„Of, Doamne, Doamne!”
(163 de ani de la naşterea lui Eminescu)
„Suntem români, vrem să rămânem români şi cerem egală îndreptăţire a
naţiunii noastre.”
M.
Eminescu
Mihai Eminescu a bucurat naţia noastră cu doar 39 ani de viaţă, dar cu o
imensă activitate literară. 46 de volume, aproximativ 14.000 de file au fost
dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu în 1902. A fost poet, prozator şi
jurnalist român, cea mai importantă voce poetică din literatura română.
Ion Caraion scria: „Eminescu este imponderabil şi muzică”.
Ion Luca Caragiale spunea că Eminescu avea un temperament de o excesivă
inegalitate, oscilând între atitudini introvertite şi extravertite: când vesel,
când trist; când comunicativ, când ursuz; când blând şi când aspru;
mulţumindu-se uneori cu mai nimica şi nemulţumit alteori de toate... „Ciudată amestecătură! – fericită pentru
artist, nefericită pentru om!”
Titu Maiorescu i-a promovat imaginea unui visător cu o extraordinară
inteligenţă, ajutată de o foarte bună memorie.
Constantin Noica îl considera etalonul poeziei româneşti spunând că „Arborii nu cresc până în cer. Nici noi nu
putem creşte dincolo de măsura noastră. Şi măsura noastră este Eminescu. Dacă
nu ne vom hrăni cu Eminescu, vom rămâne în cultură mai departe înfometaţi.”
Mihai Eminescu (Mihail Eminovici) s-a născut la 15 ianuarie 1850, la
Botoşani şi a decedat la 15 iunie 1889 la Bucureşti. A fost al şaptelea dintre
cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o
familie de ţărani români din nordul Moldovei, coborând (pe linie paternă) din
Transilvania, de unde familia a emigrat în Bucovina, din cauza exploatării
iobăgeşti şi a persecuţiilor religioase. Aproape toţi fraţii şi surorile i-au
murit. O posibilă explicaţie este aceea că în secolul al XIX-lea speranţa de
viaţă depăşea cu greu vârsta de 40 de ani, epidemiile de tifos, tuberculoză,
hepatită erau frecvente, chiar sifilisul era considerat boală incurabilă până
la inventarea penicilinei.
A urmat şcoala primară la Cernăuţi, primele două clase probabil într-un
pension particular. Apoi a fost înscris la liceul german din Cernăuţi, singura
instituţie de învăţământ liceal la acea dată în Bucovina anexată de Imperiul
Habsburgic.
Se înfiinţează curând o catedră de română şi este ocupată de profesorul
Aron Pumnul, cărturarul ardelean care a făcut parte din conducerea Revoluţiei
Române de la 1848 din Transilvania, cel care a redactat programul revoluţiei
lui Avram Iancu şi care s-a refugiat în final la Cernăuţi. La moartea acestuia
Eminescu a publicat primul său poem, La
moartea lui Aron Pumnul, semnat Mihail Eminoviciu; avea 16 ani. Debutează
în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan (jurist şi scriitor din
Ardeal), cu poezia De-aş avea. Iosif
Vulcan îl convinge să-şi schimbe numele în Eminescu, adoptat mai târziu şi de
alţi membri ai familiei sale.
Între 16-19 ani călătoreşte din Cernăuţi la Blaj, Sibiu, Giurgiu,
oprindu-se la Bucureşti, luând astfel contact cu realităţile româneşti din
diverse locuri. În această perioadă se angajează ca sufleor şi copist la
teatru, unde îl cunoaşte pe Ion Luca Caragiale.
Între 19-22 ani este student la Viena, la Facultatea de Filozofie şi Drept,
ca „auditor extraordinar”. Audiază cursuri ale diferitelor facultăţi,
frecventează cu mult interes biblioteca Universităţii, având o sete nepotolită
de lectură. În acest oraş se împrieteneşte cu Ioan Slavici şi o cunoaşte pe
Veronica Micle.
Se întoarce în ţară şi se înscrie la Universitatea din Berlin (22-24
ani). În această perioadă a avut o bogată corespondenţă cu Titu Maiorescu care
îi propunea să-şi obţină de urgenţă doctoratul în filozofie, pentru a fi numit
profesor la Universitatea din Iaşi. Junimea i-a acordat o bursă cu condiţia
să-şi ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu
s-a prezentat la examene. Poetul a început să sufere de o inflamaţie a
încheieturii piciorului; se îmbolnăvesc trei dintre fraţii săi, invocă lipsuri
materiale. Se întoarce în ţară. La acei 24 ani este numit director al
Bibliotecii Centrale din Iaşi. Trei ani, cei mai frumoşi ani ai vieţii lui a
fost bibliotecar, revizor şcolar, redactor la Curierul de Iaşi. A făcut ordine
în Bibliotecă şi a îmbogăţit-o cu manuscrise şi cărţi vechi româneşti. În
această perioadă a fost bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a îndemnat să
scrie şi l-a introdus la Junimea, asociaţie culturală înfiinţată la Iaşi şi a
fost mereu în prezenţa muzei sale –
Veronica Micle, scriind
multe poezii.
La vârsta de 27 ani i se propune postul de redactor, apoi redactor şef
la ziarul Timpul din Bucureşti. După 6 ani, în 1883 se îmbolnăveşte. În mod
brutal, în iunie 1883, munca sa este întreruptă şi este introdus cu forţa în
sanatoriul doctorului Şuţu. Pleacă la tratament la Viena, în Italia, revine la
Bucureşti, pleacă la Iaşi, la băi lângă Odessa, revine în ţară, lucrează la
Bibliotecă câtva timp, se reîmbolnăveşte, se internează la ospiciul de la
Mănăstirea Neamţ. În decembrie 1888 pleacă la Botoşani, unde este îngrijit de
sora sa Henrieta. Este vizitat de Veronica şi pleacă amândoi la Bucureşti; se
bucură de o scurtă activitate ziaristică şi în februarie 1889 se
reîmbolnăveşte, este internat la Bucureşti. În data de 15 iunie 1889, în jurul
orei 4 dimineaţa, moare în sanatoriul „Caritatea” al doctorului Şuţu, iar în 17
iunie Eminescu este înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din
Bucureşti. Un cor a interpretat litania Mai am un singur dor.
Vorbind despre poezia de dragoste a lui Eminescu, trebuie să începem cu
copilăria pe care a petrecut-o la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părintească şi
prin împrejurimi, într-o totală libertate prin frumoasele păduri ale Bucovinei.
Fac o paranteză amintind că numele de „Bucovina” provine din cuvântul slav
pentru fag („buk”), astfel termenul se poate traduce prin „Țara fagilor”.
Nostalgia copilăriei este evocată în poezia de mai târziu „O, rămâi” scrisă în
1979. Poetul aude glasul pădurii care-i şopteşte: „O, rămâi, rămâi la mine,/ Te iubesc atât de mult!/ Ale tale doruri
toate/ numai eu ştiu să le-ascult. În al umbrei întuneric/ te asemăn unui
prinţ. Ce se uit-adânc în ape/ cu ochi negri şi cuminţi/ Şi prin vuietul de
valuri,/ Prin mişcarea naltei ierbi,/ Eu te fac s-auzi în taină/ Mersul
cârdului de cerbi...” Copilăria este pierdută şi poetul constată cu durere:
„Astăzi chiar de m-aş întoarce/ a-nţelege
n-o mai pot…/ Unde eşti copilărie,/ cu pădurea ta cu tot?”
Întâmplarea care i-a marcat ciclul poeziilor de dragoste a fost
întâlnirea cu Veronica Micle, întâlnire pasională dintre doi poeţi; unul dintre
ei trebuia să strălucească! Iubirea pentru femeie şi natură, în poezia lui
Eminescu, luminează şi tulbură totodată, cele două sentimente însumându-se
ajung să aibă o energie cosmică care, până la urmă, pare să scape de sub
imperiul voinţei, determinând destinul fiinţei umane.
La începuturile vieţii dragostea lui este senină, frumoasă, împlinită
cel mai adesea într-un cadru feeric al naturii, ca în poeziile Dorinţa,
Atât de fragedă, Freamăt de codru, Somnoroase păsărele, La mijloc de codru des
şi altele.
Plenitudinea sentimentului iubirii este redată însă, în poeziile Lacul:
„Lacul codrilor albastru/ Nuferi
galbeni îl încarcă;/ Tresărind în cercuri albe/ El cutremură o barcă./ Şi eu
trec de-a lung de maluri,/ Parc-ascult şi parc-aştept/ Ea din trestii să
răsară/ Şi să-mi cadă lin pe piept…” şi în poezia Lasă-ţi lumea, în
care natura se însufleţeşte alături de cei doi îndrăgostiţi: „Lasă-ţi lumea
ta uitată,/ Mi te dă cu totul mie,/ De ţi-ai da viaţa toată,/ Nime-n lume nu ne
ştie./ Vin’ cu mine, rătăceşte/ Pe cărări cu cotituri,/ Unde noaptea se
trezeşte/ Glasul vechilor păduri./ Printre crengi scânteie stele,/ Farmec dând
cărării strâmte,/ Şi afară doar de ele/ Nime-n lume nu ne simte./ Părul tău ţi
se desprinde/ Şi frumos ţi se mai şede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde,/ Nime-n
lume nu ne vede./ Tânguiosul bucium sună,/ L-ascultăm cu-atâta drag,/ Pe când
iese dulcea luna/ Dintr-o rarişte de fag./ Îi răspunde codrul verde/ Fermecat
şi dureros,/ Iară sufletu-mi se pierde/ După chipul tău frumos […] Înălţimile
albastre/ Pleacă zarea lor pe dealuri,/ Arătând privirii noastre/ Stele-n ceruri,
stele-n valuri./ E-un miros de tei în crânguri./ Dulce-i umbra de
răchiţi/ Şi suntem atât de singuri!/ Şi atât de fericiţi!/ Numai luna printre
ceaţă/ Varsă apelor văpaie,/ Şi te află strânsă-n braţe/ Dulce dragoste
bălaie.”
Mai târziu, dezamăgit de loviturile vieţii, de
lipsa de înţelegere a contemporanilor săi, conştient de societatea nedreaptă în
care îşi ducea traiul, Eminescu creează poezii profunde, din ce în ce mai
triste şi pline de renunţări. Codrul nu mai are bogăţia frunzişului verde, culoarea,
lumina, aerul pur din prima parte a tinereţii, cineva parcă stinge încet
lumina, culorile devin din ce în ce mai pale, poetul începe să-şi pună
întrebări, încearcă să definească amorul în poezia „Ce e amorul”:
„Ce e amorul? E un lung/ Prilej pentru durere/, Căci mii de lacrimi
nu-i ajung/ Şi tot mai multe cere./ De-un semn în treacăt de la ea/ El sufletul
ţi-l leagă,/ Încât să n-o mai poţi uita/ Viaţa ta întreagă.[…] Dispar şi ceruri
şi pământ/ Şi pieptul tău se bate,/ Şi totu-atârnă de-un cuvânt/ Şoptit pe
jumătate./ Te urmăreşte săptămâni/ Un pas făcut alene,/ O dulce strângere de
mâini,/ Un tremurat de gene…”
Poetul simte că iubirea pleacă, neputând fi înlocuită cu alta şi
regretul este redat cu sfâşierea fiinţei, în poezia „S-a dus amorul…”: „S-a dus amorul, un amic/ Supus amândurora,/
Deci cânturilor mele zic/ Adio tuturora/ Uitarea le închide-n scrin/ Cu mâna ei
cea rece,/ Şi nici pe buze nu-mi mai vin,/ Şi nici prin gând mi-or trece./
Atâta murmur de izvor,/ Atât senin de stele,/ Şi un atât de trist amor/ Am
îngropat în ele!/ Din ce noian îndepărtat/ Au răsărit în mine!/ Cu câte lacrimi
le-am udat,/ Iubito, pentru tine!/ Cum străbăteau atât de greu/ Din jalea mea
adâncă,/ Şi cât de mult îmi pare rău/ Că nu mai sufăr încă! [...] Şi poate că nici
este loc pe-o lume de mizerii/ pentr-un atât de sfânt noroc/ străbătător
durerii.”
Pasiuni şi despărţiri, poetul devine dezamăgit şi
dezamăgirea a dat limbii româneşti o capodoperă – „Luceafărul”, poezie în
care e mistuit de iubire, gata să-i jertfească iubitei nemurirea, dar, în cele
din urmă renunţă, alege izolarea: „Trăind
în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/
Nemuritor şi rece”, versurile sugerând destinul omului de geniu.
În Grădina Copou din Iaşi se află Teiul lui Eminescu, numit şi „Copacul
îndrăgostiţilor”, lângă el fiind scrise, pe o placă, versurile de mai sus.
Marele poet a căutat adesea inspiraţia la umbra ramurilor acestui tei, bătrân
de aproape 250 de ani. Sub crengile teiului au avut loc discuţii între marele
poet şi prietenul său Ion Creangă. Tot aici Mihai Eminescu o aducea pe iubita
sa Veronica Micle, fiinţa care a influenţat puternic opera poetului.
Eminescu a scris şi Rugăciuni închinate Fecioarei Maria. Amintim Rugăciunea:
„Crăiasă alegându-te/ Îngenunchem
rugându-te,/ Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie,/ Fii scut de
întărire/ Şi zid de mântuire,/ Privirea-ţi adorată/ asupră-ne coboară,/ O,
maică prea curată/ Şi pururea fecioară/ Marie!”
Se spune că Eminescu a adus rugăciunea în închisorile comuniste,
deoarece deţinuţii politici recitau această Rugăciune, punând accentul pe
versurile: „Înalţă-ne, ne mântuie / Din
valul ce ne bântuie".
S-a consemnat că Eminescu a fost una dintre „personalităţile hibride,
filozof-poet”. Opera sa poetică a fost influenţată de marile sisteme filozofice
ale epocii sale, de filozofia antică, dar şi de gândirea romantică a lui Arthur
Schopenhauer şi de filosofia lui Immanuel Kant (Eminescu a lucrat o vreme la
traducerea „Criticii raţiunii pure”,
la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-şi ia doctoratul în
filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat până la urmă).
Să amintim filosofia din poezia „La
steaua”, care trebuie
înţeleasă ca o metaforă a călătoriei luminii. Viteza luminii era deja calculată
cu aproximaţie înainte de 1889, prima determinare experimentală a vitezei
luminii din sec. XVII datorându-se unui astronom danez care a stabilit la acel
moment valoarea constantei c de 213 000 km/s. Eminescu era la curent cu datele
ştiinţifice şi filozofice. Ulterior, Einstein care avea vârsta de zece ani la
moartea lui Eminescu, în 1905 a demonstrat că cel mai rapid lucru din Univers
este lumina (aprox. 298.000 km/s); a explicat de asemenea că lumina Soarelui
ajunge pe suprafaţa planetei noastre în aprox. 8 minute, iar lumina reflectată
de Lună în aproximativ 30 de secunde. În aceeaşi teorie spune că dacă lumina
Soarelui ar dispărea brusc, noi abia peste 8 minute am observa întunericul,
deci anumite stele de pe cer care se află la distanţe foarte mari, de milioane
de ani lumină, deşi ele ar putea să fie de mult stinse, noi încă le putem
percepem lumina. Frumuseţea este şi a ultimei strofe a poeziei, în care
Eminescu a proiectat superb imaginea în spaţiul iubirii, al dorului. De fapt,
Einstein a expus într-un limbaj de fizică, iar Eminescu într-un limbaj poetic.
Amândoi geniali.
„La steaua care-a răsărit/
E-o cale-atât de lungă,/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă./
Poate de mult s-a stins în drum/ În depărtări albastre,/ Iar raza ei abia acum/
Luci vederii noastre./ Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie;/ Era pe
când nu s-a zărit,/ Azi o vedem şi nu e./ Tot astfel când al nostru dor/ Pieri
în noapte-adâncă,/ Lumina stinsului amor/ Ne urmăreşte încă..”
Eminescu a dus o imensă
activitate jurnalistică. Articolele pe care le scria constituiau o educaţie
politică pentru cititori, prin analiza profundă asupra situaţiei în care se
afla ţara. Încă de la 17 ani când scria poezia „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce
Românie”: „Ce-ţi doresc eu ţie,
dulce Românie,/ Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?/ Braţele nervoase, arma de
tărie,/ La trecutu-ţi mare, mare viitor!” şi în continuare, pe vremea când
era redactor şef la „Timpul”, oficiosul Conservatorilor, Mihai Eminescu a
afirmat puternice sentimente patriotice, în dezacord cu linia partidului, a
Puterilor Centrale, chiar şi împotriva lui Maiorescu. Eminescu a fost un
militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea
naţională. El critica aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei, era
intransigent atât faţă de politica de opresiune ţaristă cât şi faţă de cea a
Imperiului Austro-ungar; dorea o Dacie Mare, o Românie Mare. Cu ocazia
Sărbătorii de la Iaşi, de la începutul lunii iunie 1883, când s-a dezvelit
statuia lui Ştefan cel Mare, Eminescu a citit la „Junimea” poemul său „Doina”,
care a iritat Puterile Centrale: „De
la Nistru pân’la Tisa/ Tot Românul plânsu-mi-s-a/ Că nu mai poate străbate/
De-atâta străinătate./ Din Hotin şi pân’ la Mare/ Vin Muscalii de-a călare,/ De
la Mare la Hotin/ Mereu calea ne-o aţin…”
După ani întregi de cercetare şi verificare a arhivelor despre Mihai
Eminescu, renumitul eminescolog, astăzi în viaţă – profesorul, scriitorul Nicolae
Georgescu – a încercat să
desluşească misterul bolii şi morţii poetului prin prisma contextului politic
de la acea vreme, scriind cartea „Boala
şi moartea lui Eminescu”. În rezumat, scriitorul leagă soarta lui
Eminescu de implicarea acestuia în susţinerea Ardealului, deoarece Eminescu se
pronunţa pentru dezlipirea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar. Dovedeşte că
Eminescu era incomod şi trebuia executată comanda trasată de la Viena: „Şi mai
potoliţi-l pe Eminescu!”. Era mesajul pe care francmasonul P. P. Carp îl
transmitea de la Viena mentorului Junimii – francmasonul şi parlamentarul Titu
Maiorescu. Comanda a fost executată întocmai de cei din ţară, pe 23 iunie 1883.
Eminescu care era marcat de o mare suferinţă pe fond psihic, o psihoză
maniaco-depresivă, a fost internat forţat, i-au pus diagnosticul de alcoolism
şi sifilis, care le putea permite administrarea unui tratament cu mercur pentru
distrugerea lui fizică. Cei care au regizat totul, porneau de la convingerea că
odată ce Eminescu va fi internat cu acte în regulă, va intra în conştiinţa
publică drept nebun şi nimic din ceea ce a scris sau va mai încerca să scrie,
nu va fi luat în considerare. Eminescu a fost declarat nebun şi internat la
psihiatrie, în clinica francmasonului – dr. Şuţu, într-un moment în care
guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Tripla Alianţă
(Austro-Ungaria, Germania şi Italia), prin care renunţa la pretenţiile asupra
Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi cei catalogaţi drept
„naţionalişti”. Pactul a fost încheiat în secret în acel an 1883. În timp ce
era spitalizat la clinica doctorului Alexandru Şuţu, Eminescu a fost lovit
intenţionat de un alt pacient cu o cărămidă în cap, lovitura provocându-i
moartea, şi nu sifilisul. În argumentarea sa, eminescologul Nicolae Georgescu
se sprijină pe declaraţia unui frizer, martor ocular al episodului. Se ştia
despre mărturia acelui frizer, ea fiind publicată în ziarul Universul în 1926,
dar a fost ignorată cu bună ştiinţă.
Scriitorul ne mai aduce la cunoştinţă că Vlahuţă l-a vizitat la spital
în ultimele zile ale vieţii poetului şi a redat versurile reţinute pe care
Eminescu le-a citit în prezenţa lui: „Atâta
foc, atâta aur/ Şi-atâtea lucruri sfinte/ Peste întunericul vieţii/ Ai
revărsat, Părinte!” Apoi, spunea Vlahuţă, a lăsat tăcut privirea
în pământ… După câteva minute de tăcere şi-a împreunat mâinile, şi ridicându-şi
ochii în sus, a oftat din adânc şi a repetat rar, cu un glas nespus de
sfâşietor: „Of, Doamne, Doamne!”
O, Doamne, Doamne, zic, dă-ne puterea să-l înţelegem şi să-l iubim pe
Eminescu al nostru!
Vavila
Popovici – Carolina de Nord
(Fragment
din Conferința susținută în 2013 în Biserica Ortodoxă din Durham – Carolina de
Nord.
Multumiri din inima Doamnei Vavila Popovici pentru comunicarea:
Sursa: VIRGIL CIUCA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu