Satele și preoții ne-au păstrat și
dezvoltat neamul
Posted on 14 March 2018
Dialoguri fundamentale
cu
d-l Acad. Ioan-Aurel POP
istoric, prof.
univ.dr., rectorul Univ. Babeș-Bolyai
„Satele și preoții ne-au păstrat și
dezvoltat neamul”
Ion BĂDOI – Stimate domnule Acad. Ioan-Aurel
Pop, vă mulțumesc pentru amabilitatea de a dialoga despre români, românism,
soarta românilor atât din țară cât și din afara ei, despre limba română, despre
demnitate și identitate națională.
Ce mai înseamnă să fii român? Petre Țuțea spunea cu mândrie nedisimulată:
“În grandoarea istorică a Poporului Român eu sânt o rotiță invizibilă. Dar
sunt!”. Este o frumoasă și esențială declarație de dragoste față de neamul
românesc, așa cum puțini au reușit să
rostească. Profesorul Petre Țuțea s-a pus în slujba poporului român, s-a umilit
pentru neamul românesc, dar l-a și “certat” când a considerat că dă semne de
“rătăcire”. Câți dintre români mai au curajul și tăria de a se „umili” în numele
poporului român? Câți dintre oamenii politici, nu am spus politicieni fiindcă
fac diferența între oamenii politici și politicieni, se mai pun în slujba
interesului național, câți dintre conducătorii românii mai au curajul de a
îmbrăca cu demnitate cămașa interesului național?
Acad. Ioan-Aurel POP –Să fii român înseamnă să ai o
identitate națională românească, ceea ce nu este puțin lucru în lumea risipită
de astăzi. Să fii român înseamnă să ai convingerea că ești român, altminteri
totul rămâne o vânare de vânt. Iar convingerea aceasta se clădește din leagăn.
Vorba lui Alexandru Davila, când scria despre datina străbună: „Pruncul de la
sân o soarbe-n fiecare strop de lapte”. Apartenența la românitate se vede,
formal, cel mai izbitor, prin limbă, iar apoi prin numele nostru venit de la
Roma, prin credința că avem aceeași origine, prin religie și biserică, prin
cultură, prin spațiul nostru vălurit. Dar ceea ce vă spun eu este teorie. A fi
român înseamnă a percepe doina, a juca hora, a purta în suflet doruri, a te
mlădia după spicele de grâu, a ști ce înseamnă „Pe-un picior de plai,/ Pe-o
gură de rai” și câte altele. Da, mă întreb și eu câți români mai simt pulsul
lumii după doină și horă, câți mai știu ce este „Făt-Frumos din lacrimă”, câți
mai tresaltă în „codrii vechi de brad”, câți mai pot plânge pe malul Oltului
ori al Prutului? Eu știu că azi sunt și alte caracteristici ale românilor
comune cu cele ale altor popoare, fiindcă ne-am omogenizat și ne-am globalizat.
Din păcate, coerența și coeziunea care au făcut odată această națiune par
stinse ori aproape stinse, dar altă formă de comunitate și de coagulare, mai
puternică decât națiunea, nu s-a născut. Și arunci tot la românism și la
România ajungem, adică la casa noastră, pe care ne-au făcut-o înaintașii și
ne-au lăsat-o moștenire. Cum să ne lepădăm de ea și de ce? Dacă ar fi să ne
luăm după politicienii veroși, după noii îmbogățiți, după jefuitorii pădurilor
noastre, după hoții de suflete și după ademenitorii care ne cheamă spre alte
meridiane, atunci ar trebui să ne luăm cu toții lumea în cap și, vorba lui
Goga, „să ne mutăm în altă țară”. Iar a blama națiunea pentru conflictele care
s-au purtat în numele ei este ca și cum a-i respinge iubirea, fiindcă ea ar fi
declanșat Războiul Troian!
Ion BĂDOI – Eugen Doga, celebrul compozitor
basarabean, declara că nu reușim să
ducem lucrurile la bun sfârșit fiindcă… nu avem urzeală. Ce ne lipsește pentru a țese o partitură
temeinică? Putem să fim sau să nu fim de acord cu Adrian Marino când scrie:
„Suntem țara unde absolutul este imposibil. (…) Avem compromisul și adaptarea
în sânge. Metoda de bază a existenței românului este combinația șmecherească
practicată în proporții de masă, amestec de haos și șmechereală“, dar, în
același timp, nu putem să nu admitem că avem, de-a lungul istoriei, figuri
luminoase, care au contribuit la scrierea generoasă a istoriei europene.
Acad. Ioan-Aurel POP- Nu cred că se cuvine să fim chiar
atât de pesimiști! Să nu uităm că până și Cioran, cel ajuns „pe culmile
disperării”, a revenit, spre finele vieții sale pământești, la limba română,
adică la patria sa și la românii săi pe care, în vremi de restriște, îi hulise.
Nu am fost chiar așa de lipsiți de „urzeală”, altminteri nu puteam face România
și nu puteam dăinui până acum. Și ce urzeală frumoasă am țesut – prin strămoși
– la 1848-1849, încât tot „covorul” imaginat atunci s-a întins aievea pe hartă,
de la 1859 până la 1918! Ce covor rotund de 300 000 de km pătrați aveam la
1918, încât nici măcar sobrul Blaga nu s-a putut abține să nu scrie „Poemele
luminii”! Am fost inundați de lumina ivită atunci din sufletele noastre. Iar
absolutul nu-l au nici alții, ci numai Dumnezeu. Noi, oamenii, tindem câteodată
spre absolut și, când credem că l-am atins, acesta devine mai părelnic „ca un vis de tinerețe
printre anii trecători”, cum ar spune Alecsandri. Iar „adaptarea” și
„compromisul” ne-au ajutat să trăim și să construim, să continuăm să avem casa
noastră, cam ponosită multă vreme, dar a noastră. Ne-am dat câteodată cu cel
puternic, dar numai așa am putut să rămânem, să nu fim striviți. Marele istoric
Florin Constantiniu a scris demult un studiu memorabil despre alternarea dintre
„politica de rezistență și cea de conciliere” în Evul Mediu românesc. Când ne
potopeau turcii, acceptam plata unui tribut, ca să nu pierim, dar când se
obrăzniceau turcii ne ridicam în frunte cu domnii și boierii noștri, ca să
apărăm „moșia” cea mică și cea mare. Și nu ne-am lăsat cuceriți, ci ne-am
închinat ca să fim protejați și să nu ajungem anihilați. „Capul plecat sabia
nu-l taie” nu este un proverb de rușine pentru un popor mic și realist. Cu
marile națiuni este, se pare, altfel. Dar noi nu am fost o mare națiune, cu
idealuri imperiale, cu ieșire la mările și oceanele lumii, cu dorul expandării
și al risipirii, cu pofta de câștig și de jaf, cu orgoliu de cuceritor și cu
vocație de stăpân.Iar șmechereala este, într-adevăr, o degradare a capacității
de adaptare dusă spre derizoriu, ridicol și facil. O avem, cumva, în tradiție
și nu putem scăpa de ea. Câteodată, însă, ne-a scăpat și „șmechereala” de
catastrofele pe care ni le pregătiseră alții. Ni se dă mereu exemplul sârbilor,
care ar fi fost plini de demnitate, de mândrie și de orgoliu mereu. Dar, mă
întreb și vă întreb, la ce le-au servit? Dacă orgoliul te conduce la
destrămarea unei țări de 244 000 km pătrați și 23 de milioane de locuitori, la
pierderea ieșirii la mare, la bombardarea capitalei și la izolarea de Europa,
atunci cred că este mai bună adaptarea noastră. Iar o cauză a viețuirii noastre
și a statutului nostru de cel mai numeros popor din SE Europei a fost, fără
îndoială, dotarea noastră, atunci când a fost nevoie, cu buni conducători, cu o
elită potrivită și pliată după nevoile românilor. Elita noastră – mai ales în
Ardeal – nu a fost de extracție nobiliară (boierească), ci rurală și
preoțească. Satele și preoții – cum a scris Iorga – ne-au păstrat și dezvoltat
neamul și, până la urmă, ne-au făcut Țara …
A consemnat
Ion BĂDOI
http://www.opiniateleormanului.ro/satele-si-preotii-ne-au-pastrat-si-dezvoltat-neamul/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu