Limba română

Limba română este patria noastră.

Limba română a făcut Unirea și tot ea îi va aduna mereu pe români sub același drapel!

NOI SUNTEM ROMANI  !

Ceasul la care sărbătorim Marea Unire de la 1918 este un bun moment să ne amintim vorbele lui Nichita Stănescu: „Limba română este patria mea”. Da, limba română este patria noastră! O patrie spirituală care trece dincolo de hotarele stabilite arbitrar de către nemernicele pacte și dictate. La evocarea Marii Uniri este momentul să ne aducem aminte și de românii ale căror țarine nu se află între hotarele țării mamă.

De acei frați ai noștri de care ne-au separat nedreptățile istoriei, dar și slăbiciunile politicienilor noștri. Unii dintre noi știu că în graiul românesc sunt încifrate mari taine ale trecutului și-ale devenirii neamului. Neamul nostru și limba moștenită de la străbuni au un trecut care precede cu milenii scurta ocupație romană a unei treimi din teritoriul Daciei. 

Un trecut măreț în care oamenii știau să se facă nemuritori, aidoma zeilor, prin faptele lor de seamă.Limba română este elementul primordial de coeziune al nației noastre și, totodată, este cea care ne amintește necontenit de relația de rudenie pe care o avem cu popoare de seamă ale Europei Vestice. Știința oficială ne spune că limba română este o „limbă romanică” și aparține limbilor indoeuropene. Ca număr de persoane ce o vorbesc, limba română se află pe locul cinci, între așa-zisele „limbi romanice”.Dintre limbile surori ale graiului nostru, cei mai mulți vorbitori îi are spaniola, urmând apoi portugheza, franceza și italiana. În lume sunt peste 700.000.000 de vorbitori de „limbi romanice”. Limbile neolatine sau romanice, spun adepții teoriei latinizării, descind, toate, din latina vulgară. Numai că e o problemă. Cum de și-au abandonat celții, galii sau geții graiurile deprinse de la părinți? Oare nu aveau alte îndeletniciri decât studiul intensiv al latinei vulgare?

Sau altă întrebare: cum de-au învățat dacii liberi din Maramureș, Muntenia și Moldova latina vulgară, când pe pământurile lor n-a călcat picior de colonist roman? Ce-i drept, le-ar fi fost cam greu și geților aflați sub stăpânire romană s-o învețe, de vreme ce ocupanții au zăbovit pe aceste meleaguri doar 165 de ani, timp în care Imperiul s-a îndestulat din aurul și grânele noastre.

Și-i închipuie cineva pe soldații romani făcând pe dascălii pentru locuitorii din Dacia? Adevărul este că noi n-am fost latinizați, după cum n-au fost latinizați nici portughezii, spaniolii sau francezii. Aceasta nu înseamnă că nu suntem înrudiți cu ei sau că așa-zisele „limbi romanice” nu au o origine comună.

Dacă geto-dacii aflați sub ocupație romană ar fi fost romanizați, abandonându-și limba spre a vorbi ulterior doar latina vulgară, atunci în Oltenia și Banatul de astăzi s-ar fi utilizat un grai diferit de cel din Muntenia, Moldova, Maramureș (ținuturi neaflate sub ocupație romană). E greu de crezut că dacii liberi învățau latina iar când oboseau, pentru a se recrea, mai atacau din când în când legiunile romane care-i țineau sub ocupație pe frații lor.

Mult trâmbițata colonizare a Daciei aflate sub ocupație romană s-a realizat, într-adevăr. Însă coloniștii – câteva zeci de mii, erau mulți dintre ei traci, vorbind aceeași limbă și având aceleași obiceiuri cu autohtonii. Mai mult, împărații de la Roma interziseseră strămutarea băștinașilor din peninsula italică în regiunile nou-ocupate. Așadar, cu ce fel de latini s-a făcut romanizarea?

Hotarele limbii române sunt mult mai vaste decât cele ale micii porțiuni din Dacia pe care a ocupat-o cotropitorul roman între 106 și 271 e.n. Un român din Timișoara vorbește același grai cu un altul din Cernăuți. Asemănările dintre română, pe de o parte, și italiană, franceză, spaniolă și portugheză, pe de altă parte, sunt explicabile prin faptul că toate aceste limbi descind dintr-o limbă străveche, care era vorbită într-un areal vast, din Peninsula Iberică și până în nordul Mării Negre, poate și mai departe. Acea limbă comună stă la obârșia limbii latine și a graiurilor tracice.

Cu mii de ani în urmă, toată partea de miazăzi a Europei era locuită de către pelasgi, cei care se considerau născuți din glia cea neagră. Românii și toate celelalte „popoare romanice” sunt urmașe ale pelasgilor. Inclusiv locuitorii Romei. Așadar, geto-dacii erau înrudiți cu romanii. Foarte probabil, limba geto-dacilor se asemăna cu latina vulgară mai bine decât se aseamănă astăzi româna cu italiana. Românii vorbesc o limbă ce are aceleași origini cu limbile franceză, italiană, portugheză și spaniolă și au aceiași strămoși cu vorbitorii acestor limbi. Este un lucru care ne apropie și mai mult de Europa Apuseană și de civilizația sa.

Astăzi există, în lume, circa 24.000.000 de persoane a căror limbă maternă este româna, la care se adaugă încă 4.000.000 de persoane, care o vorbesc ca pe o a doua limbă. 

Pentru 90% dintre locuitorii României, româna este limba maternă. În Moldova de peste Prut, româna este limbă maternă pentru 2,5 milioane de persoane.Restul persoanelor pentru care româna este limbă maternă sunt fie locuitori ai teritoriilor pe care un crud destin istoric le-a ținut ori le-a scos în afara granițelor actuale ale României, fie români care au emigrat pe diferitele meridiane ale lumii. Insule de românitate există în Serbia, Ungaria, Bulgaria, Croația, Slovenia, Polonia, Slovacia. Există români și dincolo de Nistru. Sovieticii au relocat numeroși basarabeni, dintre cei pe care îi considerau ostili noii orânduiri, în ținuturi îndepărtate precum Kazahstanul sau Tadjikistanul.

„Limba română este patria mea”, zicea Nichita Stănescu. Și tot el continua: „De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine viața se trăiește.”Și iată ce mai spunea Nichita, care era deținător, la fel ca și Eminescu, al unei cunoașteri extraordinare, accesată pe căi intuitive: „Frumusețea lucrurilor concrete nu poate fi decât exprimată în limba română. Ce patrie minunată e această limbă! Ce nuanță aparte îmi dau seama că ea o are! Această observație, această relevație, am avut-o abia atunci când am învățat o altă limbă.”Graiul nostru cel străvechi, precum și glia pentru care-au luptat străbunii constituie o moștenire sfântă. Pierderea lor ar face inutile toate luptele și sacrificiile înaintașilor. Să ne arătăm demni de moștenirea primită, pentru a fi demni de un viitor măreț!

Tomi Tohăneanu, Dec. 01, 2016

Sursa: Prof. Valentina Lupu