duminică, 7 iunie 2026

Ion COJA - „Trebuie o luptă serioasă împotriva elementelor fasciste”

 



„Trebuie o luptă serioasă împotriva elementelor fasciste”

Ion COJA

1 septembrie 2025

 

„Trebuie o luptă serioasă împotriva elementelor fasciste evreieşti, în primul rând.”
12 iunie 2019|Doctrină naţionalistă, Holocaust
Cine au fost criminalii? Evreii sefarzi sau evreii askenazi (kazari)?
Publicat de Ion Coja in Legionarii în eternitate, Marele Manipulator pe 23.09.2013 | 56 comentarii
Se pare că Evreii asasinați la „Pogromul din București” erau sefarzi!

Cu câteva luni în urmă, într-un text pus pe blog – www.ioncoja.ro , apelam la cititorii mai informați care mă puteau ajuta să lămuresc în ce împrejurări a dispărut din București Sinagoga sefardă (sau de rit spaniol) CAHAL GRANDE, vestită ca o bijuterie arhitectonică și foarte veche, ridicată în 1818. Mai este azi pomenită ca să se dea vina pe legionari pentru incendierea și distrugerea ei în ianuarie 1941. Nu am primit nicio informație de la vizitatorii blogului, așa că m-am dus pe Google, dar mare lucru nu am aflat. Cea mai amplă relatare sună cam așa:

„La Cahal Grande a venit la 21 ianuarie o trupă legionară condusă de preotul Brigadeu. Trupa s-a fortificat în templu și a așteptat armata, dar armata n-a venit. Legionarii au început să jefuiască și să devasteze templul în care erau opere de artă evreiască dintre cele mai frumoase din Europa. Cărțile de religie, biblioteca antică și sulurile cu Tora au fost adunate în centrul templului și li s-a dat foc. Mai târziu, în seara zilei de 22 ianuarie, legionarii au adus o cisternă de benzină cu care au dat foc clădirii. Ei au oprit pompierii nepermițându-le să stingă focul. Martorul ocular, procurorul militar avocat I.N. Vlădescu a declarat, în cadrul mărturiei depuse laTribunalul Poporului din București: „Templul spaniol semăna cu o torță gigantică care lumina lugubru cerul capitalei. Legionarii dănțuiau drăcește în bătaia focului, cântând aria «tinereții legionare» în timp ce izbeau, în furia lor sălbatică, cu tocurile ciubotelor, trei femei despuiate, pentru a le da pradă flăcărilor. Nenorocitele victime, în dureroasa lor disperare, tăiau văzduhul cu urlete de sfâșietoare durere” („Jurnalul de Dimineață” din 21 ianuarie 1946).”

Relatarea din „Jurnalul de Dimineață” a fost dovedită ca neavând nicio valoare propriu zisă, persoana acestui I.N Vlădescu fiind inventată în redacția publicației care l-a făcut oareșicum celebru, numele său fiind pomenit și în legătură cu episodul Abatorul, episod despre care am convingerea și suficiente dovezi că a fost și el inventat.

Subiectul acestor rânduri nu este nevinovăția legionarilor în ce privește Abatorul și „rebeliunea”. Așa cum sugeram și pe blog, când am făcut cerut de la vizitatori informații suplimentare despre sinagoga sefardă, mă bate tot mai insistent gândul că evenimentele din ianuarie 1941, numite de unii mercenari ai scrisului pogrom, nu pot fi înțelese în lipsa lor de logică dacă nu ținem seama de conflictul clasic, dar mereu uitat sau ignorat, dintre evreii sefarzi, de rit spaniol, și evreii așkenazi sau kazari. Mereu uităm, când vorbim de un evreu, să precizăm: sefard sau kazar? Omisiune fatală! Care ne bagă în ceața cea mai deasă și nu mai înțelegem nimic din istoria evreilor!

Între unii și alții, între sefarzi și așkenazi, mocnește un conflict care nu prea se lasă văzut din afară. Iar când acest conflict dă în clocot și generează victime printre evrei, evreii se pricep să întoarcă lucrurile în așa fel încât vinovați să fie mereu scoși indivizi care nu aparțin lumii evreiești, de regulă persoane din populația autohtonă. Tot mai insistent apare ideea că însuși măria sa Holocaustul a fost, în multe privințe, o afacere evreiască, adică evreii numărându-se nu numai printre victime, ci și printre inițiatorii Holocaustului! Printre cei care l-au conceput și înfăptuit!

Mă limitez la un singur detaliu edificator: listele cu evreii care mergeau în lagărele de exterminare au fost alcătuie de liderii comunității evreiești! Ei au făcut selecția!… Căci în nicio localitate nu au fost trimiși la moarte toți evreii, ci numai unii… Care?

Cu ceva ani în urmă, un evreu kazar, sculă mare în America, i-a declarat unui prieten comun, român, să nu-i mai amestece pe kazari cu evreii biblici, cu sefarzii, făcându-i precizarea:„95% dintre cei pe care voi îi numiți evrei, suntem noi, kazarii! Ceilalți sunt pe cale de dispariție. Nu mai contează!”

Gândul că în timpul rebeliunii „legionare” s-a făcut „o reglare de conturi” între evreii sefarzi și cei kazari mi-a venit însă de la soarta sinagogii Cahal Grande. M-am mirat că, deși era cea mai frumoasă și mai veche sinagogă de mari dimensiuni din România, nu a fost reparată și repusă în circuitul cultic. M-am gândit că incendiul provocat de legionari nu putea să distrugă o clădire din piatră sau cărămizi. Iar povestea cu pompierii pe care legionarii i-au împiedicat să intervină nu poate fi crezută. Poate fi luată în seamă ca diversiune, care să explice amploarea distrugerilor, dar nu legionarii i-ar fi putut împiedica pe pompieri să intervină. Deci nu legionarii au distrus-o! Nu legionarii au incendiat-o! Dar cine atunci?! Simplu: organizatorii rebeliunii!

De ceva vreme, este dovedit faptul că în timpul rebeliunii s-a desfășurat o amplă diversiune pusă la cale de Eugen Cristescu, șeful Siguranței, în bună înțelegere cu reprezentanți ai Partidului Comunist din România. Adică în bună înțelegere cu reprezentanți ai evreilor! Este o concluzie greu de evitat sau de combătut. Câștigă teren de la o carte la alta scrise pe acest subiect. Numai că această concluzie nu este suficient de …concludentă: da, erau evrei comuniștii cu care s-a înțeles Cristescu, dar ce fel de evrei? Sefarzi sau așkenazi?

Din câte am „mirosit” eu, evreii sefarzi erau mai aristocratici, mai avuți, mai școliți, mai educați, mai rafinați etc. Majoritatea evreilor comuniști erau kazari, erau mai „proletari”, mai ahtiați după „lupta de clasă”! Nu este exclus ca între cele două categorii de evrei să fi existat și resentimente de ordin social, economic!

Așadar, evreii cu care a căzut la pace Cristescu, ca să facă împreună un război, o „rebeliune” împotriva legionarilor, se pare că au fost evrei kazari! Ura lor față de evreii sefarzi ar explica cel mai bine soarta pe care a avut-o sinagoga Grande Cahal… Erau kazarii geloși cumva pe vechimea și frumusețea templului?!…

Rebeliunea s-a încheiat cu uciderea a 120 de evrei! Dar și cu moartea unui număr mult mai mare de români, de legionari mai ales. Mult mai mare ca în statisticile oficiale. Numai pe acest motiv și ar trebui să renunțăm la cuvîntul pogrom. Într-un pogrom victimele sunt numai sau aproape numai de o singură parte, a celor agresați!…

Să ne întrebăm din nou, despre cei 120 de evrei, evrei evrei, dar ce fel de evrei: sefarzi sau kazari?

N-am știut sau, mai exact spus, mintea mea nu s-a oprit asupra unui detaliu: evreii sefarzi, atunci când pot, își amenajează nu numai sinagogi proprii, ci și cimitire. Într-un oraș mare, cum este Bucureștiul, cu zeci de mii de evrei în anii aceia, unele cimitire sunt sefarde, celelalte nu știu dacă sunt sau se numesc kazare ori askenaze! Dar nu sunt sefarde. Numai unele sunt sefarde! Celelalte, nu! Sunt probabil „mixte”!

Știam că toți evreii uciși în ianuarie 1941 au fost înmormîntați la un loc, în același cimitir!

Dar abia acum dau importanță numelui: cimitirul sefard! Și mă întreb: toți cei 120 de evrei uciși în ianuarie 1941 au fost evrei de rit spanilor, evrei sefarzi?

Dacă evreii, ei înde ei, dau atât de mare importanță distincției sefard-kazar, încât se astrucă(!) în „locații” diferite, această regulă a funcționat oare și atunci când au fost îngropate victimele „pogromului”? E posibil să se fi făcut o excepție atunci și, deoarece muriseră împreună, acei evrei să fie îngropați la un loc! Kazari și sefarzi unul lângă altul!

Nu știu ce instanță neutră și în ce fel ar putea stabili ce soi de evrei sunt cei 120 de evrei îngropați la un loc în cimitirul sefard. Nu m-ar mira să aflu că regula s-a respectat, așa că în cimitirul sefard se află numai evrei sefarzi! În cazul acesta discuția despre vinovăția legionară s-ar încheia și s-ar deschide alta, despre vinovăția kazară! Nu ar fi acesta singurul motiv pentru care să ne întrebăm mai departe: câți dintre evreii care au organizat în România un veritabil holocaust anti-românesc sunt sefarzi și câți așkenazi? Sefardă a fost Ana Pauker sau kazară? Dar Nicolski? Dar Tismăneanu sau Oiștenii? Dar Mircea Albulescu? Dar…

(Nu omit, ba dimpotrivă, informația ce ne vine de la Petre Pandrea, cum că multe dintre cadavrele de evei adunate de pe străzi și din păduri au fost din vreme pregătite… Și îndelung fezandate la morga Institului Medico-Legal. Ceea ce explică cel mai bine ținuta atât de regulamentară a celor mai multe cadavre: goale pușcă! Dar vom examina cu altă ocazie această ipoteză!)

* * *

*

Zilele trecute mi-am propus să mai citesc o dată volumul I din Cartea Neagră, dar să-l „lecturez” metodic, cu creionul în mână, având trează atenţia spre a descoperi (1) în ce fel autorul se contrazice pe el însuşi şi (2) în ce măsură pot fi găsite confirmări – desigur, involuntare, pe care autorul le aduce ipotezei „noastre”, ipotezei că în ianuarie 1941 o bună parte din evenimentele cuprinse în ceea ce unii numesc azi „pogromul de la Bucureşti” sunt de fapt materializarea unei diversiuni la a cărei organizare şi desfăşurare lideri evrei importanţi, precum şi o parte dintre „victime”, şi-au dat concursul. Închei această lectură cu o concluzie: dacă procedam de la bun început aşa, citind cu maximă atenţie textul, nu ar fi fost greu să găsesc ceea ce am căutat apoi aiurea. Aş zice că Matatias Carp a fost cât se poate de corect şi ne-a spus tot adevărul, dar nu ni l-a servit „mură-n gură”, iar noi nu ne-am priceput să decriptăm corect mesajul său! Iată acest mesaj:

Lucrul cel mai important pe care l-am scăpat, l-am trecut cu vederea, este acela că însuşi Matatias Carp ştie, recunoaşte şi ne informează, corect, că nu legionarii au organizat şi declanşat rebeliunea, ci autorităţile. Textul este inechivoc, la pagina 73: „De aceea,provocând rebeliunea, care în acel moment periculos a scăpat populaţia evreiască de la exterminare, generalul Antonescu nu a fost însufleţit de vreun îndemn generos sau umanitar cu privire la cei ce erau atunci cele mai apăsate victime ale legionarismului. A provocat rebeliunea pentru că avea nevoie de dânsa.” Aşadar, Ion Antonescu „a provocat rebeliunea pentru că avea nevoie de dînsa”!! Spus cât se poate de clar! Deci, prima concluzie: nu legionarii au provocat rebeliunea! Drept care sintagma „rebeliunea legionară” nu este corectă. Legionarii nu au avut controlul „rebeliunii” devreme ce nu ei au organizat-o şi declanşat-o!

Paginile 74-75 sunt paginile care trebuie citite cu atenţia cea mai mare. Mai întâi se face o succintă descriere a ostilităţilor. Matatias Carp separă desfăşurarea rebeliunii „în sectorul nordic al Capitalei ţării”, de felul cum „s-a desfăşurat rebeliunea în cealaltă emisferă a oraşului”. Spune „că nu a fost nevoie de cine ştie ce desfăşurare de forţe” pentru a-i scoate pe legionari din centrele lor de rezistenţă: „Când Generalul s-a hotărît să lichideze rebeliunea, n-a avut nevoie decât de câteva ceasuri: de la orele 2 p.m. până spre noapte.” Care au fost „centrele de rezistenţă legionară”? „Prefectura Poliţiei Capitalei, Direcţiunea Generală a Securităţii Statului, Cazarma Gardienilor publici, Casa Verde din str. Roma, Sediul Corpului Muncitoresc Legionar din str. Călăraşi etc.” Cu alte cuvinte, Matatias Carp confirmă toate sursele legionare care afirmă că în ianuarie 1941, în timpul rebeliunii, legionarii nu au atacat pe nimeni, ci au mărşăluit prin centrul Capitalei, scandând lozinci anti-masonice (sau iudeo-masonice), apoi s-au baricadat în clădirile pe care le administraseră până atunci, de unde, fără să opună o rezistenţă serioasă, au fost scoşi de armată, „împleticindu-se în lungi şi dezgustătoare convoaie printre santinele”. Câţi au fost aceştia? „Câteva mii”. Confruntarea dintre legionari şi armată s-a lăsat cu „câteva victime căzute de o parte şi de alta în luptă dreaptă(sic!), câteva geamuri sparte, câteva ziduri zdrelite de schije, un oficiu public jefuit şi incendiat, câteva birouri publice răvăşite (…)” care astfel „au marcat sfârşitul „erei legionare”, pe care Horia Sima o anunţase emfatic în mesajul său de anul nou.”

În continuare, la pagina 75 textul descrie jaful şi prăpădul la care este supusă „cealaltă emisferă a oraşului, acolo unde bolnave tradiţii au făcut să se îngrămădească, una lângă alta, aşezările evreieşti. (…) Deşi sectorul cel mai ameninţat, ştiut ca atare de cei ce au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească, totuşi nimeni nu s-a îngrijit să ia din vreme vreo măsură de pază, dacă nu a avutului, cel puţin a vieţilor omeneşti. Din indolenţă sau cu dinadinsul (s.n.), o populaţie de aproape o sută de mii de oameni a fost lăsată pradă bestiilor dezlănţuite.” Este, probabil, fraza cheie a Cărţii Negre. Invit onor cititorii s-o mai …lectureze (oribile dictu!) o dată, pentru a trece apoi la o analiză de text atentă. Nu zăbovim prea mult asupra expresiei „bolnave tradiţii”, care nu pare a fi critică la adresa bucureştenilor, ci a evreilor bucureşteni, traiul în ghettou fiind o tradiţie evreiască. Iar la Bucureşti nu se poate vorbi chiar de un ghettou. Starea de spirit exagerat de normală (sic!) a localnicilor îi va fi împiedicat pe evreii bucureşteni să-şi urmeze genotipul și să se ghettoizeze…

Importantă, extrem de importantă este secvenţa care urmează, în care sunt pomeniţi „cei ce au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească”. Cine sunt aceştia? În nici un caz legionarii. Ci sunt unii care au ştiut bine că „sectorul cel mai ameninţat” era cartierul evreiesc şi care au neglijat, „din indolenţă sau cu dinadinsul”, „să ia din vreme vreo măsură de pază”. Din tonul de reproş care li se face acestora, deducem că ei aceştia, care au făcut totul pentru ca rebeliunea să izbucnească, nu aveau cum să fie legionarii, ci unii care aveau anumite obligaţii faţă de cartierul evreiesc, dar „din indolenţă sau cu dinadinsul”„totuşi nimeni nu s-a îngrijit să ia din vreme vreo măsură de pază”. Din acest „totuşi” se înţelege limpede că „cei care au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească” ar fi trebuit, ar fi avut obligaţia să se gândească şi la securitatea evreilor, „să ia din vreme vreo măsură de pază”. Mi se pare evident că Matatias Carp nu are astfel în vedere nici măcar autorităţile, ci reproșul său îi vizează pe niște evrei. Evrei de care? Sefarzi sau așkenazi?…

Coroborând pagina 75 din Cartea Neagră cu documentele descoperite şi publicate de Vladimir Alexe, rezultă clar că (1) cei vinovaţi de indolenţă faţă de populaţia evreiască a cartierului evreiesc aparţineau acestei populaţii, erau evrei, şi că (2) înscenarea pusă la cale cu concursul acestor evrei a fost realizată cu un exces de elan distructiv, cu un surplus categoric de victime, atât bunuri materiale, cât şi vieţi omeneşti. Matatias Carp îi bănuiește pe evreii comuniști că „cu dinadinsul”, adică profitând de înghesuială, au provocat pierderi de „vieți omenești” printre evrei! Ce fel de evrei, dacă cei vinovați de producerea acestor crime erau evrei comuniști, adică kazari?

Caracterul aluziv al reproşului, descifrabil numai pentru cei în temă, iar nu pentru cititorii de duzină ca alde subsemnatul, este elementul care ne face să credem că cei vizaţi de reproşul lui Matatias Carp, la acea dată secretar general al Uniunii Comunităţilor Evreeşti din Vechiul Regat, erau evrei cu rang important în comunitatea evreiască. Este un reproş adresat pe un ton aproape „tovătășesc”, unor colegi din fruntea evreimii româneşti, adresat acelor evrei care, în colaborare cu oamenii lui Eugen Cristescu, au declanşat rebeliunea. Căci, se mai înţelege şi asta din textul de la această pagină 75, Antonescu a provocat rebeliunea, a avut nevoie de ea, dar alţii „au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească”. Iar aceşti alţii, după modul voalat şi aluziv în care se referă la ei autorul, nu pot fi decât nişte lideri ai evreilor, bine cunoscuţi de autor, colegi sau tovarăşi ai acestuia. Au făcut ei o treabă bună, nimic de zis, dar o puteau face mult mai bine dacă nu dovedeau oarece indolenţă și maimultă grijă pentru bucureștenii din „sectorul cel mai amenințat”!! …Cam acesta pare înţelesul ciudatelor vorbe ale lui Matatias Carp.

Acest reproş (sau atac?) al autorului la adresa liderilor evrei care au negociat rebeliunea cu Eugen Cristescu şi au participat la organizarea şi desfăşurarea rebeliunii, mă determină să nuanţez ipotezele deja formulate: o parte cel puţin din crimele invocate s-ar părea că au fost chiar crime crime, adică au existat şi evrei ucişi în acele zile. Dar nu de legionari, ci „de bandele ucigătoare şi jefuitoare” revărsate din periferie. Se înţelege, citind printre rânduri, că aceste bande au scăpat de sub controlul celor care le-au organizat şi le-au dirijat la început. Pe aceşti organizatori îi vizează cu discreţie reproşurile lui Matatias Carp. El nu putea să le spună propriu zis pe nume şi nici să fie prea explicit, căci ar fi însemnat să dea în vileag lucruri extrem de neplăcute pentru comunitate. Dar măcar atâta şi-a putut permite: acest reproş aluziv, pe care nu-l puteau înţelege decât cei dinlăuntrul afacerii… Din interiorul comunității!

Și întreb: ca organizatori ai rebeliunii, evreii comuniști (citește Kazari) au decis și ce evrei să cadă victime reale sau închipuite ale rebeliunii! Pe care evrei i-au ales să fie victime adevărate? După ce criteriu i-au desemnat?

*

Altminteri, ideea că evreii hăituiesc și ucid alți evrei pentru a-și atinge un scop numai de ei știut nu trebuie respinsă ca fiind absurdă. Se știe bine azi că evreii sioniști, pentru a-i convinge pe evreii normali (sic!) să-și părăsească rosturile și să emigreze în Palestina au conceput o vastă strategie de persecutare a evreilor în țările unde se aflau și trăiau în bună pace cu localnicii. În primul rînd în țările arabe învecinate, unde de sute de ani, dintotdeauna, evreii trăiau protejați și privilegiați de legile musulmane! Evreii din aceste țări s-au trezit terorizați și siliți, în final, să emigreze în Palestina! Dar teroarea anti-semită nu era opera autorităților, ci a unor echipe de evrei sioniști! Povestea aceasta atât de urîtă este bine documentată pentru țările arabe.

Cât privește evreii din Europa de Est, pentru a-i face să-și părăsească avutul și tihna vieții pe care o duceau, evreii de rând au fost supuși mai ăntâi la un Holocaust de toată frumusețea, care însă nu s-a dovedit a fi suficient pentru a-i dezrădăcina! A mai trebuit să se instituie o nouă ordine soacial-politică, prin care viața evreilor, împreună cu a celorlalți concetățeni, să devină insuportabilă! Aceasta a fost una din rațiunile „implementării” comunismului în Europa de Est, unde – în Rusia, Polonia și România, trăiau cei mai mulți evrei! Plecarea evreilor din aceste țări a asigurat înființarea Israelului!

În acest noian de suferință evreiască, cele întâmplate la București, cu „numai” 120 de morți, și nici aceștia sigur evrei!, contează cât un pahar – e drept, de sânge!, într-un ocean. Tot de sânge…

Nota bene: Unii spun că evreii „s-au omorît între ei”! Nu este corect, nu s-au omorît între ei, ci unii evrei i-au ucis pe alți evrei, cu victime numai de o singură parte a conflictului. Se pare că evreii sefarzi au fost ciuca bătăilor!…

În orice caz, când s-a pus problema emancipării evreilor din Franța, s-a ivit o problemă: emanciparea căror evrei? A tuturor în niciun caz, evreii kazari urmând să fie exceptați de la emancipare, la cererea celorlalți evrei, autentici, care le contestau evreitatea!… Contenciosul adversității dintre sefarzi și kazari este vechi și încărcat, nu ar fi nicio mirare ca „pogromul” din ianuarie 1941 să fie o filă din această istorie însângerată, dar și trucată totuși!…

În plus, se pare că lumea evreiască este agitată și de alte adversități intestine, care duc la conflicte în care deseori sunt atrași și ne-evreii, de obicei pe postul de fraieri, masă de manevră sau carne de tun pentru revoluții și războaie din care mereu au pierdut! Chiar și atunci când istoria i-a poclamat învingători!

***

*

…Să recitim şi descrierea „pogromului”: „Cartierele evreieşti au fost invadate de bandele ucigătoare şi jefuitoare, o dată cu primele semne ale răzmeriţei, ba chiar mai înainte. Începând de marţi, pe la vremea prânzului, până către revărsatul zorilor de vineri, decimultă vreme după capitularea rebelilor (s.n.), bunurile şi vieţile evreieşti au stat sub puterea pistolului, a târnăcopului şi călcâiului legionar. Aproape 70 de ore, o masă ce cuprindea câteva zeci de mii de oameni, bărbaţi, femei şi copii, n-au avut altă preocupare decât maltratarea, distrugerea, incendierea, furtul şi asasinatul.

Atacul s-a produs concomitent în toate cartierele şi împotriva tuturor obiectivelor.(…) Periferia a revărsat în zilele acestea spre mahalalele evreieşti pe toţi amatorii de bunul altuia sub scutul celei mai sigure impunităţi.”(s.n.)

Aşadar, rebeliunea a continuat şi multă vreme după capitularea legionarilor! Ce poate asta să denote altceva decât faptul că legionarii nu aveau nici o legătură cu „bandele ucigătoare şi jefuitoare”?! Iar informaţia că acele bande acţionau „sub scutul celei mai sigure impunităţi” devine decisivă: legionarii erau ultimii care puteau oferi impunitate cuiva. Cum să-ţi mai închipui că legionarii, deja arestaţi majoritatea („câteva mii”), mai puteau proteja ei pe cineva?! S-ar fi protejat pe ei înşişi dacă ar mai fi putut! Repet, citită atent, pagina 75 a vestitei cărţi, spulberă tot restul cărţii. De ce o fi scris-o domnul Carp?…

Un alt moment de sinceritate involuntară(?) a autorului se produce atunci când recunoaşte rolul pe care comunitatea evreiască din România a înţeles că trebuie să-l joace după 5 septembrie 1940: anume să facă tot ce era posibil pentru a-i învrăjbi pe legionari şi generalul Ion Antonescu. Citez de la pag. 71, pagină revelatorie şi ea: „Regimul legionar s-a prăbuşit în sânge şi cenuşă şi unul din elementele care au contribuit la această prăbuşire a fost activitatea conducerii evreieşti (s.n.). (…) Încă din luna octombrie, numai după câteva săptămâni de guvernare laolaltă, Antonescu şi Horia Sima îşi trimiteau reciproc în scris ameninţări cu falimentul regimului şi al ţării şi azvârleau unul asupra celuilalt, răspunderea dezastrului. Discordia aceasta trebuia cu orice preţ întreţinută. (s.n.) Chiar dacă se întrezăreau pericolele şi suferinţele pe care o eventuală convulsie le-ar abate asupra tuturor, ea trebuiaprovocată, (s.n.) pentru că în acel moment cealaltă alternativă era prăbuşirea ţării şi exterminarea totală a populaţiei evreieşti.” Aşadar, conducerea evreiască a considerat că este nevoie absolută de „o convulsie”, în urma căreia discordia dintre general şi legionari să ducă la un divorţ total, fiind perfect conştientă că o asemenea convulsie, care să-i scoată de la guvernare pe legionari, ar putea abate asupra tuturor (evreilor) mari pericole şi suferinţe. Dar ea, dumneaei convulsia, „trebuia provocată”. Cum poate fi interpretat acest text altfel decât ca o recunoaştere a rolului pe care l-a jucat „conducerea evreiască” în planificarea, organizarea, declanşarea şi desfăşurarea rebeliunii, a „convulsiei”?!

„Discordia aceasta (dintre Antonescu şi legionari) trebuia cu orice preţ întreţinută”, zice Matatias Carp. Iar preţul a fost în primul rând minciuna, sutele de reclamaţii împotriva legionarilor cu care conducerea evreiască l-a bombardat pe General. Reclamaţii nefondate, false, incorecte, dar numărul lor mare făcea dificilă verificarea fiecăreia. Conform dictonului „calomniaţi, calomniaţi, ceva tot rămâne!”, şi au rămas în arhive acele reclamaţii mincinoase până în ziua de azi, când sunt interpretate ca documente istorice, dovezi ale sălbăticiei legionare… La data aceea însă, cu fiecare memoriu mincinos – consemnează Matatias Carp,„s-a mai rupt un fir din legăturile şubrede dintre General şi Mişcarea Legionară. Conducerea evreiască a continuat această acţiune până în ultimul moment”.

…Să ne amintim puţin în ce condiţii tragice pentru România s-a ajuns, ca unică soluţie politică posibilă, la colaborarea dintre General şi Mişcarea Legionară. Eram o țară înjumătățită, umilită, descurajată! Câte speranțe și-au pus românii în venirea la guvernare a legionarilor! Și cât de mult a regretat fiecare voitor de bine al acestui neam românesc ruptura dintre General şi tineretul legionar! Ce şansă mare pentru români s-a irosit atunci, nefructificată?! Poate că cel care a regretat cel mai mult acest divorţ sângeros a fost Ion Antonescu însuşi. Acum aflăm cine a fost artizanul principal al acestui dezastru naţional românesc: conducerea evreiască, din care făcea parte şi Matatias Carp!… Se adaugă astfel o pagină nouă şi neaşteptată la inventarul crimelor şi trădărilor de care de-a lungul istoriei românii au avut parte din partea evreilor! (…Mă rog, a unor evrei, unii mai lideri, mai kazari?)

Rebeliunea legionară a fost aşadar opera „conducerii evreieşti”, care a dus astfel până la capăt acţiunea fundamental anti-românească de a-l separa pe Antonescu de legionari, de a-i scoate pe legionari de la guvernare şi de a-i compromite prin crimele şi ororile din ianuarie 1941, crime care nu s-au produs niciodată sau, de se vor fi săvârşit, nu legionarii le-au făptuit.

Rămâne deci cum a spus Ţuţea: Legionarii nu au omorît niciun evreu!

Cartea Neagră ne mai oferă o şansă de a ne dumiri ca lumea la pagina 93:

„5 octombrie 1940.

Un nou comunicat semnat de conducătorul statului, arată starea de ameninţare permanentă în care se găseşte populaţia evreiască. Textual, comunicatul spune, între altele:

„Unele elemente îmbrăcate clandestin în cămaşă verde (…) merg din casă în casă şi din întreprindere în întreprindere, în capitală şi în ţară, pentru a ameninţa, a teroriza şi a stoarce bani”.

Informaţia că unii derbedei îmbrăcau „clandestin” cămaşa verde ne pune pe gânduri. Mai întâi ne amintim că după numai câteva luni, în ianuarie 1941, circa 30.000 de cămăşi verzi, procurate de evreul comunist Constantin David din URSS (vezi Ion Coja, Legionarii noștri, pag. 209), au fost îmbrăcate de „bandele ucigătoare şi jefuitoare”, recurgându-se astfel la un truc diversionist, exersat deja, precum se vede, cu câteva luni înainte de diversiunea cea mare din ianuarie, confirmând-o ca diversiune!

Cel mai plauzibil este ca acele „elemente” să fi fost evrei! Ipoteza ne este sugerată şi de documente comuniste de mai târziu. Într-o şedinţă a Comitetului Central al Partidului Comunist din România, ţinută în 5 octombrie 1945, ședință „care se referă la populaţia evreiască”, printre multe alte accente şocant de critice la adresa evreilor, înregistrăm şi dezvăluirea făcută de Vasile Luca cum că mulţi evrei după 23 august 1944 „s-au îmbrăcat în haine ruseşti şi au luat vitele de la ţărani”! (Vezi Teodor Wexler şi Mihaela Popov,Anchete şi procese uitate 1945-1960, vol.I, pag. 26.) Mai citez o dată: evreii – firește, unii evrei, „s-au îmbrăcat în uniformele militarilor ruși și au devastat gospodăriile țăranilor români”!…

Aşadar stratagema, sigur de nişte evrei efectuată în 1945, de ce nu i-ar fi avut ca executanţi tot pe evrei în ianuarie 1941 sau in octombrie 1940?!… Oricum, să îmbraci cămaşa verde legionară şi să comiţi acte de abuz şi jaf, era un gest menit să şubrezească legăturile dintre legionari şi General. Se încadra perfect în strategia „conducerii evreieşti”.

Să menţionăm că în timpul războiului, în zonele ocupate de germani, politrucii sovietici, în majoritate evrei, sub conducerea unuia numit Leonid Brejnev, au organizat mici grupuri de diversiune: indivizi îmbrăcaţi în uniforme militare nemţeşti, care săvârşeau felurite acte criminale împotriva populaţiei civile, pentru a compromite relaţiile dintre această populaţie şi armata germană, pentru a sădi ură şi neîncredere faţă de germani şi pentru a împiedica astfel colaborarea armatelor de ocupaţie cu populaţia locală… Truc clasic, dar niciodată folosit de români.

Un cuvînt în plus despre documentul citat mai sus: este deosebit de important. Nu ne mirăm că a rămas necunoscut până la data când Teodor Wexler l-a publicat. În acest document găsim informaţii şi menţiuni cu totul neaşteptate despre Transnistria, în totală contradicţie cu afirmaţiile din Cartea Neagră, vol.III. Astfel, la un moment dat Vasile Luca spune în plină ședință aliderilot comuniști, majoritatea evrei: „Antisemitismul nu-l combaţi scoţându-i pe evrei din lagăr şi punându-i în fruntea tuturor (…) Au venit evreii din lagăr şi în scurt timp au devenit milionari (…) nu prea sunt evrei deportaţi în Ardeal care au rămas în mizerie. Au devenit arhimilionari. (…) Apărem noi (adică comuniştii – n.n.) şi punem toate organele de conducere, şi în fruntea administraţiei – elemente evreieşti. (…) Şi atunci s-a spus: Ce este aici, este un stat evreiesc sau un stat românesc? (…) Şi ce au făcut evreii din lagăre? Au venit cu saci cu ruble. (s.n.) Au cumpărat ruble cu 5 lei şi le-au vândut cu suta apoi. (…) Trebuie o luptă serioasă împotriva elementelor fasciste evreieşti, în primul rând.”

Lăsăm pentru altă ocazie comentariul acestui document publicat pentru prima oară de Teodor Wexler, un evreu care cunoştea bine adevărul despre Transnistria. Soţia sa s-a numărat printre evreii strămutaţi peste Nistru… Şi niciodată nu a găsit de cuviinţă să reclame „infernul” transnistrean. Evrei normali, aș zice.

În concluzie, Cartea Neagră, din motive greu de înţeles, la o lectură atentă ne oferă suficiente date pentru a putea fi citată în sprijinul tezei „noastre”: conducerea evreiască din România a fost implicată ca principal actor şi beneficiar al „rebeliunii legionare”. Spun beneficiar, căci aşa consideră Matatias Carp alungarea legionarilor de la guvernare, ca pe un triumf al „conducerii evreieşti”. Și ne întrebăm:

Aveau oare nişte minoritari etnici dreptul să se amestece atât de adânc în destinul şi împotriva intereselor fireşti ale poporului care le oferise găzduire şi protecţie? Mai ales în condiţiile în care cu numai câteva luni înainte, la cedarea Basarabiei, alţi evrei, de peste Prut, dăduseră dovadă de cea mai dezgustătoare lipsă de loialitate faţă de statul şi de poporul român!… Aşadar, în ianuarie 1941, cu ocazia „pogromului” de la Bucureşti, nu evreii au fost victimele legionarilor, ci legionarii, şi o dată cu ei întreg neamul românesc, au fost victimele „conducerii evreieşti”!

Buriaș, 21 septembrie 2013-09-21










ADRIAN MUNTEANU - Poem 47

 













Ben Todica - ÎNTRE FRICĂ ȘI LIBERTATE VIZIONEAZA UN FILM

 



ÎNTRE FRICĂ ȘI LIBERTATE VIZIONEAZA UN FILM

Eseu despre putere, manipulare și destinul conștiinței umane

Ben Todica

 


PROLOG

Ceea ce se petrece astăzi nu este o simplă criză a istoriei, ci o schimbare de natură a raportului dintre om și lume.

O specie întreagă este împinsă, lent și aproape invizibil, către o răscruce decisivă: fie își recapătă conștiința de sine, fie acceptă o nouă formă de dependență totală, mai subtilă decât orice sclavie anterioară.

Nu mai este vorba de lanțuri vizibile, ci de structuri invizibile de influență, de administrare a fricii și de modelare a comportamentului.

 


I. NOUL TIP DE PUTERE

Tirania modernă nu mai are nevoie de ziduri.

Ea nu mai ridică închisori, ci creează sisteme. Nu mai impune direct, ci orientează. Nu mai interzice, ci condiționează.

Puterea contemporană trăiește în fluxuri de informație, în rețele financiare și în algoritmi care cunosc omul mai bine decât se cunoaște el însuși.

Visul oricărei forme de dominație a fost întotdeauna același: controlul asupra comportamentului uman. Diferența este că, pentru prima dată în istorie, mijloacele tehnice permit iluzia unei libertăți totale în interiorul unei dependențe totale.

Frica rămâne instrumentul fundamental.

Un om speriat nu mai întreabă. Un om speriat acceptă. Un om speriat cere singur protecția care îl limitează.

 


II. FRICA ȘI ORGANIZAREA EI

Frica nu apare întâmplător.

Ea este administrată, redistribuită, amplificată sau estompată în funcție de nevoile sistemelor de putere.

Uneori ia forma unui pericol sanitar, alteori a unui pericol economic sau geopolitic. Rareori contează natura reală a amenințării. Important este efectul: suspendarea gândirii critice.

În acest context, omul nu mai reacționează la realitate, ci la versiuni ale realității construite pentru el.

Astfel se produce o inversare: nu omul interpretează lumea, ci lumea îl interpretează pe om.

 


III. DEZINTEGRAREA EDUCAȚIEI

Orice sistem care dorește stabilitate prin control începe inevitabil cu slăbirea gândirii independente.

Educația, odinioară instrument de emancipare, devine treptat un mecanism de adaptare. Cultura este înlocuită de informație. Cunoașterea este înlocuită de reacție rapidă.

Rezultatul este o societate de indivizi funcționali, dar fragili intelectual, incapabili să construiască o imagine coerentă asupra lumii.

Guvernele devin reactive, nu creative. Instituțiile devin procedurale, nu gânditoare.

Puterea nu mai este condusă de înțelegere, ci de inerție.

 


IV. ECONOMIA ATENȚIEI ȘI NOUA IZOLARE

În paralel, spațiul informațional devine saturat.

Rețelele digitale, care ar fi putut reprezenta o formă de eliberare a cunoașterii, se transformă într-un câmp de luptă pentru atenție, bani și influență.

Zgomotul informațional înlocuiește adevărul. Confuzia devine strategie economică. Incertitudinea produce profit.

Astfel, omul nu mai trăiește într-o lume a informației, ci într-o lume a suprainformării.

Iar suprainformarea este o formă subtilă de orbire.

 


V. MEGALOMANIA PUTERII

Orice sistem care concentrează puterea fără control exterior riscă degenerarea în megalomanie.

În această stare, omul nu mai vede oameni, ci resurse. Nu mai vede comunități, ci statistici. Nu mai vede destine, ci variabile.

Se naște iluzia că istoria poate fi administrată ca un mecanism tehnic.

Dar istoria nu este un mecanism. Este un haos viu.

Și orice încercare de a o reduce la ordine absolută produce, inevitabil, prăbușire.

 


VI. DESPRE NATURA CIVILIZAȚIEI

Civilizația nu este creația unei elite, ci rezultatul unei interdependențe totale.

Nimeni nu se ridică singur. Nimeni nu supraviețuiește singur.

Orice mare construcție umană este rezultatul unei munci colective anonime, transmise prin generații.

Uitarea acestui fapt produce ruptura fundamentală dintre conducere și realitate.

 


VII. CRIZA LIBERTĂȚII

Libertatea nu dispare brusc.

Ea este erodată.

Se pierde mai întâi în limbaj, apoi în educație, apoi în frică și, în final, în obișnuință.

Cea mai mare victorie a oricărui sistem de control nu este supunerea, ci acceptarea.

Când omul acceptă fără să mai întrebe, lanțurile nu mai sunt necesare.

 


VIII. ROLUL SCRIITORULUI

Scriitorul, în acest context, nu este un ornament cultural, ci o formă de conștiință activă.

El are obligația de a numi ceea ce este ascuns, de a formula întrebările pe care societatea le evită.

Dar scriitorul este și el vulnerabil.

Depinde de recunoaștere, de instituții, de validare. De aceea, adesea tace sau se adaptează.

Totuși, istoria literaturii arată că adevărul a fost spus, de cele mai multe ori, din poziții de marginalitate.

 


IX. UITAREA ȘI PRĂBUȘIREA

Toate imperiile au căzut nu din lipsă de putere, ci din pierderea sensului.

Când o civilizație uită că este construită pe oameni, nu pe abstracțiuni, ea începe să se fragilizeze.

Când uită că libertatea este mai importantă decât eficiența, începe să se golească din interior.

Când uită că omul nu este un mijloc, ci un scop, începe deja procesul de degradare.

 


X. ÎNTRE FRICĂ ȘI LIBERTATE

Astăzi, omenirea se află între două stări fundamentale: frica și libertatea.

Frica oferă ordine, dar cere renunțarea la gândire. Libertatea oferă incertitudine, dar păstrează demnitatea.

Niciun sistem nu poate elimina complet această tensiune.

Dar fiecare epocă decide, în mod tăcut, care dintre cele două va domina.

 


EPILOG

Poate că adevăratul pericol al epocii noastre nu este tehnologia, nici crizele, nici conflictele.

Poate că adevăratul pericol este uitarea lentă a faptului că omul poate gândi singur.

Pentru că, în clipa în care gândirea devine delegată, libertatea nu mai este pierdută.

Ea devine inutilă.

 











Alexandru Bochiş-Borşanu - Familia - vatra originară a genezei națiunii

 



Familia - vatra originară a genezei națiunii

Col. (r) Alexandru Bochiş-Borşanu

Art-emis

06 Iunie 2026

 

„Familia este asociația stabilită în mod natural pentru satisfacerea nevoilor zilnice ale omului... iar când mai multe familii se unesc, se naște statul (Aristotel).

Familia – prima comunitate a omului

Rețineți ? Am învățat la istorie, evoluția organizării sociale a omenirii : familie, gintă, fratrie, trib, uniune de triburi, popor (etnie), națiune, stat național! Aristotel intuise încă din Antichitate că marile comunități umane își au originea în existența familiei. Familia a născut națiunea. Să o respectăm. În istoria poporului român, familia a reprezentat mai mult decât o simplă formă de conviețuire. Ea a fost spațiul în care s-au transmis credința, limba, valorile morale, respectul față de muncă și sentimentul apartenenței la o comunitate. În jurul familiei s-au construit satul românesc, tradițiile, obiceiurile și, în cele din urmă, însăși identitatea națională. De aceea, atunci când vorbim despre familia tradițională românească, nu ne referim doar la o instituție juridică, ci la o realitate socială, morală și spirituală care a asigurat continuitatea generațiilor.

Familia în accepțiunea juridică

Din punct de vedere juridic, familia este întemeiată pe căsătoria liber consimțită dintre un bărbat și o femeie, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educarea și formarea copiilor. Dreptul românesc acordă familiei o protecție specială, considerând-o una dintre instituțiile fundamentale ale societății. În cadrul familiei se nasc raporturi juridice de sprijin reciproc, între soți, între părinți și copii, precum și între alte rude apropiate.

Dimensiunea religioasă a familiei

Din perspectivă religioasă, familia este privită ca o binecuvântare și ca o comuniune de iubire. În tradiția creștină, căsătoria este considerată o taină prin care bărbatul și femeia își asumă responsabilitatea unei vieți comune, întemeiate pe credință, respect și sacrificiu reciproc. Familia nu este văzută doar ca o asociere între două persoane, ci ca un loc al formării caracterului și al cultivării virtuților.

Familia, școala valorilor morale

Sub aspect moral, familia reprezintă școala în care omul învață primele lecții despre bine și rău, despre adevăr și minciună, despre responsabilitate și solidaritate. Nici o instituție nu poate înlocui pe deplin influența pe care familia o exercită asupra formării personalității unui copil. Valorile morale nu se transmit prin teorii abstracte, ci prin exemplul viu al părinților și al bunicilor.

Componența firească a familiei tradiționale

În concepția tradițională românească, familia are o structură firească și armonioasă. Componența sa ideală cuprinde bunicii, părinții, copiii și, mai târziu, nepoții. Această succesiune a generațiilor creează o punte între trecut, prezent și viitor. Bunicii sunt memoria vie a familiei. Ei păstrează experiența acumulată și transmit lecții de viață pe care nicio carte nu le poate înlocui. Părinții reprezintă centrul de echilibru și responsabilitate, iar copiii și nepoții sunt expresia continuității și a speranței.

Căminul familial, celula de bază a societății

Familia formată din părinți și copii constituie nucleul oricărei comunități sănătoase. Căminul familial poate fi definit drept celula de bază a societății, locul în care se formează caracterul, se dezvoltă responsabilitatea și se cultivă respectul pentru lege și pentru semeni. Așa cum sănătatea unui organism depinde de sănătatea celulelor sale, tot astfel stabilitatea unei națiuni depinde de soliditatea familiilor care o alcătuiesc.

Responsabilitățile părinților față de copii

Misiunea părinților este una dintre cele mai complexe și mai nobile responsabilități sociale. Ei au obligația de a asigura copiilor condiții materiale adecvate, dar și de a le oferi afecțiune, protecție și îndrumare morală. Părinții trebuie să fie primii educatori, primii modele și primele repere de conduită. Prin comportamentul lor, ei îi învață pe copii respectul pentru muncă, cinstea, disciplina, credința și responsabilitatea.

Îndatoririle copiilor față de părinți

În mod firesc, relația dintre generații presupune reciprocitate. Copiii datorează părinților respect, recunoștință și sprijin moral. Pe măsură ce înaintează în vârstă, părinții devin tot mai dependenți de atenția și sprijinul celor pe care i-au crescut. Civilizația românească a cultivat întotdeauna respectul față de părinți și față de bătrâni, considerând această atitudine un semn al maturității morale și al bunei creșteri.

Un exemplu de familie care a modelat un destin: familia lui Liviu Rebreanu

Viața marelui romancier Liviu Rebreanu demonstrează influența decisivă pe care familia o poate avea asupra formării personalității unui om. Provenit dintr-o familie numeroasă, în care educația și disciplina ocupau un loc central, Rebreanu a beneficiat de îndrumarea unor părinți preocupați de dezvoltarea intelectuală și morală a copiilor. Tatăl său, învățător respectat, și mama sa, o femeie cu o sensibilitate aparte, au creat cadrul în care s-a format unul dintre cei mai importanți scriitori ai literaturii române. Exemplul lor ilustrează puterea educativă a familiei și rolul determinant al acesteia în construirea unui destin.

Există o familie ideală?

Întrebarea dacă există o familie ideală preocupă deopotrivă sociologii, teologii și moraliștii. În sens absolut, perfecțiunea nu există, deoarece fiecare familie este alcătuită din oameni supuși greșelii. Există însă un ideal familial către care orice familie poate aspira: o comunitate bazată pe iubire, respect, comunicare și responsabilitate. Într-un asemenea cămin, conflictele nu lipsesc, dar sunt depășite prin dialog și înțelegere.

Relațiile interfamiliale, cheia armoniei

Armonia familială se construiește prin relații sănătoase între toți membrii familiei. Soții trebuie să fie parteneri și colaboratori, nu adversari. Părinții trebuie să ofere îndrumare fără exces de autoritate, iar copiii să manifeste respect fără teamă. La rândul lor, bunicii contribuie la echilibrul familiei prin experiență, înțelepciune și afecțiune. Respectul reciproc între generații reprezintă una dintre cele mai valoroase moșteniri ale familiei românești tradiționale.

 Modelul ideal de familie

Modelul ideal de familie nu este definit de avere, poziție socială sau succes material. El este caracterizat de unitate, încredere, solidaritate și capacitatea de a depăși împreună încercările vieții. O familie ideală este aceea în care fiecare membru se simte respectat, protejat și valorizat. Este locul unde bucuriile se împart și necazurile se poartă împreună, unde fiecare generație contribuie la binele comun.

Familia și continuitatea națională

Națiunile nu se nasc prin decrete și nici nu se mențin exclusiv prin instituții. Ele se formează lent, de-a lungul generațiilor, prin transmiterea unei moșteniri comune de limbă, credință, tradiții și valori. În cazul poporului român, familia a fost principalul depozitar al acestei moșteniri. În vremuri de restriște, sub dominații străine, în perioade de război sau de dezbinare politică, familia a rămas locul în care s-au păstrat limba română, datinile strămoșești și conștiința apartenenței la același neam. În casa românului s-au transmis poveștile eroilor, respectul pentru înaintași, dragostea pentru pământul strămoșesc și credința în dăinuirea neamului. Astfel, familia nu a fost doar celula de bază a societății, ci și prima școală a patriotismului. Înainte de a deveni cetățean, omul învață în familie ce înseamnă să aparțină unei comunități, să respecte tradițiile și să poarte mai departe moștenirea primită.

Concluzie - Familia, patrimoniul viu al națiunii

Familia rămâne prima și cea mai importantă comunitate din viața omului. Ea este locul în care învățăm să iubim, să respectăm, să muncim și să ne asumăm responsabilități. Familia tradițională românească, alcătuită din bunici, părinți, copii și nepoți, reprezintă expresia unei continuități istorice și morale care a contribuit decisiv la păstrarea identității naționale. Nu există familii perfecte, dar există familii care, prin iubire, sacrificiu și respect reciproc, se apropie de idealul armoniei. Iar acolo unde familia este puternică, societatea însăși devine mai stabilă, mai solidară și mai prosperă. O națiune este la fel de puternică precum sunt familiile care o alcătuiesc. Atunci când familia își păstrează unitatea, credința, respectul pentru muncă și pentru valorile morale, națiunea își conservă identitatea și capacitatea de a dăinui. Vatra fiecărei familii este, în fond, o mică parte din vatra neamului. De aceea, apărarea familiei nu reprezintă doar o datorie față de cei apropiați, ci și o responsabilitate față de viitorul națiunii.

 

„Viitorul unei națiuni nu începe în instituții, ci în familie, acolo unde fiecare generație primește moștenirea valorilor și datoria de a o transmite mai departe”.

 









Paul Craig Roberts - A comis președintele Trump înaltă trădare

 



A comis președintele Trump înaltă trădare

Jurnalistică

Dr. Paul Craig Roberts

Art-emis

06 Iunie 2026

 

Să examinăm cazul. În cadrul jurământului depus la învestirea unui președinte, viitorul președinte jură credință Constituției SUA și promite să o apere împotriva dușmanilor din țară și din străinătate. Cu alte cuvinte, dușmanii Constituției sunt dușmanii Statelor Unite. (Astăzi, printre dușmanii Constituției se numără și facultățile de drept universitare din Statele Unite.)

Dacă ați întreba ce sunt Statele Unite, unii ar spune că este o idee; alții ar spune că este un teritoriu geografic. Dar aceste definiții se aplică tuturor țărilor și, prin urmare, nu definesc niciuna. Răspunsul corect este că Statele Unite reprezintă Constituția. Constituția definește forma de guvernare, puterile diferitelor ramuri, distribuirea puterilor între guvernele statelor și guvernul federal, drepturile cetățenilor și protejarea acestor drepturi și definește procesul de schimbare a Constituției, adică de schimbare a Statelor Unite. Fără Constituție, Statele Unite ar fi o țară diferită.

Nu alegerile fac o persoană președinte. Este jurământul persoanei de a apăra Statele Unite apărând Constituția. Dacă un președinte ales refuză jurământul la ceremonia de depunere a jurământului, nu poate fi confirmat în funcție ca președinte. Când un viitor președinte depune un jurământ pe Constituție, el depune un jurământ pe Statele Unite.

Cele mai importante părți ale Constituției sunt Amendamentele, Declarația Drepturilor, care a trebuit să fie încorporată în Constituție pentru a fi acceptată de toate statele fondatoare. Declarația Drepturilor protejează cetățenii de guvern, care le limitează drepturile și comit acte de violență sau represalii împotriva lor pentru acțiuni protejate de Constituție. Principalul drept este libertatea de exprimare. Este Primul Amendament, deoarece fără libertatea de exprimare este imposibil ca cetățenii să tragă la răspundere guvernul pentru încălcarea celorlalte protecții și limite impuse puterii guvernamentale.

Afinitatea lui Trump pentru Israelul sionist l-a condus la un act care îi încalcă jurământul de funcție și, eventual, l-a determinat să comită înaltă trădare împotriva Statelor Unite. Trump a creat prin ordin executiv ceea ce este, de fapt, o Lege a Sediției pentru Israel, care interzice cetățenilor americani să își folosească dreptul conferit de Primul Amendament pentru a critica Israelul pentru genocidul Palestinei, violul și tortura prizonierilor palestinieni, distrugerea caselor, satelor și plantațiilor de măslini palestinieni de către coloniștii israelieni care fură în mod flagrant pământ palestinian, asasinarea liderilor străini, influența nejustificată asupra puterilor legislative și executive americane, guvernelor statale, mass-media, finanțelor și educației și războaiele de agresiune împotriva țărilor din Orientul Mijlociu. Criticii americani ai Israelului nici măcar nu au voie să se plângă de calomnia, calomnia și defăimarea la adresa lor de către Liga Evreiască Antidefăimare. Pentru un american, care se plânge că este defăimat de sioniști, riscă să fie pedepsit pentru antisemitism.

Ca să fim clari, Trump și procurorul său general interimar au acordat prioritate protejării Israelului, un guvern străin, față de drepturile cetățenilor americani garantate de Primul Amendament. Evident, aceasta înseamnă că Trump și procurorul său general interimar, care este complacent, servesc un interes străin suspendând, fără niciun drept sau autoritate în acest sens, drepturile garantate cetățenilor americani de Constituția SUA prin Primul Amendament. Acest lucru îl pune pe Trump în contradicție cu promisiunea sa de a proteja Constituția SUA și invalidează depunerea jurământului său ca președinte al Statelor Unite. Trump a emis un edict pe care procurorul său general l-a acceptat, care subordonează Constituția SUA Israelului.

Pe 19 mai, procurorul general interimar al Statelor Unite a emis următoarea declarație: „Președintele Trump a precizat clar că această administrație nu va tolera antisemitismul [definit ca orice critică la adresa Israelului și a evreilor], iar Departamentul de Justiție este hotărât să implementeze această directivă. Acest turneu național este un pas important pentru a ne asigura că comunitățile din întreaga țară știu că guvernul federal este pregătit să colaboreze cu ele pentru a combate amenințările antisemite, a proteja siguranța publică și a susține drepturile civile”.

Rețineți că, potrivit procurorului general al lui Trump, „respectarea drepturilor civile” înseamnă încălcarea profundă a Primului Amendament care protejează dreptul la liberă exprimare al cetățenilor americani, garantat de Constituția SUA. Pe măsură ce Trump și procurorul său general s-au pronunțat împotriva Primului Amendament, au pronunțat și împotriva Constituției SUA și, prin urmare, împotriva Statelor Unite. Cu alte cuvinte, ambii par a fi vinovați de înaltă trădare. Faptul că Trump și procurorul său general au decis în favoarea Israelului împotriva drepturilor cetățenilor americani garantate de Primul Amendament și a Constituției SUA care protejează aceste drepturi pune sub semnul întrebării pe cine reprezintă Trump și procurorul său general.

Pare cert că disponibilitatea președintelui Trump de a sacrifica Constituția SUA pentru a proteja Israelul de critici indică faptul că a comis înaltă trădare pentru a servi interese străine, ceea ce ar părea să-l facă pe Trump un dușman al Constituției SUA și, prin urmare, un dușman al Statelor Unite.

Dacă raționamentul meu este corect, de ce nu ar trebui arestat și judecat președintele Trump pentru înaltă trădare împotriva Statelor Unite? De ce nu l-a avertizat procurorul general interimar al lui Trump, care întâmplător este avocatul personal al apărării lui Trump, că acesta pășește pe terenul trădării? În cazul despre de față, procurorul general al Statelor Unite îl ajută și îl face complice pe președinte în posibila comitere a unui act de înaltă trădare.

 

Aranjament grafic - I.M.

-------------------------------------------

Sursa - https://www.globalresearch.ca/president-trump-committed-high-treason/5928027 -28 mai 2026










MIRCEA CHELARU - Capriciile istoriei, virusarea identitară și amnezia demnității -

 



Capriciile istoriei, virusarea identitară și amnezia demnității - Recurs fără instanță

Jurnalistică

Art-emis

MIRCEA CHELARU

06 Iunie 2026

 

Istoria umanității nu este o înșiruire de date statistice. Istoria popoarelor nu reprezintă viața lor bucolică și nici nu consemnează bunele intenții utopice ale minților luminate. Istoria lumii este tocmai istoria faptelor care au schimbat fizionomia civilizațiilor sau, dimpotrivă, au lăsat cicatrici hidoase, ireparabile. Se mai spune că ea, istoria, este o cocotă de lux care flirtează cu cel care o scrie și se culcă cu cel care o plătește mai bine. Așadar, nu întotdeauna cei care au făcut istorie au și scris-o! Istoria scrisă aparține așadar celui care are puterea. Acolo adevărul este totdeauna de partea învingătorului. Sau a celui care plătește mai bine. Așa se face că istoria românilor, cu nesemnificative excepții, a fost scrisă cu „adevăr” plămădit de cei care ne-au surclasat prin puterea numărului, armelor sau banilor. Mai nou, prin subversiune propagandistică și manipulare mediatică sau legi trucate. Românii au avut mereu simțul timpului istoric și l-au convertit în constante identitare păstrate în vestigii lucrate, dar mai ales în tradiția orală și rezistență spirituală. Insuficient, ba chiar utopic! O eroare care astăzi se resimte în resursa noastră de argumente și alimentează patologia psihotică a inamicilor naturali sau fabricați.

Vă spun aceste idei de început pentru a înțelege de ce este nevoie de astfel de abordare. Mereu am lăsat pe alții să o facă în numele nostru și nu de puține ori am descoperit o Românie desfigurată, stâlcită de anateme și uri personale ale vrăjmașilor din afară, dar si dinlăuntru, mai mult sau mai puțin declarați. Așadar, îndreptările trebuiesc a fi făcute!

Pentru românii aflați sub stăpânirea ungurilor sau, mai apoi, a austro-ungurimii, nu numai din Ardeal, cu excepția celor care au cedat și s-au convertit la regulile asimilării, Istoria a fost ca o cămașă de forță din care doar moartea pe roată i-a făcut scăpați. Istoria românilor din vintrele Daciei Transalpine de sub stăpânirile trecute stă sub semnul terorii și a sălbăticiei. În loc de Libertate au avut doar împilare. În loc de drepturi omenești, numai tratamente bestiale. În loc de Civilizație, doar discriminare!. Toată memoria colectivă surprinsă de harul istoricului, cuprinsă de acuratețea lucidei decantări își recapătă amploarea și actualitatea, mai ales acum când armate întregi de delatori și propagandiști ai negaționismului se reped asupra legitimității Statului Național Român. Ideile prezente nu sunt doar o încercare de recuperare a memoriei imediate rătăcite prin hățișurile bagabonțelilor zilnic mediatizate, ci și un rechizitoriu incriminant al antiromânismului de tip rasist, al mentalităților izolaționiste de tip medieval practicate de politrucii maghiari băștinași, prin care își conservă privilegiile câștigate în cârdășie cu cei neaoși români.

Când ți se dă foc Steagului Național, când îl arde pe rug pe Avram Iancu, când se afișează doliu „general” și protest civic de Ziua Națională a României, când nu ți se dă o cană de apă sau o bucată de pâine pe banii tăi (!) dacă nu o ceri în limba lui asiatică, te întrebi: e doar rodul propagandei sau este chiar ură!? În acest caz, lupta se mută din planul etnic în cel al subminării politice și identitare. Negarea României ca stat național suveran și invocarea federalizării sau, mai nou, începerea demersurilor generale pentru denunțarea Tratatului de la Trianon, sunt acțiuni de neiertat contra existenței naționale a românilor. Or, cu asemenea teme nu este loc de acceptare și nici urmă de toleranță.

La 1 decembrie 1918 pântecele fertil al Istoriei a născut pe Vatra Neamului, după secole de travaliu dureros, Statul Național Unitar Român. Operă a Noii Ordini Mondiale Post-Imperii, Statul Românilor a înfiat toți fii pământului său sub dreaptă și nobilă rânduială regală românească. Și pentru că a fost o naștere în Timpul Istoric și nu în maternitatea unor cancelarii, a avut drept nași chiar pe Cei Trei Magi de la Apus: Woodrow Willson, George Loyd și George Clemanceau care au semnat Certificatul de Naștere la 4 iunie 1920. Suntem Certificați sub semnul Victoriei! Sub acest certificat de naștere s-au regăsit și frații noștri gemeni de atunci, Cehoslovacia și Yugoslavia. Este pentru prima dată în istorie când și maghiarii au primit un stat recunoscut „de jure” dar pe care nu îl recunosc nici astăzi.

Chiar și după Pacea din 1947, rigorile Trianonului au rămas aceleași, cu excepția unei grele nedreptăți dinspre răsărit adusă românilor: Basarabia și Nordul Bucovinei. Însă, odată cu căderea zidului Berlinului a început revanșa perdanților din cele două războaie mondiale. Au fost asasinați frații noștri gemeni, Cehoslovacia și Yugoslavia. Am rămas singuri și supraviețuitori. Revanșarzii încearcă să ne desființeze Certificatul de Naștere. Îl neagă pe toate căile și mijloacele manipulatorii ale unei lumi amnezice și superficiale. Pentru a ne desființa ca Stat Național își neagă până și propriul statut european. Se riscă totul pe cartea insolvenței istorice.

Negaționismul iredentist din jurul nostru are o țintă fixă: România.

Stataliștii de pe'aproape se întrec în argumente filosofice și invocări de principii! În loc să apere Istoria și demnitatea noastră de impostură și ură. În loc să obligăm prezentul să respecte jertfa trecutului și să urmeze Calea Neamului Românesc. Iată de ce la Ordinea de Zi este un singur ordin: Români, apărați Trianonul, actul de naștere al României Mari!

Compatrioți,

Se contestă si azi Legea Trianonului, dar vă întreb, aveți nevoie de Lege pentru a vă celebra Ziua de Naștere? Aveți nevoie de aprobare pentru a vă rosti numele cu voce tare, la apelul Istoriei? Aveți nevoie de Lege pentru a fi Împreună și a refuza să uitați numele Părinților Patriei? Reflectați. Haideți să ne urmăm Instinctul Național! Secolul mezin al Istoriei noastre de milenii vă cere imperial: aprindeți torțele dreptății!

Așa am fost și așa vom rămâne: o Țară, un popor, o credință! „Suntem români și punctum”, Trăiască Nația!”.

Soldat al Patriei,

General (r) dr. Chelaru Mircea

4 iunie 2026 - La 106 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon.