IMPERIUL - Motivele invaziei romane.

De ce au vrut romanii să cucerească Dacia.

Motivele care l-au determinat pe Traian să declanşeze invazia?

Romanii au luptat cu războinicii daci în două războaie sângeroase

Romanii au hotărât cucerirea Daciei din mai multe motive. Au predominat cele de natură strategică, politică şi economică. Dacii erau pentru Traian un ghimpe în coastă, de care trebuia să se debaraseze pentru a pregăti o campanie de amploare contra celui mai mare duşman al Romei din Est.

ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ

Fenomenele extreme care transformau pe vremuri ţara noastră iarna într...

În perioada 101-102 d Hr şi 105-106 d Hr, au avut loc două războaie sângeroase între legiunile romane ale împăratului Traian şi triburile dacilor conduse de regele Decebal. În urma acestui mare conflict dintre imperiu şi lumea barbară nord-danubiană, cea mai importantă parte a regatului lui Decebal, inclusiv capitala Sarmisegetusa au fost cucerită şi transformată în provincie romană. Motivele care au dus la acest război deosebit de sângeros pentru ambele tabere au fost multiple, iar conflictul a fost pregătit de un intens preludiu, marcat de cuceriri, contacte, expediţii de jaf şi orgoliu barbar.

O stăpânire romană ameninţătoare

Contactele dintre geto-daci şi romani au fost îndelungate. Au început odată cu expansiunea romană în Balcani. Mai precis începând cu secolul al III lea îHR, Roma Republicană începe să ocupe primele teritorii în Balcani. Urmează o întreagă politică de cuceriri în sudul Dunării. În anul 148 îHR, Macedonia devine provincie, iar în 146 îHR, o parte a Greciei devine provincia Ahaia. Până în anul 63 îHR, după înfrângerea marelui rege al Pontului, Mitridathes al VI lea Eupator, Roma ajunge la Dunăre şi Marea Neagră. De altfel romanii ajung să controleze oraşele de pe malul vestic al Mării Negre, punându-le sub jurisdicţia guvernatorului provinciei romane Macedonia. De altfel în condiţiile acestei expansiuni, romanii intră inevitabil în contact cu triburile geto-dace. Fie că a fost vorba de comerţul de frontieră, fie de conflicte armate, fie de imixtiuni politice reciproce.

Există şi un istoric al conflictelor timpurii dintre geto-daci şi romani. Astfel primul conflict cunoscut este cel dintre guvernatorul Macedoiniei Antoninus Hybrida şi o alianţă greco-geto-bastarnă. Mai precis guvernatorul roman a efectuat în anul 62 îHr o expediţie punitivă în Dobrogea îndreptată împotriva coloniilor greceşti răsculate. Guvernatorul roman este înfrânt de această coaliţie. În acel moment romanii au descoperit în triburile geto-dacilor, un adversar barbar şi redutabil la nordul Mării Negre. Mai mult decât atât, la rândul lor geto-dacii au privit cu îngrijorarea prezenţa romanilor în imediata vecinătate a sălaşurilor lor. În secolul I îHR, triburile geto-dace se aflau la apogeul puterii lor, unite sub conducerea căpeteniei lor, Burebista. Temându-se, probabil, de tendinţele expansioniste ale romanilor, Burebista alege să se implice în politica Romei. Mai precis, profită de războiul civil între Iulius Caesar şi Pompei şi alege să intervină în favoarea celui din urmă. Motivul a fost simplu. Căpetenia ar fi primit asigurări de la Pompei, privind menţinerea status quo-ului în zona Dunării.

Burebista a pariat însă pe calul pierzător. Trupele trimise de căpetenia geto-dacă ajung târziu pe câmpul de luptă, iar Pompei este zdrobit de legiunile lui Iulius Caesar. Evident Caesar a planificat o expediţie contra dacilor la nordul Dunării. Moartea celor doi conducători a amânat cu câteva decenii confruntarea dintre daci şi romani. Între timp legăturile dintre triburile rămase fără o conducere centralizată şi romani au continuat. Diferitele căpetenii geto-dace se implică în politica Romei. Plutarh, de exemplu, vorbeşte despre o căpetenie de undeva din Câmpia Română, numit Dicomes, care este prezent între conflictul dintre Octavianus şi Marc Antonius.

Culmea, şi acesta a intrat în tabăra perdanţilor, Octavianus fiind înfrânt, iar Octavian devine primul împărat roman. Suetonius, un alt autor roman, îl aminteşte pe Coson, o altă căpetenie a cărui fiică, se zvonea, ar fi trebuit să devină soţia lui Octavian Augustus. Între timp expansiunea romană continuă în zona Balcanică. Este constituită provincia Moesia, iar romanii ajung mai apoi să profite de conflictele dintre diferitele căpetenii şi cuceresc toată Dobrogea. Mai precis, Roles, un şef de trib getic, îl cheamă pe generalul roman Crassus să-l ajute într-un conflict cu o altă căpetenie getică numită Dapyx. Crassus ajunge să-l învingă şi pe Dapyx, dar şi pe un alt basileu get din zonă numit Zyraxes. Litoralul dobrogean al Mării Negre ajunge în parte un district militar din provincia Macedonia, iar restul teritoriului integrat în provincia Thracia. 

Dacii stârnesc furtuna

Evident triburile geto-dace nu vedeau cu ochi buni expansiunea romană în zona Dunării. În locul unor măsuri defensive, căpeteniile geto-dacice, după modelul populaţiilor barbare, răspunde cu raiduri la sud de Dunăre. Încă din 29 îHR, căpeteniile dacice organizează expediţii de jaf în teritoriile romane, în special în Moesia. Autorul Laton Florus îl aminteşte pe regele Cotyso, care trece prin foc şi sabie Moesia, dar este în cele din urmă înfrânt de generalul Crassus. De altfel, incursiunile de jaf ale căpeteniilor geto-dace se înteţeau din ce în ce mai mult. Mai ales iarna, atunci când Dunărea îngheţa, războinicii geto-daci lansau atacuri feroce la sud de Dunăre. Imperiul a avut iniţial o poziţia defensivă. Mai precis, nu au fost organizate expediţii punitive la nord de Dunăre. Octavian, de exemplu a preferat să creeze o zonă tampon strămutând populaţii getice de la nordul la sudul Dunării. La rândul său Nero organizează Classis Pontica, o flotă a Mării Negre, fiind aduse numeroase trupe pentru a întări paza regiunii. Apoi Vespasian înfiinţează o flotă Dunăreană Classis Flavia Moesica.

Totodată este facilitată aşezarea unor populaţii iraniene de călăreţi războinici din neamul sarmaţilor, în special în zona Tisei, ca tampon între daci şi provinciile romane. Dacii vor împinge însă răbdarea romanilor dincolo de limita suportabilităţii. Războinicii bătrânei căpetenii Duras, conduşi probabil de un războinic faimos, Decebal, trec Dunărea pe gheaţă în iarna 85-85 d HR şi fac prăpăd în provinciile Balcanice. Mai mult decât atât, guvernatorul Moesiei Oppius Sabinus este omorât în luptă, iar capul său - luat trofeu de răboinici daci. La un atac atât de violent, împăratul roman Domitian nu putea rămâne pasiv. Ar fi însemnat o dovadă de slăbiciune din partea romanilor, un precedent periculos mai ales că Imperiul era presat de barbari. Decebal ajunge rege al dacilor după această campanie şi încearcă să tempereze relaţiile daco-romane. Iniţial, Domiţian refuză orice tratative. Decebal nu insistă şi nici nu încearcă să cumpere pacea. Din contră, răspunde cu orgoliul specific barbarilor.

”Un izvor antic ne spune că Decebal, văzând mulţimea trupelor trimise contra sa, ar fi fost dispus să încheie pace dar i-a fost refuzată. Atunci a trimis vorbă că pe viitor, dacă romanii vor vrea să încheie pace cu el, le-o va acorda numai în schimbul unei sume care să reprezinte câte doi oboli de fiecare roman din Imperiu. Era evident o sfidare”, spune Constantin C. Giurescu în ”Istoria românilor”. În anul 87 d HR, Cornelius Fuscus este trimis cu o armată la nord de Dunăre. Romanii sunt însă prinşi şi zdrobiţi în locul numit Tape de războinicii daci, conduşi de Decebal. Pentru romanii a fost un adevărat dezastru, mai ales că o mare poarte a stindardelor romane au ajuns în mâinile dacilor. Era un coşmar care devenea realitate pentru romani. În anul 88 d HR, romanii trec din nou Dunărea sub conducerea lui Tettius Iulianus, un adevărat veteran al războaielor. Bătălia se dă tot la Tapae.

A fost o încleştarea deosebit de sângeroasă, câştigată în cele din urmă de romani. Domitian, împăratul roman, nu are timp să savureze această victorie, fiindcă armatele sale sunt zdrobite de triburile germane ale quazilor şi marcomanilor. În aceste condiţii, romanii nu mai pot profita de victoria contra lui Decebal şi sunt nevoiţi să accepte condiţiile regelui dac. Pacea a fost considerată ruşinoasă pentru romani, mai ales că Decebal primea bani, arhitecţi romani şi constructori de cetăţi, maşini de război. Pentru Decebal a fost o adevărată victorie în plan diplomatic, pentru Roma era însă o catastrofă.

”Domiţian dă serbări mari la Roma şi celebrează un triumf asupra dacilor. Nu împinge însă îndrăzneala aşa de departe încât să-şi ia titlul de Dacicus. Gurile rele din Roma afirmau chiar, faptul n-ar mira din partea aceluia care petrecea la Naissus în timp ce legiunile îi erau distruse în Dacia, că obiectele de preţ, care împodobeau ca pradă triumful lui Domiţian, fuseseră luate în realitate din tezaurul imperial”, scrie Constantin C. Giurescu. 

Motivele pentru care a fost cucerită Dacia

  

Dacă la prima vedere, Decebal părea că reuşise să se asigure în faţa tăvălugului roman, în realitate semnase condamnarea stăpânirii sale în Dacia. Dacă până la această umilinţă romanii au preferat să-şi asigure apărarea în faţa dacilor şi să întărească limes-ul, după sfidarea la acest nivel nu mai exista decât o singură opţiune, anihilarea regatului dacic şi pacificarea teritoriului nord-dunărean. După moartea lui Domiţian, asasinat de un libert, pe tron vine bătrânul senator Nerva. Acesta nu va petrece mult timp la cârma imperiului şi o va lăsa în mâinile fiului său adoptiv, Traian.

Energicul hispanic va trece imediat la pregătirea campaniei de cucerire a Daciei. Motivele erau deja foarte clare. În primul rând triburile dacilor reprezentau o ameninţare serioasă pentru romani. Jafurile repetate la sud de Dunăre şi mai mult uciderea unui guvernator reprezenta un afront deosebit de periculos. Mai mult decât atât, puterea dacilor creştea de la un an la altul, mai ales prin coagularea unei alianţe barbare la nord de Dunăre cu triburi germani, cu sarmaţi şi bastarni. Decebal construia un sistem defensiv deosebit de puternic, învăţa de la romani despre maşini de asediu, tehnică militară şi îşi instruia oamenii cu transfugi romani.

Era un pericol care nu trebuia neglijat de romani. De altfel, dacii era o temere veche pentru romani. „Când sosi Murcianus cu legiunea a şasea să li se opună, aflând de victoria de la Cremona şi temându-se că, dacă dacii şi germanii l-ar fi atacat din două părţi imperiul n-ar fi putut să le reziste”, relata Tacitus un episod din anul 68 d Hr. Totodată, Pliniu vorbeşte despre un dispreţ al dacilor faţă de tratatele încheiate cu romanii. Nu le respectau şi jefuiau regulat provinciile sud-dunărere.

Mai mult decât atât, în Orient, romanii trebuia să facă faţă ameninţării parţilor, neamuri iraniene care se dovedeau a fi un adversabil mai mult decât redutabil pentru Imperiu. În aceste condiţii, Traian ar fi fost prins între daci şi parţi. Pentru a se putea concentra pe războiul cu parţii, Traian trebuia să aibă pace în zona Daciei. Nu pot fi neglijate nici motivele economice.

Aurul dacic era renumit, iar romanii aflaseră de bogăţiile aflate în munţii din teritoriile nord-danubiene. Cucerirea unui teritoriu bogat în resurse era o oportunitate pentru a umple vistieria Romei, secătuită de extravaganţele lui Domitian şi totodată pentru a face faţă unui nou efort de război, cum am aminitit, cu parţii. Pretextul ales de Traian a fost acela al răscumpării onoarei Imperiului Roman terfelită de regele dac prin pacea ruşinoasă din 89 d HR. Un precedent periculos în faţa unei lumi barbare.

„După ce stătu câtva timp la Roma, Traian întreprinse o expediţie contra dacilor, gândindu-se la ţinuta lor şi fiind revoltat de tributul pe care ei îl primeau în fiecare an şi fiindcă vedea cum cresc puterile lor, şi îngâmfarea lor”, preciza Dio Cassius. Criton spunea la rândul său că acest motiv a fost decisiv pentru declanşarea campaniei de cucerire a Daciei. Nu este exclusă nici dorinţa lui Traian de a-şi asigura faima la Roma, prin cucerirea unei noi provincii.

Sursa: Prof. Valentina Lupu