ANCA - ERA DIANA

ERA  DIANA

LIANA  NICOLAE

Sfat

Muzica lui Chopin, nocturnele imperiale se ascultă numai în doi, în pereche

De acum,  fetiţo, te-ai făcut mare, nu renunţa  să cauţi omul care te iubeşte

Şi pe care   îl iubeşti cu adevărat, este nevoie să lupţi mereu pentru cel drag

Sufletului tău, numai dacă şi el luptă pentru tine, într-o intuiţie prezentă

Pentru frumuseţea  ta sufletească, pentru calea lină şi surâsul tău interior

Şi să nu uiţi că  suntem la fel, flămânzi.membrii ai aceleaşi familii umane

Educaţi sau needucaţi, vestici, estici, orientali, săraci sau bogaţi, frumoşi

Sau urâţi, avem aceeaşi valoare umană şi toţi suntem la fel, trăim cu doruri

Întâmplarea, soarta sau absurdul vremii ne sfărâmă de colţul dorului nebun

Chiar în ziua cea mai neagră a vieţii noastre, când un lăstun rătăcit ne-a atins

Cu aripa despărţirii, ne-a întrupat în neuitare, parcă ceva prevestise furtuna

Rămânem încrucişaţi într-un destin, Dumnezeu nu-şi ia darul înapoi, ne ajută

Cum cei rămaşi în viaţă, psihopaţi,trăiesc în contiună vânătoare de primejdii

Hai, fată-himeră, fată-anotimp,  Penelopă dăltuită peste pânza unui catarg

Îţi stă bine cât de îmbujorată, ciudată  şi rebelă eşti în ameţeala greşelilor

Caută-ţi omul tău, respiră miresme flămânde, caută împlinirea nevinovată

Nu-ţi fie teamă, cel ce s-a dus nu se mai întoarce, altu-i ursitul tău acum

E vremea să deschizi braţele, nepotolite în iubire şi răzbunare nestăpânită

Acoperă-ţi trupul cu sfioase dorinţi, învaţă de la pământ că acum e altceva

Cum este vinul amar şi negru, îmbracă-te în  haine vechi dar nu fi demodată

De ce ai sufletul nerăbdător, ipocrită inconştientă, câţi au plâns pentru tine

Cu sentimente spălate, în nopţi amare, inocente şi surde, pe bruma-ngheţată

Dacă ţi-ai pierdut admiraţia din minte, dacă-i vezi pe ceilalţi  nişte duşmani

Lipseşte-te de voluptăţi imagistice,de pasiuni morbide-moderne, de fatalitate

1 martie 2018 –

Sfânta Cuvioasă frumoasă Muceniță Evdochia

De KSL Catalin

Astăzi, 1 martie 2018, credincioșii ortodocși o cinstesc în mod deosebit pe Sfânta Cuvioasă prea-lăudată și prea-înțeleaptă Muceniță Evdochia, de Dumnezeu insuflată, cea care - prin ajunare și înfrânare - și-a veștejit săltările trupului, surpând - cu pătimirea - măiestriile vrăjmașului. Primind sămânța cea dumnezeiască în brazdele inimii, a înflorit însutit (ca un pământ gras) spicul muceniciei, păstrându-se în grânarele cele înțelegătoare - prin puterea Duhului, Care a prefăcut-o și a schimbat-o cu darul, "întru mai bună schimbare". Omorând patimile trupului - prin ostenelile înfrânării - a înviat morții (cu porunca sa făcătoare de viață), acum locuind în ceruri, împreună cu mucenicii - săvârșindu-și bine alergarea muceniciei, prin ajutorul Duhului - rugându-se pentru toți cei ce o laudă cu credință.

O, Sfântă Evdochia, de Dumnezeu fericită!

 - pentru luptele tale cele îndoite, pe tine te-a încununat Iisus, Iubitorul de oameni și Mântuitorul nostru.

Doamne, Iisuse Hristoase, Cuvioasa Muceniță Evdochia, părăsind cele veselitoare și de multe feluri ale vieții și ridicând pe umeri Crucea, a venit să Ți se facă Ție mireasă, strigând cu suspinurile lacrimilor:

Nu mă lepăda pe mine păcătoasa, Cel Ce cureți pe cei păcătoși! Să nu treci cu vederea lacrimile datoriilor mele cumplite! Ci, primește-mă ca pe păcătoasa aceea care Ți-a adus Ție mirul, să aud și eu: "Credința ta te-a mântuit, mergi în pace!".

Suflete nepocăit, nu ai câștigat pocăința! Ce te zăbovești? Tăierea morții se apropie și sfârșitul a sosit ca furul, aleargă și cazi către Născătoarea de Dumnezeu!

Cântare către Sfânta Cruce si către Născătoarea de Dumnezeu:

Doamne, Iisuse Hristoase, ceea ce Te-a născut, văzându-Te răstignit,

striga:

"Ce este această taină străină ce văd, Fiul meu? Cum mori răstignit pe lemn cu trupul, Dătătorule de viață?"

Să cântăm Domnului cântare de biruință, că S-a prea-mărit! - Celui Ce a povățuit pe poporul său prin Marea Roșie.

Sfântă Mucenița Evdochia, risipește - cu razele rugăciunilor tale - întunecarea cea din neluare aminte, care s-a pus peste mine! - cel ce te laud pe tine.

Astăzi, 1 martie, o cinstim pe Sfânta Cuvioasă frumoasă Muceniță Evdochia, cea pe care mreaja cuvintelor celor insuflate de Dumnezeu a vânat-o ca pe o desfătare a mesei celei nemuritoare și îndulcirii dumnezeiești. Lepădând ea cele pământești, a moștenit, după vrednicie, cununa nestricăciunii și desfătarea cea veșnică. Părăsind materia cea de multe feluri a lumii stricăcioase, a luat comoară nerăpită.

Preacurată Fecioară Născătoare de Dumnezeu, Dumnezeu Cuvântul Cel întrupat din tine m-a dezlegat din osânda morții, pentru îndurările milostivirii Sale!

"Sfântă cinstită Muceniță Evdochia, văzând în ceruri bucuria măririi, semnul pocăinței tale, te-ai luminat cu botezul!"

Născătoare de Dumnezeu, mă rog ție, îndreptează toată dorirea mea către Cel născut din tine, scăpându-mă de patimi!

Doamne, Tu ești întărirea celor ce aleargă la Tine! Tu ești lumina celor întunecați și pe Tine Te laudă duhul meu!

Astăzi, 1 martie, o cinstim pe Sfânta Cuvioasă Muceniță Evdochia, cea întocmai cu îngerii, care, luminându-se cu raza dumnezeiască, a parăsit întunericul înșelăciunii și a primit viață nematerialnică (încă fiind în trup) și, umplându-se de daruri ale Duhului, i-a înviat pe cei morți doar prin grăirea sa înaintea lor. La sfârsit, s-a împodobit, pentru aceasta, cu cununa muceniciei dumnezeiești și l-a rușinat pe vicleanul (cel rău).

Sfântă Muceniță Evdochia, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să dăruiască iertare de greșeli celor ce serbează cu dragoste sfântă pomenirea ta!

   Născătoare de Dumnezeu, îmi aduc aminte de judecată și mă înspăimântez, cugetând la faptele mele viclene: cum voi răspunde eu, ticălosul, Judecătorului? Iar, privind către icoana ta prea-lăudată Doamnă, primesc răsuflare de durerile mele. Pentru aceasta, nu trece cu vederea rugăciunea robului tău, căci m-am deznădăjduit desăvârșit și, căzând, strig ție: Preasfântă, milostivește-te, ca să-mi fie mie milostiv Fiul tău și Domnul în ziua Judecății! - că nu am altă nădejde eu, nevrednicul robul tău!

Cântare către Sfânta Cruce si către Născătoarea de Dumnezeu:

Văzând Mielușeaua (Fecioara Preacurată) pe Mielușelul și Păstorul și Mântuitorul spânzurat (atârnat, răstignit) fară dreptate pe Cruce, a strigat plângând:

"Vai mie, prea-iubite Fiule! Vai mie, Fiule prea-dorite, cum voi suferi (răbda) să văd atâta privire? Mă rup la cele dinlăuntru, și inima mea arde! Ci, o Preabunule, săvârșește cuvintele Tale și scoală-Te curând, dând tuturor bucurie și mântuire! - celor ce laudă cu credință pătimirea Ta prea-curată.

Doamne, am auzit taina iconomiei Tale, am înțeles lucrurile Tale și am prea-mărit Dumnezeirea Ta!

Astăzi, 1 martie, o cinstim pe Sfânta Cuvioasă Muceniță Evdochia, cea care, "prea-covârșind cu podoaba trupului", a înflorit asemenea (după vrednicie) frumusețea cea sufletească, strălucind prin osteneli. Prin învățăturile cele sfinte ale lui Gherman, nebăgând în seamă necuviințele cele mai dinainte, "a luat judecata cea prin luminare îndurătoare". A pierdut toată asuprirea înșelăciunii, având pe Arhanghel povățuitor al luminii adevărului - care îi descoperea ei arătări dumnezeiești.

Născătoare de Dumnezeu, tu, Preacurată Stapână, îmblânzește furtuna valurilor sufletului meu, dându-mi scăpare din vifor și din valul întreit al păcatului!

Doamne, mânecând (îndeptându-mă către Tine în zori), strig Ție: Mântuiește-ne pe noi! Că Tu ești Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu știm!

Astăzi, 1 martie, o cinstim pe Sfânta cinstită Cuvioasă Muceniță Evdochia, cea care, spălându-și cu lacrimi noroiul faptelor, a strălucit mai mult decât soarele, prin baia botezului. Nici bogăția, nici dezmierdările, nici bătăile, nici moartea, nici zgârieturile, nici sabia nu au putut să o despartă de Dumnezeu. "Îngrășându-se" pe ea cu focul pătimirii, s-a arătat nemistuită de munci. Iubind pe Mirele Cel cinstit, s-a pus pe sine, din dragostea îndrăgitorilor stricăcioși, întru dorirea cea nestricăcioasă.

Născătoare de Dumnezeu, arde spinul cel stufos al patimii mele, cu Focul care nu a ars pântecele tău dumnezeiesc!

Născătoare de Dumnezeu, ceea ce ai născut pe Pricinuitorul liniștii Hristos, îmblânzește valul cel sălbatic al patimilor mele, Preasfântă Stăpână!

Mult-milostive Hristoase Dumnezeul nostru, dă-mi mie haină luminoasă, Cel Ce Te îmbraci cu lumina ca și cu o haină!

Astăzi, 1 martie, o cinstim pe Sfânta cinstită Cuvioasă prea-lăudată Muceniță Evdochia, cea care nevoindu-se vitejește întru pătimirea sa, ne luminează cu vărsarea minunilor, pe noi cei ce alergăm întru biserica sa dumnezeiască. Biserica cea răbdătoare de chinuri s-a arătat ca o pârgă, dobândind în mijloc grădina nemuririi - trupul cel cinstit al acesteia - și cei ce cuprind roadele ei, se luminează tare cu ramurile, iar privind se minunează, cum cu adevarat trupul cel mort izvorăște tămăduiri, înțelepțind pe toți!

Pentru aceasta, veniți toți, acum, împreună cu mine, umilitul, ca - spurcăciunea curățind-o - să scoatem darul!

Sfântă Muceniță Evdochia, noi dănțuind te rugăm, prea-cuvioasă, să ne mântuim de neputințele cele sufletești și să scoatem darul tamăduirilor!

Astăzi, 1 martie, o cinstim pe Sfânta Cuvioasă Muceniță Evdochia, cea din cetatea Iliupolei (Eparhia Livanisia - Fenicia), de pe vremea împărăției lui Traian, care fusese necredincioasă și închinătoare la idoli, petrecându-și viața sa, mai întâi, "cu neastâmpărare și în desfrânări", atrăgând cu frumusețea și cu bună-cuviința feței sale și strângând astfel avere multă. Crezând, mai târziu, în Hristos și auzind cuvintele chemătoare la pocăință, ale unui monah oarecare Gherman, s-a botezat de către Episcopul Teodot, prin descoperiri dumnezeiești pe care le-a văzut: un înger i s-a arătat ținând-o de mână, apoi suindu-se la ceruri. A văzut, apoi, pe sfinții îngeri "cum se veseleau de întoarcerea ei", dar și cum "oarecarele negru și înfricoșat la chip scrâșnea cu dinții și striga că i se face strămbâtate (nedreptate) de va fi lipsit de dânsa". Pentru aceasta, și-a împărțit toată averea și, dând-o săracilor, s-a făcut călugăriță, mergând la mănăstire. Petrecând pe calea nevoinței, a fost adusă în fața lui Aurelian (care preluase împărăția de la Traian), fiind pârâtă de către cei ce mai înainte îi fuseseră " îndrăgitori". O cinstim pe cea care, fiind adusă în fața împăratului și înviindu-i acestuia fiul mort, l-a atras pe împărat la credința în Hristos. Peste mai mulți ani, fiind cercetată de guvernatorul cetății Iliupolei și făcând iar minuni, a fost eliberată. A fost ucisă de sabie, în timpul guvernatorului Vichentie (care a urmat lui Diogen), luând astfel cununa cea nestricăcioasă a muceniciei. Se cinstește astăzi, odată cu: Sfânta Cuvioasă Domnina, din Cir; cu Sfinții Mucenici Marcel și Antonie, care s-au săvârsit prin foc; Sfinții Mucenici Silvestru și Sofronie, care s-au săvârșit prin sabie; Sfântul Nestorian, care s-a săvârșit prin sabie; Sfinții Mucenici Harisie, Nichifor și Agapie.

Cu sfintele lor rugăciuni, Doamne miluiește-ne și ne mântuiește pe noi!

Dumnezeul părinților noștri, bine ești cuvântat! - cântăm și noi asemenea tinerilor care merseseră oarecând din Iudeea în Babilon, iar cu credința Treimii au călcat văpaia cuptorului. (Daniel, 3, 14)

Astăzi, 1 martie, o cinstim pe Sfânta Cuvioasă Muceniță Evdochia, cea care s-a arătat ca o moștenitoare a vieții și mântuită de moartea cea stricătoare de suflet. Înviind prin rugăciunea sa pe cei morți, striga lui Hristos:

"Dumnezeul părinților noștri, bine ești cuvântat!".

Astăzi, 1 martie, o cinstim pe Sfânta Cuvioasă frumoasă Muceniță Evdochia, cea care fiind, mai înainte, casă păcatului, s-a curățit pe sine, arătându-se lui Dumnezeu casă sfințită și îmbunătățită, strigând:

"Dumnezeul părinților noștri, bine ești cuvântat!".

Astăzi, 1 martie, o cinstim pe Sfânta Cuvioasă Muceniță Evdochia, cea care "îngrășându-se" cu sudorile sihăstrești, s-a arătat măslin roditor. Topindu-se cu sabia muceniciei și cu vărsarea sângelui său, striga:

"Dumnezeul părinților noștri, bine ești cuvântat!".

Născătoare de Dumnezeu, ceea ce ai născut pe Mielușelul Care ridică păcatele lumii, fiind eu zdrobit de răutate și "însărcinat" (îngreunat) de păcate cumplite, Fecioară Stăpână, păzește-mă de stăpânirea acestora!

Astăzi, 1 martie, o cinstim pe Sfânta Cuvioasă Muceniță Evdochia, cea care - sălășluindu-se în ea foc nematerialnic și cărbune dumnezeiesc - i-a ars pe chinuitori, păzind-o pe ea nevătămată. A luat răsplătiri pentru sudorile sale dumnezeiești, primind revărsările tămăduirilor, omorând boli și înviind morți.

Născătoare de Dumnezeu Fecioară, înviază sufletul meu cel omorât de dezmierdări, că tu singură, fără de ispită bărbătească, ai născut Viața!

Lăudați-L și-L preaînălțați întru toți vecii, pe Împăratul ceresc pe Care Îl laudă oștile îngerești!

Astăzi, 1 martie, o cinstim pe Sfânta Cuvioasă mărită Muceniță Evdochia, cea care s-a dezlegat din cele vremelnice, primind "săvârșitul doririlor", mutându-se - prin sabie - către Dumnezeu. A strălucit - cu mucenițele, ca o muceniță, și cu cuvioasele, ca o începătură a sihaștrilor - arătându-se făcătoare de minuni.

Născătoare de Dumnezeu, singură (doar) pe tine te am, Maica lui Dumnezeu - ca o folositoare dumnezeiască și nădejde adevărată - ca să mă mântuiesc din păcate și din primejdii!

Născătoare de Dumnezeu, cu adevărat te mărturisim pe tine Fecioară Curată - cei mântuiti prin tine, mărindu-te pe tine, noi cu cetele cele fără de trupuri!

Slavă milostivirii Tale celei multe și pogorârii Tale, Doamne, iubitorule de oameni!

Slavă smereniei Tale negrăite, Stăpâne!

(o alcătuire după cronici străvechi: Lăcașuri Ortodoxe® martie 2018 - www.lacasuriortodoxe.ro )

~*~

  

LILIANA  COROBCA

RAGAIAC  ȘI  RUSOAICA

Când se discutã despre bovarismul personajului lui Gib Mihãescu, opinia criticã se împarte în douã tabere: primii, pornind de la George Cãlinescu (,,Rusoaica e un fel de Madame Bovary al virilitãţii: Istoria…1982: 763), susţinut de Crohmãlniceanu şi Protopopescu, îl considerã pe Ragaiac un ,,cãutãtor de ideal” ce-şi face veşnic iluzii etc.. A doua pãrere, mai subtilã, e cea care-l apropie pe Ragaiac nu de personajul flaubertian, ci de personajelelui Cervantes: ,,El aparţine, întrucâtva, categoriei eroilor donquijoteşti, desigur, nu sub raportul eroismului absurd, ci al nevoii evaziunii în imaginar. Ragaiac nutreşte o himerã ca şi Don Quijote, în timp ce teluricul locotenent Iliad – ca un alt Sancho Panza – întâlneşte „rusoaica” în carne şi oase, pentru ca sã o piardã nemeritând-o” (Balotã 1997: 174). Aceastã comparaţie e generalizatã ,,la nivel naţional” de cãtre Mircea Tomuş: ,,Mai degrabã decât un Don Quijote român, Ragaiac reprezintã latura donquijotescã din românitate, capacitatea noastrã permanentã şi nelimitatã de a ne iluziona, de a prefera dulceaţa amarã a visului niciodatã împlinit realitãţii finite” (Tomuş 1999: 286). Nicolae Manolescu îl considerã pe Ragaiac un ,,ins cu picioarele pe pãmânt, întreprinzãtor şi energic, mai curând Sancho Panza decât Don Quijote” (1998: 201). Într-o mãsurã mai mare ori mai micã, acceptãm opiniile expuse şi ne scutim astfel de orice tentativã de demonstraţie în acest sens (au spus alţii, nu mai repetãm, nu mai avem ce spune). Pentru cã ne refeream (referim) la identificare şi la lecturi, a fost instructiv sã cunoaştem apropierile de cele douã romane cu ,,patologie a lecturii”, pe care le menţiona Jauss (romanul lui Flaubert şi cel al lui Cervantes).

Cartea are rolul cel mai important în cartea lui Mihãescu, cãci Rusoaica este personajul creat pe baza lecturilor naratorului. Ragaiac ne informeazã, cu pedanteria necesarã, despre toate cãrţile sale. Mai întâi, vom face la fel:

La început şi eu credeam cã frumuseţea clasicã şi mãsuratã a poemelor homerice îmi vor pune balzamul pãcii pe sufletul meu ars. Dar era o cruntã greşealã: zeii greci începurã sã frecventeze visurile mele.[…] Dar şi ziua, în amiaza mare de varã, avusei viziuni antice (Mihãescu 1995: 20).

Dar poemele homerice au un sfârşit; am deschis atunci Biblia, spre mântuirea sufletului meu. Seninãtatea spiritului nu se aflã în cãrţi – fie ele chiar clasice – pline de aventuri romantice şi pline de toate pasiunile omeneşti, de la cele mai curate, pânã la cele mai meschine şi mai scandaloase!

[…]

Captivat cu desãvârşire de aceastã parte a Cãrţii Sfinte, sentimentele cele mai stranii îmi venirã. Era curios cum istorisiri atât de sacre puturã sã mã schimbe atât de curând, dintr-un om liniştit şi fãrã de pãcate prea mari, într-un monstru (idem 1995: 22).

Remarcãm doar (sunt atâtea de remarcat!) contradicţia între dorinţa sincerã de a gãsi în cãrţi o alinare şi efectul pe care acestea îl au, de fapt, asupra lui. Ragaiac este un cititor anormal, cãrţile nu-l influenţeazã corect. Lecturile fac din el un monstru. Sadismul şi violenţa de care dã dovadã uneori personajul poate fi explicatã şi prin intermediul încercãrii nereuşite de ,,ascetism literar”. Încercând sã-şi suprime ,,setea de viaţã” citind, nu reuşeşte cãci ,,literatura îi hipertrofiazã aceastã sete” (Manolescu 1998: 201).

Nicolae Manolescu se întreabã ,,cum pot fi Biblia şi marii scriitori ruşi adevãratele lecturi ale unui individ care se exprimã ca Ragaiac? Autorul îl lasã sã pretindã cu neruşinare acest lucru în loc sã-i divulge preferinţa realã pentru romanele erotice de douã parale” (1998: 199). Pãrerea noastrã este cã tocmai graţie unei atare crase inadecvãri romanul devine foarte reuşit şi fermecãtor. Dacã Ragaiac ar citi la fel ca Emilia Jertfa de Rãdulescu-Niger şi Farmecul iubirii, versuri de Orthansa Constantinescu etc., romanul s-ar intitula, probabil, Duioasa cãprioarã sau Misterele de la Nistru şi nu ne-ar preocupa, fireşte, sub nici o formã. Ce fel de personaj ar fi Rusoaica nãscutã din lecturi de douã-trei parale?

Şi pentru a o vedea mai bine, împrumutasem fetei mult aşteptate, când trãsãturile Avdotiei Alexandrovna, sora lui Rascolnicov, când ale Zinei, ori Dariei din Posedaţii, ale Nataşei din Rãzboi şi pace, ale Nastasiei Filipovna din Idiotul, ale Ecaterinei Ivanovna, ori Gruşencãi din Fraţii Karamazov, sau ale Soniei, din Crimã şi pedeapsã, pe care împrejurãrile de acum din ţara ei o scuzau mai mult decât orice pledoarie dostoievskianã. Apoi mã gândeam la copilele enigmatice din Andreev şi din întreaga literaturã rusã, fascinate de efectele nitroglicerinei, ca fluturii de lumina lãmpii. […] Însã dacã ar fi fost ca întâmplarea sã se împlineascã întocmai, întocmai dupã gându-mi, eu visam o subţire cazacã, palidã, cântând şi acompaniindu-se din ghitarã, aşa ca într-una din micile povestiri vânãtoreşti ale lui Turgheniev. (24)

Nu vi se par cam prea multe eroine pentru o singurã ,,rusoaicã” a unui Ragaiac, chiar dacã e vorba de o rusoaicã idealã? Cum sã-l acuzãm pe sãracul personaj cã nu poate alege între Marusea, Mãriuca, Niculuna (femeile pe care le întâlneşte cu adevãrat), dacã el nu poate alege nici între Nataşa, Gruşenca etc… (femei pe care le-a întâlnit în cãrţi). Instabilitatea ,,cronicã” a personajului ar trebui sã ne trezeascã compasiune: el nu poate sã aleagã, nu ştie ce vrea şi ce-i place. ,,În miezul Rusoaicei este o mistificaţie-demistificaţie: naratorul încearcã sã ne mistifice în privinţa lui însuşi, în vreme ce autorul încearcã sã-şi demistifice personajul” (Manolescu 1998: 202). ,,Mistificaţia” (credem) provine din cãrţi, ,,demistificaţia” – din împrejurãrile şi încercãrile (,,reale”) la care este supus personajul. Aceastã opoziţie are, de obicei, efecte comice. Astfel, dupã ce citeşte poemele greceşti, prima apariţie femininã i se pare cititorului însingurat o Dianã. Stilul ironic şi ,,demistificator” salveazã onoarea situaţiei romaneşti. Rãtãcind prin ,,zãvoaiele şi colnicele sectorului”, Ragaiac întrezãreşte ,,picioarele goale ale sãlbaticei Diana”:

Era Diana, linia perfectã a pulpelor ei celebre, genunchii ei uşor aduşi în faţã, gata oricând sã fugã, şi fusta ei sumeasã deasupra lor, ca în cunoscutele gravuri din textele clasice, mai apreciate de tinerii şcolari decât textele înseşi.[…]

Diana era o ţigãncuşã rumenã, din partea locului, care venise cu caprele la pãşune.[…]

Diana cea oacheşã mã împãrtãşi apoi, rând pe rând, la umbra sãlciilor, cu farmecele ei divine, care, dupã atâtea mii de ani, cu toatã tinereţea ei crudã, erau departe de a mai fi feciorelnice (20-21).

Aşadar, iluzia care-l leagã de fiecare fustã e întotdeauna însoţitã de deziluzia care-l aduce la realitate, transformând cel mai duios romantic într-un necruţãtor şi lucid Don Juan. Sau alt exemplu (adorãm exemplificãrile!): Iliad se molipseşte de la Ragaiac de ,,iluzie” şi întâlneşte imediat Rusoaica.

Se cam mira ea cã eu nu citisem nimic de Dostoievski. Ha, ha, ha, da’o rãzbãteam cu ale mele. Parcã la dragoste aştepţi pe Dostoievski? La drept vorbind, citisem eu ceva: o poveste cu un pom de Crãciun, care-mi inspirase şi-o poezie; i-am spus-o eu…

– Şi nu-i spuneai cã aici, aproape, foarte aproape, ai un prieten care a citit pe Dostoievski tot, tot, poate mai mult decât a citit ea… care aşteaptã norocul sã-i desprindã chiar din paginile lui Dostoievski sau ale lui Tolstoi şi sã-i aducã o Avdotia Alexandrovna, o… Anna Ka…

– Pãi ce, eram idiot?… Mã, mare prost trebuie sã mã crezi tu pe mine… (Mihãescu 1995: 150)

De data aceasta, şi Iliad ,,demistificã”. Valia, rusoaica, nu-i probabil o ignorantã dacã a mirat-o faptul cã cineva (un soldat sau locotenent!) nu l-a citit pe Dostoievski. Iliad, nu numai practic, dar şi ideal de mediocru şi descurcãreţ, îl ,,degradeazã” pe marele Dostoievski care a scris atâtea capodopere, pânã la a invoca o anonimã poveste de Crãciun (pe care nu se ştie (eu, cel puţin n-am auzit) dacã scriitorul rus a scris-o). Prin asta, atât Valia, cât mai ales Ragaiac primesc o lecţie despre inutilitatea literaturii.

Dintre toate ,,rusoaicele” lui Ragaiac, Valentina Andreevna Gruşina se apropie cel mai mult de ,,chipul” Rusoaicei ideale. Dar şi cele mai comice momente (sau groteşti) sunt legate tot de ea, fac aluzie la acel binecuvântat pãduche, evitat cu atâta delicateţe de criticii literari. Dar cum poate fi o Rusoaicã idealã, şi-n acelaşi timp mişunãtoare de pãduchi (insecte simbolice care se vor încadra perfect pânã şi-n visurile erotice ale locotenentului Ragaiac)? Nu înţeleg şi mã amuz. Cum poate fi ceva amuzant ideal? Şi totuşi poate:

Mâncarã fericiţi, dar odatã cu vinul şi bucatele gustoase, dogorâte în cazan de trupã, simţi din nou picioare fine alergându-i pe trup. Altele şi altele

altele şi altele

mii de picioare

în marşuri contrarii

de trupe în manevre:

nervozitatea şi necazul extrem îl fãceau sã le evalueze la milioane, deşi poate nu erau de pricinã decât câteva perechi (121).

Aceastã ,,infectã idilã” îi trezeşte compãtimire şi repulsie (la început) lui Ragaiac care hotãrî pe loc cã nu-i vorba de rusoaica lui. Dar, festina lente:

Pãducheatul ãsta e acum din cale-afarã de ispititor… ascultând, mi-l reproduc ca în vis în odãiţa mea…[…] în gândul meu Valia a cãlcat adânc, cu piciorul ei lung, cu minunata ei comoarã de pãduchi, s-a înfipt adânc cu braţele ei lungi, cu trupul ei lung […] cu pãrul ei încurcat şi tãiat mai lung, tremurând la fiecare mişcare pe gâtul şi pe umerii goi…

– Pãducheatul ãsta, dragã Ragaiac, era atât de delicios, cã şi pe urmã, când constatarãm cu regret cã el nu mai avea nici o cauzã, noi îl continuarãm, ca pe un rit vechi…(125)

Va sã zicã, banditule, ţipã gândul meu, cu adevãrat mi-ai furat-o, ai pus pe ea labele tale de dobitoc pãros şi ai fugit cu dânsa în adâncul pãdurii, ca un orangutan…(125). (Aceastã ultimã amarã reflecţie o face dupã ce Iliad, admirându-i mâinile fine, cu degete lungi, îi spune ,,ce mult seamãnã mâinile tale cu ale ei”)

Iliad, deşi mediocru, n-a fost altceva decât un ,,povestitor” acceptabil (chiar foarte!), dacã un ,,cititor” atât de expert ca Ragaiac s-a ,,prins” în capcana … în propria lui capcanã, cãci el e acela care i-a povestit despre Rusoicã, Iliad n-ar fi recunoscut-o dacã n-ar fi crezut în povestea ei. Ragaiac îşi ascultã propria poveste plus ceva. Pentru el, Valia se transformã într-un personaj romanesc cu care convieţuieşte în imaginaţie.

Nu putem accepta concluzia lui Protopopescu : ,,Himera care capituleazã – iatã tema prozei lui Gib Mihãescu” (2000: 181). Dar himera, cu toate argumentele frumoase ale lui Protopopescu despre ,,degradarea iluziei”, n-a ,,capitulat” niciodatã în text. Jocul, ironia, ,,demistificarea” ţin de narator, nu şi de inaccesibila lui iluzie. Şi pânã la sfârşitul romanului, când Ragaiac tot o mai aşteaptã, bãnuim cã firea lui ,,dubitativã” o sã-l împiedice s-o recunoascã, dar el oricum o va aştepta, o va visa mereu, conferindu-i o existenţã fantasticã şi idealã, adicã niciodatã degradatã.

Mai am de fãcut o observaţie, care ţine de asemenea de lecturi: Niculina, cel mai interesant şi mai reuşit personaj (considerã mulţi critici literari) îi pare şi ea, la un moment dat, lui Ragaiac o Rusoaicã. Autorul n-a fost ironic aici. Femeie extraordinarã, senzualã, puternicã, Niculina îi pare lui Ragaiac ,,rusoaicã” atunci când aflã cã ea… citeşte.

Abia acum aflai, spre marea mea stupoare şi bucurie, cã Niculina era o cetitoare, ba chiar cã începuse şi învãţãtura gimnazialã.[…] Cunoştea câteva romane de seamã ruseşti şi foarte multe de autori fãrã însemnãtate, sau de autori pe care eu îi ignoram. Cetise şi traduceri, desigur, în ruseşte: Mizerabilii, Germinal, Contele de Monte Cristo, Madame Bovary, Quo vadis, Bel-Ami, mult Dumas, Sienkiewics şi Zola, punea pe acelaşi plan Cei treimuşchetari cu Rãzboi şi pace şi mãrturisea foarte natural cã Manon Lescaut a impresionat-o la fel cu Fraţii Karamazov ori Anna Karenina, ba se pãrea cã poate şi mai mult. Serghe citise şi el ceva şi arãta nelimitatã admiraţie pentru Suflete moarte, Taras Bulba şi câteva povestiri de Puşkin şi Lermontov, adicã pentru întreaga lui lecturã; acorda de asemeni o cuviincioasã atenţie rãsunetului atâtor nume ilustre, mai ales streine, şi se simţea nespus de onorat cã astfel de convorbire avea loc sub acoperişul lui. Îi fãgãduii sã-i fac rost de moş Creangã şi ceva Sadoveanu (Mihãescu 1995: 55-56).

E de la sine înţeles cã din clipa acestor revelaţii, ochii mei învãluiau pe Niculina în lumini irizate de culori cu toul noi (56).

Niculina, Niculina, comoarã pe care n-am ştiut s-o preţuiesc, cât de fericit sunt cã am descoperit, în sfârşit, sufletul tãu! Eu aşteptam rusoaica de peste Nistru şi ea era doar la un întins de mânã departe de mine (57).

Deci şi o femeie care citeşte, chiar dacã haotic şi fãrã spirit critic, poate fi, mãcar pentru puţin timp, Femeia Idealã (crede Ragaiac şi poate se-nşalã).

(Liliana Corobca,  Personajul în romanul românesc interbelic, Ed. Universităţii din Bucureşti, 2003, http://ebooks.unibuc.ro/filologie/lil/2.htm)

---------------------------------------------------------------------------

https://georgeanca.blogspot.com.au/2018/03/era-diana.html