„Nimic din ce se întemeiază împotriva
adevărului nu poate dăinui”
Silvia Urdea, S.U.A.
14 August 2019
Curând se
vor împlini doi ani de la apariţia articolului pe care vi-l prezentăm, dar
valabilitatea sa rămâne neschimbată. Ne-am fi dorit ca autorităţile statului
român să acorde mai multă atenţie Centenarului României Mari. N-a fost aşa!
Nici Parlamentului, nici Guvernului României nu le-a păsat de sentimentele
Neamuluiu, că de la Preşedinte, antiromân declarat, la ce ne putem aştepta
decât la excursii şi vacanţe… Doar O.N.G.-urile aflate sub stindardul
patriotismului (evident, nu cele ostile intereselor românilor precum #rezist din Piaţa Victoriei) au făcut ce-au
putut fără niciun suport material De la buget, „0” lei „0” bani ! Încă de acum
doi-trei ani, „Ţara vecină şi prietenă” s-a urcat pe calul lui Atilla - sub şaua
căruia, în acest an, a vrut să pună „carnea” eroilor militari români căzuţi în
lupte şi înmormântaţi în cimitirul de la Valea Uzului - şi a pornit în galop
către „Trianon 2020” cu stigăte, urlete şi cu visteria doldora de parale. Oare
în slujba cui sunt autorităţile oficiale ale coloniei corporatiste cu capital
ape malurile Dâmboviţei ? (Ion Măldărescu, ART-EMIS)
Mai este mai
mult de un an până la celebrarea centenarului Marii Uniri la 1 Decembrie 2018
(articolul a fost scris în septembrie 2017 - n.r.). Spiritele au început însă
deja să se încingă, săgețile replicilor acide să fie aruncate uneori chiar
împreună cu insulte grele. U.D.M.R.-ul a încercat să profite (de ce nu, dacă
are de cine?) de slăbiciunea guvernului român. Doleanțele udemeriștilor vizau
autonomia etnică, ziua națională a maghiarilor din România la 15 martie, și
alte câteva legate de învățământ și educație, folosirea limbii maghiare în
administrație acolo unde sunt 20% maghiari. Noroc cu atitudinea fermă, în cele
din urmă, a parlamentarilor transilvăneni, care au respins o asemenea ofensivă
din partea maghiarilor, obligându-l pe Liviu Dragnea să se întoarcă la rațiune. Unii maghiari au mers
chiar mai departe în clamarea ostilității, numind anul 2018 „an de doliu”, care
se impune exprimat prin arborarea steagurilor negre alături de tricolor. L-am
numit pe deputatul de Covasna, Kulcsar Jozsef. Avocatul Eckstein Kovacs Peter,
membru U.D.M.R. de formație liberală, prezent în emisiunea de la Realitatea TV
din 22 iunie 2017, pledând pentru aprobarea zilei naționale a maghiarilor chiar
nu înțelege de ce atâta năduf din partea românilor relativ la această zi.
Cu ajutorul
istoricului Augustin Deac să ne întoarcem la 15 martie 1848, care pentru români
înseamnă genocidul orchestrat de Kossuth Lajos, când în județele Covasna și
Harghita au fost „rase de pe suprafațaTransilvaniei 230 de sate românești,
peste 40.000 de români au fost înjunghiați, uciși cu armele sau spânzurați,
alte zeci de mii de români fiind bătuți, schingiuiți și închiși”[1]. Kossuth
„revoluționarul” lupta pentru drepturi exclusive pentru nația sa. În orizontul
său de „revoluționar” nu intrau și drepturile altor nații pentru care s-a
dovedit un tiran criminal. De aceea a trimis unități militare împotriva
românilor răsculați în Munții Apuseni sub conducerea lui Avram Iancu. Așa s-a
operat alipirea forțată a Transilvaniei la Ungaria pentru un an 1848-1849.
Ungaria, țara vecină are ca zi națională 15 martie, care simbolizează nici mai
mult nici mai puțin decât împlinirea de scurtă durată a obsesiei ungurești greu
de vindecat, privind anexarea unui pământ românesc.
Cât de bine
intenționat este acest vecin al nostru o știm bine din istorie. Am mai spus-o
și altădată: România s-a aflat întotdeauna între Scylla și Caribda, adică între
Ungaria și Rusia, ambele cu pretenții teritoriale nefondate, dar fluturate la
ei acasă și în lume, mizând pe ignoranța lumii în materie de adevăr istoric.
Maghiarii se bazează pe memoria scurtă a opiniei publice, care acordă atenție
celor care bat toba mereu și tare. În terminologia la modă, ei operează cu
faked news. Să ne amintim că, în confruntarea dintre români și maghiari din
martie 1990 la Târgu-Mureș, a fost schingiuit țăranul Cofariu, dar media
ungurească a falsificat realitatea, informând chiar pe dos străinătatea și
condamnându-i pe etnicii români de barbarie. Aceasta este strategia standard a
cercetărilor istorice sau a publicațiilor maghiare privind legitimitatea
românilor asupra Transilvaniei.
Ceea ce
știam demult că România este înconjurată de vecini ostili este relevat pe
deplin în cartea lui Larry Watts, With Friends like These (2010). De la țarul
Alexandru I până la Stalin dominația asupra Basarabiei și a Nordului Bucovinei
după Primul Război Mondial sau, în cazul Ungariei, stăpânirea Transilvaniei
rămân o dimensiune constantă, care a însuflețit numeroase acțiuni
antiromânești. Tuturor celor care susțin că România s-a lăsat bătută de toate
vânturile le opunem faptele istorice, care arată fără tăgadă o luptă încordată
a conducătorilor noștri pentru păstrarea integrității teritoriale. Oficialitățile
românești, și aici mă refer și la cele comuniste, au trebuit să străbată o mare
încercată de furtuni, navigând mereu între Scylla și Caribda. În ce-i privește
pe adversarii noștri, să specificăm că indiferent de regim politic, imperial,
fascist sau comunist guvernele lor s-au raliat întotdeauna în jurul hrăpăreței
politici anexioniste și revizioniste.
„Nimic din
ce se întemeiază împotriva adevărului nu poate dăinui”, afirma istoricul martir
Gheorghe Brătianu, care a murit în 1953 în închisoarea de la Sighet.
Dezmembrarea imperiilor german, austro-ungar, rus, turc la finele Primului
Război Mondial atestă cu prisosință profunzimea exprimării aforistice a lui
Gheorghe Brătianu. Acolo unde-și bagă coada demonul minciunii încep demersurile
întortocheate, ascunderea după deget, falsitatea de atitudine, persistența în
eroare. Între istoricii maghiari și cei români pare a fi un dialog între surzi.
Cum dovezile istorice referitoare la
„Ardealul, pământ românesc”, (1944), cum sună titlul cărții lui Milton G.
Lehrer, nu sunt luate în seamă, mai rămâne loc doar pentru un continuu război
psihologic, de dezinformare, hibrid, cum i se mai spune, întreținut de
Budapesta și de reprezentanții minorității maghiare din România.
Deși nu mai
reia teoria roesleriană cu venirea românilor din sudul Dunării, caracterizată
ca „neserioasă, artificială, contradictorie” de Alain Ruzé[2], istoriografia maghiară se căznește să
răstălmăcească istoria românilor. Iată de pildă cum vede prezența românilor în
Transilvania Gergely András în cartea sa Istoria Ungariei[3]. Din punctul de
vedere al istoriei românilor lucrarea este neadevărată prin ceea ce omite, nu
prin ceea ce spune. Ea prezintă o
Transilvanie fără români secole de-a rândul. Campania împotriva Bazinului
Carpatic, zice autorul, începe în 895 e.n., recunoscând că acesta nu a fost
niciodată vid. Dar ungurii când vin în Transilvania dau peste avari, slavi,
moravi, bulgari și franci și nici urmă de români.
Când
amintește despre Anonymus, notarul regelui Bela al III-lea, uită ca prin minune
să arate că acesta a consemnat prezența valahilor în Transilvania la venirea
ungurilor. Autorul susține că popularea Transilvaniei s-a încheiat în secolul
al XIII-lea, dar lasă să se înțeleagă că s-a făcut de către unguri și sași.
Despre prezența românilor în Transilvania menționează doar în secolul al XV-lea
în legătură cu constituirea lui Unio Trium Nationum în 1437, doar pentru a
sublinia că ei au fost excluși din acest pact. Apoi românii nu mai sunt
amintiți până în secolul al XVIII-lea când, zice istoricul, reprezentau
majoritatea absolută în Transilvania, numărând câteva sute de mii și pe
teritoriul Ungariei. Ignorând total dramatica luptă a românilor pentru drepturi
și împotriva maghiarizării, istoricul notează că românii „nu aveau vreo idee
constructivă pentru rezolvarea problemei naționale”[4].
Deși observă
că destrămarea Imperiului Habsburgic a fost cauzată de năzuința popoarelor de
autodeterminare, nu se împacă deloc cu pacea de la Trianon, considerând-o un
„dictat imperialist”, situația Ungariei după Primul Război Mondial fiind impusă
printr-un „act al violenței externe”. Autorul recunoaște că „La 1 Decembrie
(1918) impunătoarea adunare populară românească de la Alba-Iulia declara
desprinderea Transilvaniei și a celorlalte teritorii cu populație românească
ale Ungariei, hotărâre susținută și de către sași” (op. cit. p. 107). Cu toate
acestea insistă că schimbarea a fost ca „un dictat imperialist” și că „decizia
asupra teritoriilor le-a revenit astfel armelor, adică puterilor învingătoare”[5].
Viziunea
Trianonului ca „act al violenței” față de Ungaria, ca dictat deși este
nefondată și contrazisă de faptul istoric, persistă în istoriografia maghiară.
Trianon - 100 Elan, cum se numește grupul de cercetători științifici ai
Academiei de Științe Ungare s-a exprimat că tratatul a condus la „pedepsirea
Ungariei”, la privarea sa de „două treimi din teritoriu și din populație”, după
cum ne informează istoricul Ioan Aurel Pop, rector al Universității
Babeș-Bolyai pe pagina sa de facebook[6].
Pregătit din
timp cu meticulozitate, grupul vrea să intimideze prin canonada de lucrări pe
care le va lansa pentru a susține, nu ne îndoim, lucruri vechi în haine noi,
aceleași obsesii paranoice ale unor inși care nu se pot consola atunci când
pierd, chiar dacă pierderea este perfect justificată și ar fi trebuit demult
acceptată, raționalizată, filtrată de neocortex. Neocortexul ne ajută să ne
vindecăm de sentimentele negative, reacțiile primitive de ură, violență și de
prejudecăți față de out-grupuri. Asemenea reacții au animat oficialitățile din
Ungaria când i-au oprit pe diplomații lor să participe în 2016 la sărbătorirea
Zilei Naționale a României. Absolut întemeiat istoricul Ioan Aurel Pop
mărturisește: „Eu nu mai cunosc un caz similar de inamiciție, de ofensă directă
și oficială în cadrul U.E.”.
Să ne
întoarcem puțin în timp doar pentru a constata existența aceluiași climat de
uneltiri ostile împotriva românilor, imediat după Marea Unire. Să observăm că
nici Ungaria, nici Uniunea Sovietică nu se consolează dupa Marea Unire
realizată de români și continuă a lua măsuri, a crea societăți, brigăzi și
organizații de tot felul, care nu exprimau altceva decât frustrarea enormă
cauzată lor de Pacea de la Trianon. În martie 1925 Biroul Politic Sovietic adoptă
o rezoluție asupra activității din Basarabia, care stabilea strategia și
propaganda pentru redobândirea teritoriului. Măsuri subversive, atacuri
teroriste, acțiuni de subminare a autorității românești în Basarabia, totul
concură spre acest scop. Este sugestiv că Laszlo Dobos, pe numele conspirativ
Louis Gibarti, cominternist vechi s-a implicat intens în propaganda
antiromânească din Basarabia și în pregătirea revoltei de la Tatar-Bunar.
Colaborarea
sovieto-maghiară continuă să funcționeze și în absența lui Bela Kun la cârma
Ungariei. Nu putem sublinia îndeajuns că scopurile revizioniste ale celor două
state, rusesc/sovietic și maghiar s-au manifestat indiferent de regim politic
ca fiind o coordonată esențială a politicii lor externe. Acești vecini doreau cu
ardoare să dezmembreze statul național unitar și suveran al României, cum
probabil unii continuă să o dorească și astăzi. A se lua aminte: lupu-și
schimbă părul, dar năravul ba. Astfel
în 1927, guvernul de la Budapesta a înființat Liga Revizionistă Maghiară și
Federația Mondială a Maghiarilor, organizații prin intermediul cărora să se
stabilească diferite contacte diplomatice, culturale, academice, toate cu
intenția revizuirii Trianonului. Din 1927 până în 1940 Liga a editat 228 de
publicații în 9 limbi, toate axate pe aceeași obsesie.
Grăitor este
faptul că Sandor Csoori, unul dintre fondatorii Forumului Democratic Maghiar în
Ungaria după 1989, devine președinte al Federației Mondiale a Maghiarilor,
organizație înființată în 1927 pentru a emite pretenții teritoriale împotriva
României, Cehoslovaciei și fostei Iugoslavii. Federația Mondială a Maghiarilor
își continuă acțiunile de propagandă și la începutul acestui mileniu, fiind
subvenționată de guvernul maghiar. În octombrie 1919 Miklos Horthy a compus un
memorandum în care arăta că pentru reintegrarea maghiară era necesară
distrugerea României. (Larry Watts, op. cit, p. 98) A pus în aplicare pe deplin
crezul lui după Diktatul de la Viena în Nordul Transilvaniei, când școlile și
bisericile maghiare au devenit instrumente ale acestei propagande iredentiste.
Și astăzi, în mod tendențios, în spațiul public din Ungaria are loc preamărirea
lui Horthy Miklos căruia i s-au ridicat numeroase statui.
Suntem
vinovați de tolerarea exceselor udemeriste, care au devenit politică standard
în România îndată după farsa jucată de episcopul László Tökés, care a avut și
el un rol bine stabilit în contextul loviturii de stat din decembrie 1989.
László Tökés ca și piciorul în ghips al colonelului Stănculescu, ca și
tricourile muncitorești ale fruntașilor „revoluționari” cățărați pe tancul care
se îndrepta la televiziune! Ce mascaradă, ce înşelătorie, ce scamatorii de
bâlci, care au prins o vreme la un popor abia ieșit dintr-un regim totalitar.
Tranzacționismul elitei politice românești este în primul rând cauza crizei în
care s-a ajuns. Să ne amintim că și la confruntarea din martie 1990 de la Tg.
Mureș s-a pornit, între altele, tot de la libertinismul politic al lui Ilici
Iliescu, care le-a îngăduit maghiarilor din România sărbătorirea funestului 15
martie.
Asemenea conducători cocoțați în fruntea
poporului român demonstrează o teribilă indecență față de durerea acestui
popor, pe care ei, infamii nu-l merită! Același libertinism l-a manifestat și
Traian Băsescu față de problema națională. Când la Universitate predă istoria
Lucian Boia, bătându-și joc de eroii românilor, când Horia Roman Patapievici
i-a împroșcat pe români cu insulte greu de reprodus, declarând peste ani apoi
la Realitatea TV că el se consideră un patriot, când Andrei Cornea a scris la
„Tribuna liberă” din revista 22 că „Ardealul a aparținut Ungariei
istorice”[7], să ne mai mirăm de
cruciada antiromânească în curs de pregătire la Budapesta? Noroc cu Gabriela
Adameșteanu care l-a combătut pe Andrei Cornea! Ca să nu mai vorbim de
deșănțata propagandă antiromânească din județele Covasna și Harghita și de
vizitele premierului Orban în aceste județe ca să-i mai dinamiteze împotriva
statului român. Se cunoaște în Europa că nici o politică de deznaționalizare
n-a fost atât de aprigă ca aceea susținută de secole de către Ungaria. În timp
ce minoritatea maghiară a avut nu doar drepturi, ci și privilegii de la 1918
încoace, incluzând și perioada comunistă, minoritatea românească din Ungaria a
fost asimilată. Când oare se vor trezi guvernele românești în relațiile lor cu
românii din afara granițelor țării?
Referindu-se
la demersurile de istorie alternativă, citește falsă, din cauza intereselor
politice din spatele unei asemenea maculaturi, rectorul Universității
Babeș-Bolyai din Cluj, istoricul Ioan Aurel Pop constată cu amărăciune: „Pe
acest fundal trist, pregătit de unii dintre noi înșine, este foarte ușor ca
anumiți factori din afară să combată unitatea românească, actul de la 1
Decembrie 1918, ideea de solidaritate a românilor ca popor și națiune” (sursa:
facebook). Nu ne îndoim o clipă că vor combate adevărul, acesta fiind chiar
scopul înființării pomposului grup Trianon-100 Elan. Se vehiculează acum absurda
idee că valahii și românii ar fi popoare diferite. Cum se face că la 9
octombrie 1781 contele Ignatie Batyányi, episcopul catolic al Transilvaniei a
trimis împăratului Iosif al II-lea un memoriu în care îl avertiza că „dacă nu
va avea grijă ca populația valahă să fie separată, în afară de munți și de
graniță, și de o credință religioasă, atunci această omisiune va avea efecte
grave în cazul unor complicații belicoase cu Poarta sau cu Rusia, datorită
legăturii ortodocșilor între ei și cu puterile ostile; pentru casa ereditară
vor apărea în Transilvania atâția dușmani, câți adepți are episcopul schismatic
(ortodox)”[8].
Același
episcop Batyanyi cere împăratului să stopeze traficul românilor de peste munți,
care veneau la frații din Transilvania: „Călugării ortodocși stabiliți în
Valahia Otomană care vizitează sub diferite pretexte pe locuitorii de dincoace
și le împărtășesc exaltarea, superstiții și fanatism, să fie opriți de la
trecerea graniței”[9]. Mathias Bernath observă că Viena, în ciuda aplicării
uneori a forței, nu a izbutit să întrerupă legăturile românilor ardeleni cu
ținuturile ortodoxe din principate. Autorul citează din jurnalul contelui Clary
comentarii de bun simț făcute în timpul călătoriei viitorului împărat Iosif al
II-lea în Transilvania în vara anului 1773. Contele Clary fusese numit șef al
finanțelor odată cu guvernatorul Mario Joseph von Auersperg, ambii oameni
educați și de o deosebită ținută morală[10]. Acest conte Clary notează: „Acești
sărmani supuși valahi, care indiscutabil sunt cei mai vechi și cei mai numeroși
locuitori ai Transilvaniei, sunt de tot chinuiți, fie ei de unguri sau sași, și
copleșiți de nedreptăți, și astfel, dacă recunoaștem aceasta, soarta lor este
într-adevăr vrednică de plâns, încât este de mirare că au mai rămas atât de
mulți dintre acești oameni și nu au fugit încă toți”[11].
Adevărul
istoric despre români este prezent încă din evul mediu timpuriu atât în cronici
maghiare cât și în cele rusești, în vestigii arhitectonice, în probe
irefutabile pe care doar reaua intenție îl respinge. Mare și profundă este
durerea ungurească, după cum încearcă poetul Ady Endre să ne convingă, când
zice în 1954: „Fără Transilvania nu există nici o Ungarie pentru că
Transilvania a fost întotdeauna adevărata Ungarie” (Larry Watts, op. cit., p.
119). Această obsesie maladivă, care trăiește de decenii în conștiinta
maghiară, reapare și azi la suprafață când administrația de la București face
concesii impardonabile. La aceasta ar trebui să se gandească guvernanții de azi
ai României.
Unitatea
românilor din toate provinciile locuite de ei este remarcabilă, manifestându-se
și la nivelul limbii române. Indiferent de provincie românii se înțeleg între
ei fără dificultate, spre deosebire de nemți, de pildă, ale căror dialecte au
fost adesea o barieră în comunicare. Ideea de unitate politică, culturală,
religioasă și de independență național-statală a reprezentat o constantă a
luptelor seculare ale poporului nostru. Au trecut mulți peste noi, dar
conștiința noastră de români a supraviețuit, cum atât de minunat a spus Simion
Bărnuțiu în Cuvântarea sa din 14 mai 1848: „Venit-au peste noi hunii, dar nu
ne-am făcut huni; fost-am cu avarii, dar nu ne-am făcut avari; venit-au
bulgarii și nu ne-am făcut bulgari; fost-am cu rușii și nu ne-am făcut ruși; venit-au
ungurii și nu ne-am făcut unguri; fost-am cu grecii și nu ne-am făcut greci; cu
turcii și nu ne-am făcut turci; cu slavii și nu ne-am făcut slavi. Am rămas
ce-am fost dintotdeauna - Români”[12] . (Waterford, Michigan, 1 iulie 2017)
-------------------------------------------
[1] Opinia națională, Monstruosul
genocid din 1848 împotriva românilor transilvăneni, nr. 86, 20 martie 1995, p.7.
[2] Carmen Andras, Acești latini din
Carpați.
[3] Asociația Culturală Haaz Reszo,
Odorheiul Secuiesc, 1993, trad. Herman Gusztav.
[4] op. cit. p. 83.
[5]Ibidem, op. cit. p. 107.
[6]
https://www.facebook.com/ioanaurel.pop
[7] A. Plămădeală, Gânduri de
frumuseți albe, Sibiu, 2004, p. 149.
[8] Mathias Bernath, Habsburgii și
începuturile formării națiunii române, Dacia, Cluj-Napoca, 1994, pp. 255-256,
cf. Antonie Plămădeală, op. cit.).
[9] Ibidem.
[10] Ioan Cismaș, Duritatea
opresiunii maghiare i-a uimit și pe împărații habsburgi, Cuvântul liber, 2
iulie, 2017.
[11] Mathias Bernath, op. cit. p.
241.
[12] Antonie Plămădeală, op. cit., p.
88.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu