Gică Manole - Principiile de guvernare ale omului de stat Ion Antonescu (7 septembrie 1940) (4)

 

Principiile de guvernare ale omului de stat Ion Antonescu (7 septembrie 1940) (4)

Prof. dr. Gică Manole

09 Mai 2021

 

Cei de sus, în frunte cu regele și clica sa, primeau toate bogățiile, poporul de jos n-a primit nimic, conchide șeful guvernului. Are convingerea că situația economică grea prin care trece țara se poate explica, își are originea într-o repartiție defectuoasă a bogățiilor. Crede că într-un „stat organizat”[1] prețurile ar trebui să fie nivelate de la sine. Lipsa distribuției corecte a organizării duce la mari discrepanțe. Când „la Dorohoi să cumperi cartofii cu 60 de bani și la București să dai 6 lei pe același kg de cartofi”[2], faptul înseamnă dezorganizare în stat. Repartiția să se facă uniform, iar „prețurile s-ar nivela de îndată”[3]. Recomandă departamentelor, ministerelor să colaboreze „într-o perfectă armonie”[4]. Să nu se pună baza prea mult pe „referate”[5], comisii și hârtii inutile. În cariera sa militară zice că problemele le-a rezolvat fără hârtii.

 

Dacă se tot formează comisii peste comisii și se scriu referate peste referate, problemele nu vor fi rezolvate, ci lăsate, abandonate. Vă veți ascunde după hârtii, mimând responsabilitatea, dar veți primi mari sume de bani. Încă o dată cere miniștrilor să-și asume fără ezitare „responsabilitatea totală și să lucrați cum trebuie, să fie fiecare la locul său”[6]. Dacă statul și țara s-au prăbușit, în mare măsură cauza a fost incompetența conducătorilor, civili și militari. Oferă exemplul generalului Florea Țenescu, „dl Țenescu”[7], zice el, care la orice chestiune privind nevoile armatei spunea pur și simplu „se va aviza”[8]. Nu făcea nimic respectivul general decât că „își caligrafia numele pe patru coloane”[9], și scria pe fiecare hârtie „Se va aviza”[10]. „Pierdea două minute ca să pună soluțiunea”[11], adică de a scrie „se va aviza”, și „zece minute pentru a-și enumera titlurile”[12]. Acest „general”, continuă el, în fața primejdiei care pândea Basarabia, a trimis acolo „munți de fier”[13], cu mari stricăciuni pentru Căile Ferate.

 

Tot fierul țării a fost dus acolo, dar nu s-a realizat „nici o fortificație”[14]. Însă, o propagandă mincinoasă a „umplut lumea întreagă cu fotografii de fortificații românești”[15]. Această rușine nemaipomenită care ne-a costat prăbușirea granițelor se datorește acestor oameni de nimic, „nepricepuți”[16]. Au pus armata să muncească, să sape, iarna, în mocirlă, pentru ca primăvara apele să distrugă totul, „să niveleze totul”[17]. Și iarăși munca aiurea se relua, fără niciun rezultat. Despre aceste așa-zise „fortificații” regele Carol II spunea „am închis România într-un brâu de foc”[18].

 

După care readuce aminte miniștrilor care a fost cea mai gravă problemă a țării vreme de „zece ani”[19], anume „puterea regelui”[20]. Făcea trimitere la fostul rege care-și asumase puteri discreționare în stat încălcând Constituția țării. Problema țării fusese „rezolvată” prin lege și Constituție. Carol II, însă, le-a ignorat, făcând doar ceea ce dorea el și Elena Lupescu. Se laudă pe dreptate, că această problemă, „puterea regelui”, el, Ion Antonescu, a rezolvat-o „fără să am pe nimeni în spate”[21]. Laudă justificată întrutotul, observ eu. Afirmă că l-a înlăturat pe rege „numai cu două persoane”[22], fără a le numi pe acestea. O fi făcut trimitere, cred eu, la col. Mircea Elefterescu (omul lui de mare încredere) și Valer Pop, cel care a făcut, în zilele de la început de septembrie 1940, legătura între el și ambasada Germaniei din București. După care, iarăși, face trimitere la „un om politic român”[23], fără a-l numi, care, dacă i-ar fi oferit sprijinul, îl alunga pe Carol II „mai de mult”[24].

 

Din nou, încerc să identific persoana la care a făcut trimitere Ion Antonescu, avansând ipoteza că el îl avea în vedere pe Iuliu Maniu. Pe Carol II l-a îndepărtat de la putere folosindu-se de „toate organele pe care se sprijinea”[25]. Pe unii din oamenii regelui, în zilele când ducea cu regele lupta cea mare, i-a blocat, pe alții i-a îndepărtat din București „în ultimul moment”[26]. Apoi, afirmă că dacă în orele decisive „Gheorghe Argeșeanu erai aici, făcea baie de sânge”[27]. Individul, arogant, brutal, incult, ucigaș în uniformă - fac trimitere la Gheorghe Argeșeanu, supranumit „Ghiță Militaru” - a dovedit din plin că, pentru a-i face pe plac lui Carol II, nu ezita să comită omoruri în masă. Așa cum a înfăptuit crime în masă în noapte de 21 spre 22 septembrie 1939, noapte în care au fost asasinați peste 300 de cetățeni români nevinovați, tot la ordinul odiosului rege-dezertor. În acea noapte sângeroasă, o noapte a Sfântului Bartolomeu românească, Gheorghe Argeșeanu a ordonat genocidul din poziția de prim-ministru, poziția în care fusese numit de rege doar pentru a ucide pe cei pe care infamul rege-călău dorea să-i ucidă.

 

Pentru ca regele Carol II să nu se folosească de generalul Gheorghe Argeșeanu, Ion Antonescu, pe 5 septembrie 1940, în calitate de prim-ministru desemnat, l-a scos pe acesta din București trimițându-l în Dobrogea[28]. Pe un alt general de casă al regelui Carol II, tot în acele zile decisive, „generalul Popescu dormea aici (la Președinție) într-o cameră, în pijama, spunându-i că trebuie să fie aici; îl căuta Palatul și nu-l putea găsi. Când se va scrie cândva istoria acestei lovituri de stat, se va vedea că au fost lucruri bune de opera comică”[29]. După care adaugă: „Căci manifestațiile de 200 de tineri și cele câteva focuri de armă ce s-au tras nu pot fi socotite o revoluție autentică”[30]. De astă dată, Ion Antonescu făcea trimitere la Horia Sima, viitorul lui adjunct de la guvernare (până în ianuarie 1941), care supralicita rolul demonstrațiilor oamenilor săi, din zilele de 3-4-5 septembrie 1940, pe care le dădea drept principala cauză a înlăturării regelui-călău Carol II, de pe tron[31]. Ion Antonescu a dat un număr așa de mic de oameni - 200 - care manifestau împotriva regimului carlist, dorind alungarea regelui-dezertor și călău, pentru a minimaliza rolul Mișcării Legionare și a presiunii pusă de populația Bucureștiului asupra acestuia. El dorea să se știe că dacă Carol II a fost alungat, factorul decisiv a fost doar el. În ceea ce mă privește, cred că, Ion Antonescu, dacă nu beneficia de contextul creat de marile demonstrații din Capitală, în spatele cărora se afla Mișcarea Legionară și, în mod decisiv, dacă nu primea sprijin necondiționat din partea Germaniei, nu reușea să-l determine pe Carol II să abdice. În caz contrar, Carol II dădea ordine generalilor săi slugi, Paul Teodorescu, Gh. Argeșeanu, Gh. Mihail ș.a. să treacă la uciderea în masă a contestatarilor săi, declanșând, nu am nicio îndoială, un război civil devastator pentru România. Atât mai trebuia statului român după ce Carol II ordonase capitularea pe toată linia în vara anului 1940, în fața U.R.S.S. și Axei: un război civil. Din această perspectivă, aducerea la putere a lui Ion Antonescu, la începutul lunii septembrie 1940, a constituit un adevărat act de Salvare Națională.

 

Reiau analiza spuselor lui Ion Antonescu în ședința de guvern din 7 septembrie 1940, conchizând că, deși în viziunea sa demonstrațiile din Capitală (și țară), pe care el le minimalizează deliberat, nu au însemnat o „revoluție autentică”, dar „revoluție” tot a fost.

 

După revine la chestiunea degrevării statului de povara sutelor de mii de soldați concentrați degeaba, ordonând „demobilizare generală, Pantazi, repede și în perfecte condiții de organizare și pregătire, ca să nu dăm spectacolul de altădată, să ne dăm aerul de victorioși, deși eram o armată înfrântă”[32], spuse el generalului C. Pantazi. Dispune intrarea în „ordine”[33] pretutindeni, și să se oprească luarea „din curțile oamenilor cai, căruțe, instrumente de tot felul etc., fără măsură”[34]. Dispune cercetarea „abuzurilor ce s-au comis”[35], cu prilejul sau, sub acoperirea rechizițiilor pentru Armată, când se confiscau „automobile de milioane”[36] pentru că „anumiți oameni plecau cu ele să facă petreceri și chefuri la Snagov”[37].

 

Un asemenea act din partea autorităților în opinia lui Ion Antonescu nu este „decât jefuirea cetățenilor și, cum avutul Statului se compune din avutul fiecăruia, Statul însuși era păgubit”[38]. Toți cei care au comis abuzuri păgubind cetățenii - „domnii aceștia”[39] - „vor fi scoși la iveală și îi voi destitui pe toți”[40].

 

În continuare, trece la o altă temă, aceea privitoare la semnarea decretelor. Informează guvernul că atunci când a negociat cu Carol II „deplinele puteri”[41], el a decis regelui, „în cadrul prerogativelor regale”[42], să aibă drept de semnătură doar pentru „un singur decret” [43], anume decretul prin care regele desemnează primul ministru. Toate decretele din stat și le-a rezervat sieși, deoarece, credea el, „pierdem timpul cu contrasemnări”[44]. Până ce statul va fi restructurat pe deplin, dându-i o nouă organizare, toate problemele se vor rezolva repede și eficient „prin decizii” [45].

 

Consideră că birocrația din structurile statului întârzie rezolvarea problemelor. Lumea stă cu orele la ușile miniștrilor, a directorilor, a prim-ministrului, pierzând timp mult, iar timpul irosit dacă cineva ar evalua am înțelege că s-au pierdut miliarde de lei. Recomandă fiecărui demnitar să lucreze prin ordine, dispoziții, indicații date în scris. Iar acestea să fie sintetice, lapidare. Dacă cineva nu prezintă „lapidar o problemă”[46], pe o pagină, două, ci pe 20 de pagini, „înseamnă că nu este locul lui acolo unde se găsește”[47]. Nu este nevoie de lungi referate, ci de câteva rânduri concise. Dă exemplu, în acest sens, scrisoarea lui către Carol II din dimineața de 6 septembrie 1940. Indică ca stil de muncă simplitatea. „Simplificați, acționați și soluționați dvs. problema”[48], dar în așa fel să fie rezolvată respectiva problemă încât „să nu fie create noi probleme”[49]. Ordonă demnitarilor ca de „mâine începând”[50] să nu mai stea lumea pe la ușile miniștrilor. Va veghea ca indicația lui să fie respectată: „Nu este nevoie ca țăranul din Dorohoi să vină la București pentru a-și aranja o socoteală”[51]. Tot pentru a simplifica activitatea guvernului are de gând să reducă numărul ministerelor. Înainte se creau posturile, iar apoi toate cele necesare. Când a fost Șeful Statului Major General, a constatat că acolo existau ofițeri „care nu rezolvau o hârtie pe săptămână, iar de o hârtie se ocupau treizeci sau patruzeci de funcționari”[52].

 

Dezorganizarea din trecut, absența competenței, lipsa controlului au dus la consecințe fatale pentru stat. Simplificare, control, sancționare, eliminarea incompetenților, „a tot ce e parazit”[53], recomandă șeful guvernului. Știe că corpul Statului „s-a umplut de paraziți”[54]. Nu dorește însă ca „funcționarii să fie lăsați pe drumuri”[55]. Ca să curețe statul de „paraziți” trebuie să creeze un „cadru disponibil”[56] unde vor fi trimiși „cei de prisos”[57]. Nu va avea nicio îngăduință față de cei care „au intrat în funcții pe care nu le meritau, prin nepotism, polițism, hoțism etc.”[58].

 

Zice membrilor că există sergenți de stradă „feciori de oameni bogați”[59], care nu au fost o oră la serviciu, pe stradă, mergând numai „să-și ia leafa o dată pe lună”[60]. Tot așa, cunoaște soții de generali care se duceau o dată pe lună la Serviciul Secret „și încasau 20 sau 30 de mii lei, pentru că spuneau unor indivizi anumite informații”[61]. La guvern exista un individ ce „era în două comisii de aici și lua de la una 50 de mii de lei pe lună și de la alta 30 de mii lei, în afara salariului, în timp ce un ministru abia are 40 de mii lei pe lună” [62]. Consideră asemenea „lucruri” așa de degradante, încât nici „în Honolulu nu cred că le poți întâlni” [63]. Vedeam cu toții că lucrurile nu mergeau deloc bine, dar nimeni n-a mișcat un deget pentru îndreptarea lor. „Am ajuns Abisinia Europei”[64], e concluzia sa. Solicită înalților demnitari luarea unui angajament că vor rezolva starea de lucruri proastă din „Statul nostru”[65].

 

- Va urma -

 

Nota redacției - Fragment din capitolul IV al lucrării prof. dr. Gică Manole „Ion Antonescu. Omul de Stat”, Botoșani, Editura Quadrat, 2020

 

------------------------------------------------------------

[1] Ibidem. Stenogramele Ședințelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. I (septembrie 1940 – decembrie 1940), Ediție de documente întocmită de: Marcel-Dumitru Ciucă, Aurelian Teodorescu, Bogdan Florin Popovici, București, 1997, p6.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem, p. 7.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem.

[31] Vezi Horia Sima, Sfârșitul unei domnii sângeroase (10 decembrie 1939 – 6 septembrie 1940), Ediția a II-a, Editura Colecția „Omului nou”, f. l., pp. 457 – 464. Horia Sima scrie despre „masiva adeziune a populației capitalei la cauza revoluției” (adică îndepărtarea lui Carol II), iar în dimineața zilei de 4 septembrie 1940, demonstranții ajunseseră „să fie peste 10.000” (Ibidem, p. 460).

[32] Stenogramele..., vol. I, p. 7.

[33] Ibidem.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem.

[37] Ibidem.

[38] Ibidem.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem.

[41] Ibidem.

[42] Ibidem.

[43] Ibidem.

[44] Ibidem.

[45] Ibidem.

[46] Ibidem, p. 8.

[47] Ibidem.

[48] Ibidem.

[49] Ibidem.

[50] Ibidem.

[51] Ibidem.

[52] Ibidem, p. 9.

[53] Ibidem.

[54] Ibidem.

[55] Ibidem.

[56] Ibidem.

[57] Ibidem.

[58] Ibidem.

[59] Ibidem.

[60] Ibidem.

[61] Ibidem.

[62] Ibidem.

[63] Ibidem.

[64] Ibidem.

[65] Ibidem.