domnului sau si spre folosul aproapelui. Tot astfel, si de i se daruieste
bogatie, el nu-si leaga inima de ea, ci doar de Dumnezeu se lipeste; mâncarea,
bautura, haina, odihna si adapostul le primeste dupa trebuinta, caci fara
acestea nu ne este cu putinta a trai, dar nu le foloseste spre placere si
rasfat, ci se slujeste de ele cu frica de Dumnezeu, pentru a nu-L mânia pe
Domnul cu prisosinta, lipsindu-se prin aceea de mila Lui si cazând de la
Dânsul. Si dupa cum un copil, chiar de este smuls de straini de lânga mama lui
si tras în laturi, se tine totusi de ea cu putere, o strânge în brate, plânge
si striga pentru a nu se desparti de dânsa, întocmai face si inima cea
credincioasa: cu toate ca diavolul si lumea cea rea se straduieste sa o
desprinda de Domnul, aducând asupra ei necazuri, suferinte si nenorociri, ea
totusi se tine strâns de Dumnezeul sau, rugându-se Lui cu staruinta si
cerându-I sa nu o lase în necazuri si sa-i fie ajutor împotriva vrajmasilor
Lui. Într-un cuvânt: asa cum un prunc îsi pune toata nadejdea pentru bunastarea
sa întru a fi în preajma mamei lui, iar îndepartarea de ea o socoteste drept
lipsire de darea cea buna, asemenea si sufletul credincios, pentru care toata
fericirea si desfatarea este ca numai de Dumnezeu sa se alipeasca si care
gaseste ca este o nenorocire a te lipi de faptura si a te desprinde astfel de
Facatorul. Din aceasta întâmplare sa înveti, crestine, ce este credinta
crestineasca si vie, care nu poate fi fara frica de Dumnezeu si fara dragoste.
Citeste sfintii Psalmi, scrierile Prorocilor si ale Apostolilor, precum si
vietile Sfintilor, care prin credinta lor au bineplacut Domnului, si vei
întelege adevarul, iar de acea credinta care este purtata doar pe buze, însa nu
si în inima, tu sa nu te smintesti, caci multi sunt plini de una ca aceasta.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 174
Un
apostol al zilelor noastre
Am avut fericitul prilej să vizitez
parohia Valea Plopului din judeţul Prahova. Cuvintele pot să exprime cu greu
uimirea ce-am trăit-o cu acea ocazie. Voi relata doar cele văzute şi auzite,
lăsând pe confratele cititor să cântărească, să judece.
Parohia este formată din satele Valea
Plopului şi Valea Screcii. Puţine sate am văzut atât de sărace ca cele două! În
Valea Screcii este o aventură să te duci cu automobilul. Pe ulicioara din
centru abia ai loc să te strecori. Satul are vreo 60 de familii, casele sunt
mici, cu una sau două camere, construite din lemn sau chirpici. Gardurile de
stobori (pari împletiţi cu nuiele) sunt un decor obişnuit. În mijlocul
cătunului a început să se contureze o bisericuţă. Zidirea a ajuns la acoperiş.
În acea sărăcie materială am găsit o bogăţie spirituală nemaiîntâlnită. Acolo
am găsit o familie, care ţinea îngrijire 12 copii între 3-5 ani. Fuseseră
salvaţi de la avort, preluaţi din azile. Alte familii aveau 3-4 asemenea copii.
Erau printre ei români, ţigani, rudari şi arabi.
În satul acela este un adevărat act de
eroism să mergi pe ploaie sau pe timp de iarnă! Am trecut un deal greu
accesibil pe râpe şi prin pădure şi am ajuns în Valea Plopului. Aici părea că
starea materială a locuitorilor este puţin mai bună decât a celor din Valea
Screcii. În mijlocul satului se înalţă o biserică măreaţă. O adevărată
catedrală cu şapte turle. Fusese construită înainte de 1989, numai în timpul
nopţii. Satul fiind în plan de demolare, nu se dăduse autorizaţie de
construcţie. Fără documentaţie, fără aprobări, oamenii aceia construiseră
noaptea şi aşteptaseră mila lui Dumnezeu. După 1989 terminaseră construcţia
bisericii, o pictaseră şi o împodobiseră cu toate cele necesare. Aş putea spune
că prin dimensiuni, curăţenie şi podoabe, biserica din Valea Plopului ar putea
concura cu succes o catedrală episcopală. În vecinătatea bisericii era casa
parohială. Avea formă de dreptunghi cu două nivele. La etaj ar fi trebuit să
fie locuinţa preotului. Azi locuiau acolo 7-8 fete între 18-21 ani şi lucrau croitorie.
Ele fuseseră alungate de la orfelinat când împliniseră vârsta legiuită. Parohia
le preluase, le trimesese la cursuri, învăţaseră croitorie şi acum lucrau. La
parter era o cantină şi o sala de mese unde puteau lua masa circa 200 de
persoane. La hramul bisericii toţi cei prezenţi la slujbă luau masa acolo. În
timpul anului, de 3-4 ori, toţi copiii satului, împreună cu cei circa 60 aflaţi
în îngrijire, serveau masa acolo. Din 1990 şi până în prezent, Parohia Valea
Plopului salvase de la pieire peste 400 de copii. În apropierea bisericii, în
şopronul unei case, era atelierul de tâmplărie al bisericii. Aici fuseseră
adunaţi meseriaşi din zonă şi puşi la treabă. făceau tâmplărie pentru biserici
şi mânăstiri, sculptură, strane, catapetesme, iconostase, candele, cruci,
într-un cuvânt, ce era necesar. Banii rezultaţi din vânzarea produselor de
tâmplărie şi croitorie erau folosiţi pentru întreţinerea copiilor aflaţi în
îngrijire. În fiecare lună parohia plătea câte o indemnizaţie în 1995 pentru
fiecare copil ţinut în îngrijire, familiilor respective. Oamenii înţelegeau că
fac un act de mucenicie, dar nevoile materiale erau reale şi dure şi de aceea
parohia intervenea cu acest sprijin deloc neglijabil, care ajuta familiile în
cauză să-şi procure strictul necesar pentru hrana şi întreţinerea pruncilor. Am
mers în mai multe case. Peste tot era o curăţenie exemplară, de adevăraţi
creştini.
La poalele dealului care despărţea cele
două sate era o bucată de teren de vreo 13 hectare. Pe aceea parohia intenţiona
s-o cumpere, s-o împartă în parcele şi să construiască acolo nişte căsuţe
pentru fetele orfane aflate în îngrijirea parohiei. Ajunseseră la vârsta
măritişului, dar pe ele nu le lua nimeni, fiindcă nu aveau zestre. Parohia
încerca să le ofere acest minimum de proprietate. Am mers şi la locuinţa
preotului, un apartament în Vălenii de Munte, la câţiva zeci de kilometri de
parohie. Când am păşit pragul, instinctiv m-am închinat. Holul era blindat de
icoane. În camera mai mare erau pereţii împodobiți de bibliotecă. De la podea
şi până la tavan, cu excepţia golurilor de la uşă şi fereastră, erau cărţi. În
mijloc era o masă şi câteva scaune. În camera următoare pereţii erau iarăşi
blindaţi de cărţi, dar acolo erau grămezi de cărţi şi pe podea. În mijloc era o
masă, un scaun, iar pe masă trona un computer. Acolo studia părintele, culegea
şi pregătea de tipar cărţile. Acolo se făceau apoi pachete cu cărţi, care erau
trimise în ţară la cititori şi abonaţi. Din profitul obţinut, părintele încerca
să-şi facă salariul...
Preotul NICOLAE TĂNASE, – căci despre
dânsul e vorba –, ne-a spus: „De multe ori n-am avut bani de autobuz ca să mă
duc la parohie. Rugam pe şofer să mă ia pe gratis, urmând să-i plătesc
altădată. Într-o zi n-am mai avut bani să plătesc familiilor pentru întreţinerea
copiilor. Am umplut portbagajul maşinii cu candele şi m-am dus la Patriarhie,
la Bucureşti. Tocmai era o şedinţă a Sfântului Sinod. Am pătruns în sală şi
le-am spus ierarhilor: „Cumpăraţi-mi candele, că-mi mor copiii de foame! Toţi
au cumpărat!”
Părintele Nicolae Tănase e tânăr. Are sub
50 de ani. Poartă în permanenţă reverenda şi mantia, are barbă iar părul îl are
lung, împletit în coadă şi ascuns sub guler. Are cinci copii. După revoluţie,
împreună cu poetul şi senatorul Ioan Alexandru, a înfiinţat asociaţia „Pro
Vita”, menită să apere dreptul copiilor la naştere, la viaţă. Au reuşit să
scape de la moarte peste 400 de copii născuţi şi nenăscuţi. Între timp, Ioan
Alexandru s-a prăbuşit, iar tot greul a rămas pe umerii părintelui Nicolae
Tănase. E greu, e uşor, e dificil de spus. Părintele e ca o umbră de om, ca un
schimnic. În realitate e ca o făclie care arde cu o flacără mărită şi luminată
în jur. Am plecat de acolo cu convingerea că sfinţii nu sunt numai în calendar,
ci şi printre noi, iar preotul acela mi s-a părut un sfânt. Cei ce au îndoieli
cu privire la cele relatate mai sus, pot să verifice personal. Parohia e
vizitată frecvent de oameni din ţară dar şi din străinătate. Cel mai potrivit
ar fi însă, dacă cei cu posibilităţi mari i-ar întinde o mână de ajutor. Are
nevoie.
Dumnezeu să-ţi binecuvânteze truda, frate
Nicolae!
(Un apostol al zilelor noastre, în
,,Datina", Tr. Severin, an. VIII(1996), nr. 1747(29 nov.), p. 3; în vol. Al.
Stănciulescu-Bârda, Coșulețul cu flori, Bârda, Editura Cuget Românesc,
1997, pp. 11-12; în vol. Al.
Stănciulescu-Bârda, Momente și schițe, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”,
2000, pp. 22 - 25; în vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, 2006, vol. II, pp. 96 – 99).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
Răspunderea
părinților
-Sf.
Ioan Gură de Aur -
Chiar daca viata noastra personala este
bine rânduita, daca neglijam, însa, mântuirea copiilor nostri, vom fi aspru
pedepsiti. O sa va spun doar un cuvânt despre aceasta, nu al meu, ci din
dumnezeiestile Scripturi.
Era odata un preot iudeu, Eli, om smerit
si foarte îngaduitor, dar care si L-a facut pe Dumnezeu dusman lui si copiilor
lui si care, fiindca i s-a facut mila de copiii sai când nu trebuia, a pierdut
si mântuirea lor si pe a sa.
Asculta ce-i spune Dumnezeu, mai degraba
nu direct lui, pentru ca îsi pierduse vrednicia de a mai sta de vorba cu El.
Dumnezeu îl socotea deja un rob oarecare care facuse un pacat mare si de aceea
l-a înstiintat prin altcineva despre nenorocirile ce aveau sa i se întâmple
(atât de mare îi era mânia).
Asculta, dar, ce-i spune lui Samuel. Eli a
aflat ca fiii sai l-au hulit pe Dumnezeu si nu i-a certat pentru asta. I-a
certat, desigur, dar nu cum se cuvenea si Dumnezeu n-a socotit mustrare aceea.
Astfel ca l-a departat de la Sine pentru ca nu aratase fata de fiii sai
severitatea cuvenita.
Oricât ne-am preocupa de copiii nostri,
tot nu e de ajuns. Ce facem noi nu se cheama a avea grija de ei, asa cum nici
Eli nu si-a certat cu adevarat fiii. Dumnezeu i-a atras atentia lui Eli asupra
pacatului fiilor sai si l-a pedepsit mâniat foarte, spunându-i: „De aceea Ma
jur casei lui Eli ca vina casei lui Eli nu se va sterge, nici prin jertfe, nici
prin prinoase de pâine în veci” (I Regi 3,14). Vezi ce pedeapsa cumplita,
izvorâta dintr-o durere neîmpacata pentru un pacat cu neputinta de iertat?
Dumnezeu i-a spus ca trebuie sa piara nu numai el si fiii sai, ci întreaga lui
casa, pentru ca nu exista leac pentru rana pe care I-au pricinuit-o.
Si totusi, în afara de nepasarea fata de
pacatul copiilor sai, Dumnezeu nu i-a mai gasit alta vina batrânului Sau preot
Eli, pentru ca în rest acesta era foarte bun. Noi trebuie sa luam aminte la
viata plina de virtute a cuiva si s-o laudam nu numai în împrejurarile
obisnuite, ci mai ales în momentele cele mai grele.
Mai întâi, când a auzit cuvintele lui
Dumnezeu si a vazut pedeapsa aproape, Eli nu si-a pierdut curajul, nici nu s-a
suparat si nici n-a spus ceea ce de obicei ar spune multi: sunt eu oare stapânul
vointei si al deciziilor altora? Eu sa fiu judecat pentru propriile mele
pacate, nu pentru cele ale fiilor mei, care sunt maturi si care trebuie sa
raspunda singuri pentru ele. Eli n-a spus si n-a gândit nimic din toate
acestea, ci, ca un rob ascultator si recunoscator care una stie, ca trebuie sa
primim fara sa protestam toate câte ni le trimite Dumnezeu, chiar daca sunt
neplacute sau greu de îndurat, a dat glas acelor cuvinte pline de
întelepciune:,,El este Domnul; faca dar ce va binevoi!” (I Regi 3.18).
Mai exista si alte exemple din viata lui
Eli în care vedem cât de plina de virtute era. In timpul bataliei cu
Filiestenii cineva a venit si i-a adus vestea grea ca fiii sai cei salbatici si
ticalosi au fost macelariti în lupta. El a ascultat netulburat. Dar când solul
i-a pomenit apoi de rapirea chivotului Legii, batrânul preot, cuprins de
ameteala si de durerea pe care i-a pricinuit-o aceasta veste, a cazut de pe
scaun pe spate lânga poarta si si-a rupt spinarea, fiind batrân si greoi. El
cârmuise poporul lui Israel timp de 20 de ani ( vezi I Regi 4,18).
Daca pe acest preot, pe acest batrân, pe
acest om de vaza care a cârmuit timp de 20 de ani poporul evreilor, pe acest om
care a trait într-o perioada în care Dumnezeu era mai îngaduitor decât acum, nimic
nu l-a putut salva, ci a pierit de tot si într-un mod jalnic, pentru ca nu s-a
purtat cu severitate fata de fiii sai (caci pacatul de a nu-si fi împlinit
menirea de parinte a sters ca un val urias si salbatic tot ce era bun la el,
toate faptele lui bune si întreaga sa viata traita în virtute), ce pedeapsa ne
asteapta pe noi, cei ce traim într-un veac în care se cere de la noi o mult mai
mare virtute?
E vorba de noi, cei care nu numai ca nu
suntem în stare sa ne conducem copiii, dar si pe cei care vor s-o faca îi
socotim dusmani si îi combatem, purtându-ne fata de copiii nostri mai rau decât
un barbar. Daca învârtosarea inimii lor i-a dus atunci pe evrei la robie, la
ruina si pierzare, la robirea patriei lor si la chinuri trupesti,
voi va robiti
singuri sufletul si-l
predati legat demonilor cruzi si
vicleni si patimilor lor. Când nici voi nu le dati copiilor vostri sfaturi
duhovnicesti, dar nici pe altii nu-i lasati s-o faca; voi nu faceti altceva
decât ce faceau evreii pe timpul lui Eli.
FLORILE
LUI DUMNEZEU
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Sfintii, oamenii lui Dumnezeu, sunt
minunate, nevestejite, înmiresmate flori. Nu te atinge de ele cu buze întinate
de duhoarea pacatului. Roaga-te lor cu inima si cu buze curate, cu
luare-aminte, adunându-ti gândurile, cu evlavie, fara graba. Ei sunt cer
cuvântator, au dus pe pamânt viata cereasca, împodobita cu minuni si cu alese
fapte de desavârsire, în iubire necuprinsa si adânca smerenie, în nerautate,
rabdare, jertfire de sine, iubind pe Dumnezeu mai presus de toate.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 300
PREOTUL
IEREMIA B. GHITA
-
50 DE ANI DE PREOȚIE -
De-a lungul anilor numele Părintelui
Ieremia B. Ghita a devenit familiar celor ce citesc revistele noastre
bisericești și culturale. Cu toate acestea, despre Părintele Ieremia B. Ghita
s-a scris prea puțin sau aproape deloc. Împlinirea, în acest an, a 50 de ani de
preoție ne prilejuiește un moment prielnic să însemnăm câteva date privind
viața și activitatea sfinției-sale. Este un act de respect pentru cel
sărbătorit, cât și pentru cititorii revistelor la care colaborează.
Părintele Ieremia B. Ghita s-a născut la
22 octombrie 1914 în comuna Doclin jud. Caraș-Severin, ca fiu al lui Belu și
Maria Ghita. După absolvirea cursului primar , a urmat liceul din Oravița,
bacalaureatul susținându-l la Timișoara. După absolvirea Academiei Teologice de
la Caransebeș, și-a continuat studiile de licență la Facultatea de Teologie din
Cernăuți, pe care a terminat-o în 1939. În paralel a urmat și Liceul Pedagogic
Universitar. Licența și-a luat-o la București, cu calificativul ,,excepțional”.
A fost preoțit în anul 1940 pe seama
Parohiei Doclin, unde a funcționat până în 1967, când a fost transferat la
Parohia Băile Herculane, unde funcționează și în prezent. La cele două parohii
deservite a depus toată stăruința în activitatea pastoral-misionară și
administrativă. A fost preocupat permanent de starea religioasă a enoriașilor
săi, cât și de starea bisericilor pe care le-a slujit.
Pentru meritele sale a fost distins de
către organele superioare bisericești cu mai multe titluri onorifice.
Părintele Ieremia B. Ghita a desfășurat și
o susținută activitate publicistică. Aceasta se concretizează în peste 100
studii teologice și istorice, predici, recenzii, articole aniversare etc.
publicate în revistele ,,Mitropolia Banatului”, ,,Îndrumătorul
pastoral-misionar al Mitropoliei Banatului”, ,,Telegraful român”, ,,Orizont”,
,,Flacăra” ș. a.
Studiile
de istorie ale Părintelui Ghita sunt legate în special de trecutul
Banatului, realizarea unei monografii a Băilor Herculane fiind o preocupare
majoră. Materialele publicate au fost apreciate și citate de istorici de
prestigiu, ceea ce, de fapt, a constituit răsplata adevărată pentru strădania
depusă.
Părintele Ieremia B. Ghita reprezintă
chipul preotului cărturar, care, pe lângă activitatea profesională
propriu-zisă, reușește să contribuie la îmbogățirea culturii și literaturii
teologice. Este un exemplu demn și un îndemn concret pentru oricare preot, ca,
în calitatea sa de păstor sufletesc și de intelectual, să nu precupețească nici
un efort de a-și valorifica la maximum toți talanții cu care a venit în lume.
La acest moment aniversar și a împlinirii
vârstei de 76 ani, urăm Părintelui Ieremia B. Ghita un călduros și sincer ,,La
mulți ani!”
(Articol publicat în ,,Telegraful român”,
Sibiu, an. CXXXVIII(1990), nr. 41-42(1 nov.), p. 3).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
EXAMENELE
VIETII
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Crestinului îi sunt de trebuinta în toata
viata încercarile, ca niste mijloace de verificare a starii sale sufletesti. Si
fiindca viata noastra, daca o comparam cu interiorul unei case, se umple de
necuratenii, trebuie negresit sa dereticam în ea, sa stergem lucrurile de praf.
Asa cum pentru verificarea anumitor obiecte – de argint, de pilda – trebuie sa
avem instrumente speciale, tot asa pentru a ne verifica si pune la încercare
sufletul avem nevoie de cei din jurul nostru, care, cu voie sau fara voie, prin
faptele lor în raport cu noi, sa ne demonstreze noua însine si celorlalti în ce
masura tinem sau nu poruncile lui Dumnezeu, date noua prin Sfânta Evanghelie,
daca traim în duh, zagazuim cele ale carnii, sau daca traim cu trupul,
supunându-ne ca niste robi carnii, patimilor, gândurilor trupesti. Aflând ca nu
traim dupa voia lui Dumnezeu, dupa poruncile Dulcelui nostru Mântuitor, ci dupa
voia noastra oarba si pacatoasa, sa cautam a ne îndrepta cu grabire si a urma
îndata cu sârguinta poruncile dumnezeiestii Evanghelii.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 85-86
GRAUL
-
Sfantul Nicolae Velimirovici -
Grâul semnifica stiinta cea dumnezeiasca,
stiinta lui Hristos. Samânta cea buna este opusa neghinei, care simbolizeaza
samânta cea diavoleasca. „Dar pe când oamenii dormeau, a venit vrajmasul lui si
a semanat neghina printre grâu” (Matei 13, 25). Crestinii, care poarta întru
sine pe Hristos Dumnezeu si Îl sporesc pe El în sufletele lor pâna la seceris,
vor fi mântuiti; în acelasi timp, cei nepasatori, care cresc iarba cea rea în
locul grâului, vor pieri. Despre aceasta a marturisit si Sfântul Ioan Botezatorul,
spunând ca Domnul Îsi curata aria si aduna grâul Sau în hambare, iar samânta
cea rea o arunca în focul cel vesnic. Astfel grâul simbolizeaza pe
drept-credinciosii care pastreaza întru sine samânta lui Dumnezeu, iar
neghinele semnifica pe cei fara de Dumnezeu. Samânta care creste în pamânt este
închipuire a mortii si Învierii Domnului, închipuire a omorârii omului celui
vechi si a nasterii omului celui nou în fiecare dintre noi.
Sfantul Nicolae Velimirovici, Simboluri si
semne, traducere de Gheorghita Ciocioi, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009, p. 40-41
BUNUL
TUTUROR
-
Cuviosul Bonifatie de la Teofania -
Sa fii smerit înseamna sa nu te lauzi cu
stiinta ta: cei smeriti socot ca adevarul, ca si lumina, este bunul de obste al
tuturor.
Cuviosul Bonifatie de la Teofania, Bucuria
de a fi ortodox, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti,
2011, p. 106.
OGLINDA
SI CONSERVA
-
Sfantul Paisie Aghioritul -
Omul este fie oglinda, fie capac de
conserva. Daca razele soarelui nu cad peste el, nu straluceste.
Sfantul Paisie Aghioritul, Mica filocalie,
traducere de Parintele Victor Manolache, Ed. Egumenita, Galati, 2009, p. 44.
In memoriam: Pr. Gh. Dumitrescu-Bistrița(II)
III
Preotul Gh. Dumitrescu-Bistrița și evreii
Pentru a rămâne în cadrul
temei propuse, amintim că în Mehedinţi, mai precis în Turnu Severin, unde se
găsea populaţia evreiască cea mai numeroasa din judeţ, evreii nu au fost
stigmatizaţi, nu au fost arestaţi şi deportaţi, ba mai mult, nu li s-au
confiscat averile. Dimpotrivă. Autorităţile locale au recurs la compromisuri
pentru a salva situaţia. Amintim în acest sens schimbarea firmelor câtorva
magazine evreieşti cu altele pe care erau scrise nume româneşti de proprietari
fictivi. În spatele acestor firme, feriţi de ochi iscoditori ai trupelor naziste
de ocupaţie, evreii şi-au desfăşurat mai departe activitatea nestingheriţi.
În fondurile arhivistice locale nu se găseşte un singur document care să releve
arestări, maltratări sau prigoniri ale populaţiei evreieşti pe motive de rasă.
La aceasta putem adăuga nenumăratele mărturii ale celor contemporani cu
evenimentele, români şi evrei, din zonă.
Preoţimea din Mehedinţi nu a
avut o poziţie separată în cadrul localnicilor faţă de minoritatea evreiască.
Dimpotrivă. Călăuziţi de exemplele admirabile, pe care ierarhia superioară le
oferea în paginile presei bisericeşti, în special ale revistei „Biserica
Ortodoxă Română”, preoţii mehedinţeni au fost alături de credincioşii lor în
această situaţie, exprimându-şi simpatie şi compasiune faţă de conaţionalii lor
de origine evreiască.
Această atitudine umană şi
profund creştinească nu era ocazională, ci ea se înscria pe linia unei vechi
tradiţii de prietenie şi conlucrare, de bună convieţuire şi de respect
reciproc. Mărturii orale sunt numeroase în acest sens şi, probabil, documente
pe care nu le-am depistat până în prezent.
În cele ce urmează am luat ca
etalon pe preotul mehedinţean Gheorghe Dumitru Bistriţa, figură reprezentativă
a preoţimii oltene care, printre miile de documente personale, depuse de curând
la Arhivele Statului din Drobeta Turnu Severin, se găsesc şi câteva sute care
privesc relaţiile sale cu evrei din Mehedinţi şi din ţară din 1921 până în
prezent. Numeroase scrisori, tranzacţii comerciale şi bancare, pagini din
revista „Izvoraşul” (1919-1940) şi pagini de jurnal scot la lumină relaţii de
ordin comercial, cultural, social şi interuman, pe care acest adevărat apostol
al culturii româneşti din Bistriţa, Mehedinţi, le întreţinea cu personalităţi
şi instituţii evreieşti din ţară şi din străinătate. Din toate se desprinde
spiritul de înţelegere, de într-ajutorare, de respect şi de amiciţie, ceea ce
dovedeşte cu prisosinţă, dacă mai trebuia dovedit, că deosebirile de origine şi
de credinţă nu pot constitui piedici de netrecut între oameni şi popoare.
Adăugând la cele ce vom expune mai jos relaţiile părintelui Gheorghe
Dumitrescu-Bistriţa şi cu imamul Akhmet Ali de la Ada-Kaleh, relaţii traduse
prin vizite reciproce, schimburi de cărţi şi reviste, vom putea înţelege mai
bine acest adevăr de necontestat.
*
Primul contact cu evreii îl
are părintele Gheorghe Dumitrescu-Bistriţa în 1920. Revista „Izvoraşul” îşi
conturase şi-şi impusese personalitatea în peisajul cultural românesc, astfel
încât nu putea trece neobservată de marele cărturar şi îndrăgostit de muzica şi
folclorul românesc, profesorul Harry Brauner. Acesta apreciază la superlativ
revista şi pe editorul ei, părintele Gh. Dumitrescu-Bistriţa, îl întâlneşte
şi-i aşterne câteva rânduri încurajatoare în jurnalul personal. Relaţiile între
cei doi se continuă după război sub formă de corespondenţă.
*
...După aproape nouă ani de
apariţie, revista „Izvoraşul” îşi vedea periclitată existenţa. Vremuri sumbre
se anunţau la orizontul economiei româneşti şi aceasta se răsfrângea în mod
nemijlocit şi asupra activităţii culturale atât de rodnice de la Bistriţa.
Revista era tipărită la Craiova, în Tipografia „Ramuri”. Dificultăţile
economice prin care trecea intelectualitatea românească, dar şi oamenii de rând
ducea în mod implicit la împuţinarea abonamentelor sau la neonorarea celor
solicitate. Aceasta îngreuna în mod vizibil posibilităţile de plată ale părintelui
Gh. Dumitrescu-Bistriţa faţă de Tipografia „Ramuri”. Procesul intentat de
această instituţie pentru neachitarea la termen a ratelor scadente, cât şi
ameninţarea directă de a nu-i mai tipări revista, făceau să se clatine o
iniţiativă atât de lăudabilă pusă în slujba culturii, respectiv folclorului
românesc, ca aceea privind editarea revistei „Izvoraşul”. În acest context
dramatic, părintele Gheorghe Dumitrescu-Bistriţa îl cunoaşte pe evreul Martin
J. Landes din Bucureşti, reprezentantul firmei „Casa Grafică” din Cernăuţi.
Acesta, înţelegându-i situaţia, se oferă să-i pună la dispoziţie o tipografie
completă, cu toate materialele necesare, pe care părintele urma s-o achite în
rate lunare până în octombrie 1931. Nici că se putea o altă şansă mai bună
decât aceea. Astfel, iată-i pe cei doi, la 24 octombrie 1928, căzând de acord.
Părintele Gh. Dumitrescu-Bistriţa face comandă la „Casa Grafică” din Cernăuţi
pentru tipografie.
La 13 decembrie 1928 încheie
contract cu „Casa Grafică” (proprietate evreiască) şi primeşte o maşină de
tipar tip 10, în bună stare de funcţionare, completă, cu toate accesoriile, cât
şi 221 kg litere, linii de alamă, cuadraţi etc. cu preţul de 200.000 lei, la
care se adăugau 6.000 lei dobânzile aferente, din care părintele Gh.
Dumitrescu-Bistriţa achită un acont de 20.000 lei, urmând ca restul să-l achite
în 32 rate lunare. I se livrează tipografia şi materialele solicitate din
Cernăuţi, iar la 30 decembrie 1928 destinatarul confirmă primirea lor. În luna
ianuarie primeşte de la Cernăuţi ori de la sucursale ale „Casei Grafice” din
Bucureşti, Budapesta şi Braşov alte materiale tipografice şi maşini anexe,
indispensabile tiparului. La intervenţia lui Martin Landes, prietenul
acestuia, evreul Goldenberg din Caransebeş îi furnizează părintelui Gh.
Dumitrescu-Bistriţa, din depozitele sale, hârtie de toate culorile şi
calităţile, în valoare de 48.000 lei, pe datorie. Documentele de arhivă scot la
lumină o activitate foarte intensă în relaţiile dintre preotul Gheorghe
Dumitrescu-Bistriţa şi „Casa Grafică” din Cernăuţi, cât şi dintre dumnealui şi
Martin J. Landes. Menţionăm în acest sens şi numeroasele vizite pe care Martin
J. Landes le face la Bistriţa, între cei doi stabilindu-se o prietenie destul
de trainică. Dar această prietenie este umbrită de criza economică gravă prin
care trece naţiunea română, criză ce-şi lasă amprenta puternică şi asupra
stării materiale a preotului de la Bistriţa. Legea pentru stabilizarea monetară
din 7 februarie 1929, curbele de sacrificiu din 1930-1931 îl duc pe acesta în
pragul falimentului. În vremea aceea părintele Gh. Dumitrescu-Bistriţa
funcţiona, alături de soţia sa, Olimpia Dumitrescu, ca învăţători la şcoala
satului cu normă întreagă de câte 4.000 lei lunar. Părintele Gh. Dumitrescu mai
primea jumătate de salariu pentru activitatea sa de preot paroh al parohiei
Bistriţa. Prin curbele de sacrificiu, salariile de învăţători le sunt reţinute,
singura sursă de existenţă rămânându-le doar cei 2.000 lei, pe care părintele
îi primea de la parohie. Abonamentele erau achitate din ce în ce mai greu, iar
abonaţii erau tot mai puţini. Ratele de câte 8.000 lei lunar, pe care părintele
Dumitrescu-Bistriţa se angajase să le plătească nu mai puteau fi onorate. „Casa
Grafică”, în conformitate cu prevederile contractuale, avea dreptul să-i ridice
tipografia, dar nu recurge la acest mijloc. Numeroasele scrisori oficiale şi
particulare adresate de către Landes părintelui Dumitrescu-Bistriţa, cât şi
vizitele aproape lunare, pe care acesta le face la Bistriţa şi Severin,
dovedesc un înalt spirit de înţelegere. În luna mai 1930, datoria preotului de
la Bistriţa faţă de "Casa Grafică" din Cernăuţi se ridica la suma de
314.276 lei, dar Martin Landes convine ca să-i reeşaloneze rambursarea acestei
datorii, fără a face uz de căile juridice, pe care legea i le punea la
dispoziţie, „ţinând seama de vremurile grele prin care treceam”.
Cu toată strădania părintelui
Gheorghe Dumitrescu de a achita la timp ratele scadente, nu reuşeşte să iasă
deasupra nevoilor. Relaţiile dintre el şi Martin Landes devin mai încordate, dar
rămân tot sub semnul prieteniei şi al bunei înţelegeri. Dovadă în acest sens
sunt scrisorile deosebit de moderate ce-i sunt adresate părintelui. În acest
sens cităm, spre exemplu: „Constat cu foarte mare regret că toată
bunăvoinţa întrebuinţată de mine faţă de dumneavoastră n-a dus la nici un
rezultat practic, căci de atât amar de vreme n-aţi mai achitat nimic din contul
sumei destul de importante şi vechi ce-mi datoraţi. Vă fac atent pentru ultima
oară că şi răbdarea are o limită, că şi nevoile mele sunt destul de numeroase
şi că nu mai pot sta cu mâinile încrucişate fără a lua măsuri, care să mă pună
în posesiunea sumei ce am primit, dacă nu vă veţi grăbi a mă satisface.
Nădăjduiesc că, ţinând seama de modul cum m-am comportat faţă de
dumneavoastră, de dreptatea mea indiscutabilă şi pentru prestigiul
dumneavoastră, pe care în această afacere vi l-am apărat, îmi veţi trimite
numerar”.
Nu intenţionat existau aceste
întârzieri, nu părintele Dumitrescu era rău platnic, ci contextul
politico-social al vremii adusese intelectualitatea rurală, în special
învăţătorii şi preoţii, în situaţia disperată în care se aflau. Curbele de
sacrificiu le-au epuizat toate resursele, ceea ce a făcut ca situaţia lor în
contextul social să fie destul de şubredă, în astfel de condiţii, admirabila
voinţă a preotului de la Bistriţa de a continua să scoată o revistă de cultură
se caracterizează de la sine ca un act de sacrificiu şi de eroism. Va fi
înţeles evreul Martin Landes aceste strădanii? Fără îndoială că da şi l-a
admirat ca atare. Nu ar putea fi înţeleasă altfel îngăduinţa sa faţă de
neonorarea ratelor scadente şi în acelaşi timp furnizarea aceluiaşi debitor
dificil a materialelor tipografice de care acesta avea mereu nevoie: cerneală,
hârtie, piese de schimb, sârmă, clei şi altele asemenea.
Presiunile pe care "Casa
Grafică" le făcea asupra lui Martin Landes pentru îngăduinţa neobişnuită
faţă de protejatul său, îl determină pe acesta să scrie pagini emoţionante
părintelui Gheorghe Dumitrescu - Bistriţa: „...V-aţi bucurat din partea
Casei Grafice de o largă îngăduinţă şi apoi din partea mea de o şi mai mare
bunăvoinţă, bunăvoinţă destul de costisitoare pentru mine şi în acelaşi timp
dăunătoare, dar n-aţi făcut nici un efort de a compensa măcar în parte ambele
aceste bunăvoinţe. Ştiţi foarte bine ceea ce m-a îndemnat mai mult de a nu uza (de
drepturile pe care i le dădea legea - n.n.) şi via mea dorinţă de a nu
face nici un act care ar fi putut să vă atingă sau să vă jignească în faţa
credincioşilor din satul dumneavoastră. Şi nu cred că veţi uita că chiar acum
când v-am vizitat ultima oară şi când v-am spus că mi-e imposibil de a mai sta
pasiv fără a primi bani din partea dumneavoastră şi că m-am hotărât, pe
baza actului de proprietate, să ridic maşinile, chiar atunci v-am sfătuit,
pentru ca nimeni să nu ştie că tipografia vi se ridică pe cale judecătorească,
s-o transportaţi singur la Severin, aceasta tot numai având în vedere persoana
dumneavoastră şi dorinţa de a vă cruţa de imensele cheltuieli care s-ar face pe
contul dumneavoastră. Evident că şi eu doresc să vă dau tot concursul ca să nu
vă despărţiţi de tipografie. Sunt încă animat de multă bunăvoinţă faţă de
dumneavoastră, deşi am avut multe nemulţumiri pentru că în ultima vreme m-aţi
cam ignorat, dar totul depinde numai de dumneavoastră şi de felul cum
înţelegeţi să ieşiţi din pasivitatea de până acum cu modul de plată”.
Nerăbdarea şi neliniştea lui
Martin Landes sunt pe deplin justificate, dacă avem în vedere că datoria de
286.000 lei contractată cu Casa Grafică în 1928 trebuie rambursată până în
octombrie 1931, că aceste cuvinte i le adresa Martin Landes părintelui Dumitrescu-Bistriţa
în 5 februarie 1932, când datoria acestuia faţă de Casa Grafică depăşea cu mult
300.000!
*
...Dar, iată că la 19 aprilie
1932, corpurile legiuitoare ale ţării votează Legea pentru asanarea datoriilor
agricole, cunoscută sub denumirea de Legea de conversiune a datoriilor
agricole. În iunie acelaşi an, Martin Landes devine cesionar de creanţă al
Casei Grafice din Cernăuţi şi datoriile preotului Gheorghe Dumitrescu-Bistriţa
sunt trecute în contul său. La 14 aprilie 1933 este promulgată o altă lege,
pentru reglementarea datoriilor agricole şi urbane, care abrogă legea pentru
asanarea datoriilor agricole din 1932, prin care „conversiunea” datoriilor se
înlocuieşte cu un „moratoriu”, pe cinci ani. Conform aceleiaşi legi, în cazul
neacceptării acestui moratoriu de către creditor, debitorul era obligat să
înceapă plata datoriilor imediat. În această vreme însă, datoriile totale ale
preotului Gheorghe Dumitrescu-Bistriţa depăşeau 650.000 lei, dintre care
aproape jumătate fuseseră făcute în contul Casei Grafice şi preluate ulterior
de Martin Landes. Părintele, în pragul falimentului, cere să beneficieze de
legea privind asanarea datoriilor. Numeroasele demersuri făcute de părintele
Gheorghe Dumitrescu-Bistriţa către diferite instituţii şi personalităţi pentru
a fi ajutat să iasă din încurcăturile financiare în care se afla, nu au prea
mare rezultat. Martin Landes îl însoţeşte adeseori în astfel de situaţii şi-i
susţine cauza. Am cita în acest sens deplasarea sa la Episcopia Râmnicului şi
Noului Severin, de unde îi obţine părintelui Dumitrescu un ajutor de 15.000
lei. Scrisorile lui Martin Landes din această vreme dovedesc un înalt spirit de
înţelegere şi bunăvoinţă. Cităm în acest sens pe cea din 17 aprilie 1933: „Dacă
m-am hotărât a-ţi adresa prezenta, care te rog s-o socoteşti şi ultima, am
făcut-o numai pentru că am socotit nimerit să te întreb dacă în calitatea
dumneavoastră de preot şi reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ, nu-ţi simţi
conştiinţa încărcată faţă de modul cum au procedat cu mine, care numai pentru
extrema mea bunăvoinţă şi pentru larga, excepţional de larga bunăvoinţă cu care
am procedat faţă de dumneata, sunt astăzi creditorul sau mai bine zis victima
dumneatale. Poţi dumneata uita că a fost o vreme când am putut să-ţi sechestrez
recolta de pe câmp, averea cealaltă de care dispuneai sau să-ţi creez
cheltuieli numeroase de judecată şi că întotdeauna ţi-am repetat că dacă n-o
fac, este că nu vreau să-ţi ştirbesc cu nimic demnitatea faţă de credincioşii
din comuna dumneatale, ţinând seama că nu eşti un simplu particular sau
funcţionar, ci ai o mare menire printre ei! (...) Nu m-am plâns
Episcopiei, pentru că, de asemenea, să nu ştirbesc demnitatea dumneatale acolo.
Poţi dumneata uita mulţumirile ce Sfânta Episcopie-mi trimitea atunci, tocmai
pentru că îngăduinţa mea de care şi dumneata ai vorbit acolo, a fost apreciată?
Poţi, în fine, uita că am un act de proprietate asupra întregii dumneatale
instituţii (...), care-mi dă dreptul să mi le ridic în cazul când datoria nu
este achitată şi că dacă n-am făcut-o până acum a fost tot din cauza bunătăţii
mele? Şi atunci permite-mi să te mai întreb, amintindu-ţi toate acestea astăzi
în ziua de Sfintele Paşti, nu se zguduie conştiinţa dumneatale? În cursul
întregului an ca slujitor al lui Dumnezeu te rogi pentru păcatele
credincioşilor şi care mai cu seamă în zilele ce au precedat aceste sărbători
ai împărtăşit pe credincioşii dumneatale, ai înălţat rugi către Cel
Atotputernic, nu se zguduie, zic, nimic din conştiinţa dumneatale, când te uiţi
la instalaţia de tipografie şi ştii că asupra ei datorezi unui om care s-a
comportat cu dumneata dumnezeieşte, o sumă de bani destul de importantă şi că
acestui om de mai bine de un an şi jumătate nu i-ai plătit decât cei trei mii
de lei”.
Dacă avem în vedere activitatea
febrilă, pe care părintele Gheorghe Dumitrescu-Bistriţa o desfăşura în această
perioadă pe tărâm cultural, pentru strângerea şi valorificarea folclorului
românesc din toate provinciile româneşti, pentru editarea revistei „Izvoraşul”,
pentru tipărirea şi răspândirea de cărţi, almanahuri, calendare şi alte
materiale pentru ridicarea nivelului cultural al maselor largi populare, vom
înţelege că reproşurile ce i le făcea Martin Landes, cu un profund spirit
umanist şi sinceritate prietenească, erau primite cu demnitate, în numele unei
cauze nobile, aceea a culturii româneşti.
*
...Relaţiile de prietenie şi
respect reciproc dintre cei doi se traduc şi prin faptul că în 1934 Martin
Landes convine să-i scadă părintelui Gheorghe Dumitrescu-Bistriţa datoria de la
315.000 lei la 100.000 lei, iar la puţin timp după aceasta i-o reduce la 70.000
lei, sumă pe care debitorul reuşeşte, în sfârşit, să şi-o achite. Se cuvine a
face precizarea aici, pentru a înţelege la justa sa valoare actul de clemenţă
al lui Martin Landes că, în conformitate cu clauzele contractuale, el era
obligat de lege să-i reducă datoriile, atâta vreme cât ar fi putut să-i ridice
tipografia. Nu a făcut acest lucru, lăsându-l pe prietenul său din Bistriţa
Mehedinţiului să-şi continue mai departe activitatea, convins fiind că în felul
acesta şi el contribuie în mod substanţial la propăşirea culturii româneşti.
Legăturile dintre cei doi prieteni au continuat şi după război, ba chiar şi
după moartea lui Martin Landes din 1973, când părintele Dumitrescu -Bistriţa a
făcut schimburi de scrisori cu membrii ai familiei defunctului.
La încheierea datoriilor faţă
de Martin Landes revista „Izvoraşul” îşi câştigase un binemeritat prestigiu în
ţară şi-n străinătate, fiind aşteptată şi solicitată în multe colţuri ale
lumii. Colaboratori de pe tot cuprinsul ţării, din toate domeniile de
activitate, îndrăgostiţi de tezaurul folcloric românesc găseau în „Izvoraşul”
părintelui Gheorghe Dumitrescu-Bistriţa tribuna la care îşi valorificau
strădaniile.
O dovadă a prestigiului de
care se bucura această publicaţie, unică în ţară la vremea aceea în domeniu,
este şi colaborarea în paginile sale a rabinului şi cărturarului de renume
mondial Moses Gaster de la Londra. În 1937, în numărul 5 (mai) al revistei
„Izvoraşul”, Moses Gaster publică articolul Folclorul în Anglia. În
articol vorbeşte de istoricul termenului „folclor”, de întemeierea la Londra a
„The folk - lore Society of Great Britain and Island” în 1878, ai cărei
preşedinţi au fost Andrew Lang, Sir James Frazer, Alfred Mutt. Moses Gaster
însuşi fusese preşedinte al acestei societăţi în două rânduri, iar în 1937 era
vicepreşedinte. Sub auspiciile acestei societăţi el publicase Stories
about Birds and Animals in Rumania(Poveşti despre păsări şi animale din
România). La societatea engleză Moses Gaster a publicat câteva descântece şi
legende şi apoi contribuţii ale defunctei Murgoci despre obiceiuri populare
româneşti. În articolul citat, Moses Gaster afirmă că „dragostea pentru
folclor s-a întins şi în afară de societate şi asupra literaturii româneşti
populare. Aşa, de pildă, s-a publicat în anul 1856, sub titlul Romanian
Anthology de Stanley o traducere a baladelor româneşti ale lui V.
Alecsandri, tipărite cu multă frumuseţe, în chenare de diferite culori.
Lucrarea a devenit o raritate. Am avut deosebita onoare de a închina reginei
Elisabeta un exemplar din această ediţie atât de rară. Mrs. Mawr a publicat în
două rânduri proverbe româneşti cu traducerea lor şi cu paralelele englezeşti
(...). Trebuie să pomenesc şi colecţiunea de basme româneşti traduse de mine în
englezeşte şi ilustrate cu o rară măiestrie, care a apărut acum câţiva ani.
Anul trecut a trebuit să se publice o ediţie nouă (...). În sfârşit, unele
dintre poveştile lui Creangă au fost publicate aici, în traducerea d-nei Lucy
Byng în anul 1930”.
După menţionarea acestor
excepţionale ecouri ale folclorului românesc în străinătate, Moses Gaster îşi
încheie articolul cu o concluzie la care pot subscrie toţi oamenii de bine: „prin
fundarea societăţii folklorului, mai întâi în Anglia şi apoi pretutindeni, s-a
făurit un lanţ care leagă toate aceste societăţi între ele. Mai mult ca orice,
ele au dovedit unitatea fundamentală a omenirii. Prin studiul Folklor-ului s-a
arătat că spiritul nu cunoaşte graniţe şi că poezia nu vrea să ştie de hotare.
Pretutindeni inima bate la fel şi mintea se adapă cu plăcere din izvorul
închipuirii poetice”.
Concluzii şi mesaje pe cât de
umaniste, pe atât de grăitoare ale vocaţiei de pace şi de bună înţelegere între
oameni şi popoare întru propăşirea culturii şi civilizaţiei umane.
*
...O altă colaborare, la fel
de importantă şi grăitoare în cadrul temei pe care ne-am propus-o în cele de
faţă, este cea a poetului evreu Theodor Rosen din Bucureşti. În arhiva
preotului Gheorghe Dumitrescu-Bistriţa se află un dosar special cu
corespondenţa provenită de la Theodor Rosen, iar în revista „Izvoraşul” sunt
publicate mai multe poezii de un vibrant patriotism. Poetul se identifică cu
poporul român, idealurile sale cu ale neamului românesc, militând pentru neîntreruptă
continuitate şi statornicie în spaţiul carpato-danubian, pentru veşnicirea
doinei, limbii şi sufletului românesc. Nu trebuie uitat că poeziile sale apar
în 1939, an în care în multe părţi ale Europei drama minorităţii evreieşti se
întrezărea la orizont. Poetul se simţea însă în siguranţă alături de poporul
românesc, cântându-i şi împărtăşindu-i năzuinţele:
„Cât timp va curge Dunărea bătrână,
Ai noştri fi-vor falnicii Carpaţi!
Străvechea fală! gloria română!
Stindardele purtate de bărbaţi.
Cât timp va curge Dunărea bătrână,
A noastră-i frunza veşnică din crâng,
Şi luminile ce scântee , la stână...
Izvoarele ce-argintul lunii stâng.
Cât timp va curge Dunărea bătrână,
Al nostru e pământul strămoşesc!
A noastră e doina dulce şi română,
Al nostru graiul sfânt şi românesc!”
În vremea când cizma
nazistă ameninţa să calce peste ţări şi popoare, peste libertatea şi
independenţa naţiunilor în virtutea unor teorii filozofice şi politice
necunoscute de istorie până atunci, acelaşi Thedor Rosen îşi ridica glasul în
paginile revistei „Izvoraşul” a părintelui Dumitrescu-Bistriţa şi afirma
hotărât, neînfricat:
„A noastră e holda cu mac şi cu grâu,
Al nostru şi tu boulene,
Şi valul zglobiu ce saltă-n pârâu
Şi codrul cu flori şi poene.
Şi vântul ce vine aşa din senin
Şi prinde sulfinele-n joacă
Şi zori ce sărută câmpia în plin
Şi dulcea din munţi promoroacă.
Şi largul al nostru cel făr-de hotar
Şi sfânta pe mări rândunică
Şi lanul cuprins de mărgăritar
Şi ninsă de flori rămurică.
Şi vinul ce-neacă pojar şi amar
Şi-alină suspinul iubirii,
Măiastra ce biruie-al dragostei jar
Sub bolta-nstelată a firii.
Şi luna ce-aprinde cărările-n crâng,
Sub dulcea-i văpaie de doamnă
Şi snopii de aur ce fetele strâng,
Rugina de codru în toamnă.
Ai noştri sunt munţii cei falnici şi goi,
Cu poalele lor pădurite
Şi valea cea verde cu flori şi trifoi
Şi luncile larg înflorite.
Şi hora şi doina din moşi în strămoşi,
Miresmele văii albastre
Şi freamătul molcom din codri stufoşi
Şi toate-s comorile noastre.”
Versurile acestea, care prind
în ele ceva din patosul patriotic al lui Goga apăreau în „Izvoraşul” în anul în
care Europa era profund tulburată, Polonia ocupată şi sfâşiată, iar graniţele
României greu ameninţate.
În vremurile acestea percepem
un răspuns indirect dat tuturor poftitorilor de pământ românesc, percepem ceva
din opinia publică românească din preajma evenimentelor din 1939-1940.
*
Nu putem încheia fără a aminti
aici că, în 1940, când ghetourile naziste funcţionau din plin, părintele
Gheorghe Dumitrescu-Bistriţa publică în „Izvoraşul” datele biografice ale lui
Moses Gaster. Era aceasta o solidarizare cu cauza poporului evreu? Se exprima
convingerea că problemele de cultură sunt şi trebuie să rămână independente
faţă de vânturile politice ale vremii? Credem că răspunsul nu poate fi decât
afirmativ şi într-un caz şi în altul.
*
Am prezentat în cele de mai
sus, în mod succint, câteva momente din viaţa unui preot creştin-ortodox din
Mehedinţi şi legăturile sale cu diferiţi reprezentanţi ai minorităţii evreieşti
în perioada interbelică. Tributari unui context politico-social şi economic
destul de vitreg din anii marii crize economice pe care o străbătea România în
1928-1933, ori a celei politice din 1939-1944, aceşti oameni au dat dovadă de
un umanism admirabil, care merită consemnat în cronica relaţiilor româno-
evreieşti şi a convieţuirii naţionalităţilor din ţara noastră. S-au înţeles şi
s-au stimat reciproc, s-au ajutat frăţeşte la vremuri de grea cumpănă, au legat
prietenii exemplare. Au dovedit că, dincolo de originile etnice, dincolo de
convingerile religioase, oamenii rămân oameni şi pot pune umăr la umăr întru
slujirea culturii şi patriei comune, România.
(Preotul Gheorghe
Dumitrescu-Bistrița și evreii, în „Datina”, Tr. Severin, XVI
(2005), 4002(20 sept.), p.5; 4003 (21 sept.), p. 5; 4004 (22 sept.), p.
5; 4005(23 sept.), p. 5;4006 (24-25 sept.), p. 5; 4007 (27 sept.),
p. 5; 4008 (28 sept.), p. 5; 4009 (29 sept.), p. 5; în vol.
Al. Stănciulescu-Bârda, Urme, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, 2011, pp. 171-184; în vol. Mehedinți - Istorie,
Cultură și Spiritualitate, Tr. Severin, 2012,
pp. pp. 741 – 750. Pr. Al.
Stănciulescu-Bârda, Preotul Gheorghe Dumitrescu-Bistrița și evreii, comunicare
la simpozionul Mehedinți – Istorie, Cultură și Spiritualitate,
Tr. Severin, ediția a V-a, 5-8 iunie 2012).
Pr. Al.
Stănciulescu-Bârda
CITITUL
-
Sfantul Teofan Zavoratul -
Daca iubesti citirea, nu cauta cele
mestesugite si care ațâță închipuirea, altminteri va lovi inima ta dracul
parerii de sine, ci precum albina înteleapta aduna mierea din flori, asa si tu
sa dobândesti doctorie pentru sufletul tau din citirea cartilor.
Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau
cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 95
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu