,,TIMPUL”
1877
[,,«ROMÂNUL» CONTINUĂ ŞI ACUM
..."]
„Românul" continuă şi acum acea ciudată
polemică cu „Presa" care consistă în întoarcerea 1 de cuvinte, asemănări
de cifre, certe asupra marginilor frazelor întrebuinţate şi alte asemenea.
Obiectul acestor dezbateri fără de folos este pe de o parte numărul ostaşilor
căzuţi cu ocazia asaltului Angelescu, pe de alta dreptăţile cari le-au avut
guvernul pentru a intra în război. Noi se înţelege că ne abţinem de a ne rosti
în aceste întrebări, care nu se pot hotărî aici cu vorbe, nici cu întorsături
istorice. Va veni ziua în care şi pietrele vor vorbi adevărul, în care cartea
faptelor petrecute va sta deschisă şi se va citi atît de lămurit încât toată
doctrina paralogismelor nu va fi în stare să-i întunece înţelesul.
[2 noiembrie
1877]
CONSPIRAŢIILE DIN CONSTANTINOPOL
Acum de câteva
zile s-au văzut lipite pe zidurile Constantinopolului placarde care provocau
poporul să omoare pe MahmudDamat, socrul sultanului, învinuindu-l că voieşte să
facă pace şi să vânză Turcia Rusiei. Mahmud-Damat învinui iarăşi din parte-i pe
exsultanul Murad că conspiră în contra fratelui său; în urma cărei acuzări
sultanul Abdul-Hamid ordonă ducerea lui Murad în seraiul vechi. 40 de servitori
ai exsultanului se împotriviră la această măsură şi fură sugrumaţi, deşi
gazetele turceşti zic c-ar fi fost exilaţi. Într-adevăr exilaţi, dar din viaţă
şi fară întoarcere. De atunci exsultanul petrece în Top-Kapu, păzit ca un
prizonier de stat, şi viaţa sa se crede a fi în primejdie. În aceeaşi vreme au
fost arestaţi o mulţime de partizani de ai lui Midhat Paşa. S-au făcut
încercarea de-a învenina pe Mahmud-Damat, care a fost scăpat numai prin
inteligenţa medicului său. Astfel mine si contramine se încrucişează în viaţa
publică de la Cornul de Aur, turburarea populaţiilor e foarte mare şi creşte
prin vestea tendenţioasă ce s-a răspândit că prorocul sar fi arătat sultanului
şi i-ar fi poruncit să facă pace. Sânt dar în Constantinopol două curente
opuse, unul pentru pace, cellalt pentru război. Mahmud-Damat, care voieşte mai
cu seamă ca sultanul actual, ginerile său, să rămâie în locul pe care-l ocupă,
pentru ca alături cu tronul ginerelui să-nflorească roiul de creaturi de serai
ale socrului, ar voi într-adevăr pacea şi spre acest scop cheamă din noaptea
vremilor umbra prorocului si-i pune în gură porunca de a încheia pacea. Sigur
însă că într-un oraş aşa de mare ca Constantinopolul, unde se-nvârteşte un
amestec din toate popoarele Europei şi din multe ale Asiei, lumina e prea mare
pentru ca populaţiunea de jos să mai creează în apariţiunea prorocului. Deci
sânt esplicabile placardele îndreptate contra vieţii lui Mahmud-Damat. Până
când armatele turceşti vor mai avea perspectiva unei împrotiviri cu folos până
atuncea gloatele fanatizate ale Bizanţului vor fi contra păcii.
[4 noiembrie
1877]
ARBOROASA [„ÎN «NEUE FREIE PRESSE»
NE-A ÎNTÎMPINAT..."]
În ,,Neue
freie Presse" ne-a întâmpinat uimitoarea ştire că o comisie judecătorească
s-au dus în seminarul Mitropoliei Bucovinei (din Cerinăuţi) şi au arestat pe
patru candidaţi interni de teologie, sechestrând totodată averea şi hârtiile
societăţii dizolvate ,,Arboroasa". Membrii acestei societăţi erau
studenţii români de la Universitatea din Cernăuţi şi dările de seama a tinerei
reuniuni erau atît de serioase, atît de departe de orice veleităţi politice,
încât într-adevăr ne mirăm auzind această veste neaşteptată şi nu ştim cării
împrejurări
3
Frontispiciul ziarului
,,Timpul", redactat de Eminescu începând din noiembrie 1877.
avem a
atribui măsurile aspre ale guvernului provinciei vecine. Neînsemnatul fond de
bani, ni se pare că vro 400 de galbeni, datorit în mare parte munificenţei
românilor de la noi şi de dincolo de Carpaţi, biblioteca, compusă din vreo sută
şi câteva tomuri, sunt confiscate, mai mulţi dintre studenţii facultăţii
teologice au fost arestaţi şi li se intentează se vede proces criminal. Care va
fi crima de care să se fi făcut vinovaţi studenţii români de la Cernăuţi de au
fost un motiv destul de puternic pentru a risipi mica lor avere de strânsură şi
centrul lor de activitate spirituală? Nu ştim până astăzi decât numai două
abateri ale studenţilor de la Cernăuţi, care însă, departe de a constitui o
crimă în ochii noştri, nu le-am putea lua în nume de rău decât dintr-un
exagerat punct de vedere al poliţiei statului, natural poate în vremi de
linişte, nenatural însă când spiritele tinere sunt agitate de luptele până acum
glorioase ale conaţionalilor lor. Afară de aceea, aceste două abateri de până
acuma, pe care le vom espune mai la vale, au fost provocate prin necuviinţe
mult mai grave comise de coloniştii din Bucovina, încât resentimentul tinerimei
româneşti au fost firesc. Guvernul învecinat ar trebui să fie chiar mândru de
aceste acte de rezistenţă, pentru că ele dovedesc temeinicia şi valoarea
educativă a şcoalelor din Austria. Dacă şcoalele de acolo ar deştepta numai
mintea, lăsând simţirile inimei în paragină, dacă tinerimea ar fi crescută
numai pentru a-şi căuta de interese personale, a se târâi înaintea puternicilor
zilei şi a săruta mâna care-i loveşte, atunci desigur că acte de rezistenţă
n-ar avea loc defel şi-ar fi o dovadă puternică că Austria e pe deplin
jidovită, ceea ce ne place a n-o crede în chiar interesul vecinilor şi al
luminatei clase domnitoare: On s'appuie, Sire, sur ce qui resiste. Nu
elementele moi ca ceara, cari cedează fără murmură oricărei întipăriri, nu
indivizi mânaţi de interese mici şi lesne de îndoit după vânt, nu capete cari
se pleacă cu înlesnire ori în ce parte, numai puternică să fie, ci inima
neînfrântă, rătăcită fie chiar, este temelia puterii unui stat.
4
Războaiele
pe care Austria le poartă, izvoarele muncei şi averii, braţele puternice şi
inimele viteze nu se găsesc în clasele de trântori semiţi, ci tocmai în acele
naţionalităţi cari nu se pleacă raselor dominante, dar sânt totdeauna gata
să-şi dea sângele şi averea pentru pământul care le poartă, pentru coroana de
la care aşteaptă tot binele şi căreia le place a atribui tot binele ce le vine
cândva. După acest preambul, care ni s-a părut trebuincios pentru a nu lăsa
nici umbră de îndoială asupra bunelor noastre intenţii, vom veni la cele două
cazuri cari vor fi fost poate motivele dizolvării societăţii „Arboroasa".
Se ştie că mai cu seamă elementul evreiesc din Bucovina au stăruit să facă
serbarea de o sută de ani a întrupării Bucovinei cu Austria. Aceasta s-a făcut
în ajunul încheierii unui tratat de comerţ cu noi şi a fost o demonstraţie în
contra mănţinerei îngrădirilor prescrise de legile noastre vechi, pe cari, după
îndelungate stăruinţe, guvernul couservator a izbutit să le mănţie şi în
convenţia austro-română. Fost-a demonstraţia pentru a ne atinge pe noi şi a ne
arăta lumei ca semibarbari, precum binevoieşte a ne numi d. Garl Emil Franzos,
fost-a un mijloc de presiune morală asupra noastră, sigur este că serbarea a
fost pripită cu trei ani înaintea sutei cuviincioase şi-a fost glorificarea
unui centeniu de 97 de ani, la care s-a adaos în vederea cametei 3 la sută. Nu
discutăm legitimitatea serbării. Fiecare are drept să se bucure sau să nu se
bucure de o întâmplare istorică; caracteristic pentru cel ce o aranjază este
numai motivul. Cedarea Bucovinei nn este o frunză de dafin în istoria Austriei
şi, tocmai fiindcă voim bună pace, ne abţinem de a cita documentele ce ne sânt
bine cunoscute şi cari ar dovedi că acel act istoric n-a fost vrednic să fie
serbat decât tocmai de neamul acela care crede că toate bunuirile acestei lumi
se câştigă prin târguială. M. Sa Împăratul, ale căruia sentimente nobile şi
cavalereşti sânt cunoscute de toata lumea şi de la care, întrucât priveşte
persoana Sa, românii n-au cunoscut până astăzi decât numai bine, au refuzat
politicos însă semnificativ de a lua parte la jubileul din Cernăuţi, câci, daca
prescripţia şi puterea consfinţesc un act ca cel pomenit mai sus, nu rămâne mai
puţin adevărat că la acea serbare s-a accentuat tocmai originea acelui drept, care
origine nu se va fi găsit tocmai vrednică de nobila inimă a împăratului. Afară
de aceea Mai[e]statea Sa ar fi trebuit să vie la marginea statelor sale şi,
precum este obiceiul, M. Sa Domnitorul ar fi avut să-1 întâmpine sau în
persoană sau prin delegaţiune, ceea ce, ne va concede oricine, ar fi fost în
împrejurările date un lucru foarte gingaş, daca nu de-a dreptul cu neputinţă.
Guvernul conservator, în înţeleapta sa rezervă şi simţind, se-nţelege, că nu
poate să joace rolul unui stat mare, au tăcut la măsurile cernăuţene, dar au
răspuns capitala Moldovei prin o contrademonstrare impuitoare, care de atunci
se repetează în fiecare an. Românii din Bucovina erau însă mult mai umiliţi
decât noi chiar, pentru că se serba acolo, pe pământul lor clasic, pierderea
înrâuririi lor politice. Daca ideea serbării ar fi pornit de la români desigur
ca nimenea nu zicea un cuvânt. Ar fi fost un semn de iubire mai mult pentru
Casa moşteana de Austria; dar atingător era ca acea serbare să pornească de la
elemente colonizate în părţile de miază-noapte ale provinciei. Acum, în anul al
treilea de la serbare, vro câţiva studenţi din Bucovina au trimis cu ocazia
panahidei lui Grigorie Vvd. Ghica o telegramă către primarul de Iaşi şi tot în
aceeaşi vreme, ni se pare, d. profesor Schiffner de la facultatea de drept din
Cernăuţi, care ţine prelecţiuni asupra „dreptului românesc", şi-a permis a
face observaţiuni puţin cuviincioase asupra statului nostru, pentru care a fost
fluierat de studenţii români. Aceste sânt oare cauzele dizolvării
"Arboroasei"? Nu discutăm dreptul guvernului vecin de a lua masuri
contra abaterilor studenţilor. Puntul nostru de vedere, ca organ autoritar, ne
învaţă că un stat face cu supuşii săi ceea ce crede că e bine şi cu cale în
interesul lor mai cu seamă. Discutăm numai oportunitatea măsurilor prea aspre.
Nu ştim daca glasul nostru va fi auzit, dar ne permitem a aduce aminte că
România este în război, că, abstrăgând de la înrudirea naţională, boierii din
Bucovina precum şi satele de la margine sânt încuscrite cu românii de dincoace
de Molna, că mulţi bucovineni au rude de aproape pe câmpul de război, încât
abaterile unor tineri ce nu cunosc pe deplin greutatea pe care legile pozitive
[0] dau unor asemenea manifestări nu pot fi puse tocmai în cumpănă de aur. Din
acest punt de vedere numai ne permitem a face observaţiile noastre asupra unei
afaceri care pare a se fi înfundat în unica telegramă a „Nouă prese
libere" şi asupra căreia organele vieneze păstrează o îngrijitoare tăcere.
[11
noiembrie 1877]
5
VISUL DOCHIEI, POEM ÎNTR-UN ACT. -
OŞTENII NOŞTRI. COMEDIE (?) ÎN TREI ACTE
Piesele
Visul Dochiei şi Oştenii noştri le datorim penei d-lui Frederic Damé. D-sa au
mai comis până acuma scrieri dramatice ,,originale", care însă,
stingându-se de mult de moarte bună, credem a putea face abstract de la ele, de
vreme ce uitarea, în care au căzut cu drept cuvânt, e o critică mai bună decât
ar putea fi aceea a penei noastre. Apoi, chiar dacă ne-am fi luat osteneala
de-a face cu draga inimă pomelnicul celor morţi, totuşi n-am prea fi avut ce sa
spunem în rău sau în bine. D. Frederic Damé ca om are calitatea de a crede ca
proprietatea literară se stinge dincolo de marginile Franţei. Sosit la noi si
având, se vede, în geamantan câteva piese franţuzeşti, le-au supus unui tratament
pe care au avut ocazia de a-1 învăţa în chiar ţara noastră. D-sa s-au folosit
de lecţiile marelui autor naţional, a aceluia care este Ponsard, Tacitus si Max
Müller al României într-o persoană, istoric, arheolog, autor dramatic,
prelector la Ateneu, academic, profesor de universitate, director de liceu
privat etc. etc., care fiind dus la congresul arheologilor ca delegat tocmai la
Stockholm şi-au îndeplinit delegaţiunea trimiţând lista de bucate de la
banchet, cu un cuvânt d. Damé au avut de la cine învăţa meşteşugul de a deveni
autor fără de a fi învăţat carte, poet fără a fi poet, profesor de universitate
fără a şti să scrie şi literal român fără a şti româneşte. Asemenea adunări de
mărimi algebraice se fac multe la noi. Astfel de ex. să ia numele unei vechi şi
vestite familii boiereşti din Moldova, câteva piese din Lope de Vega, bucăţi de
filologie de ale lui Ascoli şi vedem cum din Cozmiţa iese la lumină cu totul
altceva. Dar, în sfârşit, trebuie să ne bucurăm. Românii, coborâtori ai
romanilor, sunt naţie cuceritoare, trebuie deci să se bucure de achiziţia
oricării bucăţi de pământ bulgăresc, chiar daca aceasta s-ar prezenta sub forma
foarte modificată de strănepot al lui Traian. Prin urmare de ce oare Balzac,
Sardou ş. a. adunaţi la un loc n-ar suna pe româneşte: Damé? Traducere liberă,
foarte liberă, dar oare nu trăim în ţară liberă? ,,Patrie"! se chiamă pe
româneşte ,,Mihnea cel Rău", ,,Mercadet" = ,,Gheşeftarii",
Balzac + Sardou + x + y = Damé; Lope de Vega + Goldoni + Ascoli + listă de
bucate + vornicul Grigorie Urechi = Cozmiţa. Noi într-adevăr nu ştim pe cine să
admirăm mai mult, pe d. V. A. Popovici sau pe d. Damé? Pe maestru sau pe elev?
Noumenon sau phenomenon ? Prototipul sau clişeul? Odată ne-ntrebam cu uimire:
Şi cine oare-n lume să poată sta păreche Cu-al geniilor geniu, cu Popovici-
Ureche? Dar astăzi am găsit perechea şi n-o mai căutăm. E d. Damé. D-sa e un
tânăr inteligent şi pricepe oamenii, înţelege veacul în care e astăzi România.
Căci nu toate ţările Europei trăiesc în acelaşi veac. Anglia putem zice ca
e-ntr-al douăzecelea, Austria într-al douăzeci şi nouălea, adică în veacul
făgăduit de Biblie jidanilor, unde se zice ca ei vor stăpâni pământul. Dar
fiindcă România merge totdauna în fruntea civilizaţiei, fiindcă unitatea
Germaniei şi a Italiei nu-i nimic mai mult decât simplă imitare după unitatea
noastră, revoluţia franceză — imitaţia revoluţiei lui Horea, constituţia
franceză — o imitaţie a constituţiei noastre, Göthe — ciracul lui Văcărescu,
Thiers — un clişeu a d-lui C. A. Rosetti şi Gambetta — îngânarea vie a d-lui
Fleva, de aceea ,,România" trăieşte în veacul cel mai înaintat, în veacul
de apoi, spre venirea lui Antihrist. Cuvintele însemnează astăzi tocmai
contrariul de ce însemnau odată, cel nebun trece de cuminte şi cel cuminte se
ia drept nebun, cel învăţat trece de carne cu ochi şi viceversa, autorii trec
drept plagiatori şi plagiatorii drept autori, cel cinstit e hoţ şi hoţul
cinstit, averea trece drept furt, furtul drept avere. Pe de alta parte oricine
are dreptul de a presupune că e şi o ţară sălbatică, unde nu se mai controlează
nimic, şi fiindcă cine vine să facă negustorie cu pălării din Paris poate să ia
asupra sa şi misiunea de a civiliza capetele pe care acele pălării se vor
aşeza, să puie paie în căpăţâna acoperită cu paie şi să introducă cultura
,,picantă" în sălbatecul popor de la Dunăre; de aceea e foarte natural ca
cineva să caute glorie când o poate căpăta aşa de ieften. Modul de a deveni
mare e scurt. Iei o scriere franţuzească, ştergi titlul şi scrii altul, ştergi
numele autorului şi pui pe al tău. Apoi deschizi cartea : unde vezi Jean pui
Toader, unde vezi Ana pui Safta şi s-a mântuit, eşti deja autor. Îţi mai rămâne
s-o pui pe româneşte, pentru care treabă rogi pe un prieten si opul e gata.
Bună glorie — şi nu-i scumpă. Această precuvântare nu ni s-au părut de prisos
pentru a şti în ce mediu intrăm când vom vorbi despre nouăle producte ale muzei
d-lui Damé.
6
Piesele
amândouă au fost aplaudate de public şi chiar nici nu ne îndoiam de aceasta.
Dar cu ce preţ oare? Visul Dochiei este o tarara lungă de declamaţii asupra lui
Ştefan, Mircea, Mihai Viteazul, care se sfârşeşte prin defilare de dorobanţi şi
vânători. Am urmărit cu atenţie toată declamaţia şi, o mărturisim cu plăcere,
n-am aflat o singură idee originală care să nu fi fost cuprinsă în primul
Bucureşti a „Telegrafului" ,si a ,,Reformei" ; de nicăieri nu răsare
icoana caracteristică a vremilor trecute, n-am auzit nimic decât istoriile ce
ni se spun de sute de oameni cari nu ştiu istoria. Niciodată nu ne-am adus
aminte mai cu vioiciune de zisa lui Gothe : „ceea ce numiţi spiritul vremilor
nu este decât spiritul acelor domni în care vremile se oglindesc". Rea
oglindă. Ceea ce ne-a înduioşat însă până la lacrimi este rara gratitudine cu
care se pomeneşte de armată, făcându-o chiar să defileze în persoană, fără ca
să se pomenească cu un cuvinţel de creatorul ei, de acela a cărui viaţă pare
consfinţită acestei unice grije, de M[aiestatea] Sa Domnul. Se vorbeşte de
vitejia armatei, nicăiri însă că cu aceeaşi vitejie Domnul însuşi s-au espus
focului duşman şi că ghiulele zburau împrejurul capului SĂU. Republicanismul nu
poate merge departe. A doua piesă, Ostenii noştri, consistă din următoarele
peripeţii şi conflicte cumplit de dramatice. Un ofiţer asupra însurătorii pleacă
la război. Mai întâi ia adio de la tatăl său şi plâng, apoi ia adio de la
iubita sa şi plâng, apoi de la mumă-sa şi plâng, în fine de la tot personalul
piesei şi plâng. Actul întâi. Actul al doilea are două scene. În cea dintâi
ofiţerul scrie acasă. În a doua are ziua nămiaza mare o viziune şi începe un
atac turcesc cu mult foc de puşti şi s-au mântuit. Al treilea act se petrece la
ambulanţa din Turnul Măgurele. Vine un soldat rănit din ale cărui vorbe se
poate deduce că ofiţerul a murit, iubita plânge, află tatăl şi plânge, află
mama şi plânge şi mai râu, află toţi şi plâng. Dar iată că armata se întoarce
glorioasă în ţară (întoarcere pe scont, înainte de a se fi întors) şi ofiţerul
asemenea, teafăr şi sănătos. Plânset general şi defilare de trupe; cortina cade
impresionată până la lacrămi. Şi aceasta-i dramă ? Dar să zicem că prin multele
sale piese bune d. Damé ar fi câştigat dreptul să ne dea una rea. S-o zicem,
deşi nu admitem. Este permis ca un scriitor rău să se folosească de
nenorocirile ţării pentru a atrage pe public la ... panoramă ? Este permis ca
un război, nesfârşit încă, să fie pus pe scenă, pentru ca agitaţia naturală a
publicului să dea salve de aplauze pe care autorul în împrejurări normale nu le
merită ? Dar la Gorni Etropol, la Bivolari, la Plevna, la Rahova comedie se
joacă ? Soldaţii, cari sunt meniţi poate a merge în foc, sunt aduşi pe scenă,
pentru ca, spre petrecerea publicului, să-şi arate meşteşugul, ca gladiatorii
vechi. Plaudite Quirites ! Limba traducerilor e bună şi jocul artiştilor era de
un avânt demn de piese mai bune. Publicul aplauda cu mare zgomot şi defilările
dorobanţilor şi vânătorilor. Ca observaţie finală adăugăm că bucăţile de muzică
la sfârşitul Visului Dochiei erau frumoase, numai nu eroice. Cântecul
soldatului era sentimental, corul cu mult sopran, numai pe la capăt am auzit
câteva acorduri mai adânci, de caracter religios. Rele sau bune, ca text,
cântecile de la urmă cereau un avânt eroic, care putea culmina apoi în acorduri
religioase. Dar avântul a lipsit, ceea ce însă nu ne opreşte de a recunoaşte pe
deplin frumuseţea muzicei, deşi caracterul ei nu era propriu scenei în
cestiune.
[12
noiembrie 1877]
[,,«ROMÂNUL» DEAPĂNĂ DIN
NOU..."]
„Românul"
deapănă din nou cuvinte ca să dovedească că „Presa" ar fi dovedit că avem
nevoie de război cu turcii ca de apă şi că mari lucruri a trebăluit d-nealor
până acuma. Pe noi nu ne interesează apucăturile „Românului" decât numai
din punctul de vedere al stilului şi a curăţiei de inimă. 4 - C. 832
7
Iată un
pasagiu din acest şir de articole în care grecii besmetici din Strada Doamnei
se identifică ca totdauna cu naţia, dar intr-un mod cu totul invers. Dacă naţia
n-ar vrea cumva ceea ce vor d-nealor, atunci ea-i tâmpie şi coruptă : Partita
care se numeşte acum << centru >> susţine, chiar în programa ce
făcu mai deunăzi, că guvernul a făcut acest răzbel „fără voia naţiunii". A
susţine aceasta este a insulta, în cel mai mare grad, cinci milioane de români.
Dacă aceasta este credinţa acestor bărbaţi politici, ei „arată cel mai mare dispreţ
pentru naţiune." Ea nu are, după dânşii, alt simţimânt decât d-a se supune
oricărui va voi să-i poruncească; „degradarea şi tâmpirea naţiunii merge",
după dânşii, până a o face să se supuie chiar când cel care este la guvern o
trămite la moarte şi încă nu numai la moartea cu arma în mână, dar şi la o
pieire generală şi ilegală (?); căci ei susţin că naţiunea se pierde în
întregul ei prin acest răzbel, fără voia ei făcut. Şi dacă ei, iluştrii bărbaţi
politici, spun Europei, chiar printr-o programă, că mama lor este atât de
,,tâmpită" şi de ,,coruptă", cine nu vede că puterile străine sunt
îndemnate, silite de a despreţui această naţiune şi a o repune sub un jug
oarecare? Aşadar d-lor susţin că, dacă guvernul ar fi putut face războiul fără
voia naţiei, atunci această din urmă e tâmpită şi coruptă. Cine, Doamne
iartă-ne, le dă voie acestor domni să se gereze drept naţie românească?
Redactorul „Românului", om acuma cu un picior în groapă, ar trebui să
spuie odată verde : „Oameni buni, noi ăştia, liberalii, voim să vă facem a
crede că voi împingeţi maşina lumii, dar în faptă sunteţi împinşi de dinafară.
Când era ruşii să pornească război asupra turcilor era un guvern în ţară care
mi se prea dădea în apele orişicui. Noi, liberalii, pe atunci eram prieteni cu turcul
şi ţineam sfaturi cum să răsturnăm domnia. Jucam cum ne cânta Mazar Paşa. lată
că războiul era aproape să izbucnească şi ţara era asupra intrării a o jumătate
de milion de ruşi. Noi ameninţam domnia şi ţara cu turburare, pe când [î]i era
omului mai greu, pentru că puţin ne pasă nouă daca merge şi ţară şi domnie pe
apa Sâmbetei, numai nouă să ne meargă bine. Domnia, văzând că tocmai la vreme
de cumpănă am putea face turburări, ne-au chemat la ministeriu, pentru că
domnia cunoştea pe conservatori şi ştia că sunt oameni de treabă şi, fie sau nu
fie la putere, turburări n-or să facă. Astfel dar, pentru a înlătura un
pericol, pentru a astupa gurile flămânzilor liberali, pentru a evita ca
proletariatul de ciocoi şi cenuşari să intre în înţelegere cu duşmanul, ne-au
adus pe noi ciocoii şi cenuşarii de liberali la putere şi într-adevăr
schimbarea în noi s-au făcut iute-iute. Din antidinastiei ne-am făcut
dinastiei, din turcofili turcofagi, din rusofagi rusofili, şi în sfârşit ne-am
face orice-ar pofti M. Sa, numai la putere să se îndure să ne lase — că, Doamne
mare, mulţi suntem şi numai statul, cu miile lui de locuri şi locuşoare încape
toată liberalimea, cu nevastă, cu copil, cu nepot, cu strănepot ş. a.".
Aşa ar trebui să vorbească redactorul „Românului". Au fost aduşi la putere
pentru că sunt elementul acela care trebuia liniştit CU ,,pita lui Vodă",
pentru că, în vremea războiului între ruşi şi turci, ei ar fi făcut turburări
în ţară esploatând nemulţămirile altfel naturale ale oamenilor. Dar ce are a face
naţia românească cu trebile d-nilor liberali nu înţelegem. Naţia e împrejurul
domnului ei şi luptă într-adevăr împreună cu dânsul, pe când liberalii fac
vorbe că fost-a războiul necesar sau ba?
[16
noiembrie 1877]
[,,«PRESA» ARATĂ DEOSEBIREA..."]
„Presa" arată deosebirea care este între
lucru aievea şi făgăduinţele ce le-au fost făcut liberalii naţiei înainte de a
fi ajuns unde au ajuns, vede-i-am şi mai sus. Arată cum toate serviciile sufăr,
cum dările, în loc să dea înapoi, s-au sporit şi alte multe greutăţi pe capul
oamenilor. Înainte vreme era o zicală care spunea de pe ce se cunoaşte nebunul.
Naţia românească au uitat zicala asta, se vede : ,,Bătrânii vorbesc ce a făcut,
tinerii ce fac, nebunii ce au de gând să facă". Liberalii totdauna vorbesc
de ceea ce au de gând să facă. Rău a făcut cine s-au uitat în 8 gura lor, nu
ei, că bine e cunoscut că din coadă de câine sită de mătase nu poţi face. Ce se
putea aştepta de la elemente fără de avere, fără ştiinţă de carte şi fără
onestitate, cari în toate ţările formează contingentul demagogiei orăşeneşti?
[16
noiembrie 1877]
[,«ROMÂNIA LIBERĂ» VORBEŞTE DESPRE
POLITICA INTERNĂ..."]
,,România
liberă" vorbeşte despre politica internă a Franţiei şi pe ,,arena
ziarelor" ne dă şi nouă răspuns la revista învoielii dintre d-nu
Cogălniceanu şi colegii săi în predmetul arenzii unei moşii. „R.L."
constată că sânt trei păreri, şi anume : ,,R.L." crede că legea nu-i
calcată, ,,Timpul" crede contrariul, „Presa" —- c-ar fi mai de
preferit ca tranzacţiunea să se facă prin lege. Tocmai vorba noastră ; quot
capita tot sensus. De aceea am şi zis că singurul loc unde avea să se hotărască
e Camera. Nu mai întrebăm de ce ,,R.L." crede că legea nu s-au călcat.
Pentru că „Fericiţi cei ce cred !"
[16
noiembrie 1877]
SITUAŢIA DIN FRANŢA
Rareori au
stat faţă în faţă în vreo ţară partide atît de estreme ca acelea din Camera
franceză. Alături cu elemente istorice, cu nume cari se citează de câte ori se
citează istoria Franţei chiar, cu oameni cari reprezentează trecutul plin de
glorie şi de avuţie al acestei mari naţii, vedem numiri cari nu însemnează
nimic şi pe care o egalitate rău înţeleasă i-au adus să hotărască soarta
averilor, a păcii, a civilizaţiei franceze. Carey, ni se pare, spune că toată
civilizaţia omenească se află într-un vecinic pericol. împrejurul micului cerc
de oameni într-adevăr luminaţi şi binevoitori sânt milioane de oameni pe cari
dorinţa de câştig, ambiţia şi invidia, daca nu instincte şi mai de rând, îi
face totdauna gata de a răsturna tot ce există. Căci masele n-au niciodată alte
tendinţe decât negative. Niciodată poporul de jos al oraşelor, şi acesta face
zgomot în ţări industriale, nu ştie ce vrea, numai ceea ce nu vrea. Prea puţin
culte pentru a face abstracţie de la guvern şi de la persoanele ce-1 compun şi
a căuta cauzele relelor mult mai adânc, în stări nesănătoase economice sau
sociale, clasele cari n-au ce pierde, conduse de oameni cari n-au ce pierde ar
fi în stare de-a pune orişicând existenţa statului, întreaga istorie şi onoarea
lui în joc, numai pentru a-şi ridica în sus clovnii lor ridicoli, semizeii lor
efemeri, pe acea plebe intelectuală pentru care orice merit şi orice capacitate
este o insultă. Între aceste elemente turburi şi invidioase pe de o parte şi
între elementele culte, avute şi istorice ale Franţei este astăzi o luptă
hotărâtoare, de la rezultatul căreia va atârna atît civilizaţia şi dezvoltarea
pacinică cât şi prestigiul militar al Franţei. Mareşalul Mac-Mahon nu este vreo
mare inteligenţă politică, dar în politică plăteşte adesea caracterul drept şi
inima întradevăr binevoitoare mai mult decât o inteligenţă cât de naltă în
serviciul unui caracter corupt. Apoi el cunoaşte pe deplin câtă răspundere are
faţă cu întreaga istorie a ţarii sale şi ştie că e chemat a fi reazimul
elementelor de consistenţă în contra elementelor de disoluţiune, cari par
astăzi a întrece prin număr părţile sănătoase ale organismului social. Dar pe
de altă parte nu e tăgăduit că mareşalul dă pas cu pas înapoi Cabinetul
Broglie, strict conservator, au făcut loc unui minister de afaceri, care nu are
altă misiune decât de a conduce mai departe serviciile publice, lucrul cum s-ar
zice curat mecanic al statului.
9
Acest guvern
neutru se credea că va împăca pentru câtăva vreme insolenta majoritate a
Camerei, care, ştiind bine că atât Senatul cât şi capul statului e în contra
ei, voieşte să impuie totuşi voinţa maselor inculte, din cari au ieşit, voinţei
luminate a claselor superioare. Senatul a decis a asculta, înainte de a alege
un nou senator, programa cabinetului Rochebouet. Ministrul prezident, generalul
Rochebouet, a făcut deci în Senat următoarea declaraţie : În urma dezbaterilor
ultime din amândouă Camerile, mareşalul-prezident a încredinţat ministeriul
unor oameni al căror program este de a rămânea afară de cercul luptelor politice.
Noi vom păzi cu credinţă legile ţării şi-i vom da mareşaluluiprezident ajutorul
ce-l cere de la noi. După un lung period de agitaţie, Franţa are nevoie de
pace, în această parte a anului e absolut de nevoie de a se uşura comunicaţia
comercială şi de a pregăti esposiţia anului 1878. Ne vom da toată silinţa de a
face ca gestiunea, afacerilor să fie cât se poale de bună, ceea [ce] pentru noi
e datoria cea mai imperativă şi mijlocul cel mai sigur pentru. a readuce
concordia între puterile publice. Vom respecta constituţia republicană care ne
dirige şi-i vom câştiga respect. Constituţia va trece intactă din mânile
noastre în ale următorilor noştri în momentul în care prezidentul va crede că a
sosit momentul de a încredinţa puterea unui ministeriu ieşit din Parlament.
Până atunci ne vom sili de a mănţine ordinea şi pacea. Prezidentul cere de la
d-voastră ca să ne ajutaţi în opera liniştirii şi se întemeiază pe patriotismul
d-v. În Senat această declaraţie au fost urmată de aplauze. Ministerul s-au
prezentat şi Camerei, dând aicea aceeaşi declaraţie. Aicea însă Marcère au
anunţat de îndată o interpelaţie în privirea formării cabinetului. Ministrul
Welche declară că stă la dispoziţia Camerei, dar ar dori ca interpelaţia să fie
mai precisă, iar dezbaterea să aibă loc abia mai târziu. Camera au respins
propunerea ministrului ş-au hotărât dezbaterea imediată, după care d. Marcère
şi-au dezvoltat interpelaţia. Deci s-au încins o discuţie vie, în care Marcère,
Floquet şi Germain au vorbit contra, Welche şi Baragnon pentru guvern, după
care apoi s-au primit următoarea ordine de zi, propusă de Ferry: Considerând că
ministeriul de la 23 noiemvrie, prin compunerea şi originea sa, e o negaţiune a
dreptului parlamentar al poporului şi poate numai îngreuia situaţiunea, Camera declară
că nu poate intra în relaţii cu el şi trece la ordinea zilei. Pentru au votat
323 de deputaţi, contra 208. Marcère îşi dezvoltă interpelaţia sa astfel. Până
acum Camera au fost în faţa unui ministeriu, în care n-avea încredere. Acest
ministeriu s-au retras în uram unui vot al Senatului, dar din Senat nimeni n-au
voit să-i ia moştenirea. Miniştrii sunt oameni ,,plini de merite", însă,
ca miniştri, oricine are dreptul să-i întrebe ce caută în Parlamentul
republicei. Politica mareşalului atârnă în aer. Ce reprezentează ministeriul
dacă nu guvernul personal? Ministeriul ia asupră-şi responsabilitatea celui din
urmă cabinet de rezistenţă. Franţa lucrează de şapte ani contra acestei
rezistenţe, care la 26 fevruarie părea învinsă, dar au reînceput la 16 mai. Au
început de mult ziua în care ar fi trebuit să se constituie un ministeriu
parlamentar, căci ţara vrea pace. Este aceasta cu putinţă în starea actuală de
necontinuitate? Singurul mijloc e întoarcerea la starea de drept. Toate
interesele sunt ameninţate. Ţara vrea o soluţiune, guvernul nu dă nici una.
Majoritatea nu voieşte să sacrifice nimic din drepturile poporului ; şi de ar
şi voi, ştie ca cine stă dindărătul miniştrilor, cari singuri n-o ştiu? Ţara
aşteaptă cu răbdare. Ministeriul, ce posede încrederea mareşalului, ar face
bine să-i spuie adevărul, căci ar putea să înconjure o nenorocire, pe care au
voi s-o numesc. Welche răspunse: Nu voi să apăr cabinetul trecut; dar avem un
drept să fim aicea conform constituţiei. Şi aiurea au fost ministerii estraparlamentare;
ne numim prieteni ai datoriei şi ai patriei.
După Welche a vorbit Ploquet:
14
octomvrie, zise el, au fost îndreptat contra guvernului personal; d-voastră îl
reînnoiţi. Sunteţi viitorul conflict, precum cabinetul retras e conflictul
trecut. Îndărătul incapacităţii d-voastră revăd pe vechii oameni ai
conflictului. Voiţi ca Camera să-şi dea din mână singura armă pe care o are, să
vă voteze bugetul pentru a crea loc pentru conflicte. Voiţi falimentul onorii
Franţei angagiate faţă cu străinătatea prin Espoziţia universală. Vă propun
altceva, convocaţi un congres şi lăsaţi-l să hotărască o stare definitivă
pentru ca să se încheie criza. D-voastră însă nu schimbaţi nimic din criză,
căci sunteţi de-a dreptul un cabinet de conflict, cabinetul politicei personale.
N-aveţi nici încredere provizorie, nici definitivă, tot aşa de puţin puteţi
conta pe sprijinul nostru. Nu ne veţi putea înşela nici pe noi, nici ţara: vouă
nu vă vom face plăcerea de a înlătura toate greutăţile, ci noi cerem o
soluţiune definitivă. Majoritatea vă zice vouă, noilor miniştri, că sunteţi de
o mie de ori vinovaţi, primind conflictul; în această oră şi înaintea tuturor
sunteţi osândiţi.
Baragnon:
Aveţi
obiceiul de a condamna înainte; propun ordinea de zi simplă pentru a protesta
în contra principiilor d-voastră, după cari pot să piară toate afacerile, numai
d-voastră s-ajungeţi la putere.
10
Tocmai din
cauza aceasta s-au creat Senatul, pentru a nu atârna de o maioritate cum este a
d-voastră. Încercaţi numai a întrebuinţa arma d-voastră. bugetară şi veţi vedea
că nu puteţi dezbrăca pe prezidentul republicei de puterea sa.
Germain:
Sunteţi
ministeriul afacerilor lui 16 mai, noi voim afacerile naţiunii. Predecesorii
d-voastră au împiedecat toate afacerile, toate reformele, construirea unei a
treia reţele de drum de fier şi staţi a susţine că voiţi a favoriza afacerile,
fiind de aceeaşi origine personală ca şi cabinetul trecut? Apoi au urmat
votarea cu rezultatul de mai sus. Oricine poate înţelege unde va ajunge Franţa
dacă d-ni ca Floquet ar ajunge s-o guverneze.
[18
noiembrie 1877 ]
ARBOROASA [„PE CÂND AM
REPRODUS..."]
Pe când am
reprodus şi comentat ştirea despre dizolvarea societăţii ,,Arboroasa" nu
cunoşteam deloc amănuntele afacerii, dar am presupus îndată că telegrama
trimisă de studenţi cu ocazia serbării comemorative a lui Grigorie Vvd. Ghica
va fi fost unul din cele mai de căpetenie cauze pentru procederea, repetăm,
prea aspră, contra tinerii reuniuni. Telegrama adresată primariului de Iaşi e
următoarea :
Cernăuţi, 13 octomvrie.
D-lui primar
de, Iaşi, ,,Arboroasa", Societatea junimei române din partea detruncheată
a vechei Moldove aduce condolenţa membrilor săi pentru domnitorul decapitat.
Comitetul.
Curierul
Balassan" comunică următoarele detalii:
Telegrama
aceasta fu întrebuinţată ca mijloc pentru a învinui pe Societatea ce lucrează
pentru răzvrătirea ordinei, pentru pregătirea unei răscoli şi a[ltele].
Procurorul şi comisarii se transportară în localul ,,Arboroasei", unde
găsiră prezenţi pe mai mulţi membri. Procurorul începu percheziţia, confiscă
toate dosarele, actele şi biblioteca societăţii, precum şi întreaga ei avere în
suma de vreo 5000 fl. v. a. sau 10000 fr. Procurorul teriminându-şi perchiziţia
şi confiscarea, declară arestaţi pe toţi membrii prezenţi a ,,Arboroasei",
iar comisarii-i conduseră la penitenciar, unde fură aruncaţi, fiecare aparte,
în câte o temniţă singulară. Parchetul Tribunalului din Cernăuţi nu se mulţumi
numai cu atât, ci începu a urmări pe toţi studenţii români de la Universitatea
de acolo, a face perchiziţii pe la casele lor, precum şi pe mulţi alţi români
notabili din Cernăuţi şi Bucovina. Procurorul intentă ,,Arboroasei" şi
membrilor ei proces de ,,naltă trădare" fiindcă:
1. Comitetul
trimisese telegrama sus-citată către primarul Iaşului.
2. Că, cu
ocazia unei mici serbări, membrii ,,Arboroasei" rădicară toaste în
sănătatea românilor, a domnitorului Carol I şi a vitezei armate române.
3. Că au
fluierat în clasă pe profesorul de dreptul roman când îşi permise acesta să
insulte naţiunea română, şi
4. Fiindcă
Societatea „Arboroasa" a stat în corespondenţă cu Ministerul Instrucţiunei
Publice din România spre a obţine o subvenţiune, ce i s-a acordat în suma de
250 lei noi pentru a-şi înavuţi biblioteca. Arestaţi au fost: d-nu Varonca,
stud. teolog şi în filozofie în anul III; Popescul, stud. scol. şi filoz. din
anul IV; Porumbescul (Golembiovski), stud. în filozofie anul II; Coca,
absolvent de teolog.; Stoian, absolvent de teolog. şi student în drept şi
Sireteanu, student teolog şi în drept.
În acelaş
timp au fost urmăriţi şi alţi studenţi, din cari mulţi au fost siliţi a se
refugia.
Totodată s-a
făcut perchiziţii şi la societatea academică România jună din Viena.
Nu avem
nevoie a repeta că punctele 2, 3 şi 4 nu pot forma în nici un caz puncte de
acuzare. Austria este un stat constituţional şi cetăţenii ei sunt liberi a-şi
manifesta simpatiile lor pentru popoare sau suverani cari trăiesc în pace şi în
bună înţelegere cu împărăţia. Cităm drept dovadă manifestările ungurilor pentru
turci, ale slavilor pentru ruşi ş. a .m.
11
Fluierarea
profesorului Schifner este iarăşi o abatere prevăzută de legile academice şi
pedepsirea ei e de competinţa rectorului, în fine subvenţiunea, nu cerută, ci
acordată de Cameră, după propunerea d-lui Grădişteanu şi numai pentru scopuri
de cultură, nu constituie nici un fel de abatere. A fost poate o imprudenţă din
partea Camerei liberale de a-şi dura „popularitate" făcând zvon şi
discuţie publică din asemenea lucru, dar pentru studenţi nu este nici
im-prudent măcar de a primi sume ce li se dăruiesc. Cât despre punctul întâi,
am adus în unul din numerile trecute părerea noastră, pe care credem a o putea
repeta în câteva cuvinte. Telegrama aceasta au fost provocată de necuviinţe
mult mai grave din partea jidanilor din Bucovina. Aceşti turcofili exageraţi şi
cititori înfocaţi ai „Nouăi prese libere", cari sunt în stare să creadă
orice rău despre români, vor fi manifestat în mod prea vioi simpatiile lor
transdanubiene şi tinerii au răspuns. Elementul german, care joacă rolul de
moderator în Austria, ar fi trebuit să înţeleagă aceasta. O admoniţiune severă
din partea rectoratului ar fi fost de ajuns credem. De aceeaşi părere este şi
„Presse" din Viena şi ea spune că n-ar trebui să se deie o importanţă prea
mare acestei manifestări. Tinerilor le-am da sfatul de a nu mai face
manifestări politice, de a nu compromite prin mişcări precoce munca lor
intelectuală şi roadele pe cari le va da odată această muncă chiar pentru naţia
românească. Românul e de soiul lui înzestrat cu mult bun-simţ, el are cuminţia
popoarelor care au suferit multe, cuminţia omului păţit. E imoral de a spune
neadevărul, dar nimeni nu e obligat de a spune adevărul când vremea e aşa că el
nu foloseşte nimănui. C-un cuvânt, a minţi e oprit, a tăcea — nu. Va veni
vremea — şi poate că nu-i tocmai departe — in care cercurile influente din
Viena se vor încredinţa că este în interesul monarhiei ca românii din Bucovina
să fie lăsaţi în seama liberei lor dezvoltări, vreme în care tinerii de astăzi
vor fi bărbaţi şi când tocmai la ei se va face apelul de a lucra după voinţa
inimei lor curate. N-ar fi păcat ca rezultatele acelui moment mai fericit să
fie compromise de pe acuma prin ieşirea din rând şi espunerea luptătorilor în
hărţuieli încinse nelavreme?
[18
noiembrie 1877]
FRANŢA [„CA ŞI CONFRAŢII
LOR..."]
Ca şi
confraţii lor de pretutindenea, radicalii din Franţa au o ciudată manieră de a
privi statul. Lucrul de căpetenie pentru dânşii e ca să ajungă la putere,
precum a zis prea bine d. Baragnon în Cameră, iar ţară şi popor pot merge pe
apa Sâmbetei, puţin le pasă. Radicalii reprezintă în mod unilateral interesele
claselor de jos, sau mai bine zicând se reprezentează pe ei înşii, esploatând
nemulţămirile acelor clase. În zadar răsare din istorie figura bătrânului
Menenius Agrippa, care prin alegoria cu stomacul şi mădularile arăta că clasele
lucrătoare nu pot trăi fără organul distributiv, fără cele superioare, că
buna-stare a unui popor se întemeiază tocmai pe armonia de interese pe care
statul e menit a o face să domnească între părţile organismului social. Geaba
li s-ar repeta vechea alegorie, radicalii cred că fără ştiinţă de carte, fără
avere şi fără muncă mai cu seamă, casta oratorilor lor de uliţi şi stâlpii lor
de cafenele sunt chemaţi a domina lumea. Dar guvernul nu este deloc, după cum definesc
d-lor, epistatul întrunirilor electorale. El are în toate ţările un rol
organic, pe care nu-l poate îndeplini un vătaf. Oare un liberal este în stare
să-şi scoată creierii din cap sau muşchii inimei pentru a pune alţii la loc
fiindcă epistaţii vieţii sale organice nu-i mai plac? Căci nu mecanismul
parlamentar e lucrul principal. Misiunea de a crea legi le-au avut în deosebite
rânduri instituţii deosebite. Consilii de stat, regenţi cuminţi, comisii de
oameni speciali numite de însuşi stăpânitorii ţării au scris şi introdus
adeseori legi mai bune, mai practice, mai drepte decât parlamentele. Apoi e
asemenea constatat că funcţionarii aleşi nu lasă în genere nimic de dorit în
privinţa ... netrebniciei lor. Astăzi Franţa se află în ajunul unei expoziţii universale,
din cauza agitaţiilor radicale negoţ şi industrie merg rău, şi mareşalul
prezident a format cabinetul Rochebouet, compus numai din oameni de resort, din
oameni cu totul speciali, despre cari însuşi radicalii zic că au merite
adevărate, în fine un cabinet de care toată lumea zice că ar conduce mult mai
bine afacerile decât oricare minister parlamentar. Şi declară oameni în bună
conştiinţă că nu fac şi nu vor face politică militantă, că vor respecta
constituţia republicană şi vor face să fie respectată, cumcă numai trebuinţele
12
reale ale
ţării, uşurarea negoţului, pregătirile pentru expoziţie i-au făcut să-şi
părăsească ocupaţiile lor ştiinţifice pentru a se deda cu mizeria politicei
franceze, arată că ei sunt mâna de împăcare pe care le-o întinde
mareşalul-prezident, că în momentul în care d-nii radicali vor fi în stare să
dea un minister parlamentar ei se vor retrage — dar cine-i ascultă? Marcère din
centrul stâng au atacat ministerul, dar cel puţin în mod cuviincios; d.
Floquet, prin termini necuviincioşi, osândindu-l şi numindu-l incapabil. La
primirea pe care mareşalul a făcut-o la 12 l. c. el şi-au rostit de mai multe
ori intenţiile. La formarea cabinetului a avut de gând a propune pace
partidului radical. Camera i-au răspuns printr-o declaraţie de război. În
Consiliul de miniştri de la 13 c. el a vorbit tot astfel, deci s-au luat
hotărârea ca miniştrii să ocupe locurile lor în Camera şi in Senat. Se crede
apoi că Senatul va fi întrebat să se pronunţe asupra votului Camerei, care e cu
totul neconstituţional, căci, prin Constituţie, prezidentul republicei are
hotărât dreptul de a-şi compune ministeriul din persoane cari nu fac parte din
Parlament. Cum se va mai rezolva şi acest nou conflict nu putem şti.
[20
noiembrie 1877]
[,,«ROMÂNUL» ÎŞI FACE
OBICEIUL..."]
,,Românul"
îşi face obiceiul, rupând din nou pasage din contest şi după plac din
„Presa" şi comparându-le cu opiniunile emise de „Presse" din Viena.
Deci găseşte că maniera de a vedea a centrului şi a jurnalisticei austro-ungare
este identică. În fine, „Românul" vine la concluzia:
1. că
bărbaţii din centru se unesc în privirea intereselor comerciale şi politice ale
României cu bărbaţii din partida radicală din Ungaria;
2. că
radicalii din Ungaria, uniţi cu foştii colegi şi amici ai d-lui Catargi simt şi
înţeleg mai bine decât guvernul interesele României;
3. ca, după
radicalii din centru, România ar fi câştigat încrederea împăratului Rusiei dacă
oştirea noastră nu mergea la Plevna;
4. că
Austro-Ungaria, mai cu seamă, ar fi avut pentru, naţiunea română stimă dacă
stătea la malul Dunării. ,,Românul" e de o opiniune contrarie. Uşoară
treabă să susţii antiteza când ţi-ai aşezat teza de combătut după plac. Întâi
deducerile din articolele ,,Presei" sunt trase de păr; al doilea, nu este
adevărat, o mai repetăm pentru a zecea oară, că amicii d-lui Catargiu ar fi
susţinut vreodată ca armata română să stea la Dunăre, ,,să ceară pomană de la
împăratul Rusiei şi ajutor material de la Austro-Ungaria (ipsissima verba ale
,,Românului"). Toate aceste insinuaţiuni de leznaţiune şi de înaltă
trădare, făcute pentru a ponegri pe protivnicii politici, ar fi absurde dacă
... n-ar răsări dintr-un izvor şi mai rău, din rea-credinţă.
[24
noiembrie 1877 ]
[,,«ROMÂNIA LIBERĂ»
VORBEŞTE..."]
,,România liberă” vorbeşte despre deschiderea
Parlamentelor, se bucură că nu s-au validat de-ndată alegerea a doi deputaţi,
în sfârşit ajunge la proiectul de răspuns pe care Camera-l pregăteşte Prea
Înălţatului nostru Domn. Ca formă, zice „E. L.", este o bună compunere
retorică în stilul cronicarilor, ca fond e o parafrază a mesagiului tronului.
Drept că autorul răspunsului au oblicit cum se scarpină şi tuşesc cronicarii,
este întrucâtva materialul lor de cuvinte , nu însă spiritul lor. 13 Bătrânii
noştri erau oameni cuminţi, ei spunea simplu, fără încunjur şi fără vorbe late
ceea ce ştiau şi simţeau într-adevăr. De unde şi până unde pot ci aduce câtuşi
de puţin cu stilul afectat şi căutat a lui Lope de Vega al României ?
[24
noiembrie 1877]
2.
Frontispiciul ziarelor care se alătură campaniilor de presă susţinute de
Eminescu între 1877 ş' 1880.
UNDE DAI ŞI UNDE CRAPĂ
La 21 a
curgătoarei luni garda cetăţenească din Bucureşti a fost strânsă să facă
paradă, fiind menită a i se întâmpla onoarea de a fi revizuită de-a lungul de
domnu[l] inspector. Cu mare ce s-au adunat oamenii, unii de pe [la] 7
dimineaţa, alţii de pe la 8 şi, în sfârşit, au ieşit la maidan, comandaţi de
grade superioare, alese pe sprinceană. În acea zi caii sacagieşti au avut
căutare, iar gospodarii din linie au avut de ce face haz. Ici am recunoscut pe
respectabilul sir John Falstaff, care de un veac nu şi-a văzut genunchii de
grosimea inimei, mânuind cu mândrie frigarea, călare pe un cal şchiopătător şi
semănând mai mult a saltea de puf îmbrăcată milităreşte; dincolo altul spiţelat
şi întreprinzător, aducând ca două picături de apă cu eroul lui Cervantes de
Saavedra. În sfârşit din hop în hop, cu chiu cu vai, mai cu opintele, mai cu
sughiţuri, s-au înjghebat oastea de strânsură a lui Berlicoco Voievod,
aşteptând cu nerăbdare ceasul cel de fericire când d. inspector va răsări ca
Făt-frumos din poveste, spre a o mustrălui. Bietul Papură Vodă ! Cum s-ar fi
bucurat el, cum şi-ar [fi] unit mânele pe burtă privind „această" a patra
putere în stat şi a cincea roată la car ! Linia făcea aluziuni perfide asupra
şefilor aleşi
14
,,La
plăcinte înainte, da' la război înapoi !". ,,Tată am prins un tătar. —
Adu-l încoa, fătul meu ! — L-aş aduce, da' nu mă lasă !" ,,Ia-l de pe mine
că-l omor !" Şi câte altele. Aşa-s oamenii, bată-i norocul. Când văd cu
ochii, parcă dracu le-ar fi şoptit-o la ureche. Astfel, d Germain e la opt
dimineaţa şi până la cinci seara oamenii au fost luaţi de la prăvălii, de la
interesele lor, pentru ... ? Pentru ca inspectorul să vie, să se uite câteva
minute la ei, de li-s frumoşi ochii ş-apoi să plece cu Domnul, fără a comanda
cea mai mică mişcare, fără a face nici un fel de eserciţiu. În fine iată şi d.
inspector. Inspectează d-lui cât inspectează, până ce ajunge la d. Nacu,
profesor la universitate, căruia-i ţine un evloghion bine simţit, recunoscând
că înţelege a-şi face datoria cu scumpătate. După ce-au făcut şi trebşoara
asta, d. inspector se duce în ... treaba sa. Adevărat ! Bine-şi făcuse d. Nacu
datoria şi cu bună rânduială i se făcuse laude. Tocmai cu un ceas mai înainte
îl adusese un sergent pe sus şi cu nepusă-n masă la îndeplinirea sfintelor
datorii liberale. Vorba lui Sandu-Napoilă : ,,De, boieri d-v., pe lângă bejănie
şi caraghioslâc !"
[25
noiembrie 1877]
O LĂMURIRE [„O FOIŢĂ
FABRICATĂ..."]
O foiţă
fabricată în oficina „Românului" se supără foc pe descrierea comică ce am
făcut-o unei reviste a gardei cetăţeneşti. Navem de gând a răspunde acelei foi,
pentru că n-ar fi în stare să ne înţeleagă. Dar pentru lămurirea puntului
nostru de vedere e important să mai venim iar asupra acestei întrebări, spre a
arăta cum instituţia, în modul în care roşii au realizat-o, nu poate fi decât
stricăcioasă. Înainte de toate nu este exact că garda poate fi numită câtuşi de
puţin o instituţie ostăşească în modul în care ea ni se prezintă. Acelaşi
principiu fatal al tuturor radicalilor stăpâneşte garda, ca şi toate câte fac
d-lor, principiul că forma goală (fie chiar uniforma) poate înlocui fondul
lucrului. Pentru a căpăta un rang în armată trebuie să fi muncit, să fi
câştigat cunoştinţe, să fi servit multă vreme, să te fi luptat în războaie;
pentru a avea rang în gardă nu-ţi trebuie nimic decât „agrearea" din
partea d-nilor liberali sau alegerea din partea unor cetăţeni cari, prin
ocupaţiunile lor pacinice, nu sunt în stare de a judeca asupra meseriei
ostăşeşti, căci este o meserie şi încă grea, unită c-o mulţime de cunoştinţe.
De la un caporal sau sergent în armată se cer mai multe garanţii de capacitate
decât la gradele superioare din gardă. Orice câştig fără muncă în viaţa publică
este însă imoral. E un nonsens ca un om care nu ştie meseria războiului să fie
ales a comanda un corp de armată. Această dilemă e clară pentru oricare
cititor, a fost clară pentru oricare gardist din linie, cari ei înşii
improvizau aluzii adesea foarte spirituale asupra unor şefi improvizaţi. A
înregimenta oamenii sub comandă de ostaşi înţelegem, şi ar fi de discutat dacă
e practic ca oraşele să fie militarizate; dar în orice caz discuţia ar atinge
fondul lucrului şi ar avea de obiect o măsură serioasă. Dar a lua oamenii de la
afacerile lor şi a i purta pentru gustul celor ce vor să pozeze, fără a se face
exerciţii, fără ca să fie evident pentru ce se fac asemenea primblări, e curată
jucărie copilărească, pe care seriozitatea ce trebuie să domnească în viaţa de
stat nu o poate justifica. Din două lucruri unul: sau militarizaţi în regulă
oraşul, sau lăsaţi pe oameni în pace să-şi vadă de trebi. În faptă, toate
jucăriile noastre fac bine numai străinilor. Pe când negustorul nostru e de la
7 dimineaţa până la 5 după amiazi cu puşca la umăr, fără a deprinde mânuirea
armelor şi manevrarea, pentru că n-are de la cine le învăţa, tot pe atunci
străinii, cari nau îndatorirea de a lua parte la serviciu, vând, cumpără şi
câştigă. Oricare zi de paradă zadarnică îi costă pe oameni din şiruri 8— 10000
de lei noi, dar un ban de ar fi numai, totuşi el nu e răsplătit deloc prin
zadarnica pierdere de vreme a unui corp care afectează esteriorul oştirei fără
a fi oştire. Dar când noi vedem lucrurile clar şi cumpănim toate acestea cu
mintea cu aceeaşi lămurire cu care am cântări o greutate materială, atunci
suntem răi români, se-nţelege, şi combatem tot ce e românesc.
15
Am dori
tuturor liberalilor să fie aşa de buni români ca şi noi. Altfel ar sta ţara
noastră atunci. Dar a aproba jucării copilăreşti nu însemnează încă a fi bun
român. Precum un negustor pune în negoţ un ban ca să câştige doi, tot astfel
statul pune în acţiune puterea vie a cetăţenilor săi pentru a câştiga un folos,
nu spre a o irosi în parade. Militarizând oraşul şi puindu-l sub comanda de
ostaşi în regulă, statul ar avea 5— 6000 de ostaşi mai mult, prin cazul c-ar
avea nevoie de ei. Ce se câştigă însă prin gardă? Pierdere de vreme pentru
oameni, iar pentru naţie nimic. Repetăm încă o dată că încă în gând n-avem ca
să răspundem cu această ocazie foiţelor liberale. Sunt puncte de vedere acestea
cari trec dincolo de priceperea lor. Dar puntul nostru de vedere trebuia
stabilit. Astfel cum este, garda e o instituţie hibridă.
[27
noiembrie 1877]
[„«ŢARA ÎNTREAGĂ CUNOAŞTE...»"]
„Ţara
întreagă cunoaşte curatul izvor al reprezentaţiunii sale de astăzi",
începe „Românul" şi apoi arată după ce chip şi asemănare sunt Adunările şi
cum nici „reacţiunea" nu prea cutează să zică că ele nu sunt sincera şi
fidela espresiune a naţiunii. Le-am zice noi pe nume şi încă ceva pe deasupra
dacă ar fi vremea vreme şi ţara pe pace. Daca tăcem, nu de răul şi frica
radicalilor tăcem. După aceea arată cum conservatorii au combătut războiul
ofensiv şi au crezut că şi Camerele or fi contra lui, şi cum s-au înşelat, căci
naţiunea, mai ales cea oacheşă de tot, reprezentată de d. Fundescu, au fost
pentru război până în pânzele albe. Un singur lucru uită „Românul".
Naţiunea, care urmează totdeauna porunca Domnului ei, precum se şi cade, şi
înconjură steagul ţării, oriunde va fi dus, acea naţiune nu stă din gardiştii
de Bucureşti, cari fac copilării şi parade aici pe loc şi la căldură, ci din
ţăranii de la munte şi de la şesuri. Arate-ni-se în Camerele „liberale" un
singur ţăran care să vorbească în numele satelor şi să zică ,,da, românul vrea
să facă război cu turcii". Ziarul radical vine însă cu vecinica minciună
în gură: reprezentanţii naţiunii vor războiul. Spună mai bine dreptul şi verde
: reprezentanţii oraşelor, ş-atunci vom şti cu cine avem a face. Ş-atunci am
sta la vorbă şi am arăta în ce mod s-au fabricat reprezentanţii oraşelor de
societatea de esploatare a roşilor şi cum M. Sa, dorind ca la vremi de
turburare de dinafară să aibă linişte înlăuntru, i-a chemat pe d-lor la putere,
care c-o zi înainte s-adunau la Mazar-Paşa, răsturnau domnia şi voiau să dea
ajutor turcului în contra Rusiei. Ţăranul zice azi ca şi înainte de trei sute
de ani: Vodă au poruncit, să trăiască Vodă ! Va fi ştiind Măria Sa cum, unde şi
pentru ce ne duce. El nu mai cercetează şi urmează unde-l cheamă steagul ţării
şi Domnul. Aceasta-i naţiunea despre care radicalii să dovedească că, daca
le-ar fi spus verde ce vor d-lor, ar fi zis : Da, voim şi noi. Pe cine vrea
,,Românul" să înşale cu reprezentaţiunea naţiunii adunată în fabrica de
palavre din Dealul Mitropoliei ? Pe noi desigur că nu ne poate.
[8 decembrie
1877]
[„DRUMURILE S-AU TROIENIT..."]
Drumurile
s-au troienit şi comunicaţia telegrafică pare întreruptă, nici o ştire din
străinătate nu vine să ne lumineze asupra situaţiei, tocmai acuma când toate
celea par a atârna de-un fir a păr. Câmpiile albe se-ntind împrejurul
Bucureştilor şi se pierd în zarea despre miazănoapte, unde a plecat împăratul
Rusiei, în zarea despre miazăzi, unde stau oştirile noastre; spre răsărit şi spre
apus, unde se cumpănesc sorţile Europei. În această izolare în care ne
16
pune bătrâna
iarnă, aceiaşi pe vremea craiului Decebal, când ţăranul dacic, îmbrăcat în
cojoc miţos, trecea Dunărea-ngheţată, aceeaşi astăzi, când Vodă ţine Dunărea cu
oştirile româneşti, în această izolare ne apasă mai cu greu gândirea la ce rău
loc ne-au aşezat Traian împăratul pe această muchie de lume, la cest vad de
popoare carile ne privesc pe noi numai ca pe un fel de gard pe deasupra căruia
se ceartă. Dar de am fi noi măcar oameni ca oamenii, de-am fi ştiut să ne
îngrădim, încât să nu poată juca nimeni pe stăpânul în casa noastră, de-am fi
rămas atât de esclusivişti precum erau părinţii noştri, tot ar fi fost cum ar
fi fost şi tot o mai puteam duce cu bine de pe o zi pe alta. Dar aşa ne-am
dezgrădit, făcând drum lung unei civilizaţii pripite, unei pospăieli apusene
care, în schimbul păturilor bogate ale brazdei noastre, ne împle cu trebuinţe
de cari n-am fi avut trebuinţă; prin legiuiri de un caracter cosmopolit pe cari
liberali obicinuesc a le numi „tot ce e românesc", am făcut din ţara
noastră o nouă Americă, în care se grămădeşte superfluenţa populaţiilor
apusene, cărora le convine foarte bine teoria de ,,om şi om" de egalitate,
libertate şi fraternitate pe socoteala noastră. Nevoind sau neputând cunoaşte
că orice stat are nevoie de clase puternice, am ridicat din temelie toate
puterile vechi ale ţării, fără a socoti că o casă veche de piatră, dar cam
strâmtă, e totuşi mai bună pentru vreme de iarnă şi pentru nevoi de cât un
palat de ... hârtie franţuzească. Noi am făcut în statul nostru ceea ce se face
în şcolile noastre. Învăţători cari nu ştiu nici a scrie bine dau în mâna
copiilor cărţi scrise într-o limbă pe cari ei n-o înţeleg şi-i pun să înveţe
filă cu filă lucruri pe cari ei nu şi le pot închipui, încât, când băieţii au
ajuns la capăt cu învăţătura, rămân cu capul plin de cuvinte al căror înţeles
nu l-au ştiut niciodată şi, neputându-se folosi nici într-un fel de acele
cunoştinţe moarte şi fără de preţ, rămân cu zilele încurcate şi tăind cânilor
frunză, până ce, prin intrigi şi umiliri cari dărâmă şi restul de caracter ce
le mai rămăsese dat de la natură, ajung persoane publice spre a continua asupra
generaţiei viitoare sistemul vechi de stricare a minţii şi a inimei. Astfel
demagogii noştri crescuţi în străinătate, văzând nevoile poporului nostru, l-au
învăţat pe de rost cuvinte deşerte şi c-un înţeles negativ numai, socotind că
prin cuvinte se întemeiază binele unui popor. Numai pe cele mântuitoare :
„munca" şi „economia" întru ale lor şi ale statului nu l-au învăţat
pe popor niciodată. Astfel ţăranul dacic, care trecea în cojoc miţos
Dunărea-ngheţată în vremea craiului Decebal, avea mai multă perspectivă de
viitor pentru limba şi obiceiurile lui şi pentru felul lui de a fi decât
ţăranul lui Vodă Carol, care se reântoarce la vatra sa şi nu mai găseşte nimic
din felul lui de a fi, ci numai aşezăminte franţuzeşti, negoţ jidovesc,
industrie austriecească, limbă păsărească şi liberali cari nu muncesc nimic şi
trăiesc din esploatarea ideilor politice. Dac-am fi la loc bun, ca Spania sau
Anglia, ne-am bate-n capete şi tot vechile năravuri româneşti ar pluti deasupra
ca untdelemnul pe apă. Dar, pe acest vad de popoară, din cearta noastră numai
duşmanul câştigă.
[11
decembrie 1877]
ICOANE VECHI ŞI ICOANE NOUĂ
I. ACTUALITATEA
Sociologia
nu este până acum o ştiinţă, dar ea se întemeiază pe un axiom care e comun
tuturor cunoştinţelor omeneşti, că adică întâmplările concrete din viaţa unui
popor sunt supuse unor legi fixe, cari lucrează în mod hotărât şi inevitabil.
Scriitori cari în privirea ideilor lor politice sunt foarte înaintaţi au
renunţat totuşi de-a mai crede că statul şi societatea sunt lucruri
convenţionale, răsărite din libera învoială reciprocă dintre cetăţeni: nimeni
afară de potaia de gazetari ignoranţi nu mai poate susţine că libertatea
votului, întrunirile şi parlamentele sunt temelia unui stat. De sunt acestea
sau de nu sunt, statul trebuie să existe şi e supus unor legi ale naturii,
fixe, îndărătnice, neabătute în cruda lor consecinţă. Deosebirea este că în
viaţa constituţională lupta pentru existenţă a grupurilor societăţii care ştiu
puţină
17
carte
găseşte răsunet, pe când în statul absolutist acea luptă e regulată prin o
putere mult mai înaltă, a monarhului adică, al cărui interes este ca toate
clasele să steie bine şi ca lupta dintre ele să nu fie nimicitoare pentru
vreuna. Nimic nu arată mai mult că spiritul public nu e copt decât discuţii
asupra teoriilor constituţionale. Această copilărie a spiritului nostru public
se arată de la începutul dezvoltării noastre moderne, din zilele în care cei
dintâi tineri rău sau deloc preparaţi s-au întors din Paris, unde, uimiţi de
efectele strălucite a unei vieţi istorice de o mie şi mai bine de ani şi uitând
că pădurea cea urieşească de averi, ştiinţă şi industrie are un trecut foarte
lung în urmă-i, au socotit a introduce aceeaşi stare la noi, introducând
formulele scrise ale vieţii publice de acolo. E o zicală veche că, de-ai sta să
numeri foile din plăcintă, nu mai ajungi s-o mănânci. Drept că e aşa, dar cu
toate acestea acele foi există. Şi dacă n-ar exista n-ar fi plăcintă.
Asemănarea e cam vulgară, dar are meritul de a fi potrivită. Condiţiile
plăcintei noastre constituţionale, a libertăţilor publice, de care radicalii se
bucură atâta, sunt economice; temelia liberalismului adevărat este o clasă de
mijloc care produce ceva, care, puind mâna pe o bucată de piatră, îi dă o
valoare înzecită şi însutită de cum o avea, care face din marmură statuă, din
in pânzătură fină, din fier maşine, din lână postavuri. Este clasa noastră de
mijloc în aceste condiţii? Poate ea vorbi de interesele ei? Clasa noastră de
mijloc consistă din dascăli şi din ceva mai rău, din advocaţi. D. X bunăoară e
plătit de stat ca să înveţe pe studenţii de la universitate limba română din
punct de vedere filologic şi istoria românilor, două obiecte pe cari nu le
cunoaşte deloc. Să ne-nţelegem. Nu avem pretenţiune ca profesorii noştri să fie
genii. Departe griva de iepure. Dar, în împrejurări normale, acest domn ajuns
din întâmplare profesor s-ar fi pus pe-nvăţat carte şi, fiindcă nu este cu
totului tot mărginit, încât să aibă nevoie de a fi instalat într-un spital de
nevolnici, ar fi ajuns să poată împărtăşi studenţilor ceea ce au aflat alţii,
de ex. învăţaţii străini, despre limba română, le-ar fi arătat calea bună şi
bătută de oameni mai cuminţi, încât s-ar fi împlinit teoria unui pedagog
francez, că un şcolar poate învăţa de la profesorul său mai mult decât ştie
acesta însuşi. Atunci nu 1-am fi auzit susţiind pe d. X autenticitatea cronicei
lui Hurul, autenticitatea unei scrieri care, pentru filologi elementari chiar,
e o galimatie deplină şi un falsificat greoi, pe care-l cunoşti ca atare la cea
dîntîi vedere. Dar împrejurările nefiind normale d. X nu învaţă nimic, ci face
politică. Drepturile imprescriptibile, libertatea alegerilor, responsabilitatea
ministerială, suveranitatea poporului sunt cuvinte care se-nvaţă pe de rost
într-un sfert de ceas şi care-1 ridică pe om la noi în ţară, făcând de prisos
orice muncă intelectuala. Căci natura comună nu munceşte decât de silă. Silit
de împrejurări normale, d. X ar fi devenit un profesor mediocru; nesilit de
nimenea, se simte în sat fără câni şi umblă cu mânile în şolduri, lasă şcoala
pustie şi vine la Bucureşti ca să-şi facă mendrele şi să-şi deie o importanţă
pe care natura n-au voit să i-o deie. Tot astfel e d. Y şi bună parte din
cumularzii universităţilor. Am luat profesori de universitate pentru că un
institut înalt de cultură poate ilustra mai clar starea noastră de decadenţă.
Şi cine plăteşte oare pe aceşti domni din clasa de mijloc a căror mâni şi
inteligenţe nu produc valori de un ban roşu măcar? În linia din urmă munca
ţăranului care, ca dorobanţ moare pe câmpul de război, ca muncitor se speteşte
plătind dări, pentru a ţinea pe umerii lui o clasă de trântori netrebnici. Ce
să mai zicem de advocaţi ? Întorşi din străinătate, ei nu şi-au dat silinţa
să-nveţe legile şi datinile pământului, să codifice obiceiurile naţiei
româneşti, ci au introdus pur şi simplu codicele pe cari le învăţaseră la
Paris, ca şi când poporul românesc a fost în trecut un popor de vite, fără
legi, fără obiceiuri, fără nimic, şi trebuia să i s-aducă toate celea de-a gata
din cea mai renumită fabrică. Dar în genere advocaţii sunt inteligenţele cele
mai stricate din lume. Căci, într-adevăr, ce credinţe poate avea un om care azi
susţine, mâini combate unul ş-acelaşi lucru, un om a cărui meserie este să
dovedească că negru-i alb şi albu-i negru? Oricât de bună morişcă intelectuală
ar avea, ea se strică cu vremea şi devine incapabilă de a afla adevărul. De
aceea cele mai multe din discuţiile Adunărilor au caracterul de cârciocuri şi
apucături advocăţeşti, de căutare de noduri în papură, de vorbe înşirate şi
fire încurcate. Acestea sunt elementele cărora legile noastre franţuzeşti le
dau în stăpânire ţara. Plebea de sus face politică, poporul de jos sărăceşte şi
se stinge din zi în zi de mulţimea greutăţilor ce are de purtat pe umerii lui,
de greul acestui aparat reprezentativ şi administrativ care nu se potriveşte
deloc cu trebuinţele lui simple şi care formează numai mii de pretexte pentru
înfiinţare de posturi şi paraposturi, de primari, notari şi paranotari, toţi
aceştia plătiţi cu bani peşin din munca lui, pe care trebuie să şi-o vânză pe
zeci de ani înainte pentru a susţine netrebnicia statului român. Ce caută
aceste elemente nesănătoase în viaţa publică a statului? Ce caută aceşti oameni
cari pe calea statului voiesc să câştige avere şi onori, pe când statul nu este
nicăieri altceva
18
decât organizarea
cea mai simplă posibilă a nevoilor omeneşti? Ce sunt aceste păpuşi cari doresc
a trăi fără muncă, fără ştiinţă, fără avere moştenită, cumulând câte trei,
patru însărcinări publice dintre cari n-ar putea să împlinească nici pe una în
deplină conştiinţă? Ce caută d. X profesor de universitate, care nu ştie a
scrie un şir de limbă românească, care n-are atâtea cunoştinţe pozitive pe câte
are un învăţător de clase primare din ţările vecine şi care cu toate acestea
pretinde a fi mare politic şi om de stat? Ce caută? Vom spune noi ce caută.
Legile noastre sunt străine; ele sunt făcute pentru un stadiu de evoluţiune
socială care în Franţa a fost, la noi n-a fost încă. Am făcut strane în
biserica naţionalităţii noastre neavând destui notabili pentru ele, am durat
scaune care trebuiau umplute. Nefiind oameni vrednici, cari să constituie clasa
de mijloc, le-au umplut caraghioşii şi haimanalele, oamenii a căror muncă şi
inteligenţă nu plăteşte un ban roşu, stârpiturile, plebea intelectuală şi
morală. Arionii de tot soiul, oamenii cari riscă tot pentru că n-au ce pierde,
tot ce-i mai de rând şi mai înjosit în oraşele poporului românesc, căci, din
nefericire, poporul nostru stă pe muchia ce desparte trei civilizaţii deosebite
: cea slavă, cea occidentală şi cea asiatică şi toate lepădăturile Orientului
şi Occidentului, greceşti, jidoveşti, bulgăreşti, se grămădesc în oraşele
noastre, iar copiii acestor lepădături sunt liberalii noştri. Şi, când loveşte
în ei, zic că loveşti în tot ce-i românesc şi că eşti rău român. Într-adevăr,
d. Serurie, care a scris un volum de poezii „greceşti", d. Andrunopulos,
care batjocoreşte armata noastră puind-o să joace la circ, d-nii C. A. Rosetti,
Carada, Candiano, tot nume vechi de care foieşte textul cronicelor României,
sunt singurii români adevăraţi, iar noi ţăranii, mici şi mari, căci, la urma
urmelor tot ţărani suntem, noi băştinaşii din ţările acestea suntem străini
cari vindem ţara cui ne dă mai mult pe ea. Liberalii sunt smântâna şi temeiul
României, noi suntem nişte rămăşiţe din vechile populaţiuni autohtone, cari nu
merită să fie băgate în seamă. De ! iertaţi-ne, boieri, Arioneşti şi Cărădeşti,
că ni s-a părut şi nouă biet că trăim în ţara noastră ai avem de zis o vorbă.
Iertaţi-ne pentru că nu băgasem de seamă că suntem în Bulgaria, iertaţi-ne apoi
că n-am voit să ne batem pentru bieţii greci şi bulgari. Nu vedeţi că ne-am
supus stăpânilor? Nu vedeţi că ne-am trimis copiii la junghiere pentru că d.
Anghelescu să poată culege lauri pe pielea lor? Ba au ajuns ca până şi ciorò-horò,
rumânaş de laie, alb ca pana corbului, să scoată gazetă, în care să ne
batjocorească în toate zilele. Nu vă e destul, milostivi stăpâni? Dar acum, de
ne veţi fi iertat sau nu, să stăm la vorbă gospodărească şi să vă întrebăm ce
poftiţi d-voastră ? Şi, ca să ştim că aveţi dreptul de a pretinde, să întrebăm
ce produceţi ? Arătaţi-ne în Adunările d-voastră pe reprezentanţii capitaliilor
şi fabricelor mari, pe reprezentanţii clasei de mijloc care să se deosebească
de fabrica de mofturi ale „Telegrafului", şi ale „Românului" şi de
fabrica d-voastră de palavre din Dealul Mitropoliei! Căci nu credem să puteţi
cere ca noi să confundăm mătăsăriile de Lyon cu blagomaniile d-lui N. Ionescu,
nici postavurile de Manchester cu isteţiile d-lui Popovici-Ureche. Ciudată ţară
într-adevăr ! Pe cei mai mulţi din aceşti domni statul i-au crescut, adică i-au
hrănit prin internate, ca după aceea să-şi câştige, printr-un meşteşug cinstit,
pâinea de toate zilele. Dar statul a ajuns la un rezultat cu totul contrar.
După ce aceşti domni şi-au mântuit aşa-numitele studii, vin iar la stat şi cer
să-i căpătuiască, adică să-i hrănească până la sfârşitul vieţii. Dar nu-i numai
atâta. Domnia lor vor să facă pe boierii. 3—4—500 de franci pe lună nu-i
liniştesc şi nu-i fac să se puie pe muncă pentru a deveni folositori naţiei de
pe spinarea căreia trăiesc. Sunt născuţi pentru lucruri mai înalte, pentru
deputăţii, ministerii, ambasade, catedre de universitate, scaune în Academie,
tot lucruri mari la cari cinstiţii lor părinţi, care vindeau bragă şi rahat cu
apă rece sau umblau cu patrafirul şi sfiştocul din casă-n casă, nici nu
visaseră şi nici n-aveau dreptul să viseze, căci nu dedese naştere unor
feţi-frumoşi cu stele-n frunte, ci unor băieţi groşi la ceafă şi târzii la
minte, de rând, adesea foarte de rând. Căci din două una. Sau aceşti oameni
sunt toţi genii, şi prin „calitatea" muncii lor intelectuale merită locul
pe care-l ocupă, sau, neproducând nici o valoare, nereprezentând nici un
interes general decât pe al stomahului lor propriu, trebuie reîmpinşi în
întunerecul ce li se cuvine. Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învăţaţi nici cât
negrul sub unghie, fabricanţi — numai de palavre, meseriaşi nu, breaslă
cinstită n-au, ce sunt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşerte, leneşi cari
trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi
fudui, mult mai înfumuraţi decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale
ţărei. De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice
scânteie de merit adevărat şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale
sănătoase ale ţărei, pentru că, în momentul în care s-ar desmetici din beţia
lor [de] cuvinte, s-ar mântui cu domnia demagogilor.
19
Într-adevăr,
cum li s-ar deschide oamenilor ochii când unul le-ar zice: ,,Ia staţi oameni
buni! Voi plătiţi profesori cari nici vă învaţă copiii, nici carte ştiu;
plătiţi judecători nedrepţi şi administratori cari vă fură, căci nici unuia
dintr-înşii nu-i ajunge leafa. Şi aceştia vă ameţesc cu vorbe şi vă îmbată cu
apă rece. Apoi ei toţi poruncesc, şi nimeni n-ascultă. Nefiind stăpân care să-i
ţie în frâu, ei îşi fac mendrele şi vă sărăcesc, creându-şi locuri şi
locuşoare, deputăţii, primării, comisii şi multe altele pe care voi le plătiţi
peşin, pe când ei nu vă dau nimic, absolut nimic în schimb, ci din contră vă
mai şi dezbracă, după ce voi i-aţi înţolit. N-ar fi mai bine ca să stăpânească
cei ce n-au nevoie de averile voastre, având pe ale lor proprii? Sau cel puţin
oameni care, prin mintea lor bine aşezată, vă plătesc ce voi cheltuiţi cu
dânşii? De aceea alungaţi turma acestor netrebnici cari nu muncesc nimic şi
n-au nimic şi vor să trăiască ca oamenii cei mai bogaţi, nu ştiu nimic şi vreau
să vă înveţe copiii, şi n-au destulă minte pentru a se economisi pe sine şi
voiesc [să] vă iconomisească pe voi toţi".
II. PARALÉLE ECONOMICE
Trebuie să
admitem că între anii 1830 şi 40 vor fi esistat abuzuri şi neajunsuri îndestule
în ţările noastre, pentru că neajunsurile se ţin de natura lumii aceştia, încât
oricând ne putem ruga, ca bătrânii, ca să nu dea Dumnezeu omului atâta necaz
cât poate duce. În epoca aceea în care s-a născut Regulamentul şi-au ivit capul
şi cele dintâi idei liberale şi, ca totdauna, relele de atunci au fost
atribuite claselor stăpânitoare. Daca mergea lumea rău, boierii erau de vină.
Căci lipseau garanţiele, lipsea suveranitatea poporului, lipsea controlul,
abuzurile erau la culme, toţi furau şi liberalii ziceau; Daţi-ne nouă ţara pe
mână şi veţi vedea ce om face dintr-însa, cerul pe pământ, nu altceva! Ca şi acum,
ei făgăduiau marea cu sarea, ca şi acum cauza tuturor relelelor era că clasele
privilegiate domneau, că dispuneau fără control de avuţiele ţării, că jupuiau
lumea şi-şi făceau de cap. Bun. S-au dus privilegiele. Astăzi naţiunea
controlează tot ce se face. Nu mai esistă abuzuri, nici hoţii, suntem stăpâniţi
de legi absolut drepte, cari ne garantează toate libertăţile ce sunt cu
putinţă. Să facem deci izvodul averilor noastre. Avem în avere: Camere,
consilii comunale şi judeţene, primari, notari, advocaţi, profesori de
universitate, academii etc. etc., toate plătite cu bani în numărătoare. Avem la
datorii: o jumătate de miliard de franci datorie publică, o scădere regulată
atât a muncitorilor agricoli cât şi a breslaşilor, o despoiare mai neîndurată a
ţăranului, ba sărăcirea claselor de sus, produsă prin sărăcirea generală, iar
negoţ şi meserii în mâni străine. Am admis legiuiri străine? Ei bine, nu le-am
admis pentru român, cu trebuinţele căruia nu se potriveau, ci pentru elemente
economice cu care se potriveau şi cari ştiu a se folosi de dânsele. Am creat o
atmosferă publică pentru plante exotice, de care planta autohtonă moare. Căci
azi avem cele mai înaintate instituţii liberale. Control, suveranitatea
poporului, codice franţuzeşti, consilii judeţene şi comunale. Stăm mai bine
pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile nouă nu se potriveau
cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de cari dispunem, cu
calitatea muncii noastre, încât trebuie să le sleim pe acestea pentru a
întreţine aparatul costisitor şi netrebnic al statului modern. Suntem ţărani,
curată socoteală, şi ţărăneşte ar fi trebuit să gospodărim. Ţăranul, oricât seu
la rărunchi ar avea, bani n-are, şi statul modern are nevoie de bani. Un pas pe
care-l face deputatul în Cameră, o prostie care o zice, costă pe ţară bani şi
banul e muncă. Un şir scris de un ajutor de ajutor de primar la sat costă bani
şi banul e muncă. O prelegere rea ţinută la universitate costă bani şi banul e
muncă — în sfârşit banul este pretutindenea reprezentantul şi tălmăcirea
citeaţă a muncii, într-însul e sudoare şi putere musculară şi, precum
arătătorul pe ceasornic spune la numărul cutare câte ceasuri au trecut,
asemenea suma din buzunarul meu arată cât s-au muncit pentru mine în societatea
omenească. Dar va zice cineva : Ei şi? Cu munca românului nu pot face stat
constituţional cu libertate, egalitate, fraternitate şi suveranitate? Franţujii
sunt farmazoni de au putut-o face, — şi noi să nu putem? Nu suntem noi oameni
şi nu putem să ne luăm după dânşii? Adică ei să fie mai cu cap decât noi?
Adevărat. Franţuzul nu-i mai cu cap decât noi ... dar mai este un cusur la
mijloc, care ne-mpiedică sau ar fi trebuit să nempiedice. Franţuzul ia o bucată
de metal în preţ de 50 de parale şi-ţi face din ea un ceasornic pe care ţi-[l]
vinde cu doi napoleoni; d-ta îi vinzi ocaua de lână cu un franc şi el ţi-o
trimite înapoi sub formă de postav şi-ţi ia pe aceeaşi oca 20 de franci;
franţuzul ia paie de orez, care nu-l ţin nimica, şi-ţi împleteşte din el[e] o
pălărie pe care nevasta dumitale dă trei sau patru napoleoni.
20
Nu-i mai cu
cap, pentru că mintea nu se mănâncă cu lingura, ci o moşteneşte omul de la tată
şi de la mumă, încât un mocan poate fi tot atât de isteţ şi deschis la cap ca
şi un ceasornicar din Paris, numai vorba e că mocanul n-au deprins meşteşugul
şi de aceea câştigă într-un an cât câştigă meşterul din străinătate într-o zi.
De aceea însă meşterul din Paris are de unde plăti Camere, universităţi,
teatre, biblioteci, ba chiar brânză de iepure, de ar avea poftă de dânsa, poate
s-o aibă. Dar noi, popor de ţărani, nu le putem toate acestea decât cu-ncetul,
şi unde franţuzul e cu dare de mână noi trebuie sa legăm paraua cu trei noduri,
pentru că ceea ce un popor agricol nu are niciodată sunt banii. Căci ce se-
ntâmplă într-adevăr? Ai vândut ocaua de lână cu un frac, pe care-l ai în mână
şi-l poţi da iar, dar ea, când ţi-a venit înapoi, te ţine nu unul, ci 20 de
franci. Cu ce-mplineşti cusurul de la unul până la 20, de unde mai iai încă 19?
Neapărat că din alte producte şi nu din lână, deci din grâu. Dar grâul se
produce cu osteneală multă şi spor puţin. Spre a produce un fir de grâu [î]-ţi
trebuie o vară-ntreagă, şi atunci încă atârnă de la ploaie şi de la vânt de se
va face sau nu, pe când meşterul străin au lucrat ocaua de lână şi i-au dat o
valoare înzecită în câteva ceasuri. De acolo vine că ţăranul trebuie să
muncească o vară pentru a plăti un obiect de lux comandat din străinătate.
Calitatea muncii industriale e alta. Un zugrav face o icoană bună, o vinde şi
trăieşte cu-ndestulare 10 ani de pe dânsa; un tăietor de lemne munceşte zi cu
zi şi abia-şi ţine zilele de azi pe mâne. Şi apoi ce deosebire între muncă şi
muncă! Unul munceşte uşor şi cu plăcere sufletească şi câştigă mult, cellalt
munceşte din greu şi câştigă puţin. Este vreo asemănare între unul şi cellalt?
Poate tăietorul de lemne, a căruia muncă prin calitatea ei preţuieşte aşa de
puţin, să se măsure vrodată cu zugravul? Dar aşa-i şi naţia. O naţie care
produce grâu poate trăi foarte bine, nu zicem ba, dar niciodată nu va putea
să-şi îngăduie luxul naţiilor industriale înaintate. Neapărat că nu trebuie să
rămânem popor agricol, ci trebuie să devenim şi noi naţie industrială, măcar
pentru trebuinţele noastre; dar vezi că trebuie omul să-nveţe mai întâi carte
şi apoi să calce a popă, trebuie mai întâi să fii naţie industrială şi după
aceea abia să ai legile şi instituţiile naţiilor industriale. Să zicem,
bunăoară, că cineva are un palat cât al lui Vodă, şi venituri numai de pe un
petec de cincizeci de pogoane. Va putea el să ducă trai de Domn, să ţie slugi
multe de pe petecul lui de moşie? Şi ce-i într-adevăr o naţie agricolă pe lângă
una industrială? Cât un răzaş, oricât de vrednic fie, pe lângă un boier cu 100
000 de pogoane într-un hotar. Poate să fie răzaşul cât de isteţ, cât de bun de
gură şi cât de harnic, să ducă traiul boierului tot nu-l ţin curelele, pentru
că de unde nu-i nici Dumnezeu nu poate lua. Acuma poate înţelege oricare om cu
minte ce fel am putut introduce la noi instituţiile străinătăţii. Păpuşării,
cari, ca păpuşării chiar, sunt cumplit de scumpe pentru noi, căci de-a putere-a
fi tot n-am putut face nimic. Acuma, după ce am văzut că suveranitatea,
libertatea, egalitatea şi fraternitatea ne ţine o jumătate de miliard datorie şi
optzeci de milioane de franci pe an, să vedem cât ne ţinea pe noi, popor sărac,
ocârmuire[a] jefuitoare a boierilor. Douăzeci şi vro două de milioane pentru
amândouă ţările cu două scaune domneşti. Dar aceşti bani poate erau cheltuiţi
în zadar. Populaţia săracă şi rău administrată poate că se stingea mai rău
decât astăzi şi la o vreme de foamete, Doamne păzeşte, mureau oamenii pe uliţi?
Ia să vedem. Deschidem „Curierul românesc" de la 1840, no. de la 5 august,
şi citim următoarele : În anii 1837. 38 şi 39 s-au născut 139263, au murit
90207 - Vă să zică în trei ani au fost 43993 de oameni spor în populaţie, sau
ţifră rătundă 50 000 numai în Muntenia; să punem pentru Moldova 40000, căci
populaţia se-nmulţea acolo în acelaşi mod regulat ca şi dincoace. Dar populaţia
se-nmulţeşte în pătrat, nu în progresiune aritmetică. Dacă ţinea tot guvernul
jefuitor al boierilor, astăzi aveam 8000000 de locuitori, pe când n-avem nici
patru bune — din contra populaţia românească a ţării noastre e azi mai mică
decât la 1840. Dar ce mai citim încă în ,,Curierul românesc"? În magaziile
de rezervă se află depuse în vreme de trei ani din urmă 4441106 chile porumb
299700 chile mei. Ce avem astăzi în magaziile noastre de rezervă? Tot pe atâtea
chile de palavre liberale. Dar ce mai citim încă? Capitalul ,,cutiilor
satelor" din Principate s-au văzut In catagrafia din urmă la 2357483 lei.
21
Câţi lei
avem noi în cutiile satelor? Datorii cită frunză şi iarbă, căci astăzi şi
comunele rurale sunt datoare cu câte 10—20000 de fr[anci], precum statul e
dator cu cinci sute de milioane. Dar boierii prădau şi erau răi, zic liberalii.
Haide să le facem pe plac şi să zicem şi noi că erau para focului şi varga lui
Dumnezeu; zicând-o, pe noi nu ne ţine parale, iar liberalilor le facem o
plăcere. Nu rămâne însă mai puţin sigur că populaţia se-mulţea, că ea,
întâmplându-se ani răi, nu era espusă să moară de foame, că erau nunţi şi
cumetrii multe şi prohoade puţine, încât şi popa era mai câştigat, pentru că la
nunţi şi cumetrii mai mult chef se face decât la prohoade, şi toate erau cu
spor, până şi cărările, pentru că părintele când se-ntorcea de la vrun botez,
în loc de a umbla pe una, umbla pe cinci. Dar poate avem azi mai multe garanţii
de dreptate? la să vedem. Stan găseşte azi o pungă înainte de a fi pierdut-o
Bran. Care-i urmarea judecătorească? Se discopere lucrul şi Stan mănâncă mai
întâi bătaie de la primar şi de la subprefect, apoi e închis preventiv, pierde
zece zile de lucru, câte un franc, fac zece franci. Judecătorul de instrucţie
îşi pierde ziua cu dânsul, în loc de-a se ocupa c-un delict mai complicat, deci
punem leafa lui zece franci, fac 20. Judecata tribunalului corecţional ţine 10,
fac 30. Stan e închis pe două luni de vară, câte un franc ziua fac 60, la un
loc 90. Stan se întoarce acasă şi-şi găseşte ogorul pârloagă şi via păragină,
pierzând munca unei veri, fac zicem 100, la un loc 190. Stan găseşte dările
neplătite şi-şi angajează munca pe un an, ca să le plătească ş.a.m.d., cun
cuvânt: Stan e ruinat pe câţiva ani, pentru c-au găsit o pungă înainte de-a o
fi pierdut Bran, bez bătaia primarului şi subprefectului pe deasupra. Cum era
înainte? Bran pâra pe Stan la boier şi-şi primea punga îndărăt, iar Stan căpăta
în schimbu pungii cinci beţe sănătoase, pe care le ţinea minte, ş-apoi se ducea
să-şi vadă de trebi. Scurt drept şi .., gratis. Azi mănâncă două-trei bătăi
şi-şi pierde şi tot rostul. Dar apoi îndeobşte legi franţuzeşti ne-au trebuit
nouă? Pentru împresurarea ce pătimeşte un loc despre megieşi, pentru pescuirea
unui iaz, pentru neîngăduirea la posesie, pentru a li se alege părţile, pentru
un vad de moara ş. a. trebuiau legi franţuzeşti, în care să se vorbească despre
„lapini", trebuiau miile de advocaţi, miile de primari şi ajutori de
primari, notari, consilii şi paraconsilii! Asta e curată socoteală de mofluz.
Şi ce avem în schimb? Poate o cultură mai mare? De loc. Dacă cultura se judecă
după scriitori, atunci vom trebui să constatăm, cu părere de rău, că Eliad şi
Asachi ştiau de zece ori mai multă carte decât d-nii C. A. Rosetti, Costinescu,
Carada şi Fundescu, că Anton Pann era un scriitor cu mai mult talent şi mai de
spirit decât o sută dintre ofticoşii cari fac astăzi ,,esprit" prin
gazete, că singura comedie ,,Buna educaţie" a lui C. Bălăcescu, e mai
originală decât toate scrierile d-lui V. A. Ureche la un loc; apoi să nu uităm
că de generaţia aceea a urgisiţilor boieri se ţine pleiada scriitorilor noştri
celor mai buni: Alexandri, C. Negruzzi, Bolintineanu, Donici, Bălcescu ş. a.,
că oamenii ştiau o limbă frumoasă, vrednică şi înţeleasă de opincă ca şi de
Vodă. Apoi esista autoritate şi ascultare. De zicea Vodă un cuvânt, era bun
zis; iar azi... ? Azi porunceşte cânelui, cânele pisicei, pisica şoarecelui,
iar şoarecele de coadă îşi atârnă porunca. Azi găseşti prin sate ordine ministeriale
cărora nu li se dă nici o urmare, deşi d. primar au scris pe dânsele: ,,se va
urma în conformitate cu ordinele d-lui ministru". Azi se împlinesc
ordinele numai când d. prefect sau subprefect voiesc să se răzbune asupra unui
conservator. Statul e azi maşina prin mijlocul căreia cei laşi se răzbună
asupra protivnicilor lor politici. Iată la ce hal am ajuns cu suveranitatea
poporului, libertatea, egalitatea şi fraternitatea. Apoi bune sunt? Bune, numai
au un cusur: Nu se potrivesc.
III. BĂTRÂNII ŞI TINERII
Cu greu
pricepe o minte de rând că nu este în lumea aceasta nici o stare de lucruri şi
nici un adevăr social vecinic. Precum viaţa consistă din mişcare, aşa şi
adevărul social, oglinda realităţii, este de-a pururea în mişcare. Ceea ce azi
e adevărat, mâine e îndoielnic, şi pe roata acestei lumi nu suie şi coboară
numai sorţile omeneşti, ci şi ideile. În această curgere obştească a
împrejurărilor şi a oamenilor stă locului numai arta, adică, ciudat lucru, nu
ceea ce e-n folosul oamenilor, ci ceea ce este, spre petrecerea lor.
22
Citim azi cu
plăcere versurile bătrânului Omer, cu care petreceau odată neamurile de ciobani
din Grecia, şi imnele din RigVeda pe care păstorii Indiei le îndreptau luminei
şi puterilor naturei, pentru a le lăuda şi a cere de la dânsele iarbă şi turme
de vite. Tot aşa privim cu plăcere plăsmuirile celui mai mare poet pe care l-au
purtat pământul nostru, plăsmuirile lui Shakespeare, şi ne bucurăm de
frumuseţea lor atâta, ba poate mai mult încă decât contimporanii lui, şi tot
astfel privim statuele lui Fidias ş-ale lui Praxiteles, icoanele lui Rafael, şi
ascultăm muzica lui Plestrina. Tot astfel ne bucură portretul pe care-l face
Grigorie Ureche Vornicul lui Ştefan Voievod cel Mare, încât simţim şi azi
plăcere citind ce vrednic şi cu virtute român a fost Măria Sa. Dar nu tot
astfel sunt gândirile cari ating folosul oamenilor, bunul lor trai şi
petrecerea lor unul lângă altul fără a se prigoni şi fără a-şi amărî viaţa ei
în de ei. Introducând legile cele mai perfecte şi mai frumoase într-o ţară cu
care nu se potrivesc, duci societatea de râpă, oricât de curat ţi-ar fi cugetul
şi de bună inima. Şi de ce asta? Pentru că — întorcându-ne la cărarea noastră
bătută — orice nu-i icoană, ci viu, e organic şi trebuie să te porţi cu el ca
şi cu orice alt organism. Iar orice e organic se naşte, creşte se poate
îmbolnăvi, se însănătoşează, moare chiar. Şi, precum sunt deosebite soiuri de
constituţii, tot aşa lecuirea se face într-altfel, şi, pe când Stan se
însănătoşează de o buruiană, Bran se îmbolnăveşte de dânsa şi mai rău. Cum
numim însă pe aceia cari zic c-au descoperit o singură doftorie pentru toate
boalele din lume, un leac fără greş, care, de eşti nebun, te face cu minte,
de-ai asurzit, te face s-auzi, în sfârşit, orice-ai avea, pecingine, chelie,
ciupituri de vărsat, degerătură, perdea la ochi, durere de măsele, tot c-o
alifie te unge şi tot c-un praf te îndoapă ? Pe un asemenea doftor l-am numi
şarlatan. Ce să zicem acum de doftorii poporului românesc, care la toate
neajunsurile noastre tot c-un praf ne îndoapă, care cine ştie de ce o fi bun?
Da'-i şoseaua rea, încât ţi se frânge caru-n drum? Libertate, egalitate şi
fraternitate şi toate vor merge bine. Dar se îmulţesc datoriile publice?
Libertate, egalitate şi fraternitate dă oamenilor, şi s-or plăti. Da'-i şcoala
rea, da'nu ştiu profesorii carte, da' ţăranul sărăceşte, dar breslele dau
înapoi, dar nu se face grâu, da'-i boală de vite ? ... Libertate, egalitate şi
fraternitate, şi toate or merge bine ca prin minune. Am arătat, într-un rând,
că aceste prafuri şi alifii ale liberalilor le-am luat de ni-i acru sufletul de
ele şi tot rău. Or fi bune ele buruienele acestea pentru ceva, dar se vede ea
nu pentru ceea. ce ne lipseşte tocmai nouă. Să vedem acuma cum au ajuns
liberalii la reţeta lor, bună pentru toate boalele şi pentru nici una. În
veacul trecut au fost în ţara franţuzească tărăboi mare pentru ca statul
încăpuse prin risipa curţii crăieşti într-atâtea datorii încât se introdusese
monopol până şi pentru vânzarea grâului. Ajunsese cuţitul la os prin mulţimea
dărilor şi prin tot soiul de greutăţi pe capul oamenilor, încât nu mai era chip
decât să dai cu parul şi, sau săi scapi, sau să mori, decât să duci aşa viaţă.
La noi, Vodă Ştirbei pleacă din domnie lăsând l6 milioane în visteria ţării şi
3 milioane în cutiile satelor. Nu se potriveşte! În Franţa toate dările erau
date în antrepriză, şi antreprenorii storceau toate clasele societăţii, pentru
a hrăni curtea cu trântorii ei. La noi, dările se strângeau mare parte de-a
dreptul, iar Vodă era boier cu stare, care trăia de pe moşiile lui şi nici nu
făcea vrun lux de-acătărea. Iar nu se potriveşte! În Franţa locurile de
judecători şi din armată se cumpărau cu bani, şi dreptatea asemenea, la noi
fiecine, după câtă carte învăţase şi minte avea, putea să ajungă alături cu
coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale ţării. Iar nu se potriveşte! În
Franţa nemulţumirea economică era la culme: căci fiecăruia îi trebuia mai mult
decât avea. Luxul şi modele istoveau averile cele mai mari. La noi boierul
moştenea o blană de samur de [la] străbunu-său, un şal turcesc de la bunu-său,
un antereu de citarea de la tată-său, având de gând să le lase toate şi
nepotu-sa ca să se fudulească şi el cu dânsele şi fiecare avea strânsură pentru
iarnă şi parale albe pentru zile negre; c-un cuvânt fiecare avea mai mult de
câtu-i trebuia, căci pe atunci toată ţara era ,,conservatoare". Iar nu se
potriveşte! Oare ce făcuseră moşnegii ca să merite urgia liberalilor? Ce să
facă? Ia pe cât [î]i ajunsese şi pe ei capul. Biserici/mănăstiri, şcoli,
spitale, fântâni, poduri, să li se pomenească şi lor numele când va creşte
iarba de-asupra lor... şi încă una, pe care mai că era s-o uităm. Mulţi din ei
au scos punga din buzunar şi au trimis pe băieţii ce li s-au părut mai isteţi
„înlăuntru", ca să-nveţe carte, să se procopsească spre fericire neamului.
Şi-au crescut şerpi în sân cu alte cuvinte.
23
Căci acest
tineret s-au fost dus într-o ţară bolnavă în privirea vieţii sociale. Clasele
superioare putred de bogate au ajuns acolo la o rafinare de plăceri
nemaipomenită în alte colţuri ale pământului, producerile sănătoase în
literatură şi artă făcuse loc picanteriilor de tot soiul, în sfârşit orişice
era mai căutat decât apa limpede şi răcoritoare de izvor. Apă ca parfum, apă cu
zahăr, apă cu migdale, apă cu otravă, tot ce pofteşti, numai apă de izvor nu.
Acolo, în loc să-nveţe lucruri folositoare, adică cum se ară şi se samănă mai
cu spor, cum faci pe copii să priceapă mai bine cartea, cum se lecuieşte o
durere de stomah, cum se ţese pânza şi se toarce inul, cum se fac talpe
trainice la cisme şi alte lucruri folositoare de acest soi, s-au pus aproape
toţi pe politică, să afle adică şi să descopere cum se fericesc neamurile şi
cum se pun la cale ţările, adică au adunat multă învăţătură din „Figaro",
„Petite République Française" şi, cu capul gol şi punga item, s-au întors
rânduri — rânduri în ţară, ca să ne puie la cale. Această tinerime veselă şi
uşoară trăieşte în România şi se trezeşte în Franţa, trăieşte într-o ţară
săracă şi au deprins cu toate acestea obiceiurile bogatei clase de mijloc din
Franţa, are trebuinţe de milionar şi bani mai puţini decât cinstita breaslă a
ciobotarilor din acele ţări. Acest tineret, ce se caracterizează prin o rară
lipsă de pietate faţă cu nestrămutata vrednicie a lucrurilor strămoşeşti,
vorbind o păsărească coruptă în locul frumoasei limbi a strămoşilor, măsurând
oamenii şi împrejurările cu capul lor strâmt şi dezaprobând tot ce nu încape în
cele 75 dramuri de creier cu care i-anzestrat răutăcioasa natură, acest
tineret, zic, a deprins ariile teatrelor de mahala din Paris şi, înarmat cu
această vastă ştiinţă, vine la noi cu pretenţia de a trece de-a doua zi între
deputaţi, miniştri, profesori de universitate, membri la Societatea Academică,
şi cum se mai cheamă acele mii de forme goale cu care se-mbracă bulgărimea de
la marginele Dunării! Căci cei mai mulţi din aceşti lăudaţi tineri sunt feciori
de greci şi bulgari aşezaţi în această ţară şi au urmat întru romanizarea lor
următorul recept: ia un băiat de bulgar, trimite-l la Paris şi rezultatul
chemic e un june „român". Pe la 1840, Eliad bătrânul, pe când încă nu se
numea „Heliade-Rădulesco" adică pe când nu-l ameţise încă atmosfera
Parizului, scria marelui ban M. Ghica următoarele: Sunt tată de familie, n-am
unde să-mi cresc copii decât în aceste aşezământe (ale ţării) pentru că, şi
de-aş avea mijloace a-i creşte aiurea, gândul meu nu este ca să-i cresc
străineşte şi ei apoi să trăiască româneşte; voi să fac din ei români şi
trebuie să ştie cele româneşti, şi legi şi obiceiuri. Ticăloşi au fost părinţii
şi ticăloşi fiii cari orbeşte s-au crescut pentru „alt veac" şi pentru
,,alta ţară" şi au trăit apoi în ,,alt veac" şi în „altă ţara".
În mod mai precis abia se poate arăta ce lipseşte acelor indivizi pe cari geograficeşte,
şi pentru că ei o spun, îi numim români. Le lipseşte simţul „istoric", ei
se ţin de, naţia românească prin împrejurarea că s-au născut pe cutare bucată
de pământ, nu prin limbă, obiceiuri sau manieră de a vedea. Astfel vin pătură
după pătură în ţara noastră, cu ideile cele mai ciudate, scoase din cafenelele
franţuzeşti sau din scrierile lui Saint-Simon şi alte altor scriitori ce nu
erau în toate minţile iar formele vieţii noastre de astăzi au ieşit din aceste
capete sucite cari cred că în lume poate exista adevăr absolut şi că ce se
potriveşte în Franţa se potriveşte şi la noi. Când au sosit la graniţă,
bătrânii-i aşteptau cu masa-ntinsă şi cu lumânări aprinse, habar n-aveau de
ce-i aşteaptă şi de ce belea şi-au adus pe cap. Bucuria lor că venise atâţia
băieţi tobă de carte scoşi ca din cutie şi frumoşi nevoie mare! Dar ce să vezi?
în loc să le sărute mânile şi să le mulţumească, ei se fac de către pădure şi
încep cu libertatea, egalitate, fraternitatea şi suveranitatea, încât
bătrânii-şi pierd cu totul călindarul. Parcă se pornise morile de pe apa
Siretului. Şi le povesteau câte în lună şi în soare, câţi cai verzi pe pereţi
toţi, c-un cuvânt câte prăpăstii toate. Cum să nu-i ameţească? Cap de creştin
era acela, unde se mai pomenise atâtea asupra lui? Apoi s-au pus pe iscodit
porecle bătrânilor. Ba strigoi, ba baccele, ba ciocoi, ba retrograzi, ba câte
altele toate, până ce au ajuns să le zică că nu sunt nici români, că numai
d-lor, care ştiu pe SaintSimon pe de rost, sunt români, iar bătrânii sunt altă
mâncare. Vorba ceea: nu crede ceea ce vezi cu ochii, crede ceea ce-ţi zic eu!
Şi, cu toate acestea, ei nu fusese decât tocmai numai români. De aceea, la
dreptul vorbind, nici nu pricepeau bine acuzarea ce li se făcea. Neam de neamul
lor trăit în ţară, nepricepând altă limbă decît cea românească, închinându-se
în această limbă, vorbind cum se vorbeşte cu temei şi sănătos, ei auzind
-ţiunile şi - ţionile, imperatorele, redaptorele, admisibilile şi
propriamentele, au gândit în gândul lor: ,,De, frate, noi om fi fost proşti.
Noi socoteam că, daca ştim ceaslovul şi psaltirea, cum se ară gospodăreşte un
ogor, cum se cresc vite şi cum se strâng banii, apoi ştim multe. Da' ia auzi-i,
că nu ştim nici măcar româneşte". Şi, în loc să ia biciul din cui să le arate
care li-i popa lor, au zis: „De, dragii moşului, aşa o fi. N-om fi ştiind nici
româneşte... Dar de acuma mult au fost, puţin au rămas, şi în locul nostru voi
veţi stăpâni lumea şi veţi orândui-o cum vă va plăcea vouă". Şi, luându-şi
ziua bună de la lume ca de la cel codru verde, s-au strecurat pe rând acolo
24
unde nu le
mai zice nimenea că au fost răi români, mai fericiţi decât noi, cari am fost
meniţi să ajungem zilele acestea de ticăloşie, în care ţara se înstrăinează pe
zi ce merge în gândire şi-n avutul ei, şi când toţi se fălesc de a fi români
fără a mai fi. Uimitoarea putere a frazelor, împrejurarea că mulţi dintre
liberali erau chiar copii de-ai lor, cari aşteptau numai ca ei să închidă ochii
pentru ca să bată la tălpi averea moştenită, credinţa că cei ce venise tobă de
carte ar fi mai folositori ţării decât dânşii, patriotismul lor din totdeuna
încercat şi dovedit prin cinci veacuri de când au stătut stâlpi acestor ţări,
i-au făcut să tacă molcum şi să se retragă din viaţa publică fără zgomot, fără opoziţie,
fără mânie. I-au tras liberalii pe sfoară, cum îi trăsese c-un veac şi jumătate
înainte fanariotul Mavrocordat. Acest domn şiret nu putea pune biruri grele pe
ţărani pentru că erau vecini şi peste cisla, care-i ajungea pentru plata dării
către Poartă, prea puţin mai ieşea. Ce va fi fost vecinătatea aceea nu ştim
bine nici astăzi, dar, tocmai pentru că n-o ştim, ni se pare că trebuie să fi
fost o măsură luată de Domni, după vremi de mare turburare şi de invazii, ca să
statornicească oamenii, să nu umble din loc în loc cu bejănia. De-ar fi fost
vrun rău pe capul oamenilor ne-o spuneau cronicarii, cari totdauna revarsă
cuvinte de mânie asupra orânduielelor ce asupreau norodul. Precum liberalii le
ziceau boierilor „strigoi" şi alte celea, asemenea le-au zis şi domnul
fanariot că sunt vânzători de sclavi, tirani etc. şi le au luat ochii, încât ei
s-au adunat şi, cu mitropolitul în frunte, au ridicat vecinătatea şi s-au legat
cu jurământ că neam de neamul lor n-a mai înfiinţa-o. Atât au şi aşteptat
domnul. Nemaifiind oameni boiereşti, erau a nimăruia şi de a doua zi le-au pus
biruri ce nu le mai avuse niciodată, biruri pe cari apoi le-au încincit şi
înzecit preste câţiva ani. Şi, ca şi la începutul veacului trecut, urmările
bunei lor credinţe au fost cumplite. Bătrânii aveau gură de lup şi inimă de
miel; au venit liberalii cu gura de miel, plină de cuvinte amăgitoare, dar cu
inima de lup. Ce-au făcut, vom vedea mai pe urmă.
IV. ILUSTRAŢII ADMINISTRATIVE
Daca i-au
apucat liberalii pe boieri înainte, se-nţelege că opinia publică din ţară s-au
pornit asemenea asupra lor. Nu înţelegea nimenea atunci la noi, şi abia acum au
început să înţeleagă pe ici pe colea, că temeiul unui stat e munca, şi nu
legile. Nu înţelegea, asemenea, aproape nimeni că bogăţia unui popor stă, nici
în bani, ci iarăşi în muncă. Banul „reprezentează" numai munca, nu este ea
însăşi, şi, aducând bani mulţi cu ciubărul într-o ţară în care munca lipseşte,
vei ajunge să plăteşti o zi de lucru c-un napoleon, o pereche de cisme cu
cinci, şi-ncolo tot povestea veche, adică tot sărac, dovadă ţările cu mine de
aur din America. Căci dintre cel ce câştigă 10 şi cheltuieşte 11 şi cel ce
câştigă 2 şi cheltuieşte 1, acest din urmă e cel bogat, iar cel dintâi e sărac.
Apoi se mai răspândise încă o părere greşită, care era, ba mai este încă
aproape generală, că ţara noastră e cumplit de bogată şi că poţi cheltui din
greu, ea tot o să aibă de unde plăti. Nu-nţelegea nimeni că bogăţia nu este în
aer sau în pământ, ci în braţe şi că, unde lipsesc braţele sau calitatea
producţiei e, proastă, nu poate fi nici vorbă măcar de ţară bogată. Deci în
ţară săracă am voit să introducem de-a gata toate formele civilizaţiei apusene.
Trebuiau şcoli. Prin ce le puteai înfiinţa ? După cum am spus, buruiana noastră
de leac --- prin muncă. Trebuia ca şcoalele puţine, câte erau, să se ridice la
cel mai înalt grad de dezvoltare cu putinţă, precum se şi-ncepuse treaba în
vremea în care d-nii Laurian, M. Cogălniceanu ş. a. nu erau decât simpli
profesori de liceu. Pentru atâta treabă erau şi buni. Generaţia ce le-ar fi
urmat ar fi făcut altele mai bune şi mai multe şi, în treizeci de ani câţi sunt
de atuncea, aveam astăzi şcoli destul de multe şi bune şi o generaţie sănătoasă
care ar şti să gândească limpede şi cu temei şi să-nşire două cuvinte potrivite
pe hârtie. Aceasta ar fi fost calea de dezvoltare prin muncă. Am luat calea
contrară. Pe vechii profesori de liceu i-am prefăcut în profesori de
universitate, deşi nu se potriveau de loc, căci nu se ocupase toată viaţa c-un
singur obiect, apoi am făcut o mulţime de şcoli secundare, pe cari le-am umplut
cu care cum ne-au eşit înainte, apoi mii de şcoli primare, la numirea
personalului cărora chiar de cap ne-am făcut. Afirmăm că sunt sute de
învăţători cari nu ştiu să despartă cuvintele unul de altul, nici să puie punct
şi virgulă unde trebuieşte. Nu mai pomenim de sin-taxă sau de ortografie, căci
în privirea aceasta e vavilonie curată, şi fiecine crede că poate scrie cum îi
place. Ne-au trebuit o administraţie mai bună. Boierii -- îşi procopseau
vechilii de moşie făcân-du-i zapcii. Rău şi fără cale, n-o tăgăduim, dar ce au
făcut liberalii ? Au numit pe orişicine, numai să fi ştiut a înnoda două slove,
adică tot pe acei vechili, numai că le dădură dreptul
25
de a juca pe
autoritatea statului faţă cu foştii lor stăpâni. Ce treabă avea însă zapciul
vechi ? Să îngrijească ca oamenii să-şi semene toţi pământul, să depuie partea
lor în coşarele de rezervă şi, din când în când, îi mai scotea şi la câte un
drum a cărui facere o poruncise domnia. Bun, rău — atâta treabă ştia să facă.
Dar se mai potriveau ei cu noua stare de lucruri, cu cerinţe mai mari ? Câtu-i
lumea şi pământul nu. Căci, fiind astăzi omul liber de a nu ţinea coşare de
rezervă şi de a nu-şi semăna ogorul propriu, adică liber de a muri de foame cât
i-o plăcea, subprefectul, care azi nu are o idee mai clară de ceea ce trebuie
să facă decât predecesorul lui, nu mai are nici o treabă, ci e curat un agent
de corespondenţă între prefectură si primării; iar prefectura este un biurou de
corespondenţă între minister şi subprefecturi şi, în linia din urmă, primăria e
un biurou de corespondenţă între autorităţi şi particulari, o treabă pe care
serviciul poştal [0] îndeplineşte mai bine şi mai repede. Afară de aceasta mai
sunt încă ceva, agenţi electorali faţa cu cei care-şi vând votul. Li s-au luat
atribuţiunile simple pe cari le aveau zapcii vechi şi li s-au dat altele, pe
care nu le pricepeau deloc, căci administraţia este o ştiinţă, iar subprefectul
de azi nu ştie mai mult decât a scrie neortografic şi a încurca slovele
tipărite pe hârtie fără a şti ce zice într-însele. A administra ? Dar
întrebatu-s-au vrounul din geniile universale ale liberalismului ce va să zică
a administra ? Ce va să zică a privi bunăstarea populaţiunii ca pe un lucru
încredinţat înţelepciuni şi vegherii tale? Să gândeşti pentru cel ce nu
gândeşte, să pui în cumpănă dările comunale, să le deschizi oamenilor ochii ca
să nu puie dări peste dări, ba butucărit, ba stupărit, ba văcărit, ba câte
comedii toate îi trec prin cap primarului pentru a stoarce si cea din urmă
picătură de sânge din ţăran! Ce era mai firesc decât ca liberalii să se întrebe
ce însemnează a administra. Îndată ce şi-ar fi făcut această întrebare ar fi
văzut ce lucru gingaş e administraţia şi cât e de necesar ca un subprefect să
ştie atâta carte cât şi un profesor de admnistraţie şi de economie politică, şi
pe lângă aceasta îi trebuie şi o deprindere cu locul în care trăieşte, pentru a
şti să aplice ceea ce ştie. Escepţie făcând de ţara noastră, administratorul pretutindenea
e un adevărat părinte al populaţiei rurale. El are să judece, când scade
populaţia, de ce scade; când dă îndărăt producţia, de ce dă; când e un drum de
făcut, pe unde să-l facă; când e o şcoală de înfiinţat, unde s-o aşeze mai cu
folos, şi în sfârşit el e autoritatea care cu vorbă bună poate convinge pe
ţăran că trebuie să aleagă de primar în sat pe cel mai harnic, mai de treabă şi
mai cuminte român, iar nu pe cel mai hărţăgos, mai bun de gură şi mai rău de
treabă; el vede daca notariul şi învăţătorul ştiu carte şi daca popa îşi vede
de biserică ş.a.m.d. Pentru sarcina de subprefect se cere atîtă ştiinţă, atîtă
dezinteresare, atîtă patriotism pe cât le poate avea numai un om cu multă şi
temeinică cultură. Cumcă vor fi între cei de azi si oameni cumsecade admitem,
dar, în orice caz, o cultură temeinică şi o experienţă lungă sunt o garanţie
mai mare decât nici o cultură şi nici o experienţă. Dar fiindcă la aproape
toate posturile din ţară poate aspira oricare cenuşer, de aceea fiecine care
a-nvăţat două buchii lasă plugul, cotul si calupul în ştirea lui Dumnezeu şi
râvneşte a se face roată la carul statului. Ş-au făcut ei, nu-i vorbă, mii de
locuri în care să încapă, dar nu-i încape pe toţi, încât acuma au de gând să
mai scoaţă la maidan alt moft, decentralizarea şi electivitatea funcţionarilor
publici, ca, cel puţin pe rând, să încapă în pita lui Vodă; adică vor să creeze
un guvern de zece ori mai scump, c-un personal de zece ori mai numeros şi mai
netrebnic decât cel de azi, care să se schimbe din trei în trei ani şi să se
sature toţi, căci numai cu libertatea, egalitatea si fraternitate sadea nu se
cârpesc toate coatele rupte. Dar să nu ne uităm vorba. Oameni cari nu ştiu bine
scrie şi citi în ţara noastră sunt mulţi şi vor fi din ce în ce mai mulţi. Toţi
au dreptul de-a fi funcţionari ai statului sub diferite forme şi toţi aspiră ca
măcar subprefecţi să li dea Dumnezeu s-ajungă. De acolo au interes ca liberalii
să vie la guvernul central, pentru c-atunci se mătură ţara de la [un] capăt
până la altul, atunci e vremea ca un advocat fără pricini să se facă director
de şcoală secundară, un altul primar de oraş, un al treilea revizor de şcoale,
un al patrulea prefect. Dar, odată intraţi în pâne, ei au interes să fie mult
guvernul liberal şi, fiindcă acesta atârnă de Camere, deci de alegeri, ei se
fac luntre şi punte ca să-şi scoată prietenii deputaţi. Dar prietenii în mare
parte sunt sau ei înşii arendaşi ai statului, sau rude cu arendaşi, sau
antreprenori de lucrări publice, sau advocaţi de antreprenori, sau au procese
cu statul, deci caută să fie aleşi, ca să tremure miniştrii de dânşii şi să le
facă treburile. Băcanul, negustorul, preotul, cari nu ştiu istoriile astea, îşi
dau votul, pentru că „libertatea" e în primejdie şi mai ales pentru că
liberalii promit totdauna că nu se va mai plăti nici o dare; nici timbru n-are
să mai fie în vremea lor, nici capitaţie, nici monopol de tutun, nici armată,
nici dări pe băuturile spirtoase, ci numai posturi multe, în care să încapă
toţi, şi Paştele Domnului, Paştele libertăţii de la un capăt al ţării la altul.
Acuma, cumu-i omul, de se gândeşte mai întâi la sine, el nu vede legătura în
care stau toate lucrurile cu munca şi punga lui, nu vede că toţi liberalii nu
speculează decât să trăiască de la dânsul, pentru că n-au nimic şi nu ştiu
nimic, ci crede ce-i spun gazetele, cari ies ca ciupercile asupra alegerilor în
tipografii jidoveşti, tipărite pe datorie, şi astfel omul, besmeticit, alege
cinstitele obraze propuse şi se-njgheabă Camera liberală. Acum adunătura de gheşeftari
din Dealul Mitropoliei se pune să judece lumea. Mai întâi toţi din guvernul
trecut, fie miniştri, fie funcţionari, a fost cel puţin hoţi, stabilesc d-nia
lor. De aceea, proces tuturora, iar funcţionarilor — destituire. Dacă unuia
nu-i găseşti nici măcar cusurul pe care-l are soarele şi daca are mai multă
ştiinţă decum s-ar cere pentru serviciul lui, îi desfiinţezi deocamdată postul
pentru că trebuie făcute economii, apoi [î]l reînfiinţezi când ţara e iar
bogată şi-ţi pui ciracul în locul găsit vacant, ca din întâmplare. În predmetul
alegerilor li se face primarilor cu ochiul de a protegia la muncile agricole pe
cei ce ţin cu guvernul, pe rudele miniştrilor şi prefecţilor, iar la ceilalţi
rechiziţii şi perchiziţii şi ordin verbal, ca nu cumva ţăranul să le lucreze pe
moşie. Pentru acest scop se desfiinţează legea tocmelelor, pentru ca cel ce au
dat bani ţăranilor să n-aibă lucrători, iar cel ce n-au dat să-i angajeze cu te
miri şi mai nimica, cu înscrisuri pline de clauze penale, pe cari apoi tot subprefectul
liberal le judecă în absenţa împricinatului ţăran şi-l condamnă să-i dea
arendaşului liberal până şi cenuşa din vatră. Familii ultraliberale s-au
deprins şi cu treaba asta. Au tras la sorţi să vadă, care dintre ei să fie
„conservator", şi apoi acela face treaba celorlalţi cându-s
conservatori[i] la putere, iar restul roşu face trebile celui unul, când sunt
liberalii la putere. Şi astfel mii de oameni râvnesc în ţara aceasta să capete
avere şi onori pe calea statului sau cel puţin să trăiască de la dânsul. Prin
ideea curat negativă a libertăţei, care nu însemnează nicăieri alta decât ca să
nu fiu oprit de a munci, adică de a produce bunuri reale, liberalii din România
au ajuns la ideea pozitivă că libertatea trebuie să le dea şi de mâncare şi
încălţăminte şi lux şi tot ce le pofteşte inima, iar clasele muncitoare? ... Pe
apa Sâmbetei meargă ! Apres nous le déluge. Cât lumea n-avem să trăim, nu-i aşa
? Cât vom trăi, să ne curgă laptele-n păsat ... După aceea, bun e Dumnezeu si
va avea grijă de clasele pe care le sărăcim şi le stoarcem. Acesta e
liberalismul la noi în ţară. Cei care nu sunt nimic, nu reprezentează, nimic,
nu au nimic formează o societate pe acţii (un abonament la ,,Românul" sau
la „Telegraf"), formează apoi comitete prin judeţe, un fel de filiale, cu
liste exacte a domenielor statului şi-a funcţiilor existente, deschid jurnale
în care arată „naţiunii suverane" că libertatea e în pericol, amăgesc
mulţimea, care totdauna se luptă cu greutatea vieţii, făcând-o să creadă că ei
sunt mântuirea, fac alegerile şi-apoi, când ajung sus, ... ţin-te bine. De la
un capăt al ţărei până la altul se corupe orice simţire curată, orice om onest.
Ici unu1 e aruncat pe uliţi cu o familie grea, pe care o ţinea de pe o zi pe
alta cu leafa lui, pentru ca să vadă pus în locu-i pe un om care ştie tot atâta
sau şi mai puţin decât dânsul; dincolo un arendaş e dat afară de pe moşia
statului, pentru că, deşi are o avere întreagă băgată în semănături, n-a plătit
la termen şi un deputat vrea să ia moşia cu preţul jumătate şi să se folosească
şi de semănăturile omului ... şi tot aşa in infinitum. Conservatorii au
încercat ani îndelungaţi de zile a cârpi o clădire a cărei temelie chiar e o
mare greşală. Astfel i-am văzut că, înspăimântaţi de delapidările de bani
publici, de plastografii liberale ş. a. au botezat crimele delicte, ca să vie
înaintea tribunalelor, adică înaintea unor oameni cari avea conştiinţa
greutăţii crimelor; au voit să reducă prefecturile, au redus primăriile la
sate, pentru a putea controla mai de aproape pe primari, notari şi perceptori,
erau pe calea de-a înfiinţa şcoli reale şi de meserii, în care să intre
progenitura acestei generaţii corupte şi să-nveţe ceva cu care să se poată
hrăni... Aş ! De-a doua zi cum au venit liberalii, au suflat în ele şi au dispărut
ca şi când n-ar fi fost de când lumea. De câte ori le arăţi toate isprăvile zic
: „Apoi noi n-am fost decît foarte puţin la guvern". Dar un palat zidit în
zece ani se strică în două zile, d-nii mei, şi dac-aţi fost în stare să treceţi
într-o bună dimineaţă cu buretele preste toată dezvoltarea istorică a ţărilor,
cu cât mai mult veţi izbuti întru aceasta, neavând de risipit decât
reparaturile făcute cu greu de conservatori.
V. DIN ABECEDARUL ECONOMIC
De câte ori
un creştin s-apucă la noi să scrie un rând ca să lumineze neamul — presa este
lumina, după cum zic d-nia lor — de atâtea ori pune mâna-n raft şi scoate la
iveală o carte nemţească sau una franţuzească şi răsfoieşte până ce găseşte
ce-i trebuie. Precum ni s-aduc toate d-a gata din străinătate şi n-avem alt
chin decât să băgăm mânile în mânicele paltonului venit de la Viena şi piciorul
în cizma pariziană, fără a ne preocupa mai departe din câte
27
elemente
economice se compun lucurile, tot astfel facem şi cu cunoştinţele; le luăm
frumos din cărţi străine, le aşternem pe hârtie în limbă păsărească şi facem ca
negustorul care nu-şi dă nici el seama de unde-i vine marfa, numai să se
treacă. Chiar învăţaţii noştri, când vor să polemizeze, polemizează cu citate.
Cutare minune a străinătăţii, d. X sau Y, a vorbit cutare lucru, deci trebuie
să fie neapărat adevărat şi să se potrivească, pentru că au ieşit dintr-o
minunată morişcă de creier. Să fie d. X sănătos, împreună cu toată casa, dar de
se potriveşte, e altă căciulă ! La gazetarii români, mai ales la cei liberali,
lucrul e şi mai simplu. îşi pune mai întâi degetul în gură şi vede câte
„cuvinte" ii vin in minte. La chemarea aceasta se deschide dicţionarul
nepaginat al capului, compus din prea puţine file, pe care stau scrise
libertate, egalitate, fraternitate, legalitate, suveranitate şi alte cuvinte
tot cu atâta cuprins material şi după aceea le-nşiră, mai puind pe la soroace
şi câte un Ştefan sau Mihai Viteazul, din buzunările cărora scoteam ce ne
pofteşte inima. Bietul Ştefan Voievod ! El ştia să facă fărâme pe turci,
tătari, leşi şi unguri, ştia niţică slavonească, avuse[se] mai multe rânduri de
neveste, bea bine la vin vechi de Cotnar şi din când în când tăia capul vreunui
boier sau nasul vrunui prinţ tătăresc. Apoi descăleca târguri de-a lungul râurilor,
dăruia panţirilor şi dărăbanilor locuri bune pentru păşunarea hergheliilor de
cai moldoveneşti, a turmelor de oi şi de vite albe, făcea mănăstiri şi
biserici, şi apoi iar bătea turcii, si iar descăleca târguri şi iar sensura,
până ce şi-au închis ochii în cetate la Suceava şi l-au îngropat cu cinste la
mănăstirea Putnei. Ce-şi bătea el capul cu idei cum le au d-alde gaze-tari
de-ai noştri, ce ştia el de subţietura de minte din vremea de astăzi ? Până la
fanarioţi n-am avut cod, un semn că nici trebuia'. Ce-i drept şi ce-i strâmb
ştia fiecare din obiceiul pământului şi judecată multă nu se-ncăpea. Ţară
săracă, stăpânire puţină, biruri mai de loc, cară cu două oişti, să se poată
înjuga boii la venirea tătarilor şi dintr-o parte şi dintr-alta, după cum l-apuca
pe om vremea pe cale de munte, case de vălătuci acoperite cu paie, pentru a li
se da foc la călcarea duşmanului, ba se da foc ierbei şi se-veninau fântânele,
pentru ca să moară duşmanii de flămângiune şi de secetă, iar oamenii se trăgeau
la munte şi lăsau câmpul limpede în urma lor, până ce venea Vodă de-i amăgea pe
duşmani prin glas de buciume în văi şi prin codri, şi-apoi vai de capul lor !
Îi mersese vestea voievodului românesc şi moldovenilor că nu sunt deprinşi a
sta pe saltea turceşte, ci sunt totdauna gata de război, oameni vârtoşi, cari
nu ştia multă carte dar au multă minte sănătoasă; averi mari iar n-au, dar nici
săraci nu sunt. Şi tot astfel au fost până-n vremea noastră, până la
Regulament, cea dântâi legiuire importantă şi plăsmuită. Românii au fost popor
de ciobani şi, daca voieşte cineva o dovadă anatomică despre aceasta, care să
se potrivească pe deplin cu teoria lui Darwin, n-are decât să se uite la
picioarele şi la mânile lui. El are mâini şi picioare mici, pe când naţiile
cari muncesc mult au mâni mari şi picioare mari. De acolo multele tipuri
frumoase ce se găsesc în părţile unde ai noştri n-au avut amestec cu nimenea,
de-acolo cuminţia românului, care ca cioban au avut multă vreme ca să se ocupe
cu sine însuşi, de acolo limba spornică şi plină de figuri, de acolo
simţimântul adânc pentru frumuseţile naturii, prietenia lui cu codrul, cu calul
frumos, cu turmele bogate, de acolo poveşti, cântece, legende, c-un cuvânt de
acolo un popor plin de originalitate si de-o feciorească putere formată prin o
muncă plăcută, fără trudă, de acolo însă şi nepăsarea lui pentru forme de
civilizaţie care nu i se lipesc de suflet şi n-au răsărit din inima lui. Au
venit grecii, ş-au domnit o sută de ani. Când au ieşit din ţară, nici urmă n-a
mai rămas prin sate. Parc-ai fost trecut cu buretele peste kolakiile şi
bizantinismul acestor damblagii. Poporul nostru au rămas nepăsător la reformele
greceşti, ruseşti, franţuzeşti, şi nu-şi dă nici azi bucuros copiii la şcoală,
pentru că simte ce soi de şcoli avem. Ci înainte acest sentiment de sănătoasă
barbarie era predomnitor. Radu Vodă cel Mare adusese în ţară pe sf. Nifon
patriarhul, ca să ne puie la cale. Se-ntreba şi el ce-o mai fi şi civilizaţia
si voia s-o vadă cu ochii. Dar sfântul, venind, începu să dea sfătuiri pentru
schimbarea legilor şi obiceiurilor, pentru introducerea paragrafelor ş. a.,
încât Vodă-i zise într-o zi; ,,Ia slăbeşte-ne, popo, că ne strici
obiceiele". Sfânt, nesfânt, vedea el pe cine nu-1 văzuse de nu pleca în
ţara cui l-au fost avut! Acesta-i sentimentul oricărui popor sănătos căruia-i
propui să-i altoieşti ramuri străine pe când el e dispus a-şi produce ramurile
sale proprii şi frunzele sale proprii încet şi în mod firesc. Un asemenea popor
însă îşi impune feliul lui de a fi şi vecinilor. Ce ar zice liberalii de la noi
daca le-am spune că, pe când ei introduc istorii franţuzeşti în instituţii,
limbă şi datine,
________________
1 Pravilele
lui Vasile Lupu şi ale lui Matei Basarab nu s-au introdus niciodată, decât în
partea lor canonică.
28
tot pe
atuncea în Rusia de amiazăzi se introduc pe zi ce merge datinele româneşti
pintre malorosieni, care au îndrăgit feliul de a fi al românului ? Dar aici se
iveşte totodată întrebarea : cui i-au putut veni în minte de a introduce toate
formele costisitoare de cultură ale apusului într-o ţară agricolizată, abia pe
la anul 1830 ? Sigur că numai oameni cari nu-şi cunoşteau ţara deloc. Oare
crezut-au reformatorii că lucrurile acestea nu vor ţinea bani ? Şi, dacă ştiau
că vor ţinea, n-au ştiut de unde, cum şi cine îi va plăti ? Nu ştia absolut
nimenea cum stat, armată, biserică, cultură, c-un cuvânt tot ce e comun al
naţiei, se plăteşte numai şi numai din prisosul gospodăriei private, cumcă din
acel prisos se hrănesc toate formele civilaţiei şi că, dacă istoveşti pre
acesta, atunci începi a mânca însuşi capitalul de muncă al oamenilor,
condiţiile existenţei lor private, şi-i ucizi economic, deci trupeşte şi
sufleteşte ? Apoi de ce munceşte omul ? Ca să aibă el din ce trăi. Dacă ascultă
vioara sau petrece sărbătorile, cheltuieşte prisosul timpului şi banilor lui,
nu însă ceea ce-i trebuie pentru ca să-şi ţie sufletul lui ş-al copiilor. Dar
puterea fizică a unui om e restrânsă, căci natura n-au făcut calculul că
această putere va avea de hrănit din prisosul ei liberali, advocaţi,
pierde-vară şi alte soiuri de paraziţi, ci i-au dat fiecăruia atâta putere ca
să se poată ţine bine şi să mai puie şi ceva la o parte, pentru ca mâine să
poată reîncepe munca cu mijloace mai multe. Va să zică prisosul pe care
muncitorul îl poate pune la dispoziţia civilizaţiei şi a junilor crescuţi la
Paris e foarte mic. Dar ce le pasa d-lor de aceasta ! Liberi nu sunt de a
sărăci lumea? D. C. A. Rosetti, în cuvântul său de la circ, vorbea cu dispreţ
despre calitatea cea mai bună care o aveau boierii. „Ţara ?" — întreba
d-lui — „40 de boieri mari, 40 de boieri mici, iată ţara pe când eram eu
tânăr". Ţinem seamă de aceste cuvinte. Ţara navea pe umerele ei decât 80
de oameni, încât la 30 000 de suflete venea un boier, şi încă şi acela cu trebuinţe
foarte mici; adică 80 de oameni cari îmblau cu zilele în palmă şi ţineau
neatârnarea tării prin isteţie şi adesea prin sacrificiul persoanei sau al
averii lor, adică compensau pe deplin munca socială care-i purta. Astăzi avem
zeci de mii de liberali cari nici îmblă cu zilele-n palmă, pentru că nici turc,
nici leah, nici ungur nu caută să-i taie, nici de vrun duh aşa de subţire nu se
bucură, nici compensează prin ceva muncă socială, pe care o istovesc din
rădăcini, mâncând chiar condiţiile de existenţă a claselor producătoare, nu
prisosul lor. Moţul din Ardeal e un negustor foarte cuminte, lui nu-i trebuie
la negoţ nici un fel de samsar, nici chiar banul. El face ciubere şi doniţe,
trece în Ţara ungurească şi nu se mai încurcă, ci le schimbă de-a dreptul pe
... grâu. Atâtea doniţe de grâu pe o doniţă de lemn, atâtea ciubere de grâu pe
un ciubăr de lemn. Dacă am face şi noi socoteala moţului din Ardeal am zice :
Atâtea mii de chile de grâu ne ţine o chilă de fraze liberale, atâtea chile ne
ţin mărfurile importate din străinătate, atâtea chile ne ţin tinerii ce-şi
pierd vremea prin străini, atâtea mii de chile ne ţine Constituţia, atâtea ne
ţin legile franţuzeşti, cu un cuvânt toate liberalismurile. Prisoasele
economiilor individuale constituiesc o sumă certă. Daca vei hrăni cu ele câteva
mii de stârpituri liberale, de unde îţi mai rămân condiţiile pentru
întreţinerea unei culturi sănătoase şi temeinice ? Două sute de nebuni mănâncă
desigur mai mult decât un singur înţelept. Deci abecedarul nostru economic zice
: Natura i-a dat omului putere mărginită, socotită numai pentru a se ţinea pe
sine şi familia. El produce ceva mai mult decât consumă. În acest „ceva"
mai mult, în acest prisos sunt cuprinse : întâi ceea ce-i trebuie pentru a
reproduce, va să zică condiţiile muncei de mâni, şi încolo un prea mic prisos,
care-1 poate pune la dispoziţia societăţei sub formă de dare. Din acest prea
mic prisos al gospodăriei producătorului trăieşte toată civilizaţia naţională.
Dacă hrănim cu acest prisos străinătatea de idei, de instituţii şi de forme
lipsite de cuprins al căror complex liberalii au apucat a-l numi „tot ce este
românesc", atunci nu ne mai rămâne nimic pentru ceea ce este într-adevăr
românesc, pentru cultura naţională în adevăratul înţeles al cuvântului.
VI. FRAZĂ ŞI ADEVĂR
Nimic n-ar
părea mai natural decât ca oamenii să ia lucrurile aşa cum sunt şi să nu caute
în nouri ceea ce-i dinaintea nasului lor. Cu toate acestea tocmai calea
contrară urmează. Înainte de-a da exemple din ţară dăm unul din străinătate.
29
Socialistul
Bebel, în foaia sa „Volksstaat", anul 1873, spune următorul lucru: ,,Sau
există Dumnezeu, ş-atunci suntem traşi pe sfoară, sau nu există, ş-atunci putem
face ce-om pofti". Fraza întoarsă nu va fi nici mai clara şi mai
cuprinzătoare de cum e. Să zicem : „Sau nu există Dumnezeu, ş-atunci suntem
traşi pe sfoară, sau există ş-atunci putem face ce-om pofti". Tot astfel
sunt toate frazele radicalismului. Oricum le-ai întoarce, cuprinsul lor nu
s-adaogă, pentru că nu-l au; ba adesea contrariul lor coprinde mai mult adevăr
decât ele înşile. „Luminează-te şi vei fi". Poate contrariul e adevărat.
,,Fii şi te vei lumina !". Căci o existenţă lungă şi sigură va avea drept
fruct al ei cunoştinţa, adică lumina. Tot aşa-i şi cu „Voieşte şi vei putea
!". ,,Să poţi, şi-atunci vei şi voi", căci omul vrea ceea ce poate,
iar când vrea ceea ce nu poate nu-i în toate minţile. Dar, fie cum o fi, cu
vorbe nu-l încălzeşti pe nimenea şi vorbe rămân toate abstracţiunile şi, cu cât
mai abstracte sunt, cu atât sunt curată vorbă de clacă. Dar cu asemenea cultură
din gazete au început reformatorii noştri. Căci nu mai este îndoială că n-au
învăţat mai nimic de la străini decât să vorbească subţire, să se îmbrace
subţire şi să puie lumea la cale cu fraze. Cultura frazelor o puteau învăţa
bine din gazetele străine. Oamenii scot acolo gazete în toate zilele şi neavând
ce spune, abstracţiunile le vin foarte bine la-ndemână, căci prin mijlocul lor
poţi scrie coale întregi fără să spui nimic. Să nu ne înşelăm. Beţia de cuvinte
din gazetele româneşti e numai întrecerea beţiei de cuvinte din cele străine.
Mai puţin culţi, deci având mai puţine de împărtăşit decât străinii, gazetarii
noştri au şi mai multă nevoie de gură decât de cap, dar şi în străinătate
lucrează în mare parte gura, fără ca crierii să ştie mult despre aceasta. Ci în
străinătate în genere nu prea iau oamenii gazetele în serios întrucât s-atinge
de partea lor intenţională. Se ştie că sunt făcute pentru a trezi patimele
societăţii şi a crea în public atmosfera ce-i trebuieşte guvernului sau
adversarilor săi spre a inaugura suirea unora şi coborârea altora; în sfârşit
presa nu-i cu mult mai mult decât o fabrică de fraze cu care făţărnicie
omenească îmbracă interese străine de interesul adevărat al poporului. Căci ce
este statul şi ce scop are el ? Nu din carte — aievea. Iasă cineva pe uliţă sau
la câmp şi va vedea îndată ce e. Colo unul vinde, altul cumpără, unul croieşte,
altul coase, un al treilea bate fier[ul] până-i cald, la câmp se ară, se
samănă, se seceră, colo meliţă cânipa, ţes, tund oi şi numai în zi de
sărbătoare stau mânile şi lucrează crierul. Atunci se foloseşte omul de
prisosul liber al unei vieţi de muncă, merge la biserică, după aceea la horă,
în sfârşit săptămâna toată e a stomahului, sărbătoarea e a creierului şi a
inimei. Materia vieţii de stat e munca, scopul munci bunul trai, averea, deci
acestea sunt esenţiale. De aceea se şi vede care e răul cel mai mare : sărăcia.
Sărăcia e izvorul a aproape tuturor relelor din lume; boala, darul beţiei,
furtişagul, zavistuirea bunurilor altuia, traiul rău în familie, lipsa de
credinţă, răutatea, aproape toate sunt câştigate sau prin sărăcie proprie sau,
atavistic, prin sărăcia strămoşilor. Sărăcia trebuie luată în înţelesul ei
adevărat. Sărac e cel ce se simte sărac, căruia îi trebuie neapărat mai mult
decât are. Că este aşa ne e dovadă suma de cuvinte cari însemnează relele
morale prin cuvinte împrumutate sărăciei şi boalei. Mişel, altă dată însemna
sărac, azi înseamnă lipsă de calităţi morale. Tot astfel, „misérable" francez
şi ,,elend" german. Odată voievozii româneşti dăruiau prin hrisoave pe
„mişei" în înţelesul lor, astăzi mişeii în înţelesul nostru stăpânesc
toată ţara de la un capăt la altul. Calităţile morale ale unui popor atârnă —
abstrăgând de climă şi de rasă — de la starea sa economică. Blândeţea
caracteristică a poporului românesc dovedeşte că în trecut el a trăit
economiceşte mulţămit, c-au avut ce-i trebuia. Deci condiţia civilizaţiei
statului este civilizaţia economică. A introduce formele unei civilizaţii străine
fără ca să existe corelativul ei economic e curat muncă zădarnică. Dar aşa au
făcut liberalii noştri. În loc de a-şi arunca privirile la răul esenţial ai
societăţii s-au ţinut de relele accidentale şi fără însemnătate. În veacul
nostru se-nmulţeau trebuinţele, deci trebuia îmulţită producţia şi braţele
producătoare. Din contră am urmat. Numărul producătorilor, cari în ţara noastră
sunt absolut numai ţăranii, dă îndărăt, deci e supus la o trudă mult mai mare
decât poate purta; şi se-nmulţesc — cine ? Cei cari precupeţesc munca lui în
ţară şi în afară şi clasele parazite. La ţară putrezesc grânele omului
nevândute, în oraş plăteşti pânea cu preţul cu care se vinde la Viena sau la
Paris. Căci firul de grâu trece prin douăzeci de mâni de la producător până la
consumator şi pe această cale se scumpeşte, pentru că cele douăzeci de mâni
corespund cu cinci zeci de guri cari, având a trăi de pe dânsul, produc o
scumpete artificială. Va să zică, îmulţindu-se trebuinţele, trebuiau îmulţite
izvoarele producţiunii şi nu samsarlâcul, căci la urma urmelor tot negoţul nu e
decât un soi de samsarlâc între consumator şi
30
producător,
un fel de manipulare care scumpeşte articolele. În această manipulare naţia
agricolă totdeauna pierde, pentru că productele ei sunt uniforme în privirea
valorii şi, dacă constituiesc o trebuinţă generală, nu e mai puţin adevărat că
sunt cel mai general articol de producţiune, adică acela care se face
pretutindenea. Pe când naţia agricolă plăteşte atât transportul cât şi vama şi
câştigul comerciantului la cumpărătura unui articol industrial, tot in aceeaşi
vreme vamă, transport şi câştigul comerciantului se scad din preţul cu care
naţia agricolă îşi vinde productele, va să zică ea păgubeşte dublu în toate
tranzacţiile ei, la vânzarea productelor ei, la cumpărătura celor străine. Apoi
e cumplit de mare diferenţa între valori. Încărcând 500 de vagoane cu grâu
capeţi în schimb o jumătate de vagon de obiecte de lux. C-un cuvânt naţia
agricolă e expusă de-a fi exploatată de vecinul industrial, ba de-a pierde pe
zi ce merge clasele sale de manufacturieri, cari, neputând concura cu fabrica,
devin proletare. Dovada cea mai buna pe continent e chiar popurul nostru.
Samsarlâcul care mijloceşte schimbul între productele noastre şi cele străine
încape pe zi ce merge în mânile străinătăţii. Oameni bătrâni n-ar avea decât să
asemăneze fizionomia de azi a Bucureştilor cu aceea pe care o avea înainte de
cincizeci de ani. Nu-i vorbă, nu erau aşa de străluciţi Bucureştii pe atuncea,
dar erau româneşti; azi ...? Ce să mai zicem de Iaşi şi, în genere, de oraşele
Moldovei ? Toate împrejurările acestea însă nu se schimbă prin fraze, ba nici
măcar prin şcoli profesionale. Căci profesiile lipsesc, pentru că lipsesc
condiţiile lor de existenţă. Dar aceste împrejurări nu se schimbă nici prin
legi civile, cari regulează modul în care are a se face tranzacţiunea X între
indivizii A şi B; nu se schimbă prin axiomul că toţi oamenii sunt liberi prin
drept înnăscut şi imprescriptibil, nici prin regula căci toţi sunt născuţi egali,
mici prin participarea tuturor la afacerile guvernării. Evul mediu avea o formă
pentru păstrarea fiecării ramuri de producţiune, ş-aceasta era autonomia
breslelor şi îngrădirea lor faţă cu orice agresiune de din afară. La noi evul
mediu au ţinut până mai ieri-alaltăieri, şi mulţi bătrâni vor fi ţinând minte
epoca în care un străin nu putea fi breslaş. Nu mai pomenim că pricinele dintre
breslaşi se hotărau la staroste şi se întăreau numai de Vodă; nu mai pomenim
apoi că instituţia au fost atât de puternică încât împărăţia, totdauna foarte
diplomată, a Austriei şi-au introdus consulatele în ţară sub numele şi forma de
„stărostii de breaslă". Deci salus re[i]publicae summa lex esto. Puţin ne
pasă pe baza căror principii metafizico-constituţionale s-ar fi putut realiza
bunul trai al claselor României, destul că avem dovadă că pe valea
liberalismului mergem tocmai demprotivă. Căci statul are nevoie de clase
puternice, şi liberalismul le-au adus la sapă de lemn. Înainte de 30—40 de ani
aveam o clasă puternică de ţărani, nu bogată, dar cuprinsă, şi începuturile
unei clase de mijloc. Azi ţăranul scade pe zi ce merge, proprietarul, ale cărui
interese sunt identice cu ale ţăranului, asemenea, bresle nu mai avem, negoţul
încape pe mâini străine încât, mâine să vrem să vindem ce avem, găsim
cumpărători străini chiar în ţară şi am putea să ne luăm lucrurile în spinare
şi să emigrăm la America. Chiar ar fi bine să ne luăm de pe acuma o bucată de
loc în Mexico, în care să pornim cu toate ale noastre, când nu vom mai avea nimic
în România. Să nu ne facem iluzii. Prin atârnarea noastră economică am ajuns ca
toate guvernele, spună ele ce or pofti, să atârne mai mult ori mai puţin de
înrâuriri străine. Nu doar c-ar sta în relaţii cu consulii, această acuzare ar
fi prea gravă pentru ca s-o facem cuiva. Ne înnegrim unii pe alţii — vorbesc de
naturile mai nobile, fie ele în orice parte, nu de stârpituri — ne înnegrim,
zic, unii pe alţii, pentru că simţim că starea poporului românesc e nesuferită
şi că ne-am încurcat rău. Dar în această încurcătură vina istorică şi blestemul
urmaşilor să cază asupra celor ce-au făptuit tot răul, asupra liberalilor de
orice nuanţă, care au format cadre goale, în care au intrat tot gunoiul
societăţii, au creat guvern reprezentativ pentru ca să-l împle oameni ce abia
ştiu a îndruga două cuvinte, au făcut ca clasa de mijloc, în loc de a căuta să
muncească şi să înflorească, să se azvârle toată asupra puterii statului, ca să
domnească. Răul esenţial au fost că se-mulţeau trebuinţele fără a se înmulţi
producţia sau fără a se urca în mod considerabil valoarea ei; inegalitatea
claselor şi nelibertatea, apoi neparticiparea la guvernul ţării erau rele cu
totul neesenţiale. Daţi-mi statul cel mai absolutist în care oamenii să fie
sănătoşi şi avuţi, îl prefer statului celui mai liber în care oamenii vor fi
mizeri şi bolnavi. Mai mult încă, în statul absolutist, compus din oameni
bogaţi şi sănătoşi, aceştia vor fi mai liberi, mai egali, decât în statul cu
legile cele mai liberale, dar cu oameni mizeri. Căci omul are pe atâta
libertate şi egalitate pe câtă avere are. Iar cel sărac e totdauna sclav şi
totdauna neegal cu cel ce stă deasupra lui.
[11, 13, 14,
18, 21 şi 23 decembrie 1877]
31
[„MULTE AM AVUT DE ZIS..."]
Multe am
avut de zis când ai noştri au trecut Dunărea şi cu grijă am întrebat de tocmele
de zapis şi chezăşie, ca Stan păţitul, care nu crede cu una cu două câte i se
spun, ci vrea să aibă iscălitură la mână, ca să poată apoi să se judece
răzăşeşte până-n pânzele albe când ar fi să aibă gâlceavă cu boierii cei mari,
că până la împăratul rabzi încăieratul având înscris, dar încă fără dânsul. Dar
de s-a putut, de nu s-a putut, e altă întrebare; numai noi ştiam vorba ceea :
„La tocmeală duşmăneşte, dar la plată frăţeşte" şi o ţineam una şi bună cu
zapisul nostru. Cu toată cinstea ce ni se făcea, noi ne făceam că nu pricepem
şi iar mai aduceam vorba la înscris. De s-a făcut, de nu, guvernul ştie şi
treaba lui e. La vreme de pace vom mai avea noi o vorbă de vorbit împreună şi
socoteli de descurcat şi multe de pus la cale, nu de alta decât de dragoste
pentru d-nii din Dealul Mitropoliei, că nu le-i asta întâi şi n-am voi să-i
trecem poliţă la nimeni, ci tot pe seama noastră să rămâie. Azi însă le punem
toate la o parte şi mulţămim lui Dumnezeu că vedem pe M. S. vesel şi sănătos în
mijlocul nostru şi că-l putem întimpina cu „Bun sositul între noi!". Căci
cât despre partea M. Sale, netăgăduit este şi va fi că ce-a stat în putinţa
unui om cu bine şi cu noroc au împlinit. Cel nevoiaş, norocul lui când nu
întâlneşte duşmani în drum; iar cel voinic, norocul duşmanilor că nu-l
întâlnesc pre el. Şi n-au avut acest noroc duşmanii, căci odată lucrul hotărât,
nu mai încăpea multă vorbă şi viteaza noastră oştire, cu minte de bătrân,
putere de tânăr şi îndrăzneală de nebun, au trecut Dunărea şi sau aşezat zid,
unde era primejdia mai mare şi mai multă laudă de câştigat. Căci n-au întrebat
câţi duşmani sunt, ci unde sunt şi la vreme de mare cumpănă au aruncat sabia ei
într-o parte. Decât un an corb, mai bine o zi şoim ! şi-au zis voinicii, şi
unde trebuia vitejie, cu vitejie, unde trebuia bună chibzuială, cu chibzuială
s-au purtat. Datoria lor au împlinit-o cu strălucire şi nu dorim decât ca tot
aşa să rămâie. Nu dar din mândrie deşartă, nici pentru ochii vecinilor lăudăm
pe-ai noştri, căci nimeni nu trăieşte în lume numai pentru ca vecinul să aibă
părere bună despre dânsul. Creadă vecinii ce-or pofti, numai să ne ştim noi că
suntem în toată virtutea şi că avem ce ne trebuie. Căci soarta armelor esten
mâinele lui Dumnezeu şi, daca s-au îndurat să răsplătească duşmanului relele ce
le-am suferit în trecut, nu trebuie să ne mândrim mult, ci să ne bucurăm în
liniştea sufletului c-au ieşit gâlceava la capăt bun pentru noi şi s-avem
nădejde că în curând vom avea pace, căci „pace preste pace" zice Domnul
prin Isaia prorocul, şi cine cunoaşte ce dar are ea cu nimeni nu se sfădeşte.
[10
decembrie 1877]
HORAŢ JIDAN
Directorul
liceului comunal din Triesta, d. dr. Wilhelm Braun, a făcut ciudata descoperire
filologico-confesională că poetul roman Quintus Horatius Flaccus, favoritul
împăratului August şi amicul lui Mecena, e adică jidan din născare. D. director
şi-au espus per longum et latum ideile într-o broşură italiană tipărită la
Triesta. El susţine că tatăl lui Horaţ a fost un jidan evlavios şi învăţat care
l-au crescut pe fiu-său în credinţa şi înţelepciunea părinţilor. De aceea
filozofia vieţii pe care Horaţ o rosteşte în poemele sale este aceeaşi pe
care-o coprind cărţile sfinte ale evreilor, cunoscute sub numele Cartea
înţelepciunii, şi anume Proverbele, înţelepciunea şi Isus Sirah. Această teorie
d. Braun caută s-o dovedească prin numeroase citate. Apoi el găseşte că
epicureismul şi umorul lui Horaţ constituiesc o trăsătură caracteristică a
jidanului şi într-această privire îl compară cu ... Heine ! Citatul cunoscut
din satire Credat Iudaeus Apella d. Braun îl esplică şi zice că Apella nu-i
nimic alta decât ,,Abeles". Dar atunci şi Horatius Flaccus trebuie să se
fi chemat Horatius Flekeles.
[16
decembrie 1877]
32
DOROBANŢII
Au sosit în
Bucureşti dorobanţii de pe câmpul de război. Aceşti eroi, cu care gazetele
radicale se laudă atâta, sunt, mulţumită guvernului, goi şi bolnavi. Mantalele
lor sunt bucăţi, iar sub manta cămaşa pe piele, şi nici cojoc, nici flanelă,
nici nimic. Încălţaţi sunt tot atât de rău, unul c-un papuc ş-o opincă, altul
c-o bucată de manta înfăşurată împrejurul piciorului, toţi într-o stare de
plâns, într-o stare care te revoltă în adâncul inimei. O spunem de mai nainte,
nici o scuză, nici o justificare, nici o esplicaţie nu ne poate mulţămi faţă cu
această mizerie vădită şi strigătoare la cer. Canibali au fost acei ce i-au
trimis iarna la război în asemenea stare? Nu mai întrebăm de au fost români sau
nu. Suntem de mai nainte siguri că numai români n-au putut fi aceia cari i-au trimis
pe ţăranii noştri în asemenea stare în Bulgaria. Dar am fi putut crede ca să
fie cel puţin oameni. Turcii, despre cari se zicea că mor de foame şi de frig,
au sosit la Bucureşti mai bine îmbrăcaţi şi mai îngrijiţi decât soldaţii
noştri. Ruşii cari pleacă la câmpul de luptă sunt toţi îmbrăcaţi bine, cu cojoc
şi cu manta sănătoasă, şi bine încălţaţi; la ai noştri îmbrăcămintea e curat
ironia unor haine, e goliciunea parafrazată. Şi astfel au petrecut aceste
victime ale radicaliei, ca să nu zicem un cuvânt mai rău, în zăpadă şi în ger,
nemâncaţi, neîmbrăcaţi, decimaţi mult mai mult de frig şi de lipsă decât de
gloanţele duşmanului. Nu sunt în toate limbile omeneşti la un loc epitete
îndestul de tari pentru a înfiera uşurinţa şi nelegiuirea cu care stârpiturile
ce stăpânesc această ţară tratează cea din urmă, unica clasă pozitivă a
României, pe acel ţăran care muncind dă o valoare pământului, plătind dări
hrăneşte pe aceşti mizerabili, vărsându-şi sângele onorează această ţară. Şi pe
când aceşti cumularzi netrebnici, această neagră masă de grecotei ignoranţi,
această plebe franţuzită, aceste lepădături ale pământului, această lepră a
lumii şi culmea a tot ce e mai rău, mai mincinos şi mai laş pe faţa întregului
univers face politică şi fanfaronadă prin gazete şi se gerează de
reprezentanţii unei naţii ai cărei fii aceste stârpituri nu sunt şi nu pot fi,
tot pe atuncea soldatul nostru umblă gol şi desculţ, flămând şi bolnav pe
câmpiile Bulgariei, îi degeră mâni şi picioare, de cad putrede de pe trupul viu
al omului şi, veniţi înapoi în ţară, cad pe drumuri în ţara lor proprie de frig
şi de hrană rea. Şi tot în această vreme vezi greci obraznici în mijlocul
Bucureştilor refuzând de a-i primi în cartier. Am ajuns cu teoria de ,,om şi
om" aşa de departe încât fiece grecotei, fiece veni-tură, fiece bulgăroi e
mai om în această ţară decât acel ce-şi varsă sângele pentru ea. Scuzabil n-au
fost acest război, dar esplicabil putea să devie purtat în condiţii normale,
dar în modul în care s-au purtat, cu oameni goi şi flămânzi, au fost o
adevărată crimă, un omor de oameni prin foame şi frig. Consistă această ţară
din călăi şi din victime?
[30
decembrie 1877]
Sursa:
RADU GABRIELA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu