Alexandra DOGARU - GÂNDUL ZILEI, 23 decembrie 2024

 

Ion LAZU - „PASĂREA DIN ZID” (Fragment)

 

„PASĂREA DIN ZID”

(Fragment)

Ion LAZU

12 sept. 2011. Pocola-Beiuş, 68 -XV

 

 

...Iar mai pe scurt, faptul că s-a potrivit să fim repartizaţi o parte dintre noi la Prospecţiuni, iar alţi vreo șase la Petrol, câţiva la alte întreprinderi din Bucureşti, a făcut ca terminarea facultăţii să nu ne împrăştie definitiv, cum se petrecea cu absolvenţii altor facultăţi, și cum ne temusem noi înșine, ci să ducem în continuare nişte relaţii colegiale. Nu mai locuiam la cămin, dar unii dintre noi nu locuiseră nici în cei 5 ani de studenţie, ori că erau bucureşteni, câţiva, ori că stătuseră prin gazde, vreo doi-trei, cu părinţi mai cuprinşi. Şi, cum pe plan personal, fiecare îşi întemeia o familie, am continuat să ne vedem nu doar la serviciu, trecând dintr-o clădire în alta sau de la sediul din Griviţa la cel din Kiseleff 2, dar şi cu aceste fericite ocazii. Eu, în continuare perplex (încercând să ţin sub control întortocherile firii mele sentimentale), însă mereu bine intenţionat, de asta se convinseseră toţi, cred.

În primăvara lui 1962 mi-a apărut o poezie în Luceafărul, la faimoasa rubrică „Dintre sute de catarge” a tuturor speranţelor, cu bune încurajări de la Mihu Dragomir. Peste vreun an, căci evoluam discret, cu cei mai mici paşi imaginabili, m-a publicat şi Geo Dumitrescu, în (pe atunci) Gazeta literară, varianta autohtonă la Literaturnaia gazeta, dar altă revistă mai bună nu exista pe-atunci.

 

Convivul S., ins cu haz special, tartorul bivuacurilor noastre din excursii şi practici de an, mereu în vervă, cu poante de succes, acum şi al agapelor noastre de stagiari, avea tactul să nu mi se bage în suflet; discret din fire, dar şi pentru că pe-atunci intimitatea continua să fie considerată comoara personală a fiecărui om, - nu se pătrundea cu picioarele în viaţa celuilalt decât în cazuri extreme, privite reprobator de toată lumea. Iar povestirile deocheate erau ele însele o formă de bravadă, din partea acelora care voiau să se dea drept zmeii zmeilor. Pot să cred că nu erau decât în parte adevărate, ci mai curând născocite în scopul de a impresiona, de a distra, de a-l acredita pe omul care le face pe toate... Aveam problemele mele sentimentale, le avea şi S., însă nu le discutam între noi, doar dădeam celuilalt de înţeles cam în ce parte au luat-o lucrurile... I-am arătat, fireşte, poeziile publicate, dar nu înseamnă că-i vorbeam despre căutările mele creative.

Nu pot spune că în cei doi ani de convieţuire la doamna Boboc prietenia noastră a făcut mulţi paşi, poate nu a făcut niciunul hotărâtor. Nu ştiu nici astăzi ce ne lipsea pentru asta, cum nu ştiu în general din ce se porneşte o prietenie adevărată. O relaţie poate chiar mai complicată decât iubirea. Semănând doar prin aceea că şi în prietenie fiecare dă cât poate şi primeşte doar ce are nevoie. Dar îmi e clar că de prietenia celuilalt nu poţi să scapi. A, sigur, poţi să nu-i răspunzi cu o prietenie la fel de angajantă, ceea ce, din punctul lui de vedere nu prea schimbă lucrurile. Ca şi în iubire, repet.

În ce ne priveşte, nu am trecut de camaraderie, atunci. Bazată pe încredere totală în buna credință a celuilalt. Şi de fapt, ea nu a avansat în toţi anii ce au urmat, ci a rămas “staţionară”. Mai în amănunt, simţeam că S. nu e în stare să-mi spună lucruri pe care, în împrejurări similare, nu le-ar spune şi altora. Iar de ce nu-i spuneam eu însumi astfel de lucruri care m-ar fi livrat fără ambalaj, îmi e şi mai greu să explic.

 

Printr-o minune, se întâmplă că am reuşit să refac din memorie acea primă poezie din Luceafărul, însă nu-i mai ştiu titlul, de-l va fi avut. Mă feream să pun titluri, mi se părea că în acest fel îi răpesc poeziei o câtime din mister. Reproduc din memorie: În această noapte luna răsărind / a desluşit prin ramuri flori străine./ Copacii uluiţi şi neîncrezători / încremeniseră în prelungul tăcerii - / Li se părea că au intrat într-o stranie primăvară / cu petale de gheaţă.// Iar în zori / Vraja cădea cu podoaba de nea/ şi arborii începură să vâslească întrînşii / pe dinăuntru/ spre adevărata primăvară / pătimaşă de flăcări şi seve....

Cu o scurtă experienţă pre-studenţească la un ziar raional, S. ar fi putut să stăruie el însuşi într-ale scrisului. Bănuiesc a-i fi lipsit nu harul, cât perseverenţa pe gând, pe pagină. În schimb, ştiind că mă impresionează, revenea cu poveştile sale despre fostul lui şef de la ziar, numitul Titel Constantinescu, acum deja un nume, ins cu cărţi (pentru copii şi tineret), cu emisiuni la radio, cu...

Când eu aveam o vizită delicată, în mod tacit S. pleca la un film, aveam un cinematograf la nici 200 de metri, pe Eminescu. (Sau făcea o vizită strategică mătuşii sale din strada Luterană, undeva în spatele catedralei catolice. Ne despărţisem de câteva ori în dreptul grădiniţei de pe colţ, eu mergând apoi să iau tramvaiul 6 de la capăt, ca să le fac vizită rudelor mele de dincolo de Podul Basarab.) Eu, în contrapartidă, procedam asemenea când S. avea vreo întâlnire de taină.

 

Şi spre primăvara celui de al doilea an, deci în aprilie 1963, chiar înainte de plecarea în campanie, S. s-a căsătorit oficial cu o colegă mai mică decât noi cu o serie, deja angajată ea însăşi la Prospecţiuni. Cochetase ceva vreme cu o colegă de grupă, cu care a rămas în bune relaţii, deci nu pot şti ce anume nu a mers între ei. Simpatia e simpatie, dar se pare că ea îşi dorea altceva, nu doar un soţ simpatizat de colegi. Ce-i drept, peatunci nu puteam face cine ştie ce impresie, săraci-lipiţi cum eram, ca studenţi căminişti, bucuroşi că bursa ne asigura masa zilnică şi un pat de dormit, îmbrăcaţi ca vai de lume. Cred că nu cheltuiam lunar decât costul a 2-3 bilete la film, nimic în plus.

De unde? Dar de unde aveau colegii mei bani pentru ţigări?

Eu primeam o dată la 2-3 luni o bancnotă de 10 lei în scrisoarea mătuşii de la Craiova, pentru mine mană cerească. Dar mă întrebam de unde-i are, căci trăiau dintr-un biet salariu, iar unchiul avea el însuşi doi fraţi mai mici, studenţi. Amicul S. nici el nu o ducea cât de cât mai înlesnit. Tatăl lui deja nu mai exista, maică-sa îi crescuse singură, dintr-un biet salariu de telefonistă, pe el şi pe sora lui, mai mică şi deja cu ooperaţie pe cord. Mi se strângea inima aflând toate aceste năpaste. Dar noi, cât de cât, ajunsesem la mal, terminasem o facultate, eram deja salariaţi. Într-o ţară unde inginerul avea un salariu de 2 ori mai mic decât un ofiţer pe puncte. La un buget ca vai de lume, însă din care Armata populară, apărătoarea cuceririlor etc., înghiţea nu mai puţin de 21% anual. Să-l fi moştenit într-asta surioara lui S. pe tatăl lor, care tot de un infarct murise?

Suntem la începutul anilor şaizeci, au trecut 15 ani de la sfârşitul blestematului război, însă economia noastră încă nu face faţă nevoilor elementare ale oamenilor. Las de-o parte propaganda triumfalistă. Acum se ştie că pe-atunci totul mergea spre măreaţa prietenă din Răsărit, care făcuse o politică de stat din a estorca ţările europene ce-i căzuseră sub ocupaţie. Căci din exorbitantele datorii de război, mereu reactualizate cu inflaţia, pe care tot ei o produseseră!, bieţii de noi nu reuşeam să achităm decât dobânzile, cărând dincolo de Prut, cu toptanul, tot ce producea sireaca ţară... Poate că nici nu-l va fi interesat atât de mult pe Stalin socialismul din ţările ocupate, însă înţelesese că este cea mai sigură metodă de a menţine controlul economic asupra acestei părţi din Europa. Ruşii, la ei acasă, prin firea lor contemplativi şi dezinteresaţi de muncă, de organizarea eficientă a producţiei, preocupaţi să-şi găsească locuri privilegiate în celelalte republici, luate şi ele cu japca, bucuroşi să-i treacă sub tăcere pe cei, nu puţini, care căzuseră în laba KGB şi îşi blestemau zilele la Polul Nord, ori în nisipurile Amu-Dariei, e de înţeles că nu aveau defel chef de muncă. Se ocupau de coruri, de propagandă la nivel local. Convenindu-le de minune să li se repete, de la Kremlin, de la sovietul sătesc, de la difuzor, fără încetare, că sunt ţara cea mai avansată, că sunt naţiunea cea mai prosperă, fericită etc. Iar demâncarea le venea până la urmă, de la colhoz, dar de fapt n-ar fi ştiut să spună de unde venea realmente. Să fi simţit o anumită vină insidioasă, persistentă că mănâncă pe nemuncite, mă foarte îndoiesc. Misterul rus, nu?

 

Amicul S. s-a mutat la casa miresei, cum se spune. Eu, deja în relaţie cu viitoarea soţie. Însă: ezitant. Nu voi spune aici decât că era prima fată, de fapt femeie, şi cu un copil la cămin - a ţinut să aflu asta încă din prima seară -, cu care nu am avut probleme de comunicare. Cum am lăsat să se înţeleagă, eram încă, după absolvire, un tânăr neînstare să comunice nici cu colegele de an. Terorizat că n-am să fac faţă discuţiei, mai întâi; că n-am să găsesc o replică inteligentă; iar să tac, în espectativă, mi se părea de ordinul catastrofei. Or, cu această femeie am discutat din prima clipă. Temele pe care le aducea în discuţie erau extrem de incitante: literatura, arta, dar și gravitaţia, eterul, structura intimă a materiei. Când venea vorba de cărţi, reproducea pasaje întregi, din memorie. Idem replici din filme, din Hamlet, din Lilly, din.... Am descris în Himera literaturii prima noastră întâlnire, în holul unui cămin studenţesc, o întâlnire care mie parcă mi-a deschis băierile spiritului. Surprinsă într-o discuție de specialitate cu un mathematician, destul de repede și-a mutat atenția asupră-mi. Mă alesese, aș spune acum; și imediat a preluat initiative. Chiar în acea seară această studentă dezinhibată mi-a fixat o întâlnire. Nu insist. Avusesem o primă campanie în Moldova cu doi colegi care în toamnă s-au căsătorit. La începutul următoarei campanii el a trebuit să rămână în Bucureşti, lovit de un ulcer drastic. Am lucrat vreo lună, poate mai mult cu soţia lui, mergeam pe traseu, singuri în pustietatea Subcarpaţilor, discutam ca buni camarazi, despre cărţi, în primul rând, căci nu apăreau multe cărţi bune şi pe acelea le citeam toţi, așa că aveam oricând un subiect la îndemână. Şi de aici, cu colega, treceam la alte probleme, despre ale vieţii, despre cei de la serviciu. Despre colegul mai în vârstă F., om căsătorit şi cu copil dar care la serviciu era încurcat cu o mai tânără colegă, care i se devotase, şi accepta situaţia, deja de vreo 8-10 ani, ea nemăritată în continuare, spre disperarea părinţilor.... Însă niciodată nu a existat din partea vreunuia dintre noi trei – vorbesc de mine și de cei doi colegi-soți, vreun gând anapoda, vreo suspiciune. M-a vizitat pentru câteva zile şi cea care avea să-mi devină prima soţie. Iar în toamna lui 1963, pe teren fiind, singur prin pustietăţi, m-am hotărât să o cer în căsătorie. A fost ca o revelaţie, ca o rupere de zăgazuri. Trăiam, prin dumbrăvile potopite de frunza ruginie a toamnei, o exaltare existenţială. Îmi e deosebit de viu în minte contextul emotiv. Şi mă frisona un cântec african: Aian-saian! Cu ritmul lui de marş, de neoprit. N-am mai aşteptat autobuzul cu care ar fi fost să mă întorc de pe traseu. Am luat-o pe jos, cale de zece kilometri, pe drumeaguri, la deal şi la vale, mereu singur, neîntâlnind pe nimeni care să mă scoată din transă; cu acel ritm vibrând în tot corpul. Nu am mai revenit asupra deciziei. La întorsul din campanie am abandonat-o pe doamna Boboc unor noi experimente cu chiriaşi de-o iarnă... Şi m-am mutat în subsolul de la Şosea...

Alexandru Bochiş-Borşanu - Vânătoare de filoruși la blocul 333, scara F (pamflet de provincie)

 

Vânătoare de filoruși la blocul 333, scara F (pamflet de provincie)

Col. (r) Alexandru Bochiş-Borşanu

22 Decembrie 2024

 

Chem liftul care era sus la opt iar când se oprește la mine la cinci, se deschide ușa, surpriză, în cabină era Ghiță, vecinul meu, bun amic, om respectuos fost subofițer de grăniceri la Punctul de Trecere cu Ungaria. Fac pasul înapoi, așteptând ca Ghiță să continue coborârea. Îi fac semn să coboare. Dar nu apasă pe buton. Zâmbește!

- Hai intră vecine, intră, că încăpem, nu depășim nici greutatea.

Pășesc în lift, Ghiță îmi zâmbește mai larg. Când era militar activ era mai reținut, dar de când suntem amândoi civili, nu face diferența de grad. Acum, parcă vrea să-mi zică ceva, ceva complice.  Aștept să apese pe buton, dar nu o face.

- Chiar voiam să vă întâlnesc. Aici în lift e perfect, conspirat. Intru în cușcă. Știu că uneori așa făceați și dv. când intrați cu sursa în lift, chiar cu mulți oameni, vă plasa materialul și cobora la etajul următor; aici, acum în doi, nu ne poate intercepta nimeni.

- Da Ghiță, dar dacă nu ai telefonul la tine. Îl ai?

- Da dom´ colonel, e la mine, ultima producție smart.

- Păi Ghiță, ăsta nu numai că ne înregistrează, ne și fotografiază. Dar ce secrete vrei să discutăm? Că acum, de când suntem pensionari, ce mai...

- O să vă surprindă, dar se pare că nu ați ieșit din „în atenția” organului! Că așa se zicea, nu? Și trage Ghiță un zâmbet degajat, frate cu ironia.

- Da așa. Dar nu mai deținem informații secrete, suntem casați, nu în rezervă!

- Nu fiți foarte sigur! Acum ori ce scoateți pe goarnă, cu cine vă întâlniți pe Gugăl, ce ați cumpărat ieri prin Glovo și ce ați mâncat joi, totul se știe. Așa e logaritmul. Ați deschis calculatorul sunteți o foaie deschisă să vă citească oricine.

- Și totuși nu e absolut totul știut despre „cine e persoana”? Sunt și puncte albe din CV-ul unui om. Eu, am mai multe părți „construite” pentru a înclina balanța într-o parte, așa se cerea și așa au rămas. Dar, zic, apasă Ghiță butonul să coborâm și mai vorbim după ce rezolvăm misiunea în curs.

- Chiar voiam să vă întreb unde mergeți? Că am ceva de discutat cu dv.

- Ghiță eu mergeam să-mi iau o revistă din poștă. Mi-a comunicat un amic din București că mi-a apărut un articol într-o revistă și mi-a trimis-o.

- Și eu vă invit la o cafea aici jos la Delicia. Citim articolul, bem cafea și vorbim.

- De acord Ghiță, dar dacă e ceva „nedestinat publicității” lași telefonul acasă. Plusez eu pentru a intui cam ce vrea să discutăm „secret”.

Și Ghiță fără altă comandă apasă pe buton, dar pe opt, nu la P - parter. Și explică.

- Chiar e ceva confidențial, așa că depun smartul acasă și coborâm. Așa face.

Eu ridic revista de cutia poștală, o frunzăresc pășind spre Delicia. Intrăm, se vede treaba că Ghiță era client frecvent că îi spune pe nume chelnăriței, care ne întâmpină cu „bună ziua – poftiți luați loc”, cu accent unguresc. Nu greșesc.

- Bună Moarika, salută Ghiță imitând o fonetică maghiară. Două capucino leany.

Ne așezăm la masa de lângă geam. Zâmbitori fără stressul cu alegerile. Eu nu fusesem la vot. Toți candidații îmi păruse incompatibili cu asemenea responsabilitate.  Miroase a ciocolată și vanilie. Plăcut. Și brusc, Ghiță atacă frontal!

- Dom´ colonel, vorbiți rusă? - mă surprinde Ghiță cu întrebarea. Eu derutat total! Nu realizam unde bate. Ghiță îmi rânjește, văzându-mi grimasa de mirare.

-. Ghiță nu te înțeleg ...

-. Răspundeți-mi numai și apoi o să înțelegeți.

- Niet! E singura materie la care am rămas corigent în 22 de ani de școală.

- Deci știți rusă, că nu vă trecea dacă nu ați fi învățat-o! E logic, nu!

Mă las provocat de Ghiță și ca de obicei, reacționez spontan, sar să mă apăr.

- Ghiță eu îi urăsc de când eram mic, de când ne-au ocupat în octombrie 1944. Și intrând în jocul lui Ghiță continuu aproape inconștient. Măi, în 13 octombrie 1944 au intrat la mine în comună, aveam trei ani, iar mama striga: vin rușii, vin rușii și nu am apucat să fugim în adăpost. Ne-am închis în casă, mama m-a luat în brațe și priveam de după perdea. Am văzut cu ochii mei când peste drum la badea Gyuri i-a scos vaca din poiată și au înjunghiat-o cu baioneta, apoi au sărit mai mulți ruși și au despicat-o și hălcuit-o, au făcut foc în mijlocul ocolului și au fript carne de vacă pe jar și mâncau ca sălbaticii. Noroc că spre seară au plecat. Criminali!

Ghiță nu scotea un cuvânt. Ca să-l conving că urăsc rușii îi mai adaug o poveste.

- Măi Ghiță, de la mama am învățat că rușii sunt dușmanii românilor, când eram sus pe deal în Pădurice la sapă, îmi explica cu lacrimi în ochi că rușii ne-au furat  parte din țară Basarabia și cânta „Basarabie frumoasă pregătește-te mireasă / că-ți aducem pețitor / Sfântul nostru Tricolor.” Mama îi ura rău de tot. Începusem să prind și eu din melodia cu Basarabia. Iar mama mi-a atras atenția. „Copile, să nu cumva să cânți pe la școală că vine duba neagră și te ia.”  Văzusem tot de după perdea când a venit duba neagră și le-a răpit pe călugărițele lui Ghistin, mamă și fiică, motivul l-am aflat când am ajuns mare, că erau din Ordinul călugăresc Iezuit, interzis de bolșevici în România.

Stop! Spontan realizez că Ghiță m-a băgat pe un canal de exploatare în orb. Am mușcat. Dar și râd în sinea mea, cum acest Ghiță mi-a penetrat voința. Reacționez.

- Halooo! Ghiță dar unde vrei să ajungi! Ce-i cu întrebările ăstea? Ghiță! Și întind arătătorul spre pieptul lui în semn amenințare, că sunt afectat. Spune!

- Vai, vai, dom´ colonel, nu știți? E vânătoare de filoruși!

- Ghiță, tu ești serios? Ce-s prostiile ăstea? Filoruși! Asta-i bună! Dar îl privesc sever și îi dau de înțeles că aștept un răspuns serios, detaliat.

- Dom´ colonel de când a ieșit pe locul întâi acest filorus la alegerile prezidențiale s-a declanșat o vânătoare de filoruși. Mă mir că nu știți! Credeam că sunteți instruit.

- Instruit! De cine, de ce? Ghiță mă supăr. Zi tot Ghiță, zi ce și cum!

- Pe mine m-a chemat vecinul, domnul colonel Șandor de la doi, fostul meu șef de la grăniceri, și mi-a spus că avem misiune să descoperim filorușii de pe scară. Și mi-a dat mie sarcina să mă ocup de dv. Știa că suntem în relații bune. Mi-a zis; „de Secu te ocupi tu, știu că ești în relații bune, că îi duceai Kent pe vremuri” .

- Și tu Ghiță ai acceptat fără ezitare? M-ai trădat!

- Vă spun cinstit că m-a deranjat, dar nu l-am refuzat, a fost șeful meu, dar în final vă spuneam că „am sarcini”! Ce, nu știu eu când eram militar ce misiuni aveam!

- Și tactica de atac! E inițiativă proprie?

- Nu, m-a inițiat șefu´: „întâi vezi dacă știe limba rusă, că filorușii toți știu. Sau chiar  sârbește, că tot limbă slavă este!”

- Atât? Hai Ghiță, să nu-mi spui că asta a fost tot!  Leapădă-te de Satana! Și îi zâmbesc  complice, că îl înțeleg de misiune primită, din ordinul șefului.

- Ce nu știți dv. ?! O instruire adecvată: dacă ați fost în URSS, în Rusia, dacă aveți legături cu ruși, dacă ați citit literatură rusă, dacă aveți rude în Basarabia, etc.

- Apropos! Șandor, colonelul, știe limba rusă?

- Dom´ colonel a lucrat la Ungheni, era obligat să știe, aici la granița de Vest e de vreo cinci ani; știți și dv. de când s-a mutat pe scara noastră.

- Și ce vei scrie în „raport de investigații” ? Că sunt filorus sau nu! Că dacă am luat corigența înseamnă că vorbesc rusa.

- Știți ceva! Spuneți-mi ce să ciripesc, că nu scriu, nici chiar așa.

- Dar Ghiță, fii sincer de-a cui e Șandor ăsta? De-a lui Biden sau a lui Putin?

- Dom´ colonel, v-am spus doar că a fost șef de tură la Ungheni, era frate cu rușii, vorbește rusă și ucrainiană, cred că și poloneză. În engleză nu l-am auzit grăind.

- Bănuiești că e rusofil? Mai ai și alte argumente? Ce spui era firesc.

- Atunci de ce l-au mutat în Vest ? Că acolo era printre cei utili, dacă ne gândim doar la limbile slave ce le fluieră. Ah! Încă una. M-a îndemnat să votez cu ăsta de zice media că e filorus. Am discutat și altă dată cu el despre ruși. Zice că Putin la rădăcini e român! Că se numea Putină. Că în Moldova mulți poartă acest nume.

- Ghiță, Ghiță! Ajunge, gata m-ai convins. Hai să vedem ce găvărești în raport.

- Ziceți, eu bag la cap și deșert tolba la șefu´ în ogradă. Și zâmbește complice.

- În primul rând îi vorbești că ești prieten cu mine, că ai primit ultima carte cu dedicație pe care am scris-o, că beau votcă Stalinskaia, că vorbesc limba rusă. Ceva mai dificil, trebuie găsit un moment, să-i spui de contactele mele cu niște ruși și atunci scoți din buzunar o hârtie pe care ți-ai notat numele lor.

Zici: „șefu´mi-a pomenit și două nume de ruși cu care a avut relații, și atunci m-am scuzat și am plecat la toaletă, și le-am notat, uitați aici” ! Și-i dai biletul.

Ce e drept e drept, eu chiar cunosc doi ruși, destul de bine, așa că notează-ți-i: Alexei Ivanovici și Makar Devușchin. Iți spun și ție. Primul era un pierde vară, era un aventurier, jucător de ruletă și poker prin cazinouri, un tip șarmant, volubil, știa limbi străine, plăcut femeilor. Spera că odată tot va da lovitura la un câștig fabulos și se va îmbogăți. Îți dai și tu seama în ce condiții l-am cunoscut.

Apoi Makar Devușkin, ce să-ți zic? Era un funcționar inferior într-o gubernie, un om scăpătat, fără familie și fără perspectivă, care trăia de pe o zi pe alta cu speranța că va reuși cândva să-ți întemeieze o familie. Nu putea fi folosit pe profil dar era bun de răspândit zvonuri  și dat exemplu la prieteni „că așa nu”.

Apoi Ghiță te scuzi, că tu nu ești chiar expert în Internet și nu ai putut aborda tema influenței prin aplicațiile de pe Net, dar ești convins că le folosește.

Concluzia ce trebuia rostită de Ghiță: Borșanu e filorus, poate chiar influiencer și postează pe „TikTok” mesaje antidemocratice, antieuropene și vrea ieșirea din N.A.T.O.!

Misiune: toate mijloacele pentru fi oprit să meargă la vot!

Mihai Caba - Nichifor Crainic - marele teolog şi scriitor „gândirist”

 

Nichifor Crainic - marele teolog şi scriitor „gândirist”

Mihai Caba

22 Decembrie 2024

 

Despre paradoxalul teolog, om politic, poet şi publicist, Nichifor Crainic, pe numele său de naştere, Ion Dobre, atât biografii, cât şi exegeţii săi, aflaţi în căutarea senzaţionalului, au ţesut pe seama lui, numeroase şi diverse istorioare controversate, multe dintre acestea  intrând, cu intenţie sau nu, în obişnuita sferă a balcanismului ce distorsionează mai mult sau mai puţin adevărul.

 

În acelaşi timp, însă, rămân grăitoare şi de necontestat aprecierile de mare valoare, exprimate de iluştri critici şi apologeţi, cu privire la contribuţia însemnată adusă culturii române de personalitatea şi opera lui  Nichifor Crainic.

 

Dacă ne vom referi pentru început la contribuţia adusă de Nichifor Crainic teologiei ortodoxe româneşti pe care a slujit-o cum nu se poate mai bine la catedră şi nu în amvon, ca strălucit profesor universitar de teologie, atunci cea mai îndreptăţită apreciere în materie revine părintelui Dumitru Stăniloaie, recunoscut fiind ca una dintre cele mai proieminente autorităţi  ale  teologiei ortodoxe europene din secolul al XX-lea,, care a notat cu mare luare aminte: „Nichifor Crainic este cel dintîi teolog român din epoca modernă a istoriei noastre care scoate teologia din cercul strîmt şi ocolit al specialiştilor, prezentînd-o, într-o formă impunătoare, atenţiunii generale a lumii intelec­tuale. (...) Nichifor Crainic înnoieşte prin reactualizarea tradiţiei într-o teologie care se mulţumea cu cîteva coji din această tradiţie, primite pe calea şi de multe ori prin inter­pretarea ocolită a teologiilor apusene, săvîrşind o adevărată restaurare a teologiei româneşti în duhul ortodox.” (extras din Gândirea, an XIX, nr.4, aprilie, 1940).

 

Conferinţiind la Sofia, în 1941, despre „statul etnocratic” şi „patria ecumenică” prin care a propus „cel mai ambiţios plan modern de reorganizare supranaţională a lumii ortodoxe răsăritene”, n-a fost de mirare că, în semn de preţuire, Regele Boris al Bulgariei i-a înmânat lui Nichifor Crainic „Ordinul Sfântul Alexandru cu cordon roşu”.

 

Nu prea mult departe de părintele D.Stăniloaie este şi Lucian Blaga, vechi prieten şi colaborator, academician din 1937, care, în conformitate cu uzanţele celei mai prestigioase instituţii culturale româneşti, îi va răspunde lui Nichifor Crainic, de îndată ce acesta, şi-a încheiat  discursul său de recepţiune pentru titularizarea în Academie (22 mai 1941), afirmând cu tărie: „Invazia teologică în cultura română postbelică, înţelegând penetraţia ei masivă şi profundă, va rămîne pentru totdeauna legată de numele lui Nichifor Crainic. Teologia ortodoxă a devenit sare a culturii româneşti de astăzi datorită precumpănitor activităţii sale literare. Ceea ce Crainic a întreprins timp de douăzeci şi cinci de ani pentru renaşterea spiritului ortodox rămîne fără pereche în analele vieţii noastre culturale. Este aici şi o patetică activitate de animator, dar este aici şi o operă de gînditor ortodox” (Discursuri de recepţiune, LXXIX, Monitorul Oficial, 1941).

 

Trecând la calitatea scriitoricească atribuită lui Nichifor Crainic, cea de poet şi publicist, pentru o apreciere precumpănitoare cel mai potrivit moment este să ne oprim la cea formulată ne nimeni altul, decât de ilustrul istoric şi critic literar, George Călinescu, care-l plasează pe autorul analizat în monumentala sa  Istorie a Literaturii Române de la origini şi până în prezent, Editura Fundaţiilor Regale, 1941, la capitolul: „Ortoxiștii - Momentul 1926 - Iconografia mistică. Doctrina miracolului “, din care mai fac parte  poeţii: Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Emil Sterian, Sandu Tudor, Constantin Goran şi Revista Gândirea (!), cea căreia, sub conducerea lui Nichifor Crainic „i s-a imprimat o direcţie ortodoxistă” Concluzia finală a lui G.Călinescu asupra  rolului jucat de această revistă şi a „gândiriştilor” adunaţi în juru-i, este una fără echivoc: „Această mentalitate (gândiristă n.n.)  prinse până într´atât încât un cutremur ce devastă de curând România  (cutremurul din 1940 n.n.) fu interpretat ca un miracol în favoarea unei formaţii politice”.

 

Analiza călinesciană asupra operei lui Nichifor Crainc  se întinde în Istorie  pe trei pagini (789-792)  şi începe sentenţios: „Nuanţări mistice ale tradiţionalismului se văd la mulţi poeţi contemporani; acela însă care s´a străduit să dea o doctrină organizată este Nichifor Crainic”. Şi aprecierile curg  necontenit: „Fără a fi un poet şi prozator elegant şi subtil, dar şi fără a coborî sub nivel, Nechifor Crainic e un îndemânatec făcător de proseliţi. El ştie să instige tinerimea, să-i inculce ideea de «haos» pentru ca apoi să-i găsească «punctele cardinale» […] Respingând paseismul sămănăoriştilor, Nechifor Crainic întemeiază tradiţia pe elemente mai durabile şi mai substanţiale. Cultura e un amestec de imponderabile şi factori vizibili: sânge, limbă, pământ românesc, folclor şi ortodoxie”.

 

Cercetându-i merituoasa carte „Nostalgia paradisului”, ce dovedeşte „un puternic simţ constructiv” , dar şi multe altele, Călinescu va conchide: „Nechifor Crainc pune bazele unei estetice ortodoxiste, de metodă metafizică, bine înţeles. (...) Frumosul nu e o stare a individului proiectată asupra naturii, ci o realitate obiectivă, dar nu în natură ci pe deasupra ei, în principiul divin.” Şi, în fine, referitor la integrarea artei poetice a lui Nichifor Crainic în literatura română, Călinescu dă un verdict insurmontabil: „Ca poet, Nichifor Crainic a continuat cu ştiinţă spiritul lui Vlahuţă. Întâile poezii ocazionale sacrificau intenţonat invenţia lirică. Dar este remarcabilă lapidaritatea unor definiţii, aerul solemn şi profetic. Poetul urma prin Vlahuţă, tradiţia lui Grigore Alexandrescu şi a lui Andrei Mureşan”. Fără îndoială, ilustrul şi pragmaticul critic literar, G.Călinescu, cu obişnuita-i meticulozitate, îşi susţine fiecare dintre afirmaţiile făcute prin citarea unor pasaje lirice reprezentative din opera analizată.

 

Interesantă şi la fel de autorizată este şi aprecierea făcută de însemnatul critic şi filozof, Tudor Vianu, asupra poeziei lui Nichifor Crainic: „Poezia lui Crainic este, în primul rând, evocare a spaţiului. (...) Ceea ce mă uimeşte necontenit şi mă leagă de poezia lui Crainic este cât loc se află în ea, cum nu numai detaliile pitoreşti, dar şi stările emotive sunt văzute şi resimţite evoluând fără stânjenire, îm imensitatea spaţiului. (...) Vastitatea naturii se extinde în imensitatea cosmică, în care se găsesc mari elenuri ale sentimentului mistic.” (Extras din eseul «Sentimentul spaţiului în poezia lui Nichifor Crainic»).

 

Şi ca o chintesenţă a aprecierilor exprimate cu asupra de măsură personalităţii lui Nichifor Crainic să poposim în finalul acestora la cea aparţinătoare filozofului Ion Petrovici, aflat în calitatea de ministru al culturii naţionale, prin care a propus, în 1939, primirea lui Nichifor Crainic în rândurile membrilor titulari ai Academiei Române: „Alegerea d-lui Nichifor Crainic ca membru activ al Academiei Române, n'ar fi decât răsplata meritată a unei activităţi literare de primul rang, încoronarea unei serii de distincţii dobândite, cum ar fi diverse ordine culturale şi mai ales Premiul Naţional de Poésie în 1930. Convinsă că în locul ilustrului Octavian Goga — căruia Crainic i-a închinat dăunăzi un lung elogiu vibrant - era cu deosebire indicată o personalitate multilaterală, cu străluciri intense în variate domenii de creaţie, secţia literară a Academiei care s'a oprit cu unanimitatea voturilor asupra numelui d-îui Crainic, vă roagă prin mine să ratificaţi chemarea sa în mijlocul instituţiei noastre.” (Gândirea, nr.4, aprilie 1940).

 

În ceea ce-l priveşte pe Nichifor Crainic - omul politic - aici numeroşii săi biografi şi exegeţi îl plasează în extrema dreaptă a eşichierului politic al României interbelice, „fiind adeptul tendinţelor tradiţionaliste religioase”, pentru care a militat din răsputeri ca România să rămână credincioasă moştenirii seculare creştin-ortodoxe a neamului românesc, de la care nu a abdicat niciodată, indiferent de formele orientării sale politice în conformitate cu schimbările survenite la vârf, precum: carlist, anti-carlist, secretar general la Ministerul Culturii (în perioada guvernării legionare) şi ministru al propagandei (în perioada guvernării antonesciene). De la toate acestea i s-au atribuit lui Nichifor Crainic (şi nu numai lui) multe interpretări controversate, sfârşite cu ani grei de temniţă în regimul comunist, instalat în România după cel de al doilea război mondial.

 

O dată ajuns în acest punct sensibil al personalităţii lui Nichifor Crainic, de aici încolo, pentru  susţinerea unei corecte şi pertinente  „judecaţi de valoare”, se cuvine întreprinsă, o derulare a „firului biografic” al vieţii sale., fie aceasta şi cât de succintă, extrăgând  esenţialul informaţional din notele biografilor şi exegeţilor săi.

 

Astfel, potrivit unui eseu relativ recent al Gabrielei Lungeanu (Lumina, 1 oct. 2011) aflăm  că: „la 22 decembrie 1889,, în anul de jale când a picat din cer Luceafărul cântecului românesc, în familia de clăcaşi Nedelea şi Stana Dobre din satul Bulbucata, aparţinător judeţului Vlaşca (azi, Giurgiu), ca un scump dar de Crăciun, apare întâiul născut, primind la botez numele Ion, vechi cât tot pământul românesc.” Copilărie grea, ca şi viaţa părinţilor săi iubitori, dar „ca oameni ai pământului, respectuoşi faţă de tradiţie şi credinţă” îi vor sădi în sufletul copilului sentimentele curate ale „ţăranului simplu şi evlavios” , pregătindu-l de pe atunci să-şi depăşească „umila condiţie”. La vremea învăţăturii, între 1897-1904, a urmat şcoala din localitate, cu primii doi ani „târâş-grăpiş”, însă din clasa a 3-a, „avându-l ca învăţător pe Constantin Spăneşteanu, venit din lumea învăţătorilor şi preoţilor Spiru Haret, care prin metodele sale, alături de tatăl său, i se va deschide lumea cărţii”,  după cum singur va mărturisi mai târziu. Şi aşa au început să fie citite scrierile lui Alecsandri, Coşbuc, Vlahuţă, dar şi Evanghelia din care îi citea tatălui său. Ba mai mult, în serile de vară, „în tovărăşia unui văr, se juca de-a versurile până în zori, netrecându-le  prin minte să le aştearnă pe hârtie.”

 

Continuându-şi drumul învăţăturii înspre teologie, în perioada 1904-1912, îl aflăm pe elevul  Ion Dobre bursier al Seminarului Central din Bucureşti, „şcoală de elită cu dascăli exigenţi”, acolo unde exegeţii, îi fixează, în 1907,  „în clasa a treia de seminar”, începutul publicisticii sale, mai întâi cu poezia „La horă”, publicată în revista „Spre lumină” a Liceului Naţional din Iaşi şi semnate cu numele său real, Ion Dobre, iar mai apoi cu articole publicate în revistele vremii, între care: Sămănătorul, Neamul românesc, Revista teologică, Luceafărul, Ţara noastră, Revista politică şi literară ş.a., în care va semna cu diferite pseudonime, cum ar fi: Victor Raţiu (1908), D.Crainic (1909), D.I.Crainic, D.I.Nichifor, N.Crainic (1910)  şi Victor Mărginaş, dezvăluite ulterior ăn volumul său de memorii  „Zile albe, zile negre”. Renunţă la iniţiala D. când publică poezia „Vărul Dionis” în revista Căminul nostru. 

 

Prin aceste numeroase articole îşi va face cunoscute, atât  calităţile sale de bun gazetar împătimit, cât şi ideile prefigurate  ale novatorului „curent gândirist”, axat pe autohtonism, neo-ortodoxism şi naţionalism, al cărui iniţiator şi ideolog va fi mai târziu,

 

Propunându-l ca înlocuitor al sămănătorismului lui Eugen Lovinescu, pentru definirea gândirismului N.Crainic se va explica lămuritor: „Sămănătorul a avut viziunea magnifică a pământului româmesc, dar n-a văzut cerul spiritualităţii sale. Peste pământul românesc pe care din Sămănătorul am învăţat să-l iubim, noi vedem arcuindu-se coviltirul de azur al Bisericii Ortodoxe.”

 

După absolvirea Seminarului, în perioada 1912-1916, Nichifor Crainic devine studentul Facultăţii de Teologie bucureştene, beneficiind de o instrucţie intelectuală din partea unor profesori renumiţi, precum ilustrul Iuliu Scriban.  În timpul studenţiei s-a remarcat ca un prolific publicist în presa vremii, dar şi ca un bun cântăreţ în strană la Biserica Zlătari de pe Calea Victoriei. Terminarea facultăţii cu o dizertaţie strălucită despre Armonia Evangheliilor îi deschidea perspectiva preoţiei la această biserică, dar, după cum menţionează mai toţi biografii săi, cu toate că dorinţa i-a fost susţinuă de către  foştii săi mentori, Gala Galaction şi Nicolae Iorga, mitropolitul Conon Avrămescu-Donici i-a refuzat numirea. Tot atunci, în 1916, îi apare volumul de poezie „Zâmbete în lacrimi”.  Se căsătoreşte „la întâmplare” cu fiica unui tipograf, „avându-i ca naşi pe Gala Galaction şi Al.Vlahuţă”,  însă acest mariaj va eşua în scurtă vreme.

 

La intrarea României în război (august 1916), „animat de credinţa în Dumnezeu şi de sentimente patriotice”, Nichifor Crainic pleacă voluntar pe front, dar este respins în calitate de combatant. Va fi admis, totuşi, la Compania a II-a sanitară. În 1917, îmbolnăvindu-se  de pneumonie, va fi repartizat ca soldat militar la Spitalul Militar din Iaşi, unde are posibilitatea să devină  pentru aproape doi ani, redactor la revista „Neamul românesc”, condusă de Nicolae Iorga, refugiat şi el la Iaşi. În următorii doi ani (1918-1920) devine redactor la publicaţia „Dacia”.

 

 Ajuns într-un moment dificil, cel de după divorţ şi al  divergenţelor sale cu noul director all ziarului, Nichifor Crainic dă curs sfatului prietenesc dat de Lucian Blaga şi se înscrie la Facultatea  de Teologie şi Filosofie de la Viena pentru a-şi pregăti şi susţine doctoratul. Între timp, se căsătoreşte cu Aglae, „o studentă la medicină” şi în mai 1921 se naşte Furtuna Ioana, „singura sa fiică”, după cum precizează mulţi dintre biografii săi. În timpul celor patru semestre de stagiu  pentru doctorat petrecute la Viena, N.Crainic are prilejul luării de contact direct cu „strălucitoarea mistică ortodoxă”, atât în varianta ei orientslă, cât şi în cea occidentală, dar mai ales prin filiera poeziei mistice germane a poetului Rainer Maria Rilke, care i-au influenţat puternic, atât lirica sa, cât şi scrierile sale despre teologia mistică, „ştiinţa sfinţilor”, cum îi plăcea s-o denumească. Luând pentru teză un subiect din filosofia medievală germană, dizertaţia sa despre Meister Eckhart (1260 – 1327), renumit teolog mistic german şi călugăr dominican, a fost una de înaltă ţinută, ce i-a conferit titlul de „doctor în teologie şi filosofie”.

 

Simplă coincidenţă sau moment sortit anume, cum relatează şi seniorul editor Stelian Gombos într-un eseu dedicat lui N. Crainic: „în acelaşi mai 1921, la Cluj Napoca un grup de tineri scriitori: Lucian Blaga, Alex.Maniu, Gib Mihăescu, în frunte cu Cezar Petrescu, înfiinţau revista literară, artistică şi socială Gândirea cu un program ant-avangardist şi neotradiţionalism românesc, la care Nichifor Crainic devine colaborator constant al revistei cu poezii şi ulterior cu eseuri programatice”.

 

După strălucitul său doctorat, reîntors în ţară, în 1921, Nichifor Crainic editează volumul „Privelişti fugare”, cu însemnări de călătorie în Transilvania şi Basarabia. Din 1922, devenind consilier cultural al Fundaţiei culturale „Principele Carol”, se va îngriji de colecţia „Cartea vremii” a Editurii Cultura Naţională, editând până în 1930, nu mai puţin de 28 de volume ale scriitorilor români şi străini. În paralel, în 1924, reorganizează „împreună cu Pamfil Şeicaru şi Victor Ioan Popa revista lui N.Iorga, Neamul românesc şi participă la înfiinţarea noului ziar Cuvântul.” Adunându-şi toate poeziile sale publicate între 1916-1918, editează în 1925 volumul liric „Cântecele patriei”. În 1922 dă la iveală însemnate traduceri din operele mistice ale lui  R. Tagore şi R.M. Rilke.

 

Fără tăgadă, „anul 1926 va fi pentru Nichifor Crainic un an decisiv”, aşa cum au deliberat în consens mai toţi istoricii, exegeţii şi criticii literari, din două puncte însemnate de apreciere: primul, fiind legalizarea pseudonimului său literar şi al doilea,, preluarea de la Cezar Petrescu (plecat la Paris) a conducerii revistei „Gândirea”.

 

Într-adevăr, în 1926, pseudomimul de Nichifor Crainic, folosit uneori încă din anii primului război, devine unul definitiv (trecut prin Parlament), cu care-şi va semna de aici încolo toate scrierile, ca poet şi publicist şi ca profesor universitar la Facultatea de Teologie de la Chişinău (1927-1932) şi Facultatea de Teologie de la Bucureşti (1933-1944).

 

Dacă numele de Ion Dobre era unul „pământean”, dat de părinţi, pseudonimul de Nichifor Crainic, ales de el, are nu numai o rezonanţă tradiţional- românească şi ortodox- răsăriteană, ci şi una spiritual -mistică provenită de la grecescul „nike – phoros”- purtător de victorie şi  crainic – vestitor, ce face trimitere imediată la „craii de la Răsărit” – regii magi, cei ce au adus vestea izbânzii de la Bethlehem.

 

În ceea ce priveşte revista „Gândirea” era de aşteptat ca , după plecarea lui Cezar Petrescu la Paris, postul de director al revistei să i se încredinţeze lui Nichifor Crainic,  colaboratorul stabil al acesteia încă de la apariţia ei din 1921, cum s-a şi menţionat.

 

Redacţia revistei „Gândirea” fiind mutată la Bucureşti, în calitate de director, Nichifor Crainic, imprimându-i o orientare ortodox-tradiţionalistă, a strâns în jurul acesteia cei mai de seamă scriitori ai timpului, enumerându-i pe: Lucian Blaga, Mateiu I. Caragiale, Radu Gyr, Gib Mihăescu, Ovidiu Papadima, Ioan Petrovici, Ion Pillat, Adrian Maniu, V.I.Popa, Ion Marin Sadoveanu, D.Stăniloaie, Paul Sterian, Francisc Şirato, Al. şi Ionel Teodoreanu, Tudor Vianu, Vasile Voiculescu, G.M. Zamfirescu ş.m.a.,  cerându-le acestora „să-şi grefeze noutatea pe temeiul tradiţiei dinamice...curentul gândirist reprezentând creaţia cea mai avansată dintre cele două războaie”. Astfel, în cel mai scurt timp, Nichifor Crainic avea să facă din Gândirea nu numai o revistă literară, ci una care a năzuit şi a reuşit să cuprindă    Gândirea – nr. din 1927

 

întregul fenomen creator românesc din acea vreme: pictură, sculptură, muzică, teatru, prin care a reflectat „imaginea spirituală a României Mari din perioada înnoirii”.

 

Din păcate, iniţiatorul „curentului gândirist”, în câteva eseuri programatice, de prin anul 1932, a militat pentru orientarea politică naţionalistă a Gândirii , prezentând  şi unele „similitudini cu fascismul italian”. Mai mult chiar, a colaborat la publicaţiile „Sfarmă Piatră” şi „Buna vestire”, ultima fiind oficiosul Mişcării legionare(!) şi a scris articole antimonarhiste contra lui Carol al II-lea, Rezultatul, lesne de înţeles: a fost arestat, judecat şi ...achitat! Drept urmare şi revista „Gândirea” va fi interzisă în  1934. La reluarea editării, „Gândirea” a continuat să apară până în 1944, fiind desfiinţată apoi de noul regim politic instalat în România după cel de al doilea război mondial. Nu întâmplător, în ultimul număr al „Gândirii” din iunie-iulie 1944, Nichifor Crainic îşi intitulează  profetic articolul său: „Tehnică fără suflet”.

 

Între timp, uimind prin efervescenţa sa scriitoricească, Nichifoe Crainic va edita ăn 1929 volumul liric „Darurile pământului”, pentru care, în 1930, va deveni Laureat al Premiului Naţional pentru poezie. Un an mai târziu, în 1931, editează la Cartea Românească volumul de poezii „Ţara de peste veac”.  Din 1932, devine şi director al ziarului naţionalist „Calendarul”, care va avea o scurtă apariţie, fiind suspendat „din ordin guvernamental” la sfârşitul aceluiaşi an.

 

Teoretician al etnocraţiei, a publicat în perioada 1934-1941 numeroase eseuri pe această temă teologică de mare relevanţă, din care se pot reţine: „Mărturisire de credinţă”, „Ortodoxia, concepţia noastră despre viaţă”, „Ortodoxie şi etnocraţie” ş.m.a.

 

Ca un corolar al strădaniilor sale împlinite pe frontul culturii şi teologiei româneşti, în 22 mai 1941 (cum s-a menţionat), Nichifor Crainic devine membru titular al Academiei Române, pe postul devenit vacant prin decesul lui Octavian Goga.              După momentul „întoarcerii armelor” de la 23 august 1944, Nichifor Crainic va fi exclus din Academie în 1945 şi condamnat în contumacie, alături de alţi „gândirişti”, nominalizaţi în „lotul ziariştilor fascişti”, între care Radu Gyr, Pamfil Şeicaru, Stelian Popescu ş.a., prin Sentinţa nr.2, din 4 iunie 1945 a Tribunalul Poporului, la „detenţie grea pe viaţă şi degradare civică timp de 10 ani, pentru crime de dezastrul ţării şi crime de război”.

 

„Pribeag în ţara mea sub mască”, cum şi-a intitulat  ulterior volumul de memorii, Nichifor Crainic „pribegeşte” timp de trei ani (1944-47) prin Transilvania, ascunzându-se sub un nume fals în casele unor preoţi, foşti elevi ai săi la Seminar. Nepierzându-şi speranţa unei rejudecări corecte, „în 24 mai 1947 se predă autorităţilor. Este adus la Bucureşti şi transferat succesiv la închisoarea Văcăreşti şi Jilava”, aşa cum relatează în volum. Inculpaţii în cauză reuşesc să anuleze sentinţa din 1945 şi să obţină  repunerea pe rol a „procesului” defăimător. Dar, vai! După arestarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi a avocatului P.Pandrea, rejudecarea se întrerupe brusc, „fără vreun motiv juridic”,şi astfel, „fără să existe o nouă sentinţă judecătorească”, Nichifor Crainic şi lotul de ziarişti indezirabili au fost trimişi la închisoarea din Aiud, „unde au fost închişi timp de 15 ani (!)”.

 

La Aiud în închisoare, Nichifor Crainic, alături de ceilalţi confraţi deţinuţi, „a cunoscut iadul”, făcându-l cunoscut în volumul (postum) astfel intitulat în care i s-au adunat „mărturiile din închisoare, 1947-1962”, aşa cum le-a cunoscut pe propria-i piele: bătăi, torturi, înfometare şi frig cumplit. Dar, aşa cum mărturisesc şi alţi deţinuţi de atunci: „Cei 15 ani de temniţă au putut fi înduraţi datorită poeziilor şi predicilor lui Radu Gyr şi Nichifor Crainic care au constituit hrană duhovnicească pentru deţinuţi” (Părintele  D.Stăniloaie); „Duminica dimineaţa, nu terciul era aşteptat, ci predica lui Nichifor Crainic, spusă în şoaptă să nu audă gardianul. Radu Gyr şi Nichifor Crainic sunt marii autori ai poeziei în lanţuri. Poeziile lor au suplinit medicamentele şi ne-au ţinut de foame.” (Nicolae Enescu-Memoria lacrimei); „Din anii închisorii datează poemele ce-l vor fixa cu adevărat pe Nichifor Crainic în istoria literară a viitorului, acele poeme care au fost învăţate pe dinafară şi transmise din celulă în celulă, ajutând oamenii să trăiască, îndeplinind astfel funcţia deplină a poeziei.” (Monica Lovinescu, Radio Europa Liberă, oct. 1972).

 

Despre „regimul închisorii” se vorbeşte şi în ... anecdotică: „Ca deţinut, mereu înfometat, Nichifor Crainic, om de 120 de kg., s-ar fi lepădat şi de... Dumnezeu,, pentru o gamelă plină cu mâncare...! Însă, n-a primit-o niciodată...”.

 

Totuşi, fără a fi anecdotă, câţiva detractori zeloşi au afirmat că în închisoare, „pentru o gamelă de zeamă” deţinutul Crainic ar fi devenit... informator. Greu de crezut!

 

Graţierea a venit în 24 aprilie 1962, „când se mai limpeziseră apele terorii” şi, astfel, Nichifor Crainic devine redactor al ziarului de propagandă „Glasul Patriei”, editat de Ministerul Afacerilor Interne, pe care o îndeplineşte până la pensionarea sa, din 1968.

 

Recunoscut ca scriitor, se stabileşte în Palatul de la Mogoşoaia, destinat literaţilor din acea vreme. A trecut în Veşnicie, „ca un stejar frânt de furtună”, în noaptea dintre 20 şi 21 august 1972, în vârstă de aproape 83 de ani, nu înainte de a i se „spovedi” ginerelui său, Alexandru Cojan: „M-am născut într-o căsuță modestă ca fiu de truditori ai pământului. Acum sunt în acest palat al lui Brâncoveanu după ce am dăruit talentul și munca mea ridicării acestui neam. Poate este răsplata vieții mele. Pe crucea mea să nu fie scris decât numele. Cei care vor vrea să știe cine am fost să mă caute în revista «Gândirea», în cursurile de la Facultatea de Teologie, între membrii Academiei Române, în scrierile mele. Acolo sunt eu, sub cruce un pumn de țărână…”.

 

A fost înmormântat în Cimitirul „Sfânta Vineri”, sub privirea atentă a „băieţilor cu ochi albaştri”. Au trecut de atunci 52 de ani...

 

Posteritatea lui Nichifor Crainic a ieşit din „conul de umbră” impus de autorităţi, destul de târziu, abia în 1994, când a fost reconfirmat post-mortem în rândurile Academiei Române şi, apoi, în 1996, după mai bine de 50 de ani, când a fost admis recursul în anulare a procesului din 1945, prin care cei 14 scriitori şi ziarişti implicaţi au fost achitaţi, restituindu-li-se şi averile confiscate. Prea târziu! La acea vreme, însă, nu mai era decât un singur supravieţuitor, scriitorul „gândirist” Pan V. Vizirescu.

 

Nici editurile nu s-au lăsat mai prejos şi, rând pe rând şi an de an, au fost scoase de sub tipar volumele „interzise”, dar şi scrierile rămase în manuscrise; cele mai multe fiind îngrijite şi prefaţate de scriitorul şi împătimitul biograf, Florin Duţu.

 

Chiar şi aşa, restituţia lui Nichifor Crainic, pe cât de tardivă, pe atât de binevenită, poate fi considerată un act cultural de mare însemnătate pentru literatura şi teologia ortodoxă românească. Aşa şi este şi aşa va rămâne în vecii vecilor!

 

La cei 135 de ani de la naştere şi 52 de ani ai veşniciei, ca un binemeritat remember adus personalităţii lui Nichifor Crainic,  recit în gând tulburătoarea şi profunda sa poezie  „Unde sunt cei care nu mai sunt?”, plăcută mie şi mă întreb, împrumutându-i titlul şi versul interogativ, repetabil şi răscolitor din cele trei strofe ale acesteia: „Unde eşti cel care nu mai eşti, Nichifor Crainic?”

 

Pentru răspuns, îi dau dreptate „bufniţei cu ochiul sferic,/ oarba care vede-n întuneric/ tainele nespuse în cuvânt...”.

 

Da! Acum, când „marele întuneric a căzut”, te zăresc, Nichifor Crainic, acolo Sus, scăldat în Lumina stelară a îndumnezeirii... Amin.

Corvin Lupu - Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale. Aseu (16)

 

Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale. Aseu (16)

Prof. univ. dr. Corvin Lupu

22 Decembrie 2024

 

În protocolul secret al Tratatului Româno-Sovietic pentru Prietenie și Asistenţă Mutuală, încheiat în februarie 1948, la articolul 2, se stipula asistenţa suplimentară din partea a 2.500 de experţi militari sovietici, între care 300 de ofiţeri superiori, 700 de ofiţeri inferiori şi 1.500 de instructori tehnici. Ulterior, după înființarea Securității „Poporului” și a Miliției, conducerea României a considerat că nu se poate baza în expertiză doar pe foștii specialiști în informații din SSI, pentru că aceștia nu erau loiali regimului iudeo-sovietic, iar România trebuia să „se facă frate cu Dracu”, ca să „treacă puntea” și să depășească situația de țară învinsă în război, cu o mare datorie de război, cu 80 % din populație trăind cu multe componente ale vieții din Evul Mediu și cu o conducere care dorea dezvoltare cu orice preț. Ca urmare, pe lângă această prevedere care privea armata, Gheorghiu-Dej a solicitat la Kremlin să i se trimită și consilieri pe lângă Securitate și Miliție, iar ulterior și pentru alte sectoare de activitate.

 

Armata luptase alături de forţele militare sovietice în ultimele opt luni ale războiului şi în cadrul armatei existau numeroși generali și colonei foarte influenți. Sovieticii au dorit să slăbească influenţa anumitor ofiţeri și să-i supună unui control strict din partea comisarilor politici, consultanţilor şi experţilor sovietici.

 

Iniţial, aceşti experţi şi instructori nu erau consideraţi ca făcând parte din misiunea sovietică de consultanţă. În perioada 1949-1958, echipa oficială de consultanţi militari sovietici a fost condusă de ataşatul militar sovietic în cadrul Statului Major al Armatei Române, generalul Konstantin S. Kolganov și era formată din 40 de persoane: 8 generali, 13 colonei, 8 locotenent-colonei, 2 maiori şi 9 ofiţeri inferiori. La aceasta se adaugă Misiunea Militară de Colaborare a Tratatului de la Varşovia stabilită la Bucureşti odată cu înfiinţarea tratatului militar al statelor socialiste, în 1955. Aproape toţi ofiţerii sovietici detaşaţi în cadrul misiunilor de consultanţă şi ale Tratatului de la Varșovia erau membri ai GRU. Pe lângă Bucureşti, serviciul de informaţii al armatei sovietice îşi organizase reţele informative şi în Iaşi, pentru Moldova şi în Constanţa, pentru Dobrogea.

 

Pe lângă cei 2.500 de sovietici care au venit ca și consilieri/consultanți militari au venit și mulți alții, în alte domenii de activitate. Consilierilor sovietici li s-au creat niște privilegii foarte mari. Locuiau în case luxoase, confiscate de la foștii demnitari ei regimului politic anterior, de la „chiaburi”, de la numeroșii cetățeni români condamnați pentru dezastrul țării, casele oligarhilor perioadei interbelice, ale politicienilor acelei perioade, ale capilor instituțiilor de forță interbelice, ale unor persoane condamnate, multe condamnări fiind pronunțate cu confiscarea averii. În casele în care locuiau consilierii sovietici li s-a pus la dispoziție mobilier de lux, provenit tot din confiscări. Consilierii sovietici aveau magazine speciale, unde, la prețuri foarte mici, cumpărau produsele cele mai bune din acea vreme. În acele magazine nu aveau acces decât ei. La cele mai mici nemulțumiri, consilierii sovietici amenințau că se vor plânge la Kremlin și chiar cu plecarea din România.

 

Consilierii sovietici exercitau un control extins și foarte strict asupra cadrelor românești. Pregătirea militară de tip sovietic a ofiţerilor superiori români a reprezentat o motivație pentru menţinerea îndrumării și controlului şi a oferit sovieticilor ocazii suficiente pentru recrutarea de agenţi dintre români, mai ales din rândul minorităților naționale. Acestor agenți ai sovieticilor li s-a oferit la vedere un statut de privilegiați şi li s-au dat sponsorizări. Acest fapt, făcea atractivă pentru colegii lor calitatea de agent sovietic.

 

De obicei, recrutul era selectat de ofiţerii sovietici şi agenţii lor români aflaţi deja în ţară şi apoi invitat pentru pregătire în cadrul instituţiilor militare sovietice. În U.R.S.S., după ce învățau un an într-o academie militară, cu deosebire de artilerie sau tancuri, recrutul era transferat într-o locaţie secretă a Facultăţii a Patra a Academiei Armatei Sovietice, unde rămânea în următorii trei sau patru ani. La absolvire li se eliberau diplome de la academia de armă, iar frecventarea cursurilor Facultăţii a Patra a Academiei Armatei Sovietice rămânea secretă.

 

Chiar şi în timpul recrutărilor şi pregătirii, ofiţerii români și alți est-europeni erau priviţi cu suspiciune şi supravegheaţi îndeaproape.

 

După revenirea în ţară în cadrul armatei, ei menţineau legăturile cu consilierii sovietici care, fără excepţie, erau implicaţi în activităţi de spionaj pe teritoriul României, în serviciul agenţiilor sovietice. Aceştia comunicau fără translator, astfel că transmiterea informaţiilor se făcea fără dificultate.

 

Un alt element de control a fost adăugat prin căsătoriile dintre ofiţerii pregătiţi în URSS şi localnice, care erau fără excepţie agenţi ai serviciilor de informaţii sovietice şi îşi păstrau cetăţenia sovietică.

 

Conflictele dintre serviciile de informaţii sovietice și cele românești au izbucnit în prima parte a anului 1962, atunci când Gheorghiu-Dej a ordonat crearea în cadrul structurii centrale a Securității a unui grup de ofiţeri de contraspionaj şi contrainformaţii, care, în foarte mare secret, trebuiau să identifice și să monitorizeze agenţii şi reţelele sovietice de spionaj. Deși nu am găsit dovezi istoriografice, este foarte probabil că sovieticii au aflat repede despre această activitate a românilor. Acest grup de ofițeri formau structura numită „Biroul Țărilor Socialiste”. Decizia a fost luată de Gheorghiu-Dej pentru că el se convinsese că sovieticii vor să blocheze acțiunile românești de înlăturare a mecanismelor sovietice de control asupra României, în primul rând asupra Securității și armatei. Acest grup de ofițeri urma să acționeze autonom de restul structurilor Securității. Anterior, s-au desfășurat operațiuni neoficiale de monitorizare a sovieticilor, începute imediat după retragerea Armatei Roșii (1958).

 

În acel context complicat, liderul Gheorghiu-Dej a aprobat trecerea treptată în rezervă a unor membri din conducerile Direcţiei Generale a Securităţii Statului  şi  Direcţiei  Informaţii  a  Marelui  Stat  Major. Cei mai importanți dintre aceştia au fost  spionii  sovietici  Petre  Petrescu  (Piotr Goncearuk,  iulie 1962),  Gheorghe  Pintilie  (Timofei  Bodnarenko,  19  ianuarie  1963)  şi Sergiu Nicolau (Serghei Nikonov, 29 februarie 1964).

 

În anul 1963, Gheorghiu-Dej a dispus transformarea „Biroului Țărilor Socialiste” într-o unitate de sine-stătătoare autonomă, purtând același nume. Timp de doi ani, unitatea a fost condusă de ofițerul de contraspionaj Aurel Mirce. În 1965, la comanda unității a fost numit colonelul Iosif Constantin, care a condus unitatea timp de 13 ani, după care a fost descoperit ca fiind agent sovietic. Este evident că el a protejat rețelele sovietice de spionaj despre care, eventual/probabil/foarte probabil, a luat la cunoștință. Între anii 1969 și 1978, unitatea a purtat indicativul UM 0920/A, iar din 1979 până în decembrie 1989 s-a numit UM 0110. Inactivitatea unității a continuat și după destituirea colonelului Iosif Constantin, ceea ce l-a făcut pe Nicolae Ceaușescu să se implice personal și, în 1984, să-l cheme la el, pe șeful Securității Județului Brașov, viitorul general Victor Niculicioiu, împreună cu soția acestuia și să-l numească la comanda unității, care era conspirată într-o clădire de pe Strada Roma din București, clădirea în care este astăzi Policlinica SRI. Unitatea avea să fie una de foarte mare importanță. Unitatea monitoriza activităţile şi contactele personalului de la ambasada sovietică şi desfăşura operaţiuni de supraveghere asupra principalilor agenți sovietici și din alte state socialiste și din Lumea a III-a care erau controlate de sovietici, concentrându-se în această perioadă de început pe foştii Cominternişti şi veteranii Războiului Civil Spaniol care fuseseră iniţial recrutaţi şi instruiţi cu toții ca agenţi de informaţii sovietici, dar care nu erau loiali conducătorului Ceaușescu și politicii sale de independență națională, ci susțineau o politică de supunere totală față de URSS. Cei care nu erau de acord cu politica de independență și suveranitate a României argumentau cu faptul că, fără sprijinul URSS, România nu se putea apăra de acapararea țării de către Occident.

 

Nemaiavând încredere în Departamentul Securității Statului, în ciuda slugărniciei pe care o manifesta această structură față de conducătorul României, Ceaușescu a împuternicit UM 0110 și cu verificarea de cadre a tuturor persoanelor care urmau a fi numite în funcții de conducere la nivel central și local.

 

Hruşciov a aflat de aceste operațiuni românești încă de la început și a efectuat o vizită secretă la București, în 24-25 iunie 1963, încercând să aducă România din nou pe linia Moscovei. Dar conducerea colectivă a României dorea libertate națională. Cu acest prilej, Gheorghiu-Dej, împreună cu Emil Bodnăraş şi Nicolae Ceauşescu, au avut o dispută cu liderul sovietic privind recrutarea de agenţi de către KGB şi GRU pe teritoriul României. Românii au susținut că dacă relația sovieto-română funcţionează corespunzător, astfel de operaţiuni de recrutare şi de structuri informative sovietice în România nu-şi mai găsesc rostul. Dej spunea că România nu are rețele în URSS și nici nu ar fi just să aibă. Un alt argument adus de Dej a fost acela că aparatul din România al Securității a câștigat suficientă experiență pentru a „lupta cu dușmanul”. Hrușciov a mințit și a spus că U.R.S.S. nu mai are rețele de spionaj în România.

 

După plecarea lui Hruşciov, Dej a declarat în faţa Comitetului Central că „această situaţie trebuie să înceteze!” Conducătorul român a menționat comportamentul ofiţerilor de informaţii sovietici pe teritoriul României este marcat de preferinţa Moscovei pentru o relaţie între stăpân şi sclav.

 

Gheorghiu-Dej şi o mare parte a echipei sale, în frunte cu Ceaușescu și Bodnăraș, s-au angajat în operaţiunea de îndepărtarea din aparatul militaro-informativ a oficialilor instruiţi la Moscova. Şeful Securității, Alexandru Drăghici i-a informat pe consultanţii sovietici pe probleme de informaţii care rămăseseră în România despre faptul că prezenţa lor nu mai era necesară şi nu mai era cazul să stea în România doar pentru a citi ziarele, fiind invitaţi să se retragă. Potrivit relatării lui Drăghici: „…consultantul sovietic m-a întrebat când poate pleca. I-am răspuns că poate să plece chiar a doua zi. Mi-a spus că va pleca doar cu permisiunea guvernului. I-am zis că acesta era punctul nostru de vedere. A început să-mi spună că noi avem un duşman comun şi că ar trebui să ne unim forţele. I-am răspuns că această situaţie ar trebui să se termine. Am ridicat problema încrederii reciproce şi a unui alt tip de relaţie şi l-am asigurat că eram de acord să cooperăm cu ei”. Subliniind faptul că aici consultanţii nu mai au nimic de făcut, Drăghici a criticat impertinenţa lor uimitoare, nemaiîntâlnită şi a explicat faptul că i-a prins când încercau să fure documente ale Ministerului Securității din 18 cazuri separate şi chiar au asasinat angajați ai Securității.

 

Moscova a reacționat imediat, mai întâi prin președintele KGB, Vladimir Semiceastny, ginerele lui Hrușciov, care s-a adresat omologului său, Alexandru Drăghici, exprimându-și dezaprobarea față de reacțiile antisovietice ale conducerii României. Ulterior, N.S. Hrușciov a scris scrisori personale conducătorilor celorlalte state socialiste prin care le-a cerut să îşi limiteze schimburile de informaţii cu românii, în special să nu transmită informații despre NATO, despre partidele social-democrate europene, despre China și despre partidele și conducerile pro-chineze din Iugoslavia și Albania.

 

În urma acestor măsuri, contactele dintre Securitate și celelalte servicii secrete din statele socialiste au rămas unele oficiale, dar neproductive din punct de vedere operativ. Aceasta era partea văzută și cunoscută de conducerea țării. Dar, în spatele părții oficiale, Alexandru Drăghici și Vladimir Semiciastny au semnat un acord secret de colaborare între cele două servicii secrete, în anul 1960, prin care își propuneau să colaboreze în toate situațiile pentru rezolvarea misiunilor operative, Securitatea angajându-se să sprijine și să acționeze în direcțiile stabilite de KGB. Acordul s-a încheiat pe zece ani și se reînnoia automat dacă nici una dintre părți nu îl denunța. Până în 1989, acest acord nu a fost denunțat de nici una dintre părți. Conducătorii României nu au avut cunoștință de acest acord secret. Ei luptau pe față să elimine rețelele și spionii sovietici, iar în spatele lor Securitatea avea canalele ei directe de comunicare și colaborare cu serviciile sovietice. Este de mirare cum nici unul dintre generalii care au avut cunoștință în perioada 1960-1989 de acest acord secret nu i-a informat pe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu despre existența lui și despre faptele de înaltă trădare pe care le comiteau conducătorii Securității. Este evident că aceștia nu ar fi fost iertați și foarte probabil acordul ar fi fost denunțat, întrucât încălca suveranitatea României la care și Dej și Ceaușescu au ținut foarte mult. Reamintesc că în anul 1968, când s-au anchetat și judecat abuzurile Securității, din perioada anterioară, un număr de 22 de ofițeri de securitate au fost condamnați la moarte și executați, pe lângă numeroase alte pedepse care s-au aplicat. A fost singura dată când Securitatea iudeo-sovietică a dat socoteală pentru acțiunile ei criminale.

 

Practic, Acordul secret KGB-Securitate din 1960 a statuat în continuare apartenența la KGB a Securității, așa cum a fost ea înființată în 1948. Securitatea a reprezentat ceea ce astăzi se numește în limbaj jurnalistic „statul paralel”, care s-a asociat în decembrie 1989 cu KGB și numeroase alte servicii secrete împotriva propriei conduceri a statului și a ridicat la conducerea țării un grup de complotiști și de puciști pregătiți și protejați cu mult timp înainte chiar de conducerea Securității și a încetat să mai protejeze cetățenii României și uriașa economie și bază materială a societății construită în jumătate de secol de muncă a poporului român. Prin toate aceste fapte, Securitatea s-a compromis instituțional iremediabil, așa încât chiar și ultimul ei șef, generalul-colonel Iulian Vlad avea să declare că „Securitatea nu poate fi reabilitată”.

 

La agenda paralelă a Securității față de factorii politici s-au referit mulți memorialiști, printre care și fostul general de informații militare, ministru de Externe al României și de două ori Președinte al Adunării Generale a ONU, Corneliu Mănescu, care a precizat că la nivel guvernamental existau înțelegeri între ministerele de Interne și Externe privind modul de cooperare în cadrul ambasadelor României din întreaga lume, pe care securiștii le încălcau mereu. Printre altele, ofițerii de securitate încercau să recruteze diplomații români fără știința și aprobarea șefilor acestora și să-i dirijeze în activități neraportate, altele decât cele trasate de Ministerul de Externe.

 

În acest mod de lucru, Securitatea, cu deosebire cea externă, a ajuns să încalce în mod repetat legile și Constituția României, fără știința conducătorilor țării. După ce la conducerea României a venit Nicolae Ceaușescu (1965), șefii Direcției Generale de Informații Externe din cadrul Consiliului Securității Statului, devenită Departamentul Securității Statului (1973), generalii Nicolae Doicaru și Mihai „Ion” Pacepa, amândoi agenți dovediți ai K.G.B., au acționat prin intermediul unui apropiat al Securității, consilierul lui Nicolae Ceaușescu pentru industrie, Gheorghe Oprea, ca să-l convingă pe Ceaușescu să accepte semnarea unui proiect de decret prezidențial secret prin care să se aprobe operațiunile ilegale ale Securității externe. Doicaru și Pacepa se temeau să nu afle Ceaușescu ce fac ei și să-i pedepsească crunt. Pacepa a destăinuit că el și Doicaru nu puteau dormi noaptea de frica faptelor săvârșite prin încălcarea legilor. Având un asemenea act normativ, șefii D.G.I.E. ar fi avut acoperire pentru operațiunile în cadrul cărora încălcau legislația.

 

Ceaușescu nu a fost de acord și a cerut respectarea legalității socialiste și în domeniul spionajului internațional. Dar statul paralel și-a făcut agenda în continuare prin încălcarea legilor și fără știința comandantului suprem Ceaușescu. Nereușind încercarea celor trei înalți demnitari, trădătorul Gheorghe Oprea s-a oferit în fața lui Doicaru și Pacepa să-l convingă pe Ceaușescu să decreteze secretizarea la maximum a activităților din DGIE, ca să scufunde mai în adâncuri ilegalitățile Securității externe. O prevedere a decretului secret de organizare a muncii în informațiile externe, asupra căreia Ceaușescu nu a fost atent, era aceea că întreaga activitate de control a legalității să fie asigurată de DGIE, deci, spionii se controlau singuri, adică ei se controlau pe ei! La luarea acestei hotărâri a contribuit și generalul Nicolae Andruța Ceaușescu, fratele conducătorului României. O eroare colosală, făcută în condițiile în care astăzi este știut că Nicolae Ceaușescu nu avea deloc încredere în Securitate, care era însă „un rău necesar”, de fapt era un serviciu indispensabil pentru orice regim.

 

Folosind terminologia de astăzi, de „stat paralel”, îl putem defini ca fiind Securitatea+înalți demnitari de partid asociați Securității și care acționau fără aprobarea conducătorului țării și a cadrului organizat legal de luare a deciziilor.

 

- Va urma -