Mircea Dorin Istrate - VOI BOURI CU STELE-N COARNE

 

VOI  BOURI  CU STELE-N  COARNE

 

Motto: ,,Nu-s mai BOURI cum fost-au altădată

Ținând în coarne stele din ceresc,

S-au dus demult cu  vremea cealaltă,

Vecii să doarmă-n lutul pământesc”

Mircea Dorin Istrate

 

 

~*~

 

Voi bouri, ce între coarne îmi purtați în mare fală

Stele din înalt cerescuri, dintr-o vreme milenară,

Ca însemne că lumescul de aici, de pe la noi,

Se-mpreună cu cerescul cela dincolo de nori,

 

Voi, aminte ne aduceți de din vremile în care

Noi umblam călcând cu grijă pe a Domnului cărare,

Iar pe-aici, prin aste luturi erau oameni jertfitori

Cu credință-n cela cuget și la nimenea datori.

 

Ei aveau în a lor frunte nenficații domni de țară

Netemuți de coasa morții când gândeau,  că-n vreme iară

Pentru-a țării libertate, vamă da-vor pentru ea,

Viața lor, ce pentru-a țără, merită așa ceva.

 

Noi  așa am stat aicea de din timpuri vechi, bătrâne,

Vremi prelungi și-mbucurate din veciile străbune,

Înădind pe-aicea viața scursă-n maluri de credință

Cu descălecătorii ce-n vremuri ne-au purtat spre biruință.

*

Azi, doar vechile hrisoave ce-s de-acuma prăfuite

Mai vorbesc de voi cei care fost-ați vremuri plămădite,

Din cea dragoste de țară și de neamul cela care,

Fostu-mi-a jertfelnicie pe a timpului cărare.

 

În a cronicilor file, în Columne și în luturi

Voi ați fost învrednicire la acele începuturi,

Ce și-acum, când în aminte ne gândim cu drag la voi,

Vă-ncinstim c-o lăcrimare, marii noștri, dragi eroi.

 

Au pierit demult bourii purtători de stele-n coarne,

Domnii ceia dinceputuri ce-au știut ca să ne toarne

În a sufletului cupă dragostea de neam și țară,

Ca cel simț al libertății niciodată să nu piară.

 

Azi,  le-aducem închinare, purtătorilor de cruce,

Când gândim c-au fost odată mari troițe-ntr-o răscruce

De istorii, când voit-au din a lor înțelepciune,

Să ne facă țară nouă, ici în margine de lume.

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

SUNTEM  RĂTĂCITĂ  TURMĂ

 

Într-un cuib de mănăstire, priponită-n vârf de deal,

Îmbunată cu iubire din frumosul meu Ardeal,

Starețul, bătrân cât veacul, ce-a trecut de-acum prin multe,

Tot citește cărți preasfinte despre vremile trecute,

Ca s-adune-nțelepciune, altora să poa’ s-o de-a,

Chiar de el, îngârbovitul și cu părul ca de nea,

Simte cum, că de acuma mai aproape-i de plecare

Către cerurile sfinte, pe a Domnului cărare.

 

El citește în rotire zi de zi psaltira veche,

Ș-alte cărți de pomenire despre vremea cea străveche,

Când pe-aici, prin huma lumii, a trecut Iisus Hristos,

Să ne-nvețe ce-i iubirea, cea dreptate, cel frumos.

 

Vorba lui e tâlcuită pentru cel ce mi-o ascultă,

Plină-i de învățătură, de-adevăr de pace multă,

Ca de-acum să ne rentoarcem sufletul spre ceruri sfinte

Cum am fost demult, odată, în cea vreme din-nainte.

 

Bine faci smerite stareț c-aduni turma rătăcită,

Ce-a uitat că-n cele ceruri viața nostră ni-e sortită,

Și că de-ascultăm porunca Domnului care ne spune

Că iubire de e-n toate, am avea doar zile bune,

Și-ncă ceea fericire ce cu toții ne-o dorim

Și-ncă-n suflet pace multă cum de-o vreme noi gândim,

Și iertare dar la toate, că și noi de-o bună vreme

Mai tot facem la păcate și de ceruri nu ne temem.

**

Mulțumim bătrâne stareț pentru truda ta cea grea,

Pentru rostul tău pe lume, pentru toate câte-ai vrea

Omul ăstei lumi să fie, mai întors înspre ceresc,

Să îmi scape din strânsoarea păcătosului lumesc.

 

Tu cât faci, aduni cea turmă omenească risipită

Și, cu-a ta invățătură îi faci clipa fericită,

Îndemnându-o să trăiască de acum în înnoire,

Ca Măritu-n a ei suflet pună-n ea, dumnezeire.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

ȘI  NOI  AM  FOST  CEI  TRĂDĂTORI

 

Iisuse dragă, trădători

Am fost ca Iuda, toți de-o seamă,

Atunci, n-avut-am tată, mamă,

Și-n chin, ca vieții să dai vamă

Lăsatu-te-am cu toți să mori

Ca orice om ce-i este teamă,

Ca un proscris să dai Tu seamă

La moarte-n chinuri, și-n răcori.

 

N-a mai păsat că înainte,

Prin mari minuni ne-ai arătat,

Că Tu ești fiu de Împărat,

Și chiar de-atâtea-i îndurat

Mi-ai tot cetut l-al Tău Părinte,

Pe toți ne ierte de păcat,

Și-așa te du-s-ai împăcat

Spre moarte, să re-nvii, Mărite

 

Noi, trădători am fost cu toții,

Că n-am sărit să te-apărăm,

Măcar speranțe să îți dăm

C-am înțeles să ne-adăpăm

Din spusa Ta în fața morții

Și urma ta  să o călcăm

Și-n umbra Ta mereu să stăm

În veacuri ce-or veni, cu toții.

 

Acum, la mii de ani de-atunci,

Când spusa Ta în greu și-n chin

În mari dureri și-ntr-un suspin

Din ’naltul sfintei Tale cruci,

Vedem, că încă ne ferim

Ca între noi, să ne iubim,

Și oameni cum ai vrut să fim,

Urmând îndemnul Tău, de-atunci.

 

Mircea Dorin  Istrate

 

 

 

 

DULCEA  AMINTIRE

 

E târzie toamnă, vechea mea iubire

Cu pafum de mere, dulci, împărăteşti,

Inima şi ochii cată-n tresărire

Ce-ai trăit în taină, dulcile poveşti.

 

Vor veni de-acuma timpuri îmbrumate

Ce-ţi aduc aminte într-o-nfioarare,

Câte veri trăit-am, toate fermecate

Sub a nopţii boltă într-o-mbrăţişare.

 

Şi-apoi încă Doamne, câte jurăminte

Sufletele noastre nu şi-au spus sub stele

Şi peceţi-săruturi, le mai ţii tu minte

Cum stârneau pornirea viselor rebele?

 

Doamne, cum ne chinui când în toamna vieţii

Laşi doar amintirea şi cuvântul mut,

Să destrame pâcla aburind-a ceţii

Care vrea ne-ascundă vremea de demult.

*

Azi, închide ochii, urcă în visare

Retrăind clipita vremilor de miere,

Eu voi fi acolo şi-ntr-o lăcrimare

Îţi voi da iubito, tot ce îmi vei cere.

 

Bolta înstelată, luna-ascunsă-n nor,

Sărutări pe geana-ţi veşnic tremurată,

Mari cuvinte mute ce ţi-or da fior,

Viaţa mea ce toată, ţie-ţi este dată.

**

Nemureşte Doamne dulcea tinereţe

Ce va naşte-ntruna patimi şi iubire,

Las-o veşnicită să mi se răsfeţe

Ca să-mi aibă-n toamnă, dulce amintire

 

 

 

 

FOST-AM  UMBRA

 

Fost-am umbra vieţii tale tăinuită-n bob de gând,

Fierbinţeala celor lacrimi, ce pe-obrazu-ţi picurând

Adunatu-ţi-au din suflet vise dulci de mulţumire,

Nepierite doruri încă, dintr-o vreme de iubire.

 

Fost-am umbra vieţii tale scânteindă-n al tău gând,

Dor arzând de-alungul vieţii, ruga unui suflet blând

Încărcată cu speranţe urcătoare spre ceresc,

Din păcatul ce-ndulcit-a clipa noastră de lumesc.

*

Fost-ai umbra vieţii mele pusă-n ţandără de gând,

Te-am ascuns privirii lumii şi-ntr-un  zâmbet surâzând

Te-am făcut păcătuire peste simţurile mele,

Foc arzând şi pătimire în clipitele-mi rebele.

 

Fost-ai umbra vieţii mele din ascunsul unui gând,

Dor, iubire, gând smerelnic, care-n taină lăcrimând

Cheamă vremile trecute dintr-o lungă zi de vară

Să se-nşiruie aevea şi-n visare vină iară.

**

Fost-am umbră de iubire vieţii noastre păcătoase

Ce-a-ndulcit cărarea vieţii cu clipite norocoase,

Foc mocnit în toamna vieţii ce-i de-acuma îmbrumată,

Dulce taină, amintire,  dintr-o vreme depărtată.

 

Suntem umbra unor vise ce au fost cândva trăire,

O scânteie ce aprins-a clipa de dumnezeire

Să putem a spune lumii, că a meritat să fim

Trăitori în astă viaţă, împletindu-ne destin.

 

 

 

 

PROMISIUNE

 

Cu tine-oi fi şi-n cea din urmă clipă

Cât mai trăiesc pe-aicea, prin lumesc,

Iar de mă duce-un înger pe-o aripă

În iad subpământea sau rai ceresc,

Ori unde-aş fi pe tine doar iubito

Şi-n lumea cealaltă, te iubesc.

 

Cu tine-oi fi şi-acum şi-n veşnicie

Cât voi mai fi simţire de-omenesc

Şi chiar de-aş fi nimic, ori măreţie

Ori unde-aş fi nicicînd nu mă opresc

Să-ţi spun atâta cât mai sunt trăire

Că-n fiece clipită, te iubesc.

 

Cu tine-oi fi vecie de vecii

Cât stelele pe ceruri veşnicesc,

Suntem şi-om fi mereu statornicii

Cât simţul nostru cela omenesc

Ne leag-a noastre inimi pe vecie

Atunci când ele-n voie, se iubesc.

 

 

 

 

CÂND  MI  TE  CHEM  IUBITO

 

Când mi te chem iubito din umbra unui gând

Şi pe altar de suflet te pun în preamărire,

Înfiorezi clipita-mi şi ziua îngânând

Îmi trece în visare şi-n dulce fericire.

 

Că tu, amarul vieţii îl faci să-mi fie miere

Şi ziua-nnourată să îmi lucească-n soare,

Iar lunga mea tristeţe se face o plăcere

Când chipul tău sfielnic, la toate dă culoare.

 

Ajunge doar un zâmbet, o geană tremurată

Ca apăsarea zilei s-o schimbi în prealumină,

Iar gura ta de miere de fi-va sărutată

Vecia celei clipe, mi s-o părea divină.

 

Cu tine-n gând, în noapte, sub  bolta înstelată,

Când luna-n nori se-ascunde ne-om spune jurăminte

Şi-atunci, din ’nalte ceruri, la fel ca altădată,

În părul tău luceferi, s-or pogorî cuminte.

 

Închide dară ochii şi cheamă-mă în şoapte

Să-ţi îndulcesc visarea smerelnicului dor,

Pe pleoape-ncet ţi-oi pune săruturi lungi în noapte

Ca să-mi adormi iubito, cuprinsă de-un fior.

 

 

 

 

VEȘNICIȚI-VĂ-N  IUBIRE

 

Feștila lumânării s-a stins încet de-acum

Iar somnul de-a mea pleoapă cu miere se lipește,

Ca hoțul  mă cuprinde în brațele-i de fum

Cel vis, ce-n a mea minte se-ntinde, se lățește.

 

Cu el mă-ntorc în vremea plăcutelor păcate

Când am iubit frenetic o tânără codană,

Ce m-a cuprins ca marea cu-a sale valuri toate

Făcându-și al său zâmbet, un leac de pus pe rană.

 

Cu ochii ei albaștri, ca stele lucitoare

Și cu privirea-i caldă,  pe loc m-a fermecat,

Iar dulcea ei guriță cu buze-mbietoare

În mine ea găsit-a un veșnic însetat.

 

C-o strângere de mână și-o caldă-mbrățișare

Eram în cele clipe în rai dumnezeiesc,

Iar dac-a nostre simțuri doreau o sărutare

Ne înălțam la ceruri de-aicea din lumesc.

 

Și  câte stele-n noapte-s pe bolta nesfârșită

Pe toate noi atuncea săruturi le-am făcut,

Și câte nu jurat-am cu vorba-abia șoptită

Când luna era-n nour, ca martor rece, mut.

*

Au fost acele vremuri clipite desfătate

Ce ne-au nălțat simțire spre raiul cel divin,

Iar gustul lor de-atuncea noi pusu-l-am de-oparte

Să ne-nfioare timpul la zilele ce vin.

 

Acum, trecut-am lumea cu bune și cu rele

Iar zilele de-atuncea ce-s puse la păstrare,

Le retrăim în taină cu vremurile-acele

Și le-ndulcim adesea cu-n bob de lăcrimare.

 

Și-atunci, imunda lume din jurul nost dispare

Lăsândune-n dulceața divinului ceresc,

Acolo este raiul clipitei ce nu moare

Făcându-i veșnicire, pe cei ce se iubesc.

 

 

 

 

VREME  ÎNVRĂJITĂ

 

Motto: ,,Mai ții minte cum  odată, noi copii de turtă dulce

Când mergeam trimiși cu vaca colo-n crângul cel umbros,

Ne prindeam cu toții în joacă și-apoi nimeni nu ne-o duce

De acolo până-n seară, rupți de foame, dar voioși.”

 

Cu cerceii de cireșe și inel din margarete

Iar pe cap purtând corone de flori mândre, împletite,

Erai dulce Cosânzeană printre celelalte fete

Ce-n alaiul tău de nuntă, cu bujori erau gătite.

 

Eu, c-o suliță din trestii și c-o sabie de salcă

Eram încă Făt- Frumosul care sperie balauri,

C-o armură-n foi de brustur, mă simțeam atunci de parcă

Cerul îl purtam pe creștet, nu coroana cea de laur.

 

Cioata ne era altarul unde ne juram credință,

Martorii erau de-ai noștri, mărunțeii cei copii,

Ne-ospătam pe săturate cu frăguțe-n foi de viță

Și primeam bănuți din frunze, lanțuri lungi de păpădii.

 

Mai apoi, la scaldă-n vale ziua ne trecea în fugă

Și prea repede-nserarea ne strica a noastră joacă,

Aduceam acasă vaca, Buna încă să o mulgă

Și-apoi cina cât mai iute pentru ceilalți să  mi-o facă.

 

Obosiți, pe-un pat cu paie adormeam  în dulce vise

Și în noapte cea de vară ne simțeam ca-n paradis,

Pacea lumii peste toate avea aripile-ntinse,

Cuprinzându-ne pe toții, în dulceața unui vis.

 

Doamne, lasă-ne pe lume doar copii fără prihană,

Fără griji, fără păcate cât vei vrea să viețuim,

Dă-ne numai dulcea vară, joc și lapte pentr-o cană

Și în raiul Tău Mărite, noi  vom spune că trăim.

*

Unde ești copilărie, dulce vreme adormită

Într-un colț din mintea noastră ce făcutu-l-am icoană,

Te trezește și ne lasă să-ți gustăm clipa-ți  vrăjită,

Că  tu ești  de-o bumă vreme, leac de pus pe-a noastră rană.

 

 

 

 

TE-NTOARCE  CU GÂNDUL

 

De fi-va vreodată ca  gîndul din minte

Te cheme spre timpul rămas în trecut,

Cu  pași șovăelnici, prin vremi adormite

Tu cată-ți cărarea prin lumii de-nceput.

 

Întâi mi te duce la sfinte morminte

Iertare le cere la-i tăi care dorm

Acolo sub Coastă vecii nesfârșite

Sub prunii tomnatici, eternul lor somn.

 

Sub dâlmă, în susur,  te-așteaptă izvorul

O gură să-ți deie de apă-nstelată,

Te spele de rele, stârnescă-ți iar dorul

De  toate ce-aicea lăsat-ai odată.

 

De ulița strâmtă cu case umbroase,

De merii văratici ce dat-au în pârg,

De crâng, de hotarul cu lanuri mănoase,

De Valea cu sălcii deasupra ce-i plâng.

 

De Bercul în care creșteau lăcrimioare,

De stâna uitată acolo pe deal,

De dulcea  frăguță crescută-n cărare,

De bolta  cernută cu stele pe-Ardeal.

 

De casa bătrână cu grinda ei joasă,

De sfânta icoană tomnită-n ștergare,

De patul cu paie, de car și de coasă,,

Fânâna ce apă de-acum nu mai are.

 

O rugă fierbinte îmi fă la icoane

Și-i pune-n  pomelnic pe toți ce-i mai știi,

Le fie de suflet, că numai Tu Doamne

Îmi știi de la anul pe-aicea mai vii.

 

Și-apoi, de pe geana de-acum tremurată

O lacrimă cadă-ți pe-altaru-nsfințit,

La vremea trecută să fie ce-a plată

Că toate în viață de-aici au pornit.

 

 

 

 

DÂRĂ  DE  DUMNEZEIRE

 

Hai, închide ochii iară, și te du în timpul unde

Eu te-aștept, știi bine dară, să-mi fii leac vindecător,

Lasă-ți simțurile toate în visare să se-afunde

Că eu sunt acol aproape, așteptând nerăbdător.

 

De mă-mbii cu buze coapte, aromate ca o fragă

Și-ai tăi ochi adânci ca marea mă urca-vor în ceresc,

Eu, în vorbe îndulcite, tot ți-oi spune că-mi ești dragă

Și că n-am de-ajuns cuvinte să-ți șoptesc, cât te iubesc.

 

Mai apoi, la jurăminte, sărutări pune-om pecete

Ce în mutele cuvinte le-om topit îmbrățișate,

Ca dedați apoi plăcerii, bucurii să ne desfete

Și pe pleoapa ta s-apară, bobi de lacrimi, înstelate.

 

Gust de rai ne-o fi clipita  petrecută împreună

Și pe care-a noastre simțuri le dori-vor neuitate,

Nu se termine vreodată și-n cuibar de rai ne pună

Să fim dor și-nfiorare, la iubiri adevărate.

 

Despărți de restul lumii, întomnați în veșnicie,

Fi-vom rază de lumină săgetând prin univers,

Din ce-o fi și din simțire, ne-om preface-n poezie

Unde eu și tu de-o seamă, fi-vom mierea unui vers.

 

De-or citi-o-ndrăgostiții și la suflete le-o merge

Fi-vom gândul lor smerelnic vroitor spre împlinire,

Noi, cu umbră de uitare toate urmele le-om șterge

Din lumesc, ca să ne facem, dâră de dumnezeire.

 

 

 

 

CUIBUL  TĂINUIT

 

S-a-nierbat cărarea ceea tăinuită

Ce ducea spre cuibul dulcilor iubiri,

De când tu plecat-ai într-o zi grăbită

Și-ai  lăsat în urmă-ți dor și pătimiri.

 

Nimeni nu mai calcă iarba pe cărare,

Nimeni nu mai aive ochii-nlăcrimat,

Eu, în locul cela face-voi altare

Cu-al tău chip de înger plâns și întristat.

 

Mii de lăcrămioare locul înflorească-l

Iar pe margini fie alb de ghiocei

Și-o troiță pune-oi ca să-mi ocrotească

Purul și divinul, sub un ram de tei.

 

Și cât firul vieții încă-mi se va toarce

Și-n visări de-o clipă viața mi-o petrec,

La ceresc voi cere liniște și pace

Să îmi ai pe unde,  pașii tăi se trec.

 

Și de-i ține minte firul de cărare

Ce ducea la cuibul nostru tăinuit,

De ce-mi simți atuncea, lasă-n picurare

Bob de lăcrimare, pentru ce-ai iubit.

 

 

 

 

GRĂBITA  VREME

 

Lăsați să-mi umble vântul  prin  moara părăsită

Că dus îmi e morarul să doarmă-n țintirim,

Și nimeni nu mai știe cum trebuie pornită

În zori de zi, iar seara, cum încă s-o oprim.

 

E strâmb butucul roții și jgeabu-i putrezit

Și-abia un fir de apă mai umezește malul,

Demult pe-aicea roata a stat din învârtit

Că apa-i-nnămolită și nici tresaltă valul.

 

Pe drum crescut-au brusturi, că nu mai umblă care

Și gatu-i spart în două de nici se știe când,

Prin pod e plin de cuiburi și-n foamea lor cea mare

Prin coșul morii șoareci se-aud în nopți rozând.

 

Așa-i când trece vremea, se-mbătrânesc mai toate

Și-apoi ca hârburi sparte și pline de nevoi,

Se lasă-n voia sorții, uitarea facă-și parte

Cu ele-n a ei umbră, luându-le napoi.

 

La ce mai trebuiește acum o biată moară

Când timpurile-s alte, mereu în preschimbat,

Cu ea și-a dus țăranul  a gurii grea povară,

Dar azi grăbita vreme de multe a uitat.

*

Voi cei de azi, domniții, umblați prin lumea mare

Nici nu mai știți de moara ce-a fost acum un veac,

Cu ea și multe alte, pierdute fiecare

Vă rupeți de trecutul, ce-a fost a vremii leac.

 

De se hâiește-o moară, o casă de se surpă,

Un drum de se-nierbează, un pom de-i la tăiere,

De ni se duc bătrânii, fântâna de se-astupă,

E semn că vechea lume, încet și sigur piere.

 

 

 

 

ÎNIERBATA  ULICIOARĂ

 

Mai ții minte ulicioara cu căsuțe văruite,

Cu caiși și meri văratici și cu tufe de bujor,

Unde-n zi de sărbătoare, moși cu fețele smerite

Se-adunau la câte-o poartă și vorbiau de lumea lor.

 

Era liniște și pace pe strâmtuța ulicioară

Unde clipa veșniciei îmi stătea parcă în loc,

Anotimpuri în rotire mi-i răreau, a câta oară

În clepsidra unor timpuri, pentru uni-n nenoroc.

 

Era locul cu bătrânii ce-au rămas din lumea veche

Martori care să-mi lungească vremea lor care se duce,

Vii pomelnice de fapte, iertători ce stau de veghe

Amintirilor rămase, până-or pune vieții cruce.

 

Toți se știu uni pe alții, nu au taine și minciuna

Între ei nu-și are rostul, că-s acol’ de la-nceput,

Petecul acel de humă, i-a ținut vecini într-una

Și pe astă ulicioară câți au fost au încăput.

 

Și-au crescut cu greu copiii, să ajungă-n rândul lumii,

Datu-i-au apoi la școlă să deprindă-nvățătura,

Iar când aripi le crescut-au, s-au desprins de lutul humii

Și-au plecat în largul zării, să-și câștige-mbucătura.

 

De-asta-s singuri ei acuma și pe-aicea învechiți,

Au venit aici pe lume și aici vor fi vrecie,

Când s-or duce o să-mi fie ca icoanele de sfinți,

Iertători la toate cele, jertfitori în zilnicie.

 

Tot îmi scad  la numărare, gol în jurul lor se face

Și când ies în primăvară sunt în an tot mai răriți,

Își doresc doar sănătate și în lume fie pace,

Iar copiii lor pe unde-s, fie numai  fericiți.

*

Azi , s-a dus și ciungul nostru, cel scăpat de la războaie

Că l-a vrut Preaiertătorul, să îmi fie norocos,

Mi l-au pus sub cruce-n Dâlmă, sub un plâns prelung de ploaie,

Semnul nostru de tristețe, după cela care-a fost.

 

Acum rându-și doar și-așteaptă să se facă veșnicie

Ei ce-au fost sămânța lumii și a vremilor grăbite,

Nici nu are cine-i plânge, că așa a fost să fie

Pe-nierbata ulicioară, cu căsuțe văruite.

 

 

 

 

DEZMIERDATUL   VIS

 

Licăresc luceferii în adânca noapte,

Se aprind pe boltă stelele-n roit,

Liniștea coboară peste tot și toate,

Visul  îmi dezmiardă somnul ațipit.

 

Undeva departe, într-o turlă veche,

Miezul nopți-l bate clopotul dogit,

Eu în vis chema-voi sufletu-mi pereche

Cu-ndulcite șoapte de îndrăgostit.

 

Îi voi spune toate câte-o vrea s-audă

Vorbe de iubire, calde jurăminte,

Sfiicioasa lună, iarba-n rouă udă

Martori muți ne fi-vor clipei ce nu minte.

 

Îmbătați de vraja ce ne înconjoară

Tu-mi vei da săruturi pline de divin,

Și-n a noastre simțuri pune-om să nu piară

Clipa veșniciei, patimă și chin.

 

Ce va fi pe urmă nimeni n-o să știe

Numai luna-n ceruri martor ne va fi,

Noaptea ne va trece ca-ntr-o feerie

Desfătănd în toate simțurile vii.

*

Asfinesc luceferi, noaptea se destramă,

Visul se topește ca o lumânare,

Până mâine seară, leac de pus pe rană

Tu-mi vei fi în suflet, într-o lăcrimare.

 

 

 

 

RAIURILE   MELE

 

Printre picuri deși de ploaie, ce-n fereastă-ncep a-mi bate,

Tot cercându-mi nostalgia sub  frumoasele mușcate,

Gându-mi încă se deșteaptă, și-ndulcit într-o visare

Îmi întoarce roata vieții pe a timpului cărare.

 

Și mă duce, până unde fost-a raiul meu de lume,

În cel timp al tinereții cu clipitele-i nebune,

Când o tânără codană m-a vrăjit cu o privire

Și fiori aprins-a-n mine, doritoarea de iubire.

 

Doamne, toate raiurile Tale de le-ai strânge la un loc

Nu îmi fac cât sărutarea celei fete, un boboc,

Ce avea în ea trăirea și simțirile-i curate,

Din ființa ei venite, toate fiind adevărate.

 

Doar atunci și doar acolo fost-au raiurile mele

Ce nicicând în cele ceruri nu vor fi la fel ca ele,

Să-ți aprind-a ta ființă dintr-o simplă-mbrățișare,

Și, șoptindu-i jurăminte, s-o cuprinzi, c-o sărutare.

*

Picuri grei de lăcrimare, pe mușcata din fereastră

Sunt a sufletului boabă înstelate ca o astră,

Si,  în seara ce coboară ca o umbră peste lume,

El,  trecutul cu prezentul, stau de-acum, să se-mpreune.

 

 

 

 

BOBOC  DE TAINICĂ  IUBIRE

 

Spusu-țí-am cândva cuvinte din simțirea mea curată,

Din trăirile de-atuncea, cum îmi fost-au ele-odată,

Din ce mintea tinerească de atuncea a simțit,

Când  în vremile acelea, clipa sorții ne-a-ndrăgit.

 

Cât frumos a fost atuncea, cât simțire preacurată,

Cât trăire adunată  în ființa ta de fată,

Câte gânduri și dorințe puse-n nopți neadormite,

Cîte clipe nălțătoare în nespuse jurăminte,

Câte rugi la ceruri toate în suspine înălțate,

Și iertări cerșite încă de sub gene lăcrimate,

Câte vise și speranțe  puse-n ziua cea de mâine,

Câte clipe întristate, făcând viața-mi grea de câine.

 

Toate-au fost dumnezeire, clipa raiului lumesc

Ce ne-ai dat-o Tu, Mărite, din înaltul Tău ceresc,

Să ne fie neuitare cât pe lume vom trăi,

Și să știm c-avem acuma, pentru ce, a ne-aminti.

 

 

 

 

VIS  DE  PRIMĂVARĂ

 

Motto: ,,Au înflorit melinii, înviorându-mi dealul

Cu  movul lor ca cerul, cu alb de preacurat,

Mirosuri îmdulcite învăluie Ardealul

De parc-am fi de-acuma, în rai de-adevărat”

 

Ții minte cum odată, ca tineri fără  vină,

În crângul plin de floare pe tainice cărări,

Cu simțurile-aprinse, ținându-ne de mână

Ne îndulceam ființa, în mii de sărutări.

 

Și-n cele lungi clipe, în calde jurăminte,

Sub patrafir de ramuri, al nostru gând curat,

Ce inima simțit-a și-nflăcărata minte

Înfiorat cuvântul, de-apururi  ne-a legat.

 

Eram atunci în lumea visărilor rebele,

Și-n strânsă-mbrățișare urcam în spre ceresc,

Era clipita ceea de vrajă și de miere

Cum n-a mai fost de-atuncea o alta în lumesc.

 

De ce nu lași Tu Doamne, cea vreme-a tinereții

Cât vrea să îmi rămâie în drag si-n fericit?

De ce  nu vrei Mărite, ca pe cărarea vieții

Lungească-se clipita trăită-n îndulcit?

*

Acum, în mersul lumii, o altă primăvară

Tot vine în rotire aminte să-mi aducă,

De cum a fost odată, la început de vară

Când sufletu-n visare pe alte căi apucă.

 

Tu nu mai ești acolo, iubire de-altădată

Să mă aștepți cu simțuri arzânde și-n fior,

Doar umbrei amintirii, în vis mi te arată

Ținându-mă de mână, prin crângul plin de dor.

 

În boaba unei lacrimi ce-am pus-o-n tăinuire

Te mai sărut odată icoana mea din gând,

Rămâi acol’ de-apururi, smerită-n amintire,

Să-mi fericești visarea, în nopți ce vin la rând.

 

 

 

 

POȘTALION  CU  VISE

 

Prin margine de zare, morgane-n răsfirat,

Trecea poștalionul nălucă-n asfințit,

Căluții iuți ca vântul, pe drumul înserat

Se mistuiau în colbul de vânturi risipit.

 

Pe ploi, pe vânt, pe arșiți, pe vreme troienită,

El tot înoadă drumuri din large depărtări,

Să nu rămână lumea în vremuri priponită,

Să ne cunoaștem gândul pe-al scrisului cărări.

 

Tu legi pe rând răspântii la margine de viață

Ducând în lung și-n latul scrisorile-așteptate,

În ele-s dor, iubire, durere și speranță,

Și toate ce-s pe lume a fi adevărate.

 

Când vii, cu tine vine speranța amânată

Să stâmpere-o iubire, stârnească un fior,

Când pleci, tu iei cu tine o inimă-ntristată

Ce plânge-nlăcrimată topindu-se de dor.

*

 

Te urmăresc cu gându-mi cum larga depărtare

Mi te topește-n drumul de colb încețoșat,

De-acum, cu tine-n suflet voi sta în așteptare

Poștalion cu vise, ce vii pe înserat.

 

 

Mircea  Dorin Istrate.

 

Iubirea-i vis înălțător

Ce l-ai trăit cu-a ta simțire,

În țandără de gând, cu dor,

Mi-o ține taină, de iubire

 

 

 

 

TU EȘTI

 

Tu eşti fiorul ce m-aprinde

Şi mă ridică spre divin,

Surâsul care nu se vinde,

Îmbietorul roşu vin,

 

Eşti taină-n veci nedezlegată,

Nectar de floare dulce-amară,

Cel vis sub bolta înstelată,

O şoaptă care veşnic cheamă,

 

Un rai din clipe desfătate,

Divinul strâns într-un sărut,

Durerea inimi-ntristate,

Speranţa din cuvântul mut.

 

Curata roua dimineţii,

Polenul dragostei în vânt,

Norocul din cărarea vieţii,

Şi umbra scrisului cuvânt.

 

Balsam la înimă amară,

Vioară aşteptând arcuş,

Bănuţ de aur din comoară,

Vecia prinsă-ntr-un ţăruş.

 

Dulceaţa vrajei din iubire,

Smerita rugă pusă-n gând,

Suav parfum de amintire,

Şi-un tainic suflet,..lăcrimând.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

AŞTEAPTA-MĂ

 

Aşteaptă-mă că vin din nou diseară

Să umplem cu iubire nopţi de jar,

Să-ţi fac divine clipe, că afară

Se zvârcoleşte iarna-n Făurar.

 

Cănd vom aprinde focu-n şemineu

Şi caldul său ne va topi-mpreună,

Îmbrăţişaţi pluti-vom, tu şi eu

Prin lumi ce au luceferi în cunună.

 

Ne-om îmbăta cu şoapte de iubire

Şi-om pătimi ca doi amanţi focoşi,

Ca să păstrăm în dulcea amintire

Nebunii ani trăiţi, nemincinoşi.

 

Nu suspina cănd dimineţi se crapă

Că fi-vor încă seri nenumărate,

Când însetatul vine şi se-adapă

Cu ale tale toate lacrimi neuscate.

 

Vor fi aceste nopţi de catifea

În cele vremi ce încă or să vină,

Licoare aburindă de cafea

Şi-o amintire tainică, divină.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

ÎNSFINŢITA

 

Te-am răstignit pe crucea visărilor din noapte,

În mutele cuvinte ce spusu-le-am în şoapte,

In clipa veşnicită ce vine din trecut,

În fierbinţeala gurii şi-n dulcele sărut.

 

În calda-mbrăţişare atâta aşteptată,

În tremurul fiinţei şi-n lacrima curată,

În ruga-n sfiiciune la Maica Născătoare,

În tainiţa din suflet, în slova din scrisoare.

 

În toate tu de-apururi eşti veşnica icoană,

Jertfelnica durere ce geme într-o rană,

O aripă de înger ce-n măreţii se-nalţă,

Divinul care-nvie grăuntul cel de viaţă.

 

Uleiul ce-mi adapă a candelei feştilă,

Cuvântul ce mângâie iertarea pusă-n milă,

Luceafărul ce cheamă spre lumile cereşti

Şi tainica minune din toate câte-mi eşti.

 

Eu fi-voi doar ce-a umbră ce creşte-a ta mărire,

Ce-a ramă de icoană-n altarul de iubire,

Iar pentru câte toate ce încă îmi vei da,

Te-oi săruta pe pleoape şi-ţi da-voi viaţa mea

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

ȘA  TE  VĂD

Motto:

,, Pentr-un suflet, care-n taină, din trecut, din lăcrimare

Îndulcit de-o amintire, se va face-nfiorare’’

 

Eşti rază de lumină ce cobori,

Eşti soarele ce iasă dintre nori,

Eşti lacrima fierbinte pe obraz

Şi umărul de sprijin la necaz.

 

Eşti floare de cireş în primăvară

Ce se deschide-n alb, a câta oară,

Să bucure pe cela cu păcat

Când pentru veşnicie l-ai  iertat.

 

Ulcior cu apă eşti pentru-nsetat,

Şi pernă pentru cel ce-a înoptat,

Toiag pentru drumeţul călător

Şi aripă de pasăre  în zbor.

 

Eşti stânca  cea de mare sărutată,

Izvor de apă rece şi curată,

Şi leacul care-nchide arsa rană,

Bănuţul dat din suflet, ca pomană.

 

Icoană eşti pe tâmplă de altare,

Sămânţa de speranţă ce nu moare,

În toate eşti o tainică minune,

Eşti ziua cea de azi, şi cea de mâine.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

TĂINUITELE   IUBIRI

 

Tăinuitele iubiri

Poartă miere-n amintiri,

Iar pe suflet, picurate,

Lacrimi multe, înfundate,

Neştiute, neuitate,

Doar de tine numărate.

 

Petrecutele iubiri

Fă-le vis de amintiri

Şi le lasă-n voia lor

Să colinde călător,

Iar la porţile ştiute

Să oprească, să-mi sărute

Ochii ceia-nlăcrimaţi

Ce-s pierduţi, dar nu-s uitaţi.

 

Când uitatele iubiri

Scormonesc în amintiri,

Fă din ele vin-pelin

Şi mi-l picură puţin

Peste sufletu-mi târziu

Să-nfioare-al meu....pustiu.

 

***

 

Îndulcitele iubiri,

Frământatele-amintiri,

Foste-s viaţă şi trăire,

Nestemate-n nepieire,

Leac la suflet, mângâiere,

Căzătoare arse stele.

 

M.D.I.

 

 

 

 

PICURI DE LACRIMĂ

 

Picuri de  lacrimă

Rouă-s ce pier ,

Nopţile-n patimă

Stele-s pe cer .

 

Vreau  reîntoarcerea

Zilei ce-aştept ,

Dulce-i renaşterea

Visului drept .

 

Fie-ţi cărările

Câmpuri cu flori ,

Facă-ţi iubirile

Nopţi de nesomn .

 

Arse-ţi-s buzele

După sărut ,

Mari îs cuvintele

Gestului mut .

 

Tainic durerile

Fost-au ce-au vrut,

Iar împăcările

Nou început.

 

M.D.I.

 

 

 

 

PATIMA  ŞI LACRIMĂ

 

Pune-ţi doru-n lacrimă

Şi iubirea-n patimă ,

Şi m-aşteaptă c-am să vin

În cel vis, dulce-pelin .

 

Pune-ţi doru-n patimă

Şi iubire-n lacrimă ,

Şi mă iartă , n-am să vin

Visurile să-ţi alin .

 

Pune dor şi patimă

În iubirea-lacrimă ,

Şi mă-nchide pe deplin

În iubirea ta, de chin.

 

***

Şterge-ţi dulcea lacrimă ,

Uită de cea patimă ,

Fă din ele vin-pelin

Că-i tarziu, şi nu mai vin .

 

M.D.I.

 

 

 

 

NOAPTE   DE   TAINĂ

 

Lasă lampa mică, umbre să se-adune,

Pune la ţâţână lacrimi înstelate,

Stâmpără-ţi bătaia inimii nebune,

Rugi la Născătoarea,  meargă-ţi înălţate.

 

Când ieşi-va luna voi veni cuminte

Să îţi ung cu miere simţurile toate,

Ochii-ţi săruta-voi, să mă ţină minte,

Nedormiţi mă cheme, rugători în noapte.

 

Taină îţi voi spune învrăjită-n şoaptă

Să te năvălească sîngele fierbinte,

Iar când dezmierda-voi, gura fragă coaptă

Mângăiate vise sta-vor să te-alinte.

 

Vântu-mi şteargă urma când pleca-voi iară,

Inima-ţi m-ascundă într-un colţ de gând,

Să mă veşnicească într-un dor de-o seară

Taină să mă facă, dulce-nfiorând.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

ÎŢI    AMINTEŞTI   IUBITO....

 

Îţi aminteşti iubito, cum nedormiţi stăteam

Şi-a timpului secunde cu grijă număram,

Să fim  copiii clipei norocului cerşit

Cu mintea învrăjită şi inima-n iubit.

 

Îţi aminteşti iubito cum încă număram

Ferice zile-n care iubirilor ne dam,

Ne ducă în urcare spre lumile de sus,

Ne uite în divinul ce inimii l-au pus.

 

Îţi aminteşti iubito cât însetat eram

De-al tău sărut fierbinte, când dragoste-ţi juram

Şi-apoi feriţi de lume, ca hoţii pe ascuns,

Furam din rai clipite nicicând îndeajuns.

 

Îţi  aminteşti iubito de nopţile-nstelate

Când simţurile noastre vorbeau în mute şoapte,

Când tremuraţi luceferi din ceruri culegeam

Şi pleaopa-ţi lăcrimată cu drag ţi-o sărutam.

 

***

De-ţi aminteşti iubito de vremea ce s-a dus

Ce tăinuit ai pus-o în gândul tău ascuns,

O scoate din uitare şi-n caldă mângâiere

Trăieşte-o în visarea clipitelor de miere.

 

Voi fi cu tie-alături ţinându-te de mână

Să simţi iar bucuria că suntem împreună

Şi în mireasma dulce a florilor de mai

Să retrăim iar timpul ce-a fost un dulce rai.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

VIS    FERICE

 

Adormit-ai iar iubit-o prinsă-n mreje de uitări,

Ca-n clipite îndulcite să-ţi petreci a nopţii cale,

Tot scoţăndu-le-n plăcere din  fântâna cu visări,

Ce-o rămâne nesecată, în ascunsul minţii tale.

 

Şi-mi tot ceri mereu smerită, gândul să ţi se-mplinescă

Ca să vie Zburătorul din cea margine de lume,

Să coboare de pe boltă în odaia ta lumească

Şi-un sărut să simţi pe pleoape, şi pe buze cum îţi pune.

 

Tu să-l strângi în calde braţe şi cuprinsă-n fierbinţeală

Să te laşi de valuri dusă unde el ţi-o vrea norocul,

Ca să fii a lui mireasă peste astrele-n găteală

Ce să-ţi facă-nchinăciune, însfinţindu-ţi astfel locul.

 

Prefăcută în lumină, în rotiri prin universuri

În vecii de vremi să-ţi treacă tinereţi nemuritoare,

Viul lumii să te cânte preamărindu-te în versuri

Şi să-mi fii fântâna vieţii, veşnicită născătoare.

 

Universuri fără margini să le umplii cu iubire

Şi izvor de fericire fă genunile focoase,

Rai să fie astă lume, plină de Dumnezeire,

Iar din timp fără oprire, fă-ţi clipite bucuroase.

 

***

Când te scoli în faptul zilei,  lenevită şi-nplăcere

De-o să vezi că eşti în locul unde-asear’ ai adormit,

Nu fii tristă şi-mbufnată, fiindcă-n visul tău de miere

Fost-am eu cel Zburătorul, ce-am venit, şi te-a iubit.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

LA   O   CAFEA

 

Când încă săruta-vei cana

Cu buze moi de catifea,

Vei redeschide iarăşi rana

Lasătă-n veci în urma ta.

 

Ca doi ştiuţi vom spune glume

Să tăinuim ce nu se ştie,

Iar ochii cei feriţi de lume

S-or  tot sorbi, o veşnicie,

 

Şi-or tot vorbi ce-a fost în urmă,

Şi-or aminti ce-a fost odată,

S-or îndrăgii, ca-n vremea bună

Lăsându-ţi geana sărutată.

 

Când vei pleca, plângând în suflet

Şi-având de-acum inima grea,

Pe chip o mască-ţi pune-n râset

Să pari că nu vei regreta.

 

Şi-a tale lacrimi lasă-mi plată

În ceaşca goală de cafea,

Infiorând ca altădată

Ce-ai însfinţit, iubirea mea.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

UITATELE     SCRISORI

 

Lasă-ţi picurate lacrimi să-ţi sărute

Rânduri adormite puse pe scrisoare,

Ce demult, ca fată, scrisu-le-ai vrăjite

Când a ta simţire, vru să te-nfioare.

 

Şi te du cu gândul la acele timpuri,

Când doi ochi în rouă fost-au sărutaţi,

Când plăceri cuprins-au sângele din trupuri

Şi bujori pe-obrazu-ţi, pus-au ruşinaţi.

 

Când beţia clipei te-a topit pe dată

În visări de miere spre Dumnezeiesc,

Când ardeai de doruri, ce vroiau să facă

Din a ta fiinţă, flacără-n cresc.

 

Pus-ai pe hârtie vraja celor gânduri

Către cela care tainic l-ai iubit,

Şi-ndulcite vorbe, tremurate rânduri

Din fântâni de suflet, toate ţi-au pornit.

 

***

Azi, citind scrisoarea din cel timp de miere

Vin spre tine vremuri în văpăi trăite,

Ţi se-ascund în minte, suflet în durere

Că nimic acuma, nu-i ce-a fost’nainte

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

TÂRZIU

 

 

În gând, în vis, în lăcrimate şoapte,

Te-aştept iubire-n fiecare noapte

Să-mi stai o clipă-n inimă ascunsă,

Aminte să-mi aduci de viaţa-mi scursă,

De ce-am trăit odată-n desfătare,

De ce-am pierdut acuma şi-i uitare.

 

Să-mi aminteşti c-a fost cândva o fată

Cu suflet cald, cu inima curată,

Ce visul mi-a-nălţat spre nalte stele

Şi pironit acolo printre ele

M-a-nfiorat c-o dulce sărutare

Şi sclav i-am fost,  pe-a vieţii ei cărare.

 

A fost iubire pură, ne-ntinată,

In focul tinereţii arsă toată,

Cu zbucium, cu tumult, cu aşteptare,

Cu vieţile trăite în urcare

Curate ca o lacrimă de rouă

Ce ne-a făcut o inimă, din două,

 

Şi ne-a-noptat sub stele tremurânde,

Ne-a răscolit simţirile flămânde

Ca un pârjol nestins de nici o apă,

Ca un izvor ce-un însetat adapă,

Ca un pojar ce-n trup ţi se întinde

Te-văluie-n plăceri şi te cuprinde.

 

Cum am jurat atunci că nu-s pe lume

Puteri să ne despartă-n stricăciune,

Că fi-vom împreună pe vecie

Aleşii sorţii, dulcea ei solie

Spre vremuri ce-or să ţină pân’ la moarte

Şi mai apoi spre cerurile nalte.

 

Mă-ntreb acum, de ce perfida viaţă

Ne-a înşelat cel vis de dimineaţă,

Când am crezut că soarele răsare

Să vadă de-om putea să fim în stare

Să umplem cu iubire, ca-n poveste,

Ce sufletul atinge, şi-nfloreşte.

***

Târzie toamnă-i, şi pe-a vieţii cale

Prea multe ape curs-au către vale,

Prea line şi domoale mi-s de-acuma,

Prea duse-n vânt, odată cu furtuna

Spre marginile vremii în uitare,

Si-n lacrima fierbinte, din visare.

 

 

 

 

DIN   TAINIŢE   DE   INIMI

 

Din tainiţe de inimi, pierdutele iubiri

Ne cern pe-al nostru suflet parfum de nostalgii,

Să ne-nfioare clipa iertatelor păcate,

Purtând mirosul fraged de vieţi neîntinate.

 

Când cele inimi pure, necunoscând minciuna

Topite în săruturi făcutu-mi-s-au una,

În vis plutind pe aripi de doruri legănate,

S-au îndulcit din mierea iubirilor curate.

 

Şi-au ars apoi trăirea din clipele divine,

În focuri pârjolite din nopţile senine,

Şi înălţaţi la ceruri pe scară de lumină

Sperau ca veşnicia le ierte a lor vină.

 

De ce nu-i laşi Mărite acolo să-mi rămână

Acele inimi care jurat-au împreună,

Tu ţine-mi-i în toate de viaţă neminţiţi

Şi-atunci avea-vei Doamne, cohorte lungi de sfinţi.

 

De-i laşi viaţa-şi facă aşa cum şi-o doresc

Tu ne-ncăpute raiuri avea-vei în ceresc,

Le umple cu aceia la-ntâiul lor iubit

Şi nesfârşite timpuri vei fi de ei slăvit.

 

De-ai să le dai Mărite putere, bogăţie,

Avere doar la unii, la alţii sărăcie,

Iar pe deasupra încă şi suferinţi din ele,

Puţini mai aduna-vei în raiurile cele.

 

Că cea dintâi iubire e lacrimă curată

Sfinţită-n puritate, trăită-adevărată,

De-aceea şi rămâne în suflet tăinuită,

Bănuţ dintr-o avere, de-acuma risipită.

 

M.D.I.

 

 

 

 

ANII   TINEREŢII

 

În anii tinereţii, din patimi şi trăire

Am strâns în urna vieţii cenuşă de iubire,

Şi-n tainiţe de suflet am pus-o îngropată

Aminte să-mi aducă, de cum a fost odată.

 

Comoara neştiută va sta în veşnicie

Sub lespedea uitării, în dulce reverie,

Carate aduna-va în vremuri mergătoare

Împrospătându-mi gândul, mereu să mă-nfioare.

 

Avere nu-i pe lume şi munţi n-ajung de bani

Să cumpărăm în parte nepreţuiţii ani

Avuţi în punga vieţii, prea iute risipiţi

În clipe de plăcere, în nopţi secătuiţi.

 

Mi-aş vinde toate cele pe-o caldă-mbrăţişare

Ce m-a ţinut vremelnic în timpuri de visare,

Sau dulcea sărutare ce mi-a trezit fiori

În nopţile vrăjite, cu luna prinsă-n nori.

 

Aş cere de la Domnul fărâma de vecie

Şi-n ea de-acum ne uite în vremea ce-o să vie,

Ne şteargă din gândire cărarea ce-am avut-o,

Şi înc-odat ne pună pe alta ne-ncepută.

 

Vom arde ca-nainte în focuri de iubire

Să ne-mbătăm simţirea cu visele divine,

Cuvintele rostite din patimă şi dor

Ne poarte prin înalturi ca fulgul cel uşor.

 

Cuibar ne-om face-n stele, şi Căile Lactee

Le-om umple cu vecia iubirilor perene,

Şi-acol’ vom face raiul trecutelor iubiri

Ce astăzi lăcrimează, în tainice-amintiri.

 

M.D.I.

 

 

 

 

MARTORII

 

Las cariul , martorul din grindă,

Să spună despre ceea noapte

În lacrimi stinsă şi în şoapte ,

Ce-n mreje-a vrut  să ne cuprindă ,

Şi-apoi, cu totul să ne-aprindă

Plăcerii , pentru mii de ani .

 

Mai am ca martor, stele-ascunse

Ce tainic ne păzeau cărarea ,

Şi-apoi, ne cufundau în marea

Dorînţelor ce n-au fost spuse

Şi care s-au jertfit răpuse

Iubirii , pentru mii de ani .

 

Şi-un ultim martor , luna mută ,

Care sub mantia de nori

Ne-nvăluia în dulci fiori ,

Şi prinşi în faldul ei din cută

Ne-a dat plăcerilor  pierdută

Şi-uitării, pentru mii de ani .

 

 

M.D.I.

 

 

 

 

AŞ   BEA   UN  CEAI   IUBITO...

 

Aş bea un ceai iubito cu tine ca-n trecut

Să-i simţi dulceaţa clipei, că eu ţi l-am făcut,

Din amintiri pe care uitările au nins,

Din dorurile mele ce încă nu s-au stins,

 

Din  jurăminte spuse în nopţile cu lună,

Din sărutări ce pus-au pe-a sufletului strună

Fiori să ne înalţe fiinţa spre divin,

Şi cupa fericirii s-o umplem cu preaplin.

 

Din gânduri şi speranţe în vise înflorite,

Din nempliniri ce ars-au în focuri mistuite,

Din rugile nălţate la Domnu-n sfiiciune,

Din încâlcita viaţă, ce-i tainică minune.

 

***

Mai bea un ceai iubito nainte de plecare

Şi-o lacrimă fierbinte îmi lasă-n picurare,

Să cadă-n cana care, băută sărutată

Ţi-a răscolit iubirea, din vremea neuitată.

 

 

 

 

DE    CE-AI   PLECAT ?

 

De ce-ai plecat ca hoţul nevăzut

Lăsând iubire caldă-n aşternut ?

De ce-ai voit să nu mă mai trezesc

Ca lăcrimând să-ţi spun că te iubesc ?

 

De ce mă laşi mereu în aşteptare

Să tot cerşesc plăcere şi iertare ?

De ce mă laşi cuprinsă-n întrebări

Să-i pun speranţei aripi de visări ?

 

De ce mă laşi în chinuri să mă frâng

Şi-n îndoieli ce sufletul mi-l plâng ?

De ce mă amăgeşti c-o sărutare

Ca să-nfiori plăceri pentru uitare ?

 

De ce te joci cu mine-n mii de chipuri

Răpindu-mi clipe, ore-n nesfârşituri,

Ca să-mi areţi că tu eşti cel stăpânul

Ce-mi rânduieşte viaţa şi destinul ?

 

Nu-s jucărie, sclavă ori metresă,

Ci suflet pur visându-se prinţesă,

De vrei iubirea fie-ţi meritată

Iubeşte-mă, cum ai iubi o fată,

 

Cu patimă cinstită, unsă-n miere

Ca leac pe rană pusă la durere,

Ca rug aprins cu ’naltă vălvătaie

Ca un pustiu ce-mi cere veşnic ploaie.

 

Aşa voi şti că tu eşti cel sortitul

Să facem împreună împlinitul,

În doi să fim o singură fiinţă

Cu-acelaşi gând, topiţi într-o dorinţă.

 

***

 

De ce-ai plecat uşor şi nevăzut

Lăsându-ţi cea iubire-n aşternut,

Vei regreta amarnice tâlhar,

Că ai pierdut iubire de cleştar.

 

 

M.D.I.

 

 

 

 

SĂRUTUL

 

Mă-nvăluie-n iubire, mă urcă pân’ la stele

Şi picură-mi în simţuri durerile de miere,

Mă poartă în tărie, mă-mbată în cuvinte

Şi spune-mi jurăminte, ce n-au mai fost rostite.

 

În rai vei fi cu mine muşcând aceleşi măr,

Şi chiar de-s mincinoase şi goale de-adevăr

Topindu-ne-n iubire om săvârşi păcatul

Plăcerilor divine, şi ne-o-nghiţi neantul.

 

Pe lume nu-s cuvinte ce-s vrednice să spună

Simţirile trăite sub vraja cea nebună,

Când gura ta fierbinte atins-a pe a mea,

M-ai prefăcut în noapte, tu urcătoare stea.

 

M-anfiorat clipita căldurii din adâncuri,

Şi-am ars în rugul celor înalte începuturi

Candide, pure toate, atunci adevărate

Din inimă pornite, necoapte, nepătate.

 

***

Din cerul vieţii anii s-au tot cernut de-acuma,

S-a domolit aprinsul, s-a potolit furtuna,

Dar n-am uitat sărutul ce-ntâiul mi l-ai dat,

Tu, taina vieţii mele şi îndulcit păcat.

 

M.D.I.

 

 

 

 

CÂND   DATU-MI-AI   SĂRUTUL

 

Când datu-mi-ai sărutul nălţată pe călcâi

Ai săvârşit cuminte  păcatul cel dintâi

Şi-atunci, în foc de iaduri topitu-m-ai în chin

Tu înger fără pată, sămânţă de divin.

 

Sorbitu-m-ai cu ochii albaştri cum e marea

Şi-n cântec de sirenă vrăjitu-ţi-ai chemarea,

Făcând din cele clipe un dulce rai ceresc,

Iar eu un rob de-a pururi, ca-n veci să te iubesc.

 

Din vremi în vremi aprins-ai iubirea pâlpâindă,

Mereu mai însetată, mai dornică s-aprindă

În mine vâlvătaia, să-ntindă focul care

Un scrum mă lase-n urmă pe-a  timpului cărare.

 

Aşa că-n veci dorit-am iubirea ta de fată,

Din inimă pornită, mereu adevărată,

Din sâmburul fiinţei  în toate pătimită,

Cu cela drag  alături doar fie-ţi împlinită.

 

Prin trecătoarea lume făcutu-ne-am cărare,

Iar din vecia clipei luat-am fiecare

Un bob de timp pe care să-l trecem împreună

Cu dragostea în suflet, ţinându-ne de mână.

 

Cu tine-n dulci clipite urca-voi în astral

Să fim aleşii lumii pe coama unui val,

Ce ne-o purta-n neştire în drum spre nemurire

Şi-acolo să rămânem, răsplată la iubire.

 

M.D.I.

 

 

 

 

CÂNDVA

 

Când ochii tăi, fântâni morgane

Sorbitu-m-au ca-ntr-un ceresc,

Eu închinat ca la icoane

Mărturiseam cât te iubesc.

 

Când frământările din noapte

Le tot stingeam într-un suspin,

Tu preasmerită-n rugi şi-n şoapte

Mă înălţai în spre divin.

 

Când inima-ţi simţea aproape

Căldura dintr-o-mbrăţişare,

Eu sărutând a tale pleoape

Mă cufundam într-o visare.

 

Când noaptea ne-ocrotea în taină

Punând pe lună giulgi de nori,

A ta iubire diafană

Mă prefăcea într-un fior.

 

Când stele numărai pe ceruri

Plutind prin lumi de nedescris,

Eu mulţumeam în mii de feluri

Că fericirile m-au nins.

 

***

Iar când te-ai dus pe-a ta cărare

Napoi uitându-te-ntristată,

In lacrimă, spre neuitare

Ţi-am pus iubirea-ţi, înstelată.

 

M.D.I.

 

 

 

 

ÎNTR-UN   COLŢ   DE   PARADIS

 

Într-un colţ de paradis

Mirosind a mere coapte,

M-oi ascunde-n al tău vis

Furişat în miez de noapte.

 

Tu mă cată ca odată

Peste tot în largu-ţi gând,

Şi te lasă-nfiorată

Când te strâng în braţe blând.

 

Cu-ndulcitele-mi cuvinte

Te-oi vrăji-n morgane ape,

Şi ţi-oi pune-apoi cuminte

Sărutări pe-a tale pleoape.

 

În cuibarul plin cu vise

Ne vom crede în palate,

Ia din cer cădea-vor ninse

Toate stelele din noapte.

 

Pe cărări de neuitare

Ne vom pierde printre astre,

Şi-ntr-o steauă lucitoare

Pune-om sufletele noastre.

 

Îndulciţi în cea iubire

Vom trăi vecii de clipe,

Şi ne-om face împlinire

Sub a visului aripe.

 

Când sclipirile din stele

Se vor stinge rând pe rând,

Din nălţimile acele

Coborâ-vom, lăcrimând.

 

Şi-ţi voi umple despărţirea

Cu speranţe sărutate,

Ce-o să-ţi mângăie iubirea

Până vin, şi mâine noapte.

 

***

Viaţa dacă e trăită

Nopţi de vis ţi-oi da într-una,

Nemurindu-te iubită

Şi-nsfinţindu-te cu luna.

 

 

 

 

POVESTE

 

Du-te! spusu-me-ai în şoaptă

Îndulcită de iubire

Şi, pe pleoapa-ţi tremurată,

Bobi de lacrimi în neştire

Picuratu-ţi-au de-odată.

 

Până mâine doar aşteaptă

C-am să vin mânat de dor

Şi-am să-ţi bat la-nchisa-ţi poartă

Să-ţi stârnesc plăcut fior

În ce-a inimă ce-aşteaptă.

 

Nu vor fi pe boltă stele

Câte datu-ţi-oi săruturi,

Tu, fura-vei dintre ele

Câteva, şi cu-mprumuturi

Le-i schimba cu ale mele.

 

Uite-aşa o noapte-ntreagă

Târgui-vom sărutări,

Eu ţi-oi spune că-mi eşti dragă,

Tu, în strânse-mbrăţişări

Îmi vei da a gurii fragă.

 

Şi vom fi copii în visuri

Rătăcind prin raiuri sfinte,

Colinda-vom necuprinsuri

Adăpându-ne cuminte

Din iubire şi eresuri.

 

***

Şi-n cel timp care va trece

Cu frânturi din paradis,

În uitare vom petrece

Vraja nopţilor de vis

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

NU-MI  PARE  RĂU

 

Nu-mi pare rău de câtele păcate

Făcutu-le-am în anii tinereții,

Ci că de-acuma asta nu se poate,

C-așa stă scris în legile vieții.

 

Nu-mi pare rău că am iubit minciuna

Și că jurat-am strâmb într-o iubire,

Aș face iar de s-ar putea acuma

În fie-ce clipită, în neștire.

 

Nu-mi pare rău c-ați lăcrimat iubite

În nopți de veghe  prinse în nesomn,

Da-mi pare rău că de acum ’nainte

Gândind la voi n-oi mai avea eu somn.

 

Nu-mi pare rău de tot și câte toate

Făcutu-le-am cu mintea mea de-atunci,

Da-mi parea rău că nu mă cheamă-n șoapte

Iubiri de tain-n nopți, prin crâng și lunci.

 

Nu-mi pare rău c-am ars ca o văpaie

În clipe îndulcite de divin,

Cu focul de acum, n-aprind un smoc de paie,

Iar clipele trecute nu mai vin.

*

Mărite Doamne nu îmi cer iertare

Pentru nimic din tot ce am făcut,

Așa a fost mereu la fiecare

Și drept să-ți spun, că tare mi-a plăcut.

*

Acuma Tu m-ai pedepsit Mărite

Să nu mai fiu de dragoste flămând,

Pedeapsa-i meritată, stau cuminte,

Dar toate-s tăinuite-n al meu gând

Și de acolo-n nopți neadormite

Le scot și le trăiesc, tot rând la rând.

 

Mircea Dorin Istratre

 

 

 

 

DIN  ADUCERILE-AMINTE

 

Dintre toate câte încă tăinuiesc în a mea minte,

Eu voi ține amintirea chipului cel îngeresc,

Cu doi ochi ca marea-albastră, vii luceferi ce lucesc

Pe cerescul meu lăuntric, din cea vreme dinnainte.

 

Stau acolo rânduite clipe, zile, anotimpuri,

De din vremea tinereții, când sub umbră de noroc,

Am avut în raiul cela mult visatul nostru loc

Și-am gustăm divinul clipei, mierea florii celor timpuri.

 

Cum a fost, nici nu-s cuvinte altora a le și spune,

Ele-s gând, visari,  dorințe, ce atuncea le-am avut,

Puse-n  vrerea celor simțuri, ce așa atunci s-au vrut,

Ca să-și facă împlinitul, în vremelnica cea lume.

*

Toți avem în gândul nostru dulcea taină-a tinereții

Ce-o păstrăm icoană sfântă în a inimii găoace,

Ea ne-ncântă-n seri de vrajă, colo, către coada vieții,

Preaștiind că niciodată vremea ceea nu se-ntoarce.

 

O trăim doar în visare, într-o tainiță de gând

Și-ntr-o boabă lăcrimată de aducere aminte,

Bucura-ne-vom clipita ce va trece îngânând

Prin grădina tinereții, raiul dulcișor cuvinte.

 

Azi, în lumea mincinoasă, plină toată de păcate

Ce ne prinde-n a ei mreje clipe, zile, ani la rând,

Candelă ne e visarea lumii celeia plecate

Să se facă amintire, într-o țandără de gând.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

Să vă-nfioare gându-mi cea ziuă-n fericire,

Frumoasă s-o petreceți în pace și-n iubire!