„Idealist, intr-o lume fara
idealuri, cazuta in patima puterii si a banului, de treizeci de ori multiplicat
cu sinele, gaseste resursele necesare pentru a nu depune armele, intr-o batalie
inegala. E adevarat ca tot mai putina lume se intoarce spre poezie, spre citit,
prefera mirajul superficial, atotputernic in aparenta, al calculatorului, acolo
unde poezia este exmatriculata, iar dragostea se prescurteaza, aproape
sinistru.
Poetul apeleaza la aliatii de
nadejde, dar la fel de neapatati: cerbii si brazii, caprioarele si dragostea.
Este o incapatanare frumoasa, un optimism cu ochii mari si de aceea e necesar
sa nu ne sfiim in a vorbi despre dragoste, si a simti simplu si total.“ -
Cornel Udrea
Toamna-şi murmură
surâsul
Printr-un luminiş cu
iarbă
Trece toamna
murmurând
Frunze verzi încep să
soarbă
Ruginiul, rând, pe
rând...
Galben pal, şi galben
rece
Trece-ncet peste
păduri
Verdele e pus să
plece
Dinaintea ăstor furi
Zilele se-afundă-n
noapte
Prin livezi e-o
nebunie
De mai fi-vor mere
coapte
Cine poate să mai
ştie ?
Pe coclauri zburdă
timpul
Peste câmp, vântoase
seci
În curând ne-or arde
chipul
Nopţi din ce în ce
mai reci
Bulversate
de-ntuneric
Păsări ciripesc a
brumă
Frunze coapte mor
generic
Fără plânsete de mumă
Ceţuri sure urcă
munţii
Boarea cuşma-şi
scutură
De prin peşteri,
numai sfinţii
Barba-n vânt şi-o
zvântură
Cerul fumegă-a ninsoare
Vântul urcă în tării
Slabe scânteieri din
soare
Curg pe creste
alburii
Toamna-şi murmură
surâsul
Peste tot şi peste
toate
Vara dusă,-i de tot
râsul
Cum îi dă soarelui,
coate ...
„Crăciunul nu-i
pentru săraci”
„La mine sărbători nu
vin”
Şoptea-un sărac
îmbătrânit
„Nici sfinţi de pe
pereţi nu ţin
Cu cel ce sorta l-a
lovit „ !
Pe cer părea că-o
stea ascultă
Pe-o strachină,
jumări şi pâine
Se-aud cântări de
slavă multă
La uşă tremură un
câine...
Pe mese-ntinse
bunătăţi
Mesenii se întrec în
cântec
Doar la sărac, jumări
bucăţi
S-or strecura ignind
în pântec
Cântările vobesc
de-un Prunc
Născut în ieslea
boilor
Iar cel sărac, păşind
năuc
Îşi şterse colţul
ochilor...
Aşteaptă oaspeţi toţi
creştinii
Colindători la case
mari
Din cer, candelele
luminii
Aruncă străluciri mai
tari
La cel sărac nu sunt
lumini
Doar într-un colţ o
lumânare
Nu vin copii, nu trec
vecini
Numai un câine vrea
mâncare
Bătrânul ia un colţ
de pâine
Copii colindă
fericiţi
Într-un colind ne
spun că mâine
Vom fi cu toţii
mântuiţi...
Păşind uşor deschise
uşa
Potaia intră
tremurând
În sobă scânteie
cenuşa
Iar cel sărac îşi
spuse-n gând :
„Crăciunul nu-i
pentru săraci
Tu Doamne, asta ştii
prea bine
E Ziua Ta, dar iarăşi
taci
Măcar îmi spui ?
Ce-ai vrut cu mine ?„...
Cu lacrimile şiroind
Pe trotuarul plin de
spasme
O lume trece mult
prea iute
S-au stins demult
trăiri din basme
Plecând pe drumuri
neştiute
Un bătrânel cu ochi
mijiţi
Priveşte trist cum
trece lumea
Iar oameni răi, adânc
scârbiţi
Se-ntorc uimiţi,
privind micimea
Sub braţul drept, o
franzeluţă
Bătrânul strânge
tremurând
Plutind din cer, o
vrăbiuţă
Se-aşează lin, pe
braţu-i stând
Cohorte-ntregi de
nepăsare
Îmi par pe dale
alergând
Miresme lungi de
bunăstare
Adie parcă, când şi
când
Se-aude-un chicot de
domniţă
Săltând pe tocuri tot
mai tare
Cu-n gest ciudat, de
şcolăriţă
Arată-n râs spre
arătare...
Cu lacrimile şiroind
Bătrânu rupe
franzeluţa
Cu gesturi calde, tot
mai blând
Hrăneşte tandru,
vrăbiuţa...
Copilul trist, cu-un
clopoţel
Din nalturi fulgeră
fuiori
Ce scânteie uşor pe
dealuri
Se-ngrămădesc
scâncind, ninsori
Zăcând pe molcomele
maluri
Zăpezi încete prin
păduri
Sclipesc încrâncenat
a iarnă
Pe coaste, rămăşiţi
din muri
Par amintiri din veri
să cearnă
Se-aud la porţi
colindători
În seara care
se-nfiripă
Un nou Ajun de
Sărbători
Coboară-n sate,
parcă-n pripă
Colinde vechi despre
un Prunc
Ce L-a vestit o stea
din Ceruri
Fiori crestaţi de
prin adânc
De veacuri semănaţi
prin leruri
Pe-un drum de ţară-un
copilaş
Trecea lipind la
piept o pâine
Purtând un fes şi-un
paltonaş
Ofta ţinând de-o
sfoară-un câine
În jurul lui cădeau
nămeţi
Copilul trist şi
mărunţel
Cu fulgi arzând peste
pomeţi
Strângea în mână-un
clopoţel
De foame-ncepe-a
rupe-un miez
Se-aud cântări
îndepăratate
Cântările vorbesc
de-un crez
De oameni răi şi
nedreptate
„Căci astăzi s-a
născut Iisus”
Cânta la poarta
încuiată
Cu ochii stinşi şi
gândul dus
La mama lui
nemângâiată
Din clopoţel un
clinchet lin
Străbate parcă a
durere
Copil încrâncenat de
chin
Lipsit de orice
mângâiere...
O stea
sclipeşte-ndurerat
Iar clopoţelul
amuţeşte
De frig aproape
disperat
Copilu-n cânt
bolboroseşte
Într-un târziu
adoarme frânt
Uşor arezemat de
poartă
Apoi, în vis
i-apare-un sfânt
Ce-i duce-n cer măicuţa
moartă
Căţelul
mârâie-amorţit
Lipindu-se de el mai
tare
Pe cer o stea a
asfinţit
Iar noaptea tot mai
tristă pare
În zori, pe trupul
îngheţat
Găsitu-s-au fărâmi de
pâine
Un clopoţel de
cadenţat
Şi-o sfoară, ce ţinea
un câine...
Când iarna murmură
prin munţi
Când iarna murmură
prin munţi
Un alb intens pe
munte se răsfiră
Cu gândul dus la
verile fierbinţi
Mai urc o creastă,
clipocind din liră
A albului mirare mă
surprinde
Pe piscuri trece-un
dor netulburat
Visarea peste hăuri
mi se-ntinde
Ducând un gând mai
greu de îndurat
Păşesc timid pe
muntele de piatră
Îmbrăţişând al
albului surâs
Din vifor alb îmi
făuresc o vatră
Şi hohotesc ca-ntr-un
sălbatec râs
Privesc la brazii mei
cum s-au albit
Şi-nfiorat încep să
le vorbesc
De mult prea alb mi-e
sufletul zdrobit
Dar cânt ceva cercând
să-i liniştesc
A câta iarnă tremură
pe creste ?
Şi câte ierni voi mai
avea de-acum ?
Trec peste munţi
spunându-le-o poveste
Şi-s năucit de-al
stinsului meu drum…
Doar brazii mei
rămâne-vor în urmă
Tot mai albiţi, dar
tot mai viguroşi
Visarea mea prin
amintiri îmi scurmă
Cum fac prin munţi,
vulcanii noroioşi
Din liră-mi curge-un
cântec de demult
Cu-n tânăr zvelt
trecând peste zăpezi
Prin inimă-mi tresare
un tumult
Ce vine-adânc din
fostele-mi amiezi
De-acum privesc mai
trist la albul mat
La murmurul zăpezilor
pe munte
În mine simt un
cântec fărâmat
Ce-mi tulbură
aducerile-aminte
A câtea iarnă-mi
murmură prin munţi ?
Şi câte ierni m-oi
întâlni cu brazii ?
Eu în curând voi fi
la alte nunţi
Acolo unde cântă
numai barzii…
Iubirea mea, ce-ar fi
să vi cu mine ?
La pieptul meu,
printre zăpezi să-mi cazi
Să-ţi cânt un cânt,
ce spune despre tine
Că ai iubit, un
trubadur din brazi...
Ca şi o regină,
gândurile-mi tulburi
Ca şi o regină,
gândurile-mi tulburi
În priviri ascunse,
doru-mi răsuceşti
Încrustări pe-o
piatră, strălucirea gurii
Cântece de liră, dacă
îmi vorbeşti
Să te ţin la
pieptu-mi, visele mă-ndeamnă
Tremurând pe
sânii-ţi, un surâs fugar
Freamătul din mine
strigă ca nebunul
Străbătându-ţi urma,
parcă în zadar
Ochii tăi, prea
multe, scânteieri mi-aruncă
Inima-mi scânceşte,
tot mai tulburată
Dacă-aş fi un demon,
te-aş răpi, copilă
Să te-ascund din
lumea-ţi, de aristocrat
Prin poieni albastre,
ţi-aş purta destinul
Ochii tăi să-mi fie,
flori de lăcrimioare
Când s-or pune umbre,
pe lumini ascunse
Să te ţin pe braţe,
ca pe-un fir de floare
Peste creste albe, să
ne poarte vântul
Tu să-mi fii alături,
când se-ntind zăpezi
Murmure pământul,
ultimele spasme
Şi de crapă pietre,
doar iubiri să vezi
Te privesc adesea,
cum întorci privirea
Fulgere albastre, ape
rătăcind
Îmi zdrobesc trăirea,
de un falnic munte
Amintiri se sfarmă,
amuţind pe rând
Ca şi o regină, inima
îmi tulburi
Gândurile-mi toate,
aprig se rotesc
Mă va bate vântul
şi-a veni furtuna
Domina sau sclavă,
jur că te iubesc !
E iarnă iar, iubito…
E iarnă iar, iubito,
peste brazi
Şi fulgii se topesc
pe ochii tăi
Iar în curând s-or
auzi pe străzi
Al clinchetelor plâns
de clopoţei
E iarnă iar, iubito,
şi tu plângi
În faţa unui brad
ornat cu sfinţi
Podoabele s-au
rătăcit de mult
Dar dragostea, tu
încă o mai simţi…
E iarnă iar, iubito,
şi prin vis
Doar inima, de dorul
meu te doare
Şi-ai da orice, să
vin la geamul tău
Prin apriga vâltoare
din ninsoare
E iarnă iar, iubito,
şi-s zăpezi
Peste cărări ce ne
strigau iubirea
Doar trilurile calzi
de la colind
Ne cântă sub ferestre
amintirea
E iarna iubito, iar
fulgii mugesc
Pe case argintă
ninsoarea căzută
Se-aud prin ferestre
copii colindând
La noi mai colindă,
iubirea pierdută…
Moartea Cleopatrei
Ale Nilului întinderi
Scot sclipiri, din
vad, uşor
Valea scânteie sub
soare
Cerul cântă-ncetişor
Zgomote ne-nduplecate
De tălăngi
asurzitoare
Îmbrâncind al goarnei
sunet
Peste clinchet de
pahare
Lungii corăbii stau
ascunse
După maluri dolofane
Rânduite pentru luptă
De cohortele romane
În palat un vaiet
negru
Capătă culori de
spaimă
Zeii toţi se-adună-n
grabă
Sub pereţii de aramă
Într-un colţ, zeiţa
Isis
Poartă pecetele
stinse
Prohodind destinul
tragic
Al armatelor învinse
Marc Antoniu,
legendarul
Îşi priveşte trist
iubita
Sânge negru peste
dale
I-a împotmolit ursita
Fruntea dragei lui
tresare
Într-un spasm de
neputinţă
Cu-n efort trecut de
lume
Spune-o ultimă
dorinţă :
„Te iubesc, regina
lumii
Dar acum mă duc la
zei
Şi te rog cu stăruină
Să-i îndupleci şi pe
ei
Să ne ţină împreună
Veacurile care vin
Vino scumpa mea
iubită
Vreau în braţe să te
ţin”
Isis îşi întoarce
chipul
Pe pereţi vibrează-o
umbră
Îngânând al morţii
umblet
Rătăceşte-o vrajă
sumbră
Lacrimi grele sparg
tăcerea
Suspinând, iubita-l
strânse
Cu un geamăt lung şi
tragic
Peste buze îl atinse
În mausoleu, o cobră
Muşcă sânul alb ca
varul
Cleopatra cea
frumoasă
Îşi înghite-ntreg
amarul
„Te iubesc” mai
spuse-n şoaptă
Cobra-şi varsă-al ei
venin
„Am să vin la zei cu
tine
Dragul meu, cu tine
vin” !
Iar în jur, tăcerea
sparge
Ultimele ei zvâgniri
Într-un colţ, zeiţa
Venus
Plânge moartea din
iubiri…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu