UNDE E ACASĂ?
Sunt în gara insulei Filip din Australia.
Aștept trenul care să mă ducă la destinație. Nu știu unde, poate undeva pe
fundul Oceanului. Calea ferată vine de pe continent și aici pe plaja
Pinguinilor coboară în picaj, se scufundă în ape. E o gară frumoasă, betonată
cu structuri de conductă galvanizată și sticlă. Pinguini, pescăruși și verdeață
tropicală. În gară, printre călători apare în prim plan un chip cunoscut,
actorul român Grigore Vasiliu Birlic îmbrăcat într-un costum alb impecabil, papion,
pălărie și baston. Acum realizez că toți călătorii sunt în alb. Moda asta, de
obicei e populară în toate țările calde. După ce trece de mine, nu pot să nu
exclam cu voce dulce că am cunoscut toate legendele teatrului și filmului
românesc și amintesc acum de Tamara Buciuceanu și Stela Popescu întâlnite pe
scena teatrului regal din Melbourne. Urmărindu-l, în fața lui era o pereche în
vârstă îmbrăcată în haine de culoarea cafelei cu lapte, ea îmbrobodită și el
purta căciulă de astrahan. Mi-au părut ciudați, însă fiecare cu treaba lui. La
auzul vorbelor mele, Birlic se oprește și se întoarce zâmbind. Oricum suntem în
gară și așteptăm trenul. Îl invit pe o băncuță liberă să ne petrecem timpul
până la venirea trenului, eu ca admirator și el ca stea.
- De unde sunteți din țară? mă întreabă
Maestrul.
- Din Ciudanovita, îi răspund. Probabil și
mai mult ca sigur, nu ați auzit...
- De bazinul uranifer rus? Cum să nu, îmi
răspunde. Am avut și eu ceva rude deportate acolo de regim. Joițica, prima mea
feblețe, a fost dragostea mea, picanteria și curcubeul peste lumea sufletului,
curcubeu a ceea ce sunt eu Phoenex, Felix și nădejde, magna mega cum laude, cu
undă verde... (ideea a cui o fi fost? Se întreabă în gând Birlic.) Dă-ne
bucuria mântuirii noastre!, continuă el și apoi: Numa niște prăpădiți l-au urât
pe Nicolae Ceaușescu, i-au urât întregul regim.
- Credeți că el a fost vinovat?
- Așa am crezut, însă mai târziu am
realizat că aceeași hoardă ne conduce și azi caragialește.
- Niște pizmași l-au omorât pe drăguțul de
Ceaușescu, Bibicule.
- A fost înconjurat de zdrențe și asta ți
se întâmplă. El i-a ales.
- Azi sunt eu și, mâine eșți tu, Bibicule,
în rânduială, vorba turcului care se roagă pe Dumnezeu. În prostia lor de
la ageamie, conform lăcomiei de învăluire și acaparare, cu viciul tâlhăriei de
a șterpelit mereu cum le place lor. Toți cei care au devenit hapsâni și au dus
războaie de cucerire și năvălire barbară, în lăcomia lor nestăvilită nimic n-au
sfânt. Toți fac om-ucidere, fac crime odioase, instalează despotismul, încalcă
deontolgie socio-umană, profesională așa, că faptele lor ce lumină solară mai
dau lumii? Și ne mai întrebăm: în răsăritul luminii, doar Dobrogea e cu lumina
sfântă a Daciei Felix?
- Dictatura ne disprețuia, în general, pe
toți.
- Țară, țară, nu cumva tu eșți cea care
afli soluții pentru toată lumea?
- Dacă te uiți la executanții familiei
Ceaușescu, nu se poate să nu observi că ei sunt motivul execuției. Că tot ce
s-a demonizat în public era de fapt împotriva lor, a celor care îi înconjurau
pe Ceaușești și acest fapt chiar subliniat de Nicu Ceaușescu când declara că:
„Voi nu sunteți în stare nici măcar să văruiți ceea ce a construit tata în
țară” și asta s-a demonstrat azi, după 33 de ani. Cine îl mai critică acum pe
Ceaușescu sunt aceleași gloabe care susțin în continuare demolatorii Țării. Nu
îi acuz eu, ci faptele lor o fac. Puteau măcar, să fie lăsați vii ca doi
bătrânei pe un drum de țară? Dar nu se poate! Nu! Niciodată vinovații de crimă
nu-și lasă dovada crimei lor în viață. Demonizarea regimului și a familiei
Ceaușescu se vede în video-ul făcut de tribunalul ad-hoc, se materializa în
comisia de acuzatori și în decernarea sentinței prin împușcare „cât mai repede
să nu ne vadă justiția adevărață.” Cum să execuți doi bătrâni bolnavi, bolnavi
ca noi toți ceilalți de vârstă lor?
- Orgoliosul își omoară părinții ca să
arate ce mare e. Sau poate Mafia, însă nu cred că ei pot fi ridicați la acest
rang, Bibicule.
- Dacă urmăriți imaginile și le ascultați
dialogul cu atenție, veți observa că este același dialog încărcat prin care a
fost persecutată țara și care a continuat și continuă și azi doar mai lustruit.
E la modă. Vina e a Ceaușeștilor că s-au înconjurat cu astfel de oportunișți și
trădători.
- Cei de lângă el l-au executat. Poporul
român nu e prost și slugarnic cum îl calificați voi, oportuniștilor prin media
azi. El e un popor vechi și foarte matur în lecții acumulate genetic de mii de
ani. Românii simt instinctual că e pierdere de vreme, că suntem conduși de
oameni bolnavi și imaturi sufletește și că nu se merită să ne punem cu ei
deoarece boala e de moment și că mai bine e să ne conservăm și să ne ducem
misiunea dăruită de CREATOR mai departe.
- Avea dreptate unu care spunea să-i
puneți pe toți într-o rachetă, să-i îmbuibați cu aur, femei, băutură și
discotecă și să-i trimiteți pe Marte. Când renunți la Dumnezeu, guvernul îi ia
locul și i te supui.
- În iureșul vieții ce-ți mai oferi, de
acum, Bibicule?
- Un picior în cur ca să mă car din astă
lume fleșcăită mintal.
- De ce ai fugit din țară și ca tine
mii?
- Mie, țara mi-a fost mamă bună, chiar și
Ceaușescu fără să realizeze că ne-a dat voie să trăim un anumit fel de
libertate. Nu a fost un dictator total cum îl prezintă agenții noului regim, ci
mai mult un fel de tată țăran exigent. În simplitatea lui nu a realizat
imensitatea spațiului libertății pe care o aveam. Și mai mult chiar prin
simulările culturale ale organizațiilor școlare și de tineret ne-a dat șansa să
gustăm din tabu-urile capitaliste ale ceremoniilor sportive și culturale de rang
înalt. Olimpiade, Oscaruri etc.
- Adică ne-a dat șansa să nu tânjim la
iarba verde a vecinului.
- Împușcarea lui Ceaușescu ne-a zguduit pe
noi toți, cei fugiți de acasă că dintr-odată am rămas orfani de opoziție. Am
rămas ca Făt Frumos fără balaur. Povestea moare. De aici și salvarea Rusiei ca
inamic de către americani. Au realizat că odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice
se vor prăbuși și ei ca forță militară și atunci ca să se salveze, America a
restabilit balaurul ca ei să rămână fătul frumos al lumii. Avem noi o vorbă:
„ulciorul nu merge de multe ori la apă”, sau cam așa ceva. Când lumea va
realiza acest șiretlic..., se vor prăbuși și ei vertiginos.
- „Gândeșți, că uneori nu zic prea multe,
că mă poticnesc, în vorbe neaoșe, că nu le găsesc pe cele potrivite, în
capitală, unde, cum să-ți spun dracu și-o rupt pieptu, în Sfânt Petru cu
răchiți, la Răchita-Roșioară.
- Au avut șansa să se reinventeze unde...
- ...unde-i: „Fă-mi mătușă o pupejoară și
de ți-o părea mărișoară, rupe din ea o mărginoară și de ți-o părea mititea,
florile dalbe, pune cumsecade și un cârnaț pe ea, că și calu mi s-o ciumpăvitu
și, trebuie potcovitu, cu, cuie de cârnaț și potcove de colac, că păsăreaua
câmpului tot cântă și ciripește și Joițica la munca câmpului muncește și la
joc, în șură duminecă se veselește și se distrează feciorește, cu, Birlicuț,
holteiește, că și el e fițângău, la nuntă sub grumazul ceterii ca Mesie al
iubirii și veseliei, ieșit, în sat/ori cu dor, în târgul Ieșilor la Țicău,
fibron, cu ochi, bulgăr de humă, cum zice mucalit, de haz și de necaz, sărac și
fără pretenții, în principii de biblii teleleu, c-așa-s eu ca sfântul Ilie, cu
un fulger și trăsnet derbedeu. Dar tu de ce-ai fugit de acasă?
- De curios, de aventură, de dor de
poveste și ONEDIN...
- ... nelepădat ca Pârlitul lui Marin
Preda, din Martin Eden, dat de eul, egoul meu, de cuvânt și de Dumnezeu, uneori
deșertăciune printre comori, divin, senin ca destin plin de înțelepciune, cu
bobârnacu lui Mircea Diaconu din Campioana, Iza Elisabetei Bostan, Veronica,
acea fată cu talent poetic și amor, pentru Marele și naționalul, fără egalul
genial Eminescu, zis și Emin-senin, un puști ca un miel zglobiu, zburdalnic pe
pajiștea din poiană, cu izvor din veșnicie și din viitor pitoresc și românesc,
firesc, în vânt.
Îl priveam în ochi pe Marele Birlic care
începu să lăcrimeze acum întins pe băncuța din fața mea. Nu-și putea
imagina că aici am ajuns ca specie. Eram în picioare cu valiza în mână,
fulgarinul sub braț și umbrela deschisă. Asta, probabil din cauza stropilor
azvârliți de valurile oceanului și îi spun:
- Tu știi că ochii tăi seamănă mult cu
ai..., nu mă lasă să sfârșesc,
- ...ai Masinei Fellini, actrița Giuletta
Masina.
- Așa i-am găsit înlăcrimați când eram
refugiat în 1980. I-am făcut o vizită acasă să-o văd pe marea eroină a vieții
mele și ea mi-a spus că e foarte bolnavă la pat și că nu poate primi pe nimeni.
Dintr-o dată trenul intră în gară fluierând. E zarvă mare și vagoanele sunt
pline.
- Trebuie să fug maestre. Se ridică în
picioare și când să-l îmbrățișez are o reținere. Acum observ că Birlic e de
fapt o doamnă care mă face să înțeleg că nu se îmbrățișează cu primul venit așa
dintr-o dată. Am înțeles și strecurându-mă printre călători încerc să mă retrag
mai în spatele garniturii în speranța că e mai mult loc, însă observ că trenul
e plin de nuntași și că pe margine aleargă ospătărițe îmbrăcate în alb ca pe
vremuri în restaurantele comuniste și toate cărau în mâna sarmale, torturi,
șampanie, vin și struguri. Lăutarii lui Kusturica și ei în alb cântau cu
foc prin compartimentele vagoanelor. Una mă atenționează să n-o lovesc
peste picior că balansa un tort de ciocolată pe vârful pantofului alb spițat.
Unde or merge toți? În Ocean? Trebuie să fie ceva că nu
degeaba suntem în alb. Ajung în compartiment și deschid fereastra să-mi iau
rămas bun pentru ultima dată de la Marele actor. În spatele lui erau cei doi în
haine cafea cu lapte, batic și căciulă de astrahan.
M-am trezit brusc. UNDE E ACASĂ ACUM?
Trenul se oprise în gara Sinaia. Era ca acum, primăvara anilor șaptezeci,
devreme, ici colo se păstrau pete mari de omăt prin pădurice și pe la margini.
Ce-i de reținut e faptă că de pe brațul crestat AL SORȚII, sângele
împroșca zăpada și se înroși totul în jur. Un ROȘU REVOLUȚIONAR, un roșu
frumos ca și creasta cocoșului. Cei curajoși ne tăiau cu cuțitul, cei mai
timizi cu teamă, iar alții fără emoție. Lui Birlic, cât și lui
Ceaușescu, Fellini și mie ne era teamă că o să ne doară și o să ne infectăm,
stând printre noi cei trei țângăi, fițingăi artiști oarecare
trăgănari, fermecați de Gelsomina, dar până la urmă acele zgârâituri pro-frăție
au fost sâcâituri cu flori, lăută și prăjituri, dar fiecare din noi cu acele
ifose, bricege, bastoane, pumni și camere de luat vederi, filme pe care le-am
făcut, ulterior fără să regretăm pentru că și după 50 ani amintirea acelei
copilării DIN STRADĂ ni se pare, chiar frumoasă.
M-am căsătorit. Singur ajung mai
repede, dar în doi ajungem mai departe.
A FOST un prim, PRIMUL ACASĂ.
Ben Todică
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu