Al Dogaru - GANDUL ZILEI - 1 iulie 2019

Al Dogaru

Gică Manole - Mihai Eminescu şi Basarabia (3)

Mihai Eminescu şi Basarabia (3)

Prof. dr. Gică Manole

26 Iunie 2019

„…Străinii sînt colonizaţi în Basarabia, de Rusia, de la 1812 încoace”

În „Timpul” din data de 22 februarie 1878 Eminescu publică un articol polemic la adresa altui articol apărut în gazeta rusească „Le Nord”, care justifică cu argumente false „cererea Rusiei”[1] de a i se retroceda Basarabia de către România. Articolul are ca pretext o scrisoare a unui „domn X din Bucureşti”[2] adresată directorului ziarului „Nordul”, „domn X” care era un spion al Rusiei la Bucureşti, după cum cred eu. Pentru început Eminescu inserează un fragment în limba franceză din ziarul „Nordul”, limbă în care, de altfel, era tipărită publicaţia de propagandă a Imperiului rus. Apoi, fără ocolişuri şi zorzoane, poetul naţional îi pune la punct pe spion şi pe autorul articolului din ziarul rusesc spunându-le franc că numele „Basarabia” e numele medieval „al Ţării Româneşti”[3], care vine de la dinastia românească „a Basarabilor”[4].

Eminescu oferă o lecţie de istorie gratuită propagandiştilor ruşi informându-i că „Mircea cel Bătrân, vestitul domn al Ţării Româneşti”[5], a luat parte la mari lupte cu turcii alături de alţi regi şi principi europeni, printre care şi „bătălia de la Nicopole”[6]. Mircea cel Bătrân a întins hotarele ţării sale până la Nistru. Deci de la numele său partea de pământ dintre Dunăre, Mare, Prut şi Nistru şi-a luat numele „de Basarabia”[7]. Aşadar, amintea apăsat poetul naţional, adevăratul stăpân al acestor pământuri „este Ţara Românească, Valachia Magna (subl. M. E.)” [8]. Din veacul al XIV-lea şi până la 1812, acest pământ a fost stăpânit de Ţara Moldovei şi nu de nişte „tătari pe care generali vestiţi… i-a cules de sub corturi”, „roiuri pe jumătate sălbatice, zice d. X”[9]. Românii şi astăzi, nota Mihai Eminescu, sunt „majoritatea absolută în Basarabia”, cu toate că Rusia „de la 1812 încoace”[10] a tot colonizat pe acest pământ „străini” [11].

La „1400-1500” [12] „tătarii d-lui X”[13] erau oştenii lui „Alexandru cel Bun”[14] care semna „o convenţie cu negustorii din Lemberg”[15]. Exportând mărfurile lor „spre părţile tătăreşti” negustorii din Lemberg vor plăti „la 12 cîntare în Suceava 1 rublă de argint, în Iaşi 30 de groşi, în Cetatea Albă (Ackermann) jum. rublă de argint, iar mergînd nu prin Cetatea Albă, ci prin Tighina, se va plăti aici Vama Cetăţii Albe” [16]. Aşadar, notează cu ironie zdrobitoare Mihai Eminescu, „Alexandru cel Bun era tătar” [17]! Mai departe, poetul naţional citează o relatare a unui prelat rusesc de la 1420, Zosima, care, călătorind „spre Locurile Sfinte prin Moldova”[18], a plătit vamă la trecerea peste Nistru „moldovenilor”[19]. La Cetatea Albă, la „gura Nistrului”[20], faţa bisericească a văzut că „stă un stîlp numit Fonar [fânariu], aici e şchelea pentru corăbii”[21]. Eminescu informează cititorii că mărturia lui Zosima a fost publicată la 1849, la Petersburg de istoricul rus „Saharov în Skazaniia ruskovo naroda (subl. M. E.)”[22]. Conchide, deci, Mihai Eminescu: „Cetatea Albă era deci… tătărască”[23]. Poetul naţional oferă cazul ambasadorului „regelui Franţei” de la anul 1421 „cavalerul Guillebert de Lannoy”[24] care, călătorind prin Moldova este prădat „lângă apa Nistrului” de hoţi. Se plânge domnului Alexandru cel Bun, care era şi „domn al Cetăţii Albe”[25] fiind foarte mulţumit că „hoţii prinşi au fost aduşi în lanţuri înaintea cavalerului şi i-au înapoiat banii”[26]. Iarăşi conchide cu amărăciune şi sarcasm Mihai Eminescu: „Deci toţi tătari sub corturi…”[27], „ciudaţi tătari”[28] adaugă ironic poetul naţional.

La 1475, „din porunca lui Ştefan cel Mare”[29] arhitectul grec Theodor zideşte în Cetatea Albă „un turn nou şi zid”[30] punând următoarea inscripţie: „Această cetate s-a zidit în zilele preaevlaviosului Domn Io Ştefan Voievod…”[31]. Şi încă o dată conchide poetul naţional: „Ştefan Vodă se ştie că-i tătar…”[32]. Acelaşi Ştefan Vodă „întăreşte prin hrisov lui Mihai Buzatul o moşie”[33], care va fi contrasemnat şi de „d-nia lor Gherman şi Oană pîrcălabi de Cetatea Albă, Ivaşcu şi Maxim, pîrcălabi de Chilia”[34]. „Boierii aceştia sînt tătari ca şi Ştefan Vodă”[35]. Oferă încă un exemplu istoric, anume un atlas geografic de la 1513, publicat de „Essler şi George Ubelin la Strassburg”[36] „în care toată Basarabia pînă la mare se vede ca făcînd parte din Moldova”[37]. „Dar Strassburg e în Tartaria”[38], iarăşi îi ironizează pe cei de la „Nordul” Mihai Eminescu.

Generalii vestiţi „ca Rumianţof şi Sumarov”[39] au luat Basarabia cu sabia „de la populaţii sălbatice care nu existau”[40]. Iată ce „meşteşug” au inventat domnii de la Nord: „a te bate cu inamici care nu existau”[41], iar de această bravură au fost în stare generali vestiţi ca cei doi citaţi mai sus „Ruminatof şi Sumarof”[42]. Eminescu încheie formidabilul său articol dând ca un exemplu din vremea sa privind adevăraţii stăpâni ai Basarabiei, anume: „D. Baron Stuart a iscălit convenţia reunită”[43] alături de un tătar, „căci Kogălniceanu al cărui bunic e cronicar moldovenesc, s-a sălbăticit în urmă şi a trebuit cules de sub corturi de vestiţii Rumianţof şi Sumarof, de lângă apa Cogâlnicului, care curge de-a lungul, prin mijlocul părţii de sud a Basarabiei”[44]. Numai că Rusia s-a dovedit cu totul imună la sarcasmul şi ironiile geniului tutelar al poporului român, ignorând dreptatea istorică.

„Însuşi numele „Basarabia” ţipă sub condeiele ruseşti”

La data de 1 martie 1878, Mihai Eminescu continuă să aducă noi argumente istorice infailibile în direcţia faptului că Basarabia dintotdeauna a aparţinut patrimoniului istoric al poporului român. Şi de această dată, poetul naţional scoate în evidenţă sofismele la care apelau ruşii pentru a reanexa sudul Basarabiei. Eminescu răspunde la două gazete ruseşti care ilustrau poziţia oficială a Rusiei, „Le Nord” şi „Viedomosti”[45]. Astfel, poetul naţional informează cititorii „Timpului” de faptul că cele două gazete ruseşti susţin că ruşii nu au anexat, la 1812, Basarabia „de la moldoveni, ci de la turci şi tătari”[46]. Şi nu printr-o acţiune diplomatică „ci cu sabia”[47]. De asemenea, la 1856, prin tratatul de pace de la Paris, Rusia a fost obligată să restituie sudul Basarabiei nu „adevăraţilor lor proprietari”[48] (adică tătarilor de sub corturi - n. ns.) „ci Moldovei”[49].

Tratatul de la Paris, susţineau publicaţiile ruseşti, nu mai are niciun sens, a devenit literă moartă. Moldova nu a fost implicată în vreun fel „la această cesiune”[50], iar Rusia a dat Basarabia Moldovei la 1856 doar „pentru că era cea mai apropiată vecină şi cel mai inofensiv stat”[51]. Dacă Moldova, la 1856, speculau gazetele ruseşti, Rusia nu-i ceda niciodată Basarabia. La asemenea alegaţii, toate neadevărate şi de rea-credinţă, Mihai Eminescu răspunde tranşant, „cu documente în mînă”[52]: „Însuşi numele „Basarabia” ţipă sub condeiele ruseşti”[53], deoarece Basarabia înseamnă ţara românilor, la fel cum Rusia „înseamnă ţara ruşilor”[54].

La „1370”[55] domnul românilor „Mircea I Basarab”[56], care se intitula „despotul Dobrogei, Domn al Siliştei şi al ţărilor tătăreşti”[57] împinse hotarele „pînă la Nistru de-a lungul ţărmului Mării Negre”[58]. Astfel, întărea Mihai Eminescu, pentru sfârşitul „veacului al patrusprezecelea”[59] stăpânirea românească asupra Basarabiei „e incontestabilă”[60]. La începutul secolului XV Basarabia a intrat în stăpânirea Moldovei, în baza unor dovezi istorice certe, înştiinţa poetul naţional cititorii. De-a lungul veacului XV „pîrcălabii Cetăţii Albe, a Chiliei şi a Hotinului”[61] au iscălit uricele domneşti „alături cu Domnii ţării”[62]. Este o certitudine istorică că Chilia, Hotinul, Cetatea Albă, temelia Basarabiei s-au aflat în „proprietatea Moldovei”[63].

În veacul XVI, Moldova intră „sub protecţia Porţii”[64] apoi are nenorocirea că „se stinge dinastia Dragoşizilor, cum o numeşte Dim. Cantemir”[65]. După „fiii lui Petru Rareş”[66], Moldova intră într-un „veac de tulburări”[67] fapt care a permis turcilor „să ia în posesie - nu în proprietate - Cetatea Albă şi Chilia”[68]. Apoi turcii îşi stabilesc „puncte de reazim în aceste două cetăţi”[69], pentru ca în veacul XVII îşi „creează un al treilea reazim”[70], ocupând Cetatea Hotinului. În „veacul al optsprezecelea, nefericitul Dimitrie Cantemir se aliază cu ruşii”[71], după care Turcia pierde încrederea „în Domnii pământeni şi trimite fanarioţi”[72]. Alianţa lui Dimitrie Cantemir cu Rusia a fost o nenorocire istorică majoră deoarece „ne-a făcut să pierdem Domnia, armata, dezvoltarea noastră intelectuală şi economică”[73]. Fără armată, românii, deşi n-au pierdut proprietatea asupra pământului, nu au mai avut „putere fizică”[74], iar fără domni pământeni şi-au pierdut „puterea morală”[75], primind lovituri grele de la Turcia.

La Passarowitz, Turcia declară Austriei „că nu poate ceda Moldova”[76] căci ţara era „închinată, şi nu supusă cu sabia”[77]. Mai târziu însă „mai tîrziu cedează Bucovina, iar în anul 1812 Basarabia”[78] nu prin luptă „cu sabia”[79], „ci prin fraudă”[80]. Când s-a cedat Bucovina „s-au cumpărat delegaţii turci şi un general rus”[81], iar când s-a pierdut Basarabia tot prin hoţie, căci „delegaţii Rusiei” primiseră ordin „să-ncheie pace cu orice preţ”[82] deoarece „intrase Napoleon I în Rusia”[83]. Moruzi, diplomatul Turciei fusese „cumpărat”[84] de ruşi care, pe lângă bani şi aur, l-au asigurat că-l vor pune domn în Moldova. La Bucureşti, în 1812, Moruzi n-a cedat toată Moldova Rusiei „că atunci n-ar fi avut unde domni”[85]: „cedă deci jumătatea ei dintre Prut şi Nistru”[86]. De asemenea, când s-a vândut Basarabia ruşilor, „o flotă engleză stătea în Bosfor şi sili pe sultan să încheie pacea de la Bucureşti”[87]. După ce sultanul „ridică mucul condeiului de pe tratat”[88], îl puse „pe o altă hîrtie: sentinţa la moarte a lui Moruzi”[89].

„…pretinsul paralelism între politică şi poezie…”

Şi articolul din 2 martie 1878, unul scurt, Eminescu îl consacră aceleiaşi gazete „Nordul” („Le Nord”) care apărea la Bruxelles, care primise o scrisoare din România de la un domn „Alecsandri”, care domn adresase o scrisoare „principelui Gorciacoff”[90] cu prilejul cererii Rusiei de reanexare a Basarabiei de către Rusia. „Le Nord” confundase pe autorul scrisorii „d. locotenent-colonel”[91] Alecsandri cu poetul Vasile Alecsandri, fapt care-i oferă prilejul poetului naţional să ironizeze gazeta rusească. „Le Nord”, deci, răspunsese poetului V. Alecsandri pe când autorul scrisorii fusese „Ioan Alecsandri, fratele poetului”[92].

Eminescu constată că „Le Nord” confundând „pe poet cu omul politic”[93] Ioan Alecsandri, îşi permisese să „dea lecţii poetului”[94], împărţindu-i „învăţăminte”[95]. Din răspunsul gazetei ruseşti către V. Alecsandri, Eminescu a înţeles că respectiva publicaţie considera poezia incongruentă cu domeniul politicii. Imediat, poetul naţional nu scapă prilejul de a nota cum că „pretinsul paralelism între politică şi poezie nu este exact”[96]: „Poeţi se găsesc foarte rar – politicieni cîtă frunză şi iarbă”[97]. Valoarea sau nonvaloarea unui om politic, postula Eminescu, ţin de împrejurări, „de mediul social, de constelaţia puterilor”[98]. Un om lipsit de orice calitate „poate fi un politician mare în împrejurări date”[99], pe când o mediocritate umană „nu va fi sub nici o împrejurare un poet mare”[100].

Un poet mare face o activitate „nobilă” în slujba omenirii, el se bucură „pe scara omenirii de un rang înnăscut atît de mare încît pe lângă dînsul mulţi dintre principii reali sînt numai nişte bieţi comedianţi”[101]. Politicienii practică „mizeria înjosirii şi meschinătăţii omeneşti”[102], având ca ţintă „răpirea prin putere şi amăgirea prin cuvînt”[103]. Se observă lesne că, sfârşitul articolului i-a oferit poetului naţional ocazia ideală de a sublinia pentru cititori abuzurile şi demagogia deşănţată practicate de politicienii liberali, care luaseră puterea în România de mai bine de doi ani.

„A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiei ruseşti”

În zilele de 3, 4, 7, 10 şi 14 martie 1878, poetul naţional publică în „Timpul” un studiu ştiinţific intitulat Basarabia, pe care gazetarul Eminescu l-a împărţit în şase părţi. Le vom analiza pe fiecare în parte, nu înainte de a constata că demersul jurnalistic, ştiinţific eminescian urmărea informarea opiniei publice asupra adevăratei istorii a acestei provincii româneşti. Cu ajutorul studiului, Mihai Eminescu scotea în evidenţă, o dată mai mult, nedreptatea strigătoare la cer pe care Rusia o comitea faţă de România, reanexând sudul Basarabiei. Prima parte a studiului poetul naţional l-a rezervat numelui şi întinderii Basarabiei (subl. M. E.).

Pentru început, Eminescu informează cititorii despre minciunile gazetelor ruseşti, şi întru sprijinirea opiniei sale aduce cele scrise de ziarele „Nordul” sau „Le Nord” şi „Viedomosti”, care tot repetau „cu stăruinţă că Basarabia” [104] fusese cucerită de ruşi „cu sabia de la tătari şi de la turci”[105]. Eminescu avea convingerea, în baza documentelor istorice, că din veacul XIV, nicio parte din Basarabia n-a fost „a turcilor sau tătarilor”[106]. Basarabia aparţinuse Ţării Moldovei, ca „stat constituit, neatîrnat”[107], deşi acest stat era „slăbit şi încălcat în posesiunile sale”[108] de Turcia. Deci, Moldova era proprietarul „locului” [100]. Deşi Moldova, domnii săi „ajunseseră atît de slabi încît dreptul nostru era dezbrăcat de putere şi nu putea să se apere, aceasta nu este o dovadă că Moldova a renunţat vreodată la dînsul”[110]. Un drept asupra unui pământ al unei ţări, postula axiomatic Mihai Eminescu, „nu se pierde decît prin învoirea formală de a-l pierde”[111]. O învoire pe care un stat o acceptă prin ameninţarea cu forţa, „cu de-a sila”[112], acceptată din „raţiuni de stat”[113], dacă nu este urmată de „o învoiere formală”[114] nu are valabilitate juridică. Un teritoriu, un pământ al unui stat, acel stat îl pierde „în momentul în care renunţăm la el”[115].

Mai departe, Eminescu nota că punctul lui de vedere nu era doar al lui „ci chiar al diplomaţiei ruseşti”[116] din ultimii 150 de ani: „De câte ori Rusia stipula ceva în favorul Principatelor în tratatele ei cu Turcia”[117] ea făcea trimitere obligatorie „la drepturile imprescritibile…, la capitulaţiile Principatelor”[118]. În momentul când generalul „Rumianţof” purta război în Ţările Române cu turcii „ştia… că locurile erau ale Moldovei”[119]. Ruşii când au ocupat principatele le-au ocupat militar, aveau o administraţie „trecătoare”[120], şi că de fiecare dată când se punea problema „unor chestiuni de proprietate, unde puterea juridică a statului se manifestă, statul moldovenesc hotăra pe acest pământ ocupat de turci”[121].

Până în secolul XVII şi începutul secolului XVIII când se ajunse „la slăbiciunea statelor noastre sub fanarioţi”[122], a cărei cauză de cădere e „tocmai Rusia”[123] şi alianţa „nefericitului Cantemir cu Petru cel Mare”[124] drepturile românilor asupra Basarabiei au fost indiscutabile, de neclintit. „Le Nord” minte cu neruşinare scriind că „acest petec de pământ”[125] fusese „locuit de tătari sub corturi”[126], şi că Basarabia datoreşte „scoaterea din întuneric unor generali „d’un renom populaire” (subl. M. Eminescu), cu Rumianţof şi Sumarow”. Numele de Basarabia, revine poetul naţional, este „un nume care ţipă sub condeiele ruseşti”[127]. E de ajuns să rosteşti numele de Basarabia, nota poetul naţional, şi deja protestezi „contra dominaţiei ruseşti”[128]. Numele de Basarab, accentua Eminescu, data din vechime, „cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc”[129].

Însuşi numele de Basarab, în sine, are, este o „istorie întreagă” [130]. Citează, apoi, întru dovedirea dreptăţii pe care o are, Cronica lui Fazel-Ullah, medicul hanului mongol „Mahmud Gazan Khan”[131], lucrare de la 1303, care, descriind marea invazie mongolă de la 1240-1241 „povesteşte următoarele: În primăvara anului 1240 principii mongoli trecură munţii Galiţiei, pentru a intra în ţara bulgarilor şi a ungurilor. Orda care merge spre dreapta, după ce a trecut ţara Aluta, îi ieşi înainte Bazaran-ban cu o armată, dar fu bătut. Cadan şi Buri au mers asupra saşilor şi i-au învins în trei bătălii. Bugek trecu din ţara saşilor, intrând în Kara-Ulaghi şi a bătut popoarele ulaghice”[132].

Aşadar, concluziona Eminescu, tătarii au bătut pe Kar-Ulaghi, „adică pe negri-valahi”[133], care aveau o armată condusă „de Basarab-han”. Citează, apoi, un alt izvor istoric, Analles Polonorum Vetustiores, care scria că la anul 1259, tătarii au înfrânt „pe basarabeni, pe titani, pe ruteni”[134]. Citează mai departe, o diplomă a regelui ungur Carol-Robert, de la 1332, în care povesteşte „bătaia ce o păţise de la Basarab, fiul lui Tugomir, în ţara noastră”[135]. Din „Tugomir”, Eminescu crede că „s-a născut Alexandru…, care a trăit pe la 1360; din Alexandru s-a născut Vladislav şi Radu Negru, din Radu Negru, Dan şi Mircea cel Mare (1418)”[136].

De la „Tugomir” la „Mircea cel Mare”, nota Eminescu, Ţara Românească cunoscuse cea mai mare întindere teritorială din istorie, „căci cuprindea Oltenia, Valahia Mare, ducatele Făgăraşului şi Amlaşului din Ardeal, mare parte a Bulgariei, Dobrogea cu cetatea Silistra, Chilia cu gurile Dunării şi ţările tătăreşti nenumite mai de aproape”[137]. La acea vreme, accentua Eminescu, „Valahia”[138] se numea în „documentele cele scrise latine”[139], în toate scrierile contemporane, „Basarabia”[140]. În aceeaşi vreme, a Basarabilor, Moldova „poseda teritoriul de la Hotin la Cetatea Albă”[141], căci la 1400, cavalerul francez Guillebert de Lannoy se întâlneşte cu Alexandru cel Bun la Cetatea Albă „oraş stăpânit de un pîrcălab moldovenesc”[142]. Aşadar, punea la colţ Eminescu cele două ziare ruseşti, însusăşi diplomaţia rusească recunoştea că „Basarabia era pământ românesc”[143], fapt pe care-l dovedise şi Miron Costin, cronicarul „şi mare logofăt în Moldova”[144] în versurile „dedicate regelui Poloniei”[145]. Eminescu făcea trimitere, desigur, la opera marelui cărturar român numită Poema polonă.

În trecut, întreba deloc retoric Eminescu, ce se numea şi „ce se numeşte astăzi Basarabia?”[146]. Nu întreaga ţară dintre Prut şi Nistru e Basarabia, ci această denumire e doar pentru „o fîţie spre sud, aşa cum ne-o arată Cantemir în Descriptio Moldoviae”[147]. Deci, stabilea adevărul istoric Eminescu, „cele patru ţinuturi: Bugeacul, Cetatea Albă, Chilia, Ismail” sunt Basarabia, „tot ce-i deasupra e Moldova curată, războtezată, de la 1812 încoace”[148]. Doar în ţinutul Bugeacului „au locuit tătari cu învoirea Domnilor Moldovei” [149], loc în care tătarii s-au bucurat „de oarecare privilegii, concese de proprietarul locului, care era statul Moldova”[150]. Într-o asemenea realitate istorică, de la 1400 la 1812, românii moldoveni au fost stăpânii acestui pământ, şi nu nişte tătari „de sub corturi” [151] cum scriu, minţind, ziariştii de la „Le Nord”[152] şi „Viedomosti”.

„Trei ţinuturi: Cetatea Albă, Tighina, Chilia, care erau echivalente cu tot restul Moldovei”

În partea a doua a studiului său intitulat „Basarabia”, Mihai Eminescu revine, sintetizează documentele istorice medievale, româneşti şi străine, care dovedesc că Basarabia a aparţinut dintotdeauna patrimoniului istoric naţional românesc.

Desigur, că poetul naţional foloseşte prilejul de a scoate în evidenţă minciunile scrise de cele două gazete ruseşti, faţă de care adoptă o poziţie de sarcasm şi ironie usturătoare. Eminescu reamintea cititorilor că „Le Nord” susţinea că Rusia cucerise Basarabia „de la nişte cîrduri care locuiau sub corturi şi erau pe jumătate sălbatice”[153], şi că la 1856, tratatul de la Paris n-a restituit Basarabia „posesorilor legitimi”[154], adică respectivelor „cîrduri”, ci Moldovei.

Faţă de neadevărurile scrise şi susţinute de „Le Nord”, Mihai Eminescu reaminteşte că „tătarii d-lui X” [155], care ar fi fost, la 1812, adevăraţi stăpâni ai Basarabiei, „erau cam ciudaţi în felul lor”[156]. Astfel, la 1407, la Suceava, domneşte Alexandru cel Bun, care, printr-un privilegiu dat negustorilor polonezi, hotărăşte „ce vămi au să plătească negustorii poloni la Tighina [Bender] şi la Cetatea Albă [Akkermann]”[157]. Apoi, la 1420, tot pe vremea lui Alexandru cel Bun, „ierodiaconul rus Zosima”[158], scria că la Cetatea Albă „voind să treacă Nistrul, a trebuit să plătească pentru trecătoare bir”[159]. Zosima stă două săptămâni la Cetatea Albă, după care pleacă „de la fînarul aşezat chiar la gura Nistrului pe o corabie, către Sfintele Locuri”[160].

La 1421, Ghillebert de Lannoy, „ambasadorul a doi regi apuseni”[161] stă, şi el, două săptămâni la Cetatea Albă, se întâlneşte cu domnul ţării, Alexandru cel Bun, iar, după ce face imprudenţa să se plimbe călare de-a lungul Nistrului, singur, este prădat de hoţi. Plângându-se domnului ţării, acesta dă porunci aspre şi-i prinde pe tâlhari „în câteva zile”[162], banii furaţi primindu-i pe „toţi înapoi”[163]. Aşa de bine era administrat statul Moldova la acea vreme, fapt care a stârnit mirarea, admiraţia cavalerului francez, „mirat de această justiţie expeditivă”[164]. Mai departe, Eminescu dă un exemplu din vremea lui Ştefan cel Mare, care, la 1475, „trimite la Cetatea Albă pe un arhitect grec, anume Teodor, ca să facă un turn nou şi un zid nou la întăriri”[165]. În hrisoavele domneşti „din acea vreme”[166], adică din veacul XV, alături de domnii Moldovei „vedem”[167] „iscăliţi deodată cu Domnul, regulat, pîrcălabii Chiliei, ai Cetăţii Albe şi ai Hotinului, care erau boieri mari…”[168]. Se vede, notează cu ironie poetul naţional, „că tătarii de sub corturi ai d-lui X aveau trecere pe atunci”[169].

Numai nume „ciudate”[170] aveau „acei boieri tătari”[171], continuă în batjocură Mihai Eminescu, desigur, la adresa „d-lui X” şi a gazetei „Le Nord”. Din hrisoave răsar nume precum „Manoil, Stanciu, Albul spătar, Ioan Băiceanu, Hodeo Creţul (corect: Hodco, aşa l-am găsit scris în D. R. H, A, vol. I - n.n.), Oanea Pîntece, Tudor Vascanu, Giurgea lui Gaură… tot nume tătăreşti, de boieri de-ai lui Alexandru Vodă”[172]. La Cetatea Albă, după privilegiul comercial de la 1407, negustorii poloni aduceau „postăv, vite albe, cai, peşte din Brăila”[173], şi duc, importau din marea cetate românească „stofe cusute cu fir de aur, stofe de mătase, vinuri din Grecia”[174]. Conchide, Mihai Eminescu: „Erau luxoşi tătarii din Basarabia!” [175].

Un alt exemplu istoric cu care Eminescu ilustrează studiul său este cel al celor „doi fii, Ştefan şi Ilie, care şi-au împărţit ţara în două”[176], după moartea tatălui lor, Alexandru cel Bun. În acest caz, poetul naţional citează cronicarul polonez Matei Strykowski, care, în cartea sa „tipărită întîi şi întîi la Koenigsberg la 1582”[177] notează „cum şi-au împărţit”[178] ţara Moldovei cei doi fii ai lui Alexandru cel Bun: „Ilie a luat regiunea Nistrului, Hotinul, Suceava, Iaşii, Tecuciul etc.” [179], „bietului Ştefan”[180] îi rămăseseră „trei ţinuturi: Cetatea Albă, Tighina şi Chilia, care erau echivalente cu tot restul Moldovei”[181]. Se vede, accentua Eminescu, că Ştefan „ştia importanţa acestui petec de pămînt, căci n-a cerut nici Iaşii, nici Suceava, ci s-a mulţumit cu aceşti tătari (subl. M. Eminescu) care locuiau sub corturi şi purtau stofe lucrate cu fir de aur şi mătăsuri, beau vinuri din Grecia şi stăteau în relaţii cu Genova şi cu Veneţia”[182].

Nici un document istoric nu pune sub semnul întrebării, „nu contestă proprietatea deplină şi netulburată a Moldovei asupra Basarabiei” [183]. Documentele istorice citate, nota Eminescu, din veacul al XV-lea sânt o realitate de necombătut, oameni şi cronici străini au vorbit, i-au cunoscut pe Alexandru cel Bun, Ilie, Ştefan, Ştefan cel Mare; despre toţi aceşti domni „nu se poate spune” [184] ca despre „Rurik şi Oleg”[185] „în care istoria e mit şi mitul istorie”[186]. Cu aceste documente istorice în mână „nici un soi de subtilitate diplomatică nu te scapă” [187], şi dacă susţii „poveşti şi drepturi închipuite” [188] cu tătari găsiţi sub corturi „protestează boierul Manoil, pîrcălab de Hotin, Stanciu de la Cetatea Albă şi-mpreună cu ei Tudor Vascanu, Ioan Băiceanu, Oane Pîntece, Albu Spătaru şi ceilalţi” [189].

Chiar şi „păgîn să fie omul” [190] şi în faţa adevărului „trebuie să zică: Adevărat, a Moldovei e Basarabia” [191]. De când există „români pe acest pămînt”[192], Basarabia este un pământ „de drept al nostru”[193], cu toate că „diplomaţii sînt isteţi întru prefacerea dreptăţii întru terfeloage fără valoare”[194]. Puterea, tăria unui popor, postula definitiv Mihai Eminescu, „a stat totdeauna în drept (subl. M. Eminescu) [195].” „Le Nord” ar vrea ca noi, românii, „să renunţăm la dreptul nostru de bunăvoie”[196] să tăcem „molcom”[197] şi să jucăm „după cum ni se cîntă” [198].

Oricât de slab ar fi un drept lipsit de arme „şi de putere”, el e tot mai tare „decît nedreptatea, tot mai tare decît neadevărul”[199]. Tătarii gazetei „Le Nord” „n-au trecere, ci sînt pure invenţii pentru a arunca cu praf Europei, neştiutoare de lucrurile noastre de la Dunăre”[200]. „Petecul acesta de pămînt”, cum îl numeşte Rusia, pe care ar vrea „să-l sacrificăm prieteniei noastre”[201]  cu ea, „nu are pentru noi nici un echivalent în lume”[202]. Pământul acesta înseamnă „misiunea noastră istorică”[203], tăria noastră. Când, la 1462, sultanul „Mohamet”[204] „intra în Ţara Românească contra lui Vlad Ţepeş voievod”[205], un ostaş sîrb ce se afla în oastea sultanului, „Constantin Mihailoviez de Ostraviţa”[206] îi spuse cuceritorului oraşului lui Constantin cum că „oricine s-ar război cu românii, chiar să-i învingă, numai pagubă are”[207]. Faptul s-ar datora, nota Eminescu, că „românii nu sînt popor cuceritor”[208] şi tocmai din acest motiv „apără ce-i al lor cu îndărătnicie”[209]. Înşişi turcii sfătuiau pe sultan „să nu facă război cu românii”[210], deoarece n-aduce nici un folos, „ci pier numai o mulţime de turci în zadar”[211]. Sultanul însă, le răspundea: „Pînă cînd românii stăpînesc Chilia şi Cetatea Albă (subl. M. Eminescu), iar ungurii Belgradul sîrbesc, pînă atunci nu vom putea birui pe creştini”[212].

Eminescu citează cartea unde a identificat spusele lui Mohamed al II-lea: „Sbior Pisarow Polschih, secţiunea a II-a, tom V, Warszawa, 1828”[213], fără, însă, a numi şi pagina. Concluzionează poetul naţional: „…sultanul Mohamet ştia bine că acest petec de pămînt (subl. M. Eminescu) nu-i de dispreţuit, şi dacă el zicea aceasta la 1460, de ce să n-o zicem noi la 1878?” [214]. Încheierea articolului stabileşte definitiv de ce două secole Rusia a tot stat cu ochii pe Basarabia: „Pe cîtă vreme Basarabia este în mîinile noastre, Rusia nu va putea cuceri Orientul”[215](subl. M. Eminescu).

Aranjament grafic - I.M.

------------------------------------

[1-15] Mihai Eminescu, Opere Politice, Ediţie integrală, alcătuită şi îngrijită de Cassian Maria Spiridon Iaşi, Editura Timpul, 2008, p.83.

[16-42] Ibidem, op. cit. p.84.

[43] Mihai Eminescu făcea trimitere la convenţia semnată la Bucureşti, la 4 aprilie 1477, între România şi Rusia, avându-i ca semnatari pe Mihail Kogălniceanu şi baronul Stuart. Convenţia prevedea acceptul României ca trupele ruseşti să tranziteze teritoriul său în drum spre Balcani. Rusia, prin aceeaşi convenţie diplomatică, îşi ia angajamentul că va respecta integritatea teritorială a României!

[44-75] Mihai Eminescu, Opere politice, ed. cit., p. 85.

[76-104] Ibidem, op. cit. p.86.

[105] Ibidem, op. cit. p. 86-87.

[106-110] Ibidem, op.cit. p.87.

[111-134] Ibidem. Eminescu are dreptate. Când un stat acceptă printr-un tratat cu un alt stat ca teritoriul său de patrimoniu istoric să rămână acelui stat, acel stat a renunţat definitiv la drepturile sale. Cazul cel mai nimerit este tratatul din 2 iulie 1997 dintre România şi Ucraina, prin care Herţa, insula Şerpilor şi nordul Bucovinei sunt abandonate definitiv Ucrainei de către odiosul preşedinte de atunci Emil Constantinescu.

[135-153] Ibidem, op. cit. p.88.

[154-191] Ibidem, op. cit. p.89.

[192-215] Ibidem, op. cit. p.90.

Teodor Palade - Antiromânismul autohton, un fenomen îngrijorător

Antiromânismul autohton, un fenomen îngrijorător

Teodor Palade

30 Iunie 2019

Mai ales în deceniile din urmă un curent contestatar şi demolator pare a se fi ridicat împotriva valorilor tradiţionale româneşti. Simţindu-i duhoarea, mai că-ţi vine să crezi că-i adevărată teoria conform căreia am fi nefericiţii posesori ai unei gene care ne îndeamnă să murdărim, să pătăm, să facem de ocară, să diastrugem chiar, tot ce avem valoros. Zicala cu capra vecinului, profund românească, ilustrează cum nu se poate mai bine această neonorantă trăsătură de caracter. Prin urmare nu este de mirare că azi, beneficiind şi de un substanţial „ajutor exterior dezinteresat”,  ne supra-specializăm în a pângări ce-i românesc. Şi, ca într-o absurdă lume a ilogicului, noi românii am ajuns principalul promotor al antiromânismului, al dezagregării spirituale a neamului.

Semnele alterării spiritului naţional? Nu contează trecutul, nu ne interesează prezentul, nu ne preocupă viitorul.

Nu ştiu dacă pe undeva prin lume se mai întâmplă ceva similar. Popoare cu o istorie mult mai scurtă şi mult mai săracă decât a noastră ridică monumente care să le jaloneze realizările, poleiesc cu aur faptele de eroism ale conaţionalilor, îşi onorează plini de respect  înaintaşii, le păstrează cu pioşenie amintirea şi îşi educă generaţiile ce vin în spiritul măreţiei naţionale. La noi aproape nu mai contează trecutul, nu ne interesează prezentul şi nu ne preocupă sub nicio formă viitorul. Aproape nimic din ceea ce merită respectat, din ceea ce ne reprezintă şi ne individualizează în lume, din ceea ce ar trebui să constituie un semn al mândriei naţionale, nu a scăpat furiei întinării. Eroii istoriei devenirii noastre, oamenii de cultură români pretutindeni respectaţi, poetul naţional, ortodoxia, armata ţării, marile edificii economice sau culturale, şcoala românească, muzica românească, primul şi singurul nostru cosmonaut, marii noştri sportivi, toate şi toţi au cunoscut batjocura unor minţi ieşite din matca normalului. Creiere lovite de boala profanării, manevrate de forţe dedicate distrugerii rădăcinilor neamului trăitor pe aceste meleaguri, contribuie nobosit la pângărire.

Atent ascunse ori acţionând deschis, forţe milităreşte organizate răspund unor strategii gândite pe termen lung de echipe special instruite, finanţate îndestulător. Rezultatele?  Sunt vizibile şi perfect previzibile. Metodele folosite, paşii de urmat, reacţiile la eventualele împotriviri, variantele de acţiune, au fost experimentate în multe alte „democraţii” de genul celei exportate în România. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Mai tot ce nouă, novici în arta manipulării, ni se pare iraţional şi absurd este de fapt perfect normal. Este, cu exactitate matematică, specificat în programele special elaborate  pentru România. Un exemplu?  Pare complet în afara normalităţii, dar la noi, fapt cert, demonstrabil oricând, antiromânismul este susţinut public, în mod cât se poate de oficial, de un aparat de mistificare românesc, organizat din timp şi uimitor de eficace… În acest context, nu pot decât să fiu de acord cu cele scrise de profesorul Ion Coja  într-un  articol mai vechi,  republicat în iulie 2018 sub titlul „Combaterea anti-românismului - menirea clasei politice din România…”:  „Anti-românismul a devenit un fenomen care produce politici şi strategii de stat. Grija cea mai mare trebuie arătată faţă de anti-românismul instituţionalizat, care generează strategii complexe, bine susţinute financiar şi logistic, menite să submineze interesele de orice fel ale românilor, ale statului român. În spatele acestor strategii se află grupuri de interese atât din interiorul Ţării, cât şi din afara României”

Antiromânismul drapat în drapelul naţional

Între valorile româneşti pângărite nu lipseşte, desigur, drapelul de stat, simbolul românismului. Poate sunt eu un ciudat, dar ori de câte ori văd câte un protestatar profesionist, român neaoş de altfel, care urlă lozinci stupide antiromâneşti în timp ce flutură ostentativ drapelul naţional, mă trec fiorii. Mi se pare că sunt martor la o blasfemie. Nu reuşesc să descopăr legătură între steag - icoana românismului -  şi pornirea evident antinaţională a individului. Am văzut, ca şi dumneavoastră, haidamaci înfăşuraţi în tricolor porniţi să distrugă tot ce le iese în cale, aruncând în forţele de ordine cu pietre smulse din caldarâm sau cu sticle incendiare. Cu ce scop, dacă nu pentru a-l discredita, este adus drapelul naţional în vâltoarea unor astfel de vandalisme? Tot cu drapelul în frunte, sub ochii noştri şi ai întregii lumi prin intermediul televiziunilor, hoarde sălbatice în care explodase adrenalina (sau prea acuta sete de bani) se chinuiau să spargă uşile Palatului Victoria ca să dea de pământ cu guvernul şi să incendieze clădirea simbol a executivului românesc. De ce, aici, steagul în numele căruia s-au jertfit eroii neamului?

Sub faldurile aceluiaşi steag agitat cu disperare, mii de cetăţeni români s-au adunat în stradă  şi au cerut guvernului să se lase înduplecat de pretenţiile absurde ale vreunui oarecare trimis de la Bruxelles sau Washington sosit aici să ne demonstreze cât de mici suntem noi şi cât de mare este el. Ce legătură are tricolorul fluturat obsesiv cu ţâfna olandezului, neamţului, franţuzului ori a americanului care se crede aterizat într-o ţară de idioţi, derapată, o ţară pe care trebuie s-o readucă el pe calea mulgerii mai lesnicioase?

Scăldat într-o mare de steaguri tricolore, într-o seară infamă, aflat în mijocul mulţimilor întărâtate, preşedintele ţării îndemna la răsturnarea ordinii de drept din România. De ce tu, alesul preşedinte al statului, simţi nevoia să stai la umbra steagului României când ataci ordinea de drept din ţară? În cele din urmă, flancat de drapeluri agitate cu disperare, preşedintele antioricenu-iserveşteinteresele, profitând şi de o imensă tragedie, a reuşit înlocuirea guvernului legitim cu „guvernul meu”. Un experiment nefericit ce s-a dovedit a fi un exemplu tipic de executiv antinaţional. Cum să califici antiromânismul evident al celui care ar trebui, alături de drapelul naţional, să fie însuşi simbolulul românismului? Cum ai putea să-i înţelegi pe românii aflaţi în foruri internaţionale, trimişi acolo pe banii românilor, care cer pedepsirea exemplară a propriei ţări şi votează ostentativ pentru aplicare de sancţiuni ţării care le este patrie? Este un alt fel de antiromânism drapat, inclusiv simbolic, în faldurile steagului naţional. Pare absurd. Pare ilogic într-o lume normală. Şi, totuşi, toate acestea se întâmplă!

Cum a fost posibil să se ajungă până aici?

Iată o întrebare pe care aproape nimeni nu şi-o mai pune. Ne-am învăţat să luăm lucrurile aşa cum sunt. E suficient ca de undeva, în surdină, să se audă cuvântul magic „europeism”, expresia  mobilizatoare „aliatul strategic american” sau denumirile „sfinte”: „Comisia Europeană” ori „Comisia de la Veneţia”, pentru ca orice urmă de neîncredere să dispară şi, ca hipnotizaţi, să fim convinşi că aşa trebuie să fie, că ceea ce se întâmplă este gândit de alţii spre binele nostru.

Degeaba oameni lucizi atrag atenţia. În zadar minţi luminate încearcă a ne deschide ochii. Inutil se străduiesc să ne convingă că în relaţiile interstatale nu există prietenie ci numai interese. Fără folos ne tot spun că cei care au distrus naţiuni pentru a-şi construi imperii nu îşi vor schimba obiceiurile. În van ne atenţionează că alianţele, de orice natură ar fi ele, sunt făcute de cei puternici pentru a le conduce ei şi nu pentru beneficiul celor mici şi slabi. Fără vreun rezultat concret se străduiesc să ne arate că de fapt suntem cuceriţi pas cu pas, treptat şi în totalitate, nu cu bombe şi mitraliere ci cu vorbe meşteşugite, promisiuni mincinoase şi că ne lăsăm amăgiţi ca triburile naive ale lumii noi cu mărgeluşe din sticlă colorată. Suntem de neclintit din starea nostră de apatie! „Etapele cuceririi au rămas aceleaşi de la strategii elenistici şi romani. În prima etapă se obţin complici cu ajutorul fascinaţiei ideologice. În a doua etapă sunt plătiţi să treacă la autodistrugere. În a treia etapă a haosului şi degradării agresorii se prezintă drept salvatori. În momentul de faţă, România e adusă la trecerea de la etapa a II-a a distrugerii din interior la etapa a III-a a salvării din exterior […] Se contează pe lipsa de energie a vârstnicilor, pe lipsa de moralitate a guvernanţilor şi pe lipsa de vigilenţă a tinerilor. Tinerii n-au vigilenţă pentru că la lipsa de informaţie s-a adăugat invitaţia la superficialitate şi juisare. Prăpăstiile au fund, dar iadul n-are terminare” scria în februarie 2011 Adrian Majuru în articolul “Absolutismul de clasă şi distrugerea României”.

Ce trebuie făcut, o întrebare fără răspuns?

Ar fi atâtea de făcut! În primul rând ar trebui să avem curajul de a pune în discuţie publică situaţia în care ne aflăm. Apoi, să identificăm cauzele , să scoatem la vedere vinovaţii risipiţi prin instituţii, O.N.G.-uri sau societăţile de acoperire (interne sau externe) de unde lucrează cu sârg şi să sistăm imediat orice finanţare a proiectelor cu caracter antinational… Dl. Ion Coja, în articolul nominalizat mai sus, propune trei direcţii de acţiune:

a) Informarea opiniei publice cu privire la activităţile anti-româneşti, subliniind deosebirea dintre atitudine anti-românească şi politică anti-românească;

b) Identificarea şi punerea în discuţie publică a cauzelor reale care determină politica antiromânească;

c) „Combaterea sistematică a anti-românismului, prin proiecte și programe ad hoc concepute, prin participarea clasei politice și a societații civile, va fi etapa finală, cu o durată greu de apreciat acum, dar a cărei demarare nu mai poate fi întârziată, măcar din partea noastră, a oamenilor « de bine », din afara clase politice.”

În opinia mea, problema nu este aceea că nu am şti ce este de făcut. Problema este că la nivel statal nu vrem să percepem adevărata dimensiune a fenomenului şi nu dorim să înţelegem gravitatea consecinţelor sale pe termen scurt şi în perspectivă. Adică ne aflăm exact în situaţia excelent ilustrată de cugetarea adânc filosofică a distinsului nostru preşedinte: „Nu ştiu şi nici nu mă interesează!”

De-ar ar fi să enunţ caracteristica esenţială a timpului acesta, aş spune că este lipsa de curaj politic. Din prea mult servilism sau pur şi simplu din laşitate, în politica românească nu există cineva care asumându-şi riscurile (pentru că nu suntem atât de naivi încât să credem că artizanii antiromânismului nu vor reacţiona) să ia taurul de coarne. Din nefericire, ca de cele mai multe ori în istoria noastră, clasa politică românească se dovedeşte mult prea superficială, mânată de interese obscure şi avidă de avantaje strict personale, lipsită complet de simţul răspunderii faţă de alegător şi aservită până în pânzele albe unor forte externe influente. Pentru politicianul român, antiromânismul nu contează fiindcă nu-i reduce din beneficiile personale imediate. 

Prin urmare, pentru politicianul de oricare nuanţă politică, combaterea antiromânismului autohton nu reprezintă o preocupare de primă necesitate. Pentru el, antiromânismul este doar o lozincă abstractă, operă a oponenţilor politici care, prin populism ieftin, încearcă să-i fure şansa păstrării sau câştigării puterii.

Prin urmare, sunt de acord cu dumneavoastră că titlul acestui capitol ar trebui schimbat. Întrebarea care rămâne fără răspuns este cine s-o facă?,  nu ce trebuie făcut?

Aranjament grafic - I.M.

Ion Măldărescu - „Bravos naţiune! Halal să-ţi fie!”

Telescopul Hubble - 2019

„Bravos naţiune! Halal să-ţi fie!”

Ion Măldărescu  30 Iunie 2019

Nici ortodoxe, nici catolice, nici măcar reformate, jongleriile referendumului iohannist şi ale balamucului europarlamentar din cireşarul lui 2019 au putut fi observate lejer chiar din spaţiul extraterestru prin Hubble Space Telescope (Telescopul spațial Hubble - prescurtat H.S.T.). Din 1990 - când a fost lansat - şi până azi, cu ajutorul H.S.T. s-au făcut numeroase şi importante descoperiri în astrofizică, dar pentru că celebra zicere a lui Stalin despre votul prostimii: „Nu contează cine votează, contează cine numără voturile!” s-a dovedit a fi caducă, în programul H.T.S. a fost introdusă o nouă aplicaţie cu ajutorul căreia limitele domeniilor de observare s-au extins. Neputând fi perturbate de turbulențe atmosferice, nici de softul Serviciului de Telecomunicaţii Speciale (S.T.S.), au putut fi observate şi înregistrate numeroase imagini electorale din spaţiul mioritic şi al emigraţiei din afara graniţerlor ţării, din care reiese foarte clar că U.D.M.R. a fost ajutat prin miracole să prindă tramvaiul iuropean.

Relevant, dar trecute la rubruca „ciocu’ mic”, la peste o lună de la comiterea faptei (încă nevalidată oficial), rezultatele referendumului şi ale alegerilor euro-parlamentare din colonia corporatistă numită încă România sunt încă viu discutate, controversate, blamate şi puse sub semnul ilegalităţii. Colac peste pupăză, nimeni nu poate da o explicaţie credibilă pentru „performanţa” U.D.M.R. de a obţine voturi în localităţile ţării unde nu trăiesc prea mulţi etnici maghiari. Printre imaginile înregistrate de H.T.S. sunt suficiente înregistrări din care specialiştii pot descifra că S.T.S. n-ar fi chiar străin de rezultatele „paranormale” ale organizaţiei neohorthyste din România. De fapt, stau şi mă întreb: ce treabă au maghiarii din România cu U.D.M.R.? Cu certitudine - şi trecerea timpului a demonstrat-o -  decenii de-a rândul, în România, românii şi ungurii au trăit fără să se învrăjbească. A fost nevoie de o diversiune numită „revoluţie” apoi de această „uniune culturală pe criterii etnice” cu caracter horthyst şi de un preşedinte iresponsabil, interesat doar un nou contract de chiriaş la Cotroceni, ca prostia şi vrajba să fie actualizate. Qui prodest? Cu certitudine, nu cetăţenilor României !

În aceste zile de vară „Căldură mare, monşer, căldură mare !” - vorba lui Nenea Iancu - a expirat şi mandatul mutului numit să tacă, aflat până mai zilele trecute la conducerea Instituţiei Avocatul Poporului (în fişa postului nu se precizează despre care popor ar fi vorba). Deşi puternic atenuate de către stratul de ozon al Pământului şi de spectrul ultraviolet, printre informațiile captate de H.S.T. referitoare la viitorul-actual mandat al conducerii Instituţiei Avocatului Poporului a scos la iveală numele avocatului Eckstein Kovacs Peter, fost membru al organizaţiei neohorthyste menţionate, demisionat la ordin pentru manifestările mult prea vizibile de extremism, autonomist teritorial pe criterii etnice şi separatism în favoarea Ungariei. Nu de alta, dar sărise calul şi nu dădea bine la imaginea prostituatei numite U.D.M.R., încă nu demult, aliată a P.S.D.-A.L.D.E, acum, divorţată şi sărită în cabina T.I.R.-ului opoziţiei. Prin Telescopul Hubble au fost vizibile şi alte nume, desigur, pentru decor, dar ca în toate poveştile cu balauri şi Babe-Cloanţe, surpriză: pe terenul de luptă a fost desantată o fostă şefă de trib la Fundaţia Sőrős România (vă spune ceva ?),  o fostă umblătoare pe la poarta Cotroceniului şi pe la diverse uşi mai mult sau mai puţin deschise, o dătătoare cu sârg cu bâta-n balta Parlamentului European, membră a unui partid de sorginte brătienească (doar cu numele) şi care, acum, când n-a mai prins trenul de Bruxelles, cineva, acolo sus, care-o iubeşte a salvat-o, înscăunând-o în fotoliul mutului plătit să tacă. Păi dacă - de ochii lumii - tot a fost să se „aleagă” între doi neromâni, poate că maghiarul ar fi fost mai potrivit. Măcar din punct de vedere al competenţei profesionale, că restul... A fost vorba, iarăşi, de „alegere” între două rele, doar aparent, pentru că în fapt, a fost numire cu adresă. În cazul lui, măcar ştiam cu cine avem de-a face, dar cu ea… nici ea nu ştie. Cu madama asta, doar „cel de sus” (nu Cel de Sus) va lua deciziile.

Fraţi români, întreb încă o dată, tot nedumerit: au emigrat toţi românii şi nu mai avem pe cine pune la conducerea înstituţiilor statului român? Preşedintele României, neromân, chiar anti-român declarat. Şeful unuia dintre principalele servicii speciale ale României, neromân. Şeful Consiliului Naţional (al cărei naţiuni? - n.a.) pentru Combaterea Discriminării, neromân. Şeful Institutului Naţional (al cărei naţiuni? - n.a.) pentru Studierea Holocaustului în România „Elie Wiesel” (nume de impostor - n.a.), neromân cu preocupări majore anti-valori-naţionale româneşti declarate şi, mai nou, pretendent la zona protejată a Muzeului Antipa. Acum, şeful Instituţiei Avocatului Poporului, neromân. Au murit românii ? Da, avem şi noi, românii, leprele noastre, şi nu puţine, cu atât mai mult, nu trebuie să acceptăm nemerniciile unor minoritari neloiali statului român şi nici pe cele ale „curcubelizaţilor” scoşi - cu sau fără ţoale - la circăraiele cu denumiri de parade. Facă-şi mendrele în intimitate, treba lor, dar eu, unul, nu „Accept” să-mi fie poluate vederea şi auzul cu anomaliile sodomo-gomoriştilor şi cu atât mai mult, să fie afectată major educaţia copiilor şi adolescenţilor.

Tinerii de azi nu au de unde să cunoască, iar la şcoală nu li se spune, însă cei care au parcurs acele vremuri vitrege, retrăiesc anii de groază şi restrişte ’40-’50, când ţara era condusă, demonizată şi jefuită de alogeni, când autenticele valori întelectuale ale naţiei au fost aruncate în închisori şi nimicite de către alogeni. Iată că „Istoria se răzbună, repetându-se!”. Pentru că sindromul îndobitocirii a contaminat naţia,  acum e mai rău ca atunci, aşa că nu ne rămâne decât să strigăm: „Bravos naţiune! Halal să-ţi fie! Să trăiască Republica! Vivat Principatele Unite!”

Grafica - I.M.

Miron Manega - Catedrala Mântuirii Neamului a fost ideea lui Eminescu

Catedrala Mântuirii Neamului a fost ideea lui Eminescu

Indiferent de poziționarea fiecăruia dintre noi în privința „demonizatei” Catedrale a Mântuirii Neamului, aceasta a fost un deziderat istoric care niciodată, până acum, nu a putut fi împlinit. Iar cel care a avut ideea ridicării unui astfel de edificiu a fost chiar Mihai Eminescu.

Cel care a semnalat prioritatea istorică a lui Eminescu în formularea ideii acestui proiect a fost Ioan Slavici, în 1924, într-o relatare apărută în revista „Arhitectura”: „Când a sosit la Bucureşti vestea că Curcanii noştri au cucerit reduta Griviţa, Eminescu şi eu am chibzuit să publicăm în Timpul un articol, în care arătam că Ştefan-Vodă cel Mare, de fiecare victorie câştigată pe câmpul de război, zidea întru mărirea lui Dumnezeu câte o mănăstire, şi stăruiam ca românii din zilele noastre să ridice şi ei o catedrală la Bucureşti, unde nu e nici o biserică mai încăpătoare, în care mulţi creştini să se roage împreună pentru binele obştesc". Deci acesta era contextul și sensul pe care Eminescu îl atribuia unui asemenea proiect.

http://www.certitudinea.ro/fisiere/image/Catedrala3.jpg http://www.certitudinea.ro/fisiere/image/Emin-ed1.jpg

Dar n-a fost doar atât. Într-un interviu publicat în ianuarie 2010, în ziarul „LUMINA”, academicianul Tudor Nedelcea vorbește mai pe larg despre această idee și despre momentul în care marele poet și jurnalist a folosit expresia ca atare (Catedrala Mântuirii Neamului). Era în 1881, când în spațiul public se iscase o dezbatere privind înființarea unei mitropolii catolice la Bucureşti și ridicarea unui edificiu monumental pe măsură. Propunerea venise din partea cercurilor austro-ungare şi maghiare, care încercau să speculeze faptul că regele Carol I era de religie catolică.

Eminescu a fost primul din România care a luat atitudine împotriva acestei pledoarii, publicând în ziarul „Timpul“ şi câte trei articole pe număr, prin care arăta parlamentarilor că nu este normal ca în capitala unei țări ortodoxe să se ridice o catedrală catolică, atâta timp cât nu există una ortodoxă. El a demonstrat atunci - sublinia academicianul Tudor Nelcea - că cel care urma să fie numit în scaunul acestei mitropolii catolice, contele Peoli, era de fapt spion. Iar faptul că Vaticanul l-a retras pe acest monsenior a arătat că argumentarea sa era întru totul justificată. De asemenea, Eminescu l-a somat public pe regele Carol I să aleagă între a fi de partea religiei supuşilor săi sau de partea religiei familiei sale. În cele din urmă, regele Carol nu a aprobat înfiinţarea acelei catedrale. În această situaţie, Eminescu a venit cu ideea înfiinţării unei Catedrale a Mântuirii Neamului, propunând și sursa de finanțare: Loteria Națională.

Ideea nu a căpătat rădăcini. Proiectul a fost reluat și dezvoltat de Patriarhul Miron Cristea, dar nici în timpul lui nu s-a putut demara, iminența celui de-al doilea război impunând alte priorități. A urmat regimul comunist, când nici nu se putea pune problema. După 1990, Patriarhul Teoctist a reluat ideea, dar moartea sa intempestivă a blocat din nou demararea proiectului. Acesta a fost materializat, în forma şi cu logistica pe care le știm, de Patriarhul Daniel.

Din păcate la ceremonialul de sfințire a Catedralei Mântuirii Neamului, în toată acea aglomerație festivă, organizatori și vorbitori, mireni și clerici, au uitat să menționeze acest fapt extrem de important, că IDEEA ACESTUI PROIECT MĂREȚ I-A APARȚINUT LUI MIHAI EMINESCU! Păcat! Sau rușine!

Miron Manega

Journal of Modern Education Review - INVITATION

Dear Ben Todică,

This is Journal of Modern Education Review (ISSN 2155-7993), a professional journal published worldwide by Academic Star Publishing Company, New York, NY, USA.                        

We have learned your paper "

The Human Being – the Romanian "

 at

The 42nd Congress of the American Romanian Academy of Arts and Sciences 2018. We are very interested to publish your latest paper in the Journal of Modern Education Review. If you have the idea of making our journal a vehicle for your research interests, please send English version of your unpublished paper in MS word format to us through this email attachment or our online submission system. All your original and unpublished papers are welcome. 

Hope to keep in touch by email and publish some papers or books from you and your friends in USA. As an American academic publishing group, we wish to become your friends if necessary. We also want to invite some people to be our reviewers or become our editorial board members. If you are interested in our journal, you can send your CV to us. Expect to get your reply soon. 

Best regards,

Windy

Journal of Modern Education Review
Academic Star Publishing Company, http://www.academicstar.us

jmer@academicstar.us, teaching@academicstar.us

1820 Avenue M Suite #1068, Brooklyn, NY 11230

Tel: 347-566-2153, Fax: 646-619-4168

                                                                                                                                                       Call for Paper 
Description 
Journal of Modern Education Review (ISSN 2155-7993) is an international, professional, and peer reviewed journal, monthly published in English by Academic Star Publishing Company, USA. It is a scholarly journal of opinion and research in education. Its mission is to provide an interdisciplinary forum for discussion and debate about education's most vital issues. It covers a wide range of topics of current concern in education. Each issue of it will contain a variety of articles, essays, and book reviews. We are interested in receiving well-written and timely papers from individuals for possible publication. The focus of the publication is original completed research that has application to academicians, researchers, policymakers, administrators, and teachers within the broad areas of education.

We would welcome manuscripts on (but not limited to):
＊cultural and linguistic continuity and change;
＊ethnicity, class, gender and diversity in education;
＊systems and infrastructure development;
＊cultures and discourses of educational organizations;
＊educational policy responses;
＊migrant and indigenous education;
＊historical and current educational relationships between Asian and Pacific countries and systems;
＊relationships with the educational ideas and systems of the "North" and "West";
＊the impacts of new communication media and technologies, new and hybrid cultural forms and practices, and globalised economies on education;
＊science education;
＊technology education;
＊engineering education;
＊education technology;
＊other topics related to education.

Information for Authors 
1. The manuscript should be original, and has not been published previously. Do not submit material that is currently being considered by another journal.
2. The manuscript should be in MS Word format, submitted as an email attachment to our email box.
3. Manuscripts may be 3000-12000 words or longer if approved by the editor,including an abstract, texts, tables, footnotes, appendixes, and references. The title should be on page 1 and not exceed 15 words, and should be followed by an abstract of 100-200 words. 3-5 keywords or key phrases are required.
4. The title of the paper should be on the cover sheet as well as the top of the first page of text. Author names and affiliations should be on the cover sheet only.
5. Authors of the articles being accepted are required to sign the Transfer of Copyright Agreement form.
6. Authors will receive 2 hard copies of the journal within their papers.
7. It is not our policy to pay authors. As usual, if the paper is accepted by our journal, the author should pay some processing fee to us.

Peer Review Policy 
Journal of Modern Education Review is a refereed journal. All research articles in this journal undergo rigorous peer review, based on initial editor screening and anonymised refereeing by at least two anonymous referees.

Editorial Procedures 
All papers considered appropriate for this journal are reviewed anonymously by at least two outside reviewers. The review process usually takes 4-6 weeks. Papers are accepted for publication subject to no substantive,stylistic editing. The Editor reserves the right to make any necessary changes in the papers, or request the author to do so, or reject the paper submitted. A copy of the edited paper along with the first proofs will be sent to the author for proofreading. They should be corrected and returned to the Editor within seven days. Once the final version of the paper has been accepted, authors are requested not to make further changes to the text.

Submission of Manuscript 
All manuscripts submitted will be considered for publication. Manuscripts should be sent online http://www.academicstar.us/onlineupload.asp  or as an email attachment to: education@academicstar.us, betty@academicstar.us, 

Journal of Modern Education Review

ADRIAN MUNTEANU - trainer in Taberele Coolturale BookLand / 2 IUL 2019 (Moieciu de Sus) + Artmark

Tabăra Coolturală a luat naștere din sufletul Asociatiei BookLand, din atenția deosebită față de educația copiilor nostri, din dorinta de a ne manifesta alaturi si pentru copii intr-un proiect cultural de amploare, unic in Romania! Tabara Coolturala BookLand imbina emotiile taberelor de odinioara cu “must”-ul contemporan. Printr-un mix echilibrat de activitati culturale, cognitive si distractive – workshop-uri de literatura, teatru, muzica, dans, psihologie practica, atreprenoriat, oratorie dar si sesiuni de calarie, inot, fotbal, tiroliana, drumetii si treasure hunting, concurs foto, jocuri in echipa, teatru interactiv, karaoke si disco – tabara Coolturala BookLand pune accent pe dezvoltarea personala, sanatatea fizica si mentala a copiilor. Cu ajutorul zecilor de invitati din randul actorilor, scriitorilor, artistilor si antreprenorilor, tinerii primesc inspiratia necesara pentru a-si descoperi adevaratul potential.

Prima tabără se organizează la Moieciu de Sus, județul Brașov / Centrul de Tineret Respiro 2*

între 30 Iun - 7 Iulie  (2 grupe, 6 – 14 & 15 - 18 ani) /

Poetul Adrian Munteanu se întâlnește cu copiii și tinerii celor două grupe în două întâlniri separate, potrivit vârstei participanților, marți, 2 iulie, începând cu ora 16.

El le va vorbi despre poezia sa dedicată copiilor(grupa 6-14 ani) și despre sonetele sale( grupa 15-18 ani) și va susține minirecitaluri poetice sub genericul POEZIE ȘI INTERPRETARE,

Este o modalitate superioară de prezentare a poeziei care este ridicată la rang de spectacol, renunțându-se la citirea anostă, inexpresivă de pe o foaie de hârtie și asigurând receptarea ei integrală, cu o implicare a tuturor celor prezenți, autor-interpret și spectatori, în recunoașterea emoției și trăirilor specifice rafinatului discurs poetic.

George Anca - MACAROANE ALBASTRE

MACAROANE ALBASTRE

Iosif Vatopedinul – Octavian Soviani – Francois de Malherbe – Arthur Rimbaud – Irina Lucia Mihalca  - Ioan Emil Hapca – Corina Dașoveanu – George Anca – Clara Aruștei – Gabriela Melinescu -Constantim Zchifirneț – Moș Nelutzu G – Radu Sergiu Ruba – Marius Cosneanu

Lepadarea lui Petru

Lepadarea lui Petru talcuita de parintele Iosif Vatopedinul

Subiectul lepădării lui Petru, după cuvântul Părinților, este iconomie. Pentru că nu era cu putință ca Petru, care, în tot răstimpul cât a fost cu Hristos, a arătat atâta râvnă și atâta smerenie, să cadă într-o greșeală atât de mare, să se lepede de trei ori de Stăpânul Hristos. Acest fapt nu are nici o rațiune. Aduceți-vă aminte de mărturisirea lui Petru! Când Iisus i-a întrebat pe ucenici: ”Voi cine ziceți că sunt?”, Petru a mărturisit și a zis: ”Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”. Și Iisus al nostru s-a întors și a zis: ”Fericit ești, Simone, fiul lui Iona, că nu trup și sânge ți-au descoperit ție aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri. Și Eu îți zic ție că tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16:16-18).

Petru era din fire foarte râvnitor și neînduplecat. În atotînțelepciunea Lui, după mărturisirea lui fierbinte, Dumnezeu l-a așezat ca temelie a Bisericii. Dar pentru că Biserica îmbrățișează întreaga fire umană, toate caracterele, nu doar pe râvnitori și pe puternici, ci și pe cei slabi și neputincioși, a îngăduit Domnul tripla lepădare a lui Petru. Pentru că, să nu uităm: cei mai mulți oameni sunt slabi și neputincioși. Nici măcar 5% nu sunt oameni cu caractere puternice, care L-au iubit pe Dumnezeu total și care în elanul dragostei lor au arătat lepădare de sine. Așadar, pentru restul, care sunt neputincioși, s-a făcut iconomie. Petru însă, ca unul ce era râvnitor și puternic și nu putea să înțeleagă ce este îngăduința față de celălalt, nu ar fi ajuns altfel să înțeleagă ce înseamnă să fii neputincios.

Prin urmare, Dumnezeu face o iconomie și îngăduie ca Petru să se lepede de El. Apoi tot El îl vindecă. Se apropie de el și îi spune: ”Petre, Mă iubești? Petre, mă iubești?”. Petru s-a întristat, nu înțelegea acest lucru. Dar cele trei întrebări au fost puse spre tămăduirea celor trei lepădări.

Prin tripla mărturisire, Petru s-a eliberat de vinovăție. A învățat însă din experiență că până și cei râvnitori au nevoie de îngăduință.

Același lucru face Dumnezeu și cu Apostolul Pavel. Pentru că urma să devină coloana vertebrală a Bisericii, a îngăduit ca la început să fie prigonitor, dușman, iar apoi îl ia Domnul și Pavel, cu adânc simțământ de smerenie, spune: ”nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu” (I Cor 15:9). Am însă o circumstanță atenuantă, anume că ”am lucrat din neștiință” ( I Timotei 1:13).

Vedeți cu câtă atotînțelepciune iconomisește Dumnezeu, ca să ne dea și nouă o mângâiere. Pentru că acești corifei, dacă ar fi intrat cu puterea elanului lor în Biserică, de unde ar fi știut că noi, neputincioșii, nu putem acum să ținem după ei? În acest chip se pogoară dumnezeiasca bunătate către neputințele oamenilor, ca să putem și noi să ajungem la aceasta. Se pogoară Dumnezeu, ca să ne ridicăm noi.

Iosif Vatopedinul

Lepadarea lui Petru talcuita de Sfantul Ioan Gura de Aur

„…Dar Petru, răspunzând, a zis: „Chiar dacă toţi se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti“.

Ce spui, Petre? Profetul a spus că se vor risipi oile, Hristos a întărit cele spuse şi tu spui: „Nu!” Nu-ţi sînt de ajuns cuvintele dinainte, prin care Hristos ţi-a închis gura, atunci cînd ai spus: „Milostiv fii Ţie, Doamne! (Matei 16, 22)”.

Nu, lui Petru nu i-au fost de ajuns. Şi de aceea Domnul îl lasă să cadă, pentru ca să-l înveţe şi prin aceasta să asculte totdeauna de ce spune Hristos şi să ajungă la încredinţarea că este mai vrednică de credinţă hotărîrea lui Hristos decît propriul lui cuget. Ceilalţi ucenici, la rîndul lor, nu puţin au cîştigat de pe urma lepădării lui Petru; şi-au dat seama de slăbiciunea firii omeneşti şi de adevărul lui Dumnezeu. Cînd Hristos prezice ceva, nu trebuie să o faci pe deşteptul şi nici să te arăţi mai grozav decît majoritatea oamenilor, că spune Pavel: „ Vei avea laudă faţă de tine însuti şi nu faţă de altul” (Gal. 6, 4).

Petru ar fi trebuit să se roage şi să spună: „Ajută-ne, Doamne, ajută-ne nouă ca să nu ne despărţim de Tine!” Dar nu; el se încrede în sine şi spune: „Chiar dacă toţi se vor sminti întru Tine, eu niciodată”. „Chiar dacă Te vor părăsi toţi, spune Petru, eu nu Te voi părăsi!“

A ajuns încetul cu încetul încrezut. Hristos deci voind să-l smerească, a îngăduit să se lepede de El. Pentru că Petru nu L-a ascultat nici pe El, nici pe profet – că Domnul de aceea a adus mărturia profetului, ca să nu I se împotrivească nimeni – deci, pentru că Petru nu I-a ascultat cuvintele, îl învaţă cu faptele. Că pentru aceasta a îngăduit să se lepede, ca prin lepădarea de Hristos să se îndrepte, ascultă ce-i spune Domnul: „Iar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta” (Luca 22, 32). A spus aceste cuvinte voind să-l mustre cu asprime, ca să-i arate că păcatul lui este mai greu decît celelalte păcate şi că are nevoie de mai mult ajutor. Două păcate săvîrşise Petru prin spusele sale: unul, că se împotrivise cuvintelor Domnului; altul, că se credea mai mare decît ceilalţi ucenici; dar, mai bine spus, mai săvîrşise şi un al treilea, că şi-a atribuit lui totul. Pentru a-l vindeca de aceste păcate, Hristos a îngăduit deci ca Petru să cadă. De aceea Hristos, lăsînd la o parte pe ceilalţi ucenici, Se adresează lui Petru şi-i spune: „Simone, Simone, iată satana a cerut ca să vă cearnă ca griul” (Luca 22, 31), adică să vă tulbure, să vă zăpăcească, să vă ispitească; „dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta“.

– Dar dacă a cerut să-i cearnă pe toţi, pentru ce Hristos n-a spus:

„M-am rugat pentru toţi“?

– Negreşit pentru pricina pe care am spus-o mai înainte. Domnul i Se adresează numai lui Petru ca să-l mustre şi să-i arate că păcatul lui era mai greu decît celelalte păcate.

– Dar pentru ce Hristos n-a spus: „Eu n-am îngăduit“, ci: „M-am rugat”?

– Mergînd la patimă, Hristos foloseşte cuvinte smerite, ca să-Şi vădească firea Sa omenească. Cum ar fi avut nevoie să Se roage ca să întărească sufletul unui om care se clătina, El Care a zidit Biserica pe mărturisirea lui Petru şi aşa a întărit-o încît să nu fie biruită de mii şi mii de primejdii şi de morţi, El, Care a dat lui Petru cheile împărăţiei cerurilor şi l-a făcut domn peste o atît de mare putere, El, Care n-a avut nevoie de rugăciune pentru a-i da lui Petru acestea? Cînd i-a dat lui Petru puterea, Hristos n-a spus: „M-am rugat”, ci a spus cu autoritate: „Voi zidi Biserica Mea şi-ţi voi da ţie cheile cerurilor“.

– Dar pentru ce n-a grăit şi acum tot aşa?

– Şi pentru pricina pe care am spus-o şi pentru slăbiciunea ucenicilor. Că ei n-aveau despre Domnul părerea ce I se cuvenea.

– Dar cum s-a făcut că Petru s-a lepădat de Domnul cu toate că Domnul S-a rugat pentru el?

– Domnul nu S-a rugat ca să nu se lepede, ci ca să nu piară credinţa lui, ca să nu piară desăvîrşit. Acesta a fost un semn al purtării de grijă a Domnului pentru Petru. Frica a alungat totul din sufletul lui; frica lui a fost nemăsurată, pentru că Dumnezeu l-a lipsit cu totul de ajutorul Lui. Şi l-a lipsit cu totul pentru că era cu totul mare în sufletul lui păcatul îngîmfării şi al împotrivirii. Deci, ca să stîrpească din rădăcină aceste păcate, Hristos a lăsat ca Petru să fie cuprins de un mare zbucium sufletesc.

Că păcatele acestea erau adînc înfipte în sufletul lui Petru se vede de acolo că nu s-a mulţumit numai cu ce a spus mai înainte, împotrivindu-se şi profetului şi lui Hristos, ci şi mai apoi, după ce Hristos i-a spus:

„Amin grăiesc ţie, că în această noapte, înainte de a cînta cocoşul, te vei lepăda de trei ori de Mine“,

Petru a zis:

„Chiar dacă ar trebui să mor împreună cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine“.

Evanghelistul Luca aminteşte că Hristos cu cît oprea mai mult, cu atît Petru se împotrivea mai tare (Luca 22, 34). Ce înseamnă asta, Petre? Cînd Domnul a spus: „Unul din voi Mă va vinde“, te temeai să nu fii tu cumva vînzătorul şi ai silit pe ucenicul pe care-l iubea Iisus să-L întrebe (In, 13, 22-24), deşi nu te ştiai cu nimic pe cuget, acum însă te împotriveşti cînd Hristos strigă şi vorbeşte destul de desluşit că „toţi vă veţi sminti“? Şi nu te împotriveşti numai o dată, ci chiar de două ori şi de mai multe ori. Tot aşa spune şi Luca.

– Dar din ce pricină a făcut Petru lucrul acesta?

– Din dragostea lui mare, din marea lui bucurie de a fi cu Hristos. Cînd Petru s-a văzut scăpat din neliniştea din timpul vînzârii, cînd a văzut cine era vînzătorul, a căpătat curaj, a grăit şi s-a socotit mai mare şi mai tare decît ceilalţi ucenici, zicînd: „Chiar dacă toţi se vor sminti, eu nu mă voi sminti“. Cuvintele acestea sînt cuvinte de om ambiţios. De altfel chiar în timpul cinei apostolii se întrebau cine este mai mare între ei (Luca 22, 24). Atît de mult îi tulbura păcatul acesta. Da, Hristos l-a împiedicat pe Petru să fie ambiţios, dar nici într-un caz nu l-a împins să se lepede de El – Doamne fereşte! -, ci l-a lăsat lipsit de ajutorul Lui şi i-a vădit firea lui omenească. Uită-te însă cît de smerit este mai tîrziu! După înviere, cînd Petru a întrebat: „Dar cu acesta ce va fi?” (In 21, 21), Hristos i-a închis gura şi Petru n-a mai îndrăznit să I se împotrivească aşa cum a făcut acum, ci a tăcut. Iarăşi la înălţarea Domnului, cînd a auzit: „Nu este vouă a şti anii sau vremurile “(Fapte 1, 7), Petru tace din nou şi nu I se împotriveşte. Mai tîrziu, cînd era pe acoperiş, cînd a văzut pînza şi a auzit vocea spunîndu-i: „Ceea ce Dumnezeu a curăţit, tu nu spurca” (Fapte 10, 15), Petru stă liniştit şi nu cere lămuriri, deşi nu ştia bine ce înţeles au cuvintele acelea.

Toate acele păcate – îngîmfarea, duhul de împotrivire şi ambiţia – au lucrat căderea lui Petru. Înainte de cădere îşi atribuia luişi totul şi zicea: „Chiar de se vor sminti toţi, eu nu mă voi sminti“; şi: „Chiar de ar trebui să mor, eu nu mă voi lepăda de Tine“, cînd ar fi trebuit să spună: „Dacă mă voi bucura de ajutorul Tău“. Mai tîrziu nu mai grăieşte aşa, ci cu totul dimpotrivă: „Ce vă uitaţi la noi, ca şi cum cu puterea sau cu evlavia noastră l-am făcut pe acesta să umble?” (Fapte 3, 12).

Din toate aceste fapte scoatem o mare învăţătură: strădania omului nu e îndestulătoare, dacă omul nu se bucură de ajutorul cel de sus; şi iarăşi: nu cîştigăm nimic de pe urma ajutorului de sus dacă nu ne străduim. Şi una şi alta o arată Iuda şi Petru. Iuda s-a bucurat de mult ajutor, dar nu i-a folosit, pentru că n-a voit şi nici nu şi-a adus partea lui de strădanie; Petru s-a străduit, dar a căzut, pentru că nu s-a bucurat de nici un ajutor de sus. Din acestea două se împleteşte virtutea: din ajutorul cel de sus şi din strădania noastră. De aceea, vă rog, nici să nu dormiţi, lăsînd totul pe seama lui Dumnezeu, dar nici, străduindu-vă şi muncind, să socotiţi că toate faptele voastre se datoresc numai ostenelilor voastre. Dumnezeu nu vrea să fim nepăsători; de aceea nu face El totul; dar nici nu vrea să fim îngîmfaţi; de aceea n-a lăsat totul în puterea noastră, ci, înlăturînd ce este vătămător şi dintr-o parte şi din alta, ne-a lăsat ce ne este de folos. Aceasta este pricina că a lăsat pe verhovnicul apostolilor să cadă, smerindu-l; şi aşa l-a îmboldit spre mai mare dragoste. „Că celui ce i s-a iertat mai mult, va iubi mai mult (Luca 7, 47)”.

Sfantul Ioan Gura de Aur

Lepădarea lui Petru in Sinaxarul lunii iunie

Iisus a fost arestat şi legat. Mai întâi a fost dus la Ana; căci acela era socrul lui Caiafa, care era marele preot în acel an. Iar Simon-Petru şi Evanghelistul Ioan Îl urmau pe Iisus. Fiindcă Ioan era cunoscut de marele preot, a intrat în curte. Dar Petru a rămas afară, în faţa uşii. Apoi, Ioan a venit şi a vorbit cu portăreasa ca să-l lase şi pe Petru săintre. „Slujnica portăreasă i-a zis lui Petru: «Nu cumva eşti şi tu dintre ucenicii Omului acestuia?» Acela a zis:«Nu sunt». Iar slugile şi slujitorii făcuseră foc, şi stăteau şi se încălzeau, că era frig, şi era cu ei şi Petru, stând şi încălzindu-se. Deci arhiereul L-a întrebat pe Iisus despre ucenicii Lui şi despre învăţătura Lui” (In 18,17-19). Apoi, Ana L-a trimis pe Iisus la Caiafa, marele preot.

Sfântul Ambrozie ne reaminteşte că „Evanghelistul Ioan spune «era frig». Dacăne gândim la anotimp, nu era posibil să fi fost frig; dar era frig acolo unde Iisus nu era recunoscut, unde nimeni nu vedea lumina, unde focul mistuitor[1] era negat. Petru stătea lângă foc fiindcă simţea că îngheaţă. Rău este focul evreiesc; arde, dar nu încălzeşte. Rea este inima care împrăştie cenuşa greşelii chiar şi în minţile sfinţilor, căci ochii lăuntrici ai lui Petru erau întunecaţi”[2].

Acum, „Petru şedea afară, în curte. Și o slujnică s-a apropiat de el, zicând: «Și tu erai cu Iisus Galileeanul». Dar el s-a lepădat înaintea tuturor, zicând: «Nu ştiu ce zici». Și ieşind el la poartă, l-a văzut alta şi a zis celor de acolo: «Și acesta era cu Iisus Nazarineanul». Și iarăşi s-a lepădat cu jurământ: «Nu cunosc pe omul acesta». Iar după puţin, apropiindu-se cei ce stăteau acolo au zis lui Petru: «Cu adevărat şi tu eşti dintre ei, căci şi graiul te vădeşte». Atunci el a început a se blestema şi a se jura: «Nu cunosc pe omul acesta». Și îndată a cântat cocoşul. şi Petru şi-a adus aminte de cuvântul lui Iisus, care zisese: «Mai înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine»[3]. şi ieşind afară, a plâns cu amar” (Mt. 26,69-75)”[4].

Sfântul Grigorie Palama ne oferă tâlcuirea sa referitor la aceste evenimente: „Prinţul răului, ştiind că Petru era înzestrat cu înţelepciune şi aprins de dragostea pentru Hristos, nu a îndrăznit un atac pe faţă, ci pe ocolite, din partea cea dreaptă. Înşelându-l cu mult vicleşug, l-a ispitit să facă mai mult decât era necesar şi, astfel, în timpul Patimilor celor mântuitoare, când Domnul a zis către ucenici: «În această noapte toţi vă veţi sminti întru Mine» (Mt. 26,31), Petru a tăgăduit, necrezând. Dar nu numai atât, ci s-a pus pe sine mai presus decât toţi ceilalţi, zicând că dacă toţi se vor sminti, el nu o va face. Urmarea a fost că s-a lepădat mai mult decât toţi, doborât de propria îndrăzneală, astfel încât mai mult decât toţi ceilalţi a fost smerit, pentru ca, la vreme, să fie arătat mai strălucitor, nu precum Adam, ispitit, biruit şi dus la moarte, ci ispitit, înjosit puţin, dar biruind pe ispititor. El imediat s-a defăimat pe sine prin puternica sa pocăinţă şi întristare”[5].

Note:

[1]Deut. 4,24; Evr. 12,29.

[2]Sfântul Ambrozie, Tâlcuire, Cartea X, § 76.

[3]Sfântul Ioan Gurăde Aur: „Evanghelistul Marcu (Mc. 14,68-72) spune, la rândul său, că Petru s-a lepădat întâia oară atunci când cocoşul a cântat întâia oară; iar când s-a lepădat a treia oară, cocoşul a cântat a doua oară. Marcu istoriseşte mai cu deamănuntul slăbiciunea lui Petru şi ne arată că era mort de frică. Pe toate acestea Marcu le ştia de la dascălul său, căci fusese ucenicul lui Petru. Aceasta mai cu seamă trebuie să ne uimească! Că Marcu nu numai că n-a ascuns greşeala dascălului său, ci a şi istorisit-o mai lămurit decât toţi ceilalţi evanghelişti, pentru căa fost ucenicul lui Petru. Poate cineva m-ar întreba: «Cum pot fi adevărate spusele evangheliştilor, când Matei spune: „Amin zic ţie, că mai înainte de a cânta cocoşul te vei lepăda de Mine de trei ori” (Mt. 26,34) iar Marcu spune că, după ce s-a lepădat a treia oară, cocoşul a cântat a doua oară (Mc. 14,72)?». Spusele evangheliştilor sunt întru totul adevărate şi nu se contrazic. Pentru că, de obicei, cocoşul cântă la fiecare cântat de trei ori şi de patru ori, Marcu ne vorbeşte despre aceste cântece repetate ale cocoşului ca să arate că nici glasul cocoşului nu l-a oprit pe Petru de la cădere şi nici nu i-a adus aminte. Aşa că sunt adevărate şi spusele lui Matei şi ale lui Marcu. Înainte de a termina cocoşul întâiul său cântat, Petru s-a lepădat de trei ori. Și nici dupăce i-a adus aminte Hristos de păcatul lui n-a îndrăznit să plângă înaintea tuturora, ca să nu-l dea de gol lacrimile, ci „a ieşit afarăşi a plâns cu amar”.

[4]Cf. Mc. 14,67-72; Lc. 22,55-62; In 18,17.

[5]Sfântul Grigorie Palama, Om. XXVIII, pp. 100-101. (Sinaxarul mare al Bisericii Ortodoxe. Luna iunie, Editura Doxologia)

Octavian Soviany

francois de malherbe - traducerea mea (in cartea răstălmăcirilor, hyperliteratura)

Nu are-n frumuseţe Calista vreo rivală,

Cu multă trudă numai i-a dat natura croi

Şi-ar trebui ca lumea unui aşa altoi,

Bogat în nuri şi graţiii, să-i cânte osanală.

Lumini nepieritoare dă chipu-i la iveală,

Balsam îi este gura şi trandafir de soi,

Iar glasul ei dă viaţă la morţi şi la strigoi

Şi umileşte arta dulceaţa-i naturală.

Cu-a sânului albeaţă, ia văzul tuturor,

În ochii ei îşi moaie săgeţile Amor,

În timp ce o numeşte tezaur şi minune,

Cu daruri fără număr, legate-n chip şi fel.

- Ce spui de toate astea, sărmana mea raţiune?

Poţi oare, având minte, să n-o-ndrăgeşti defel?

Arthur Rimbaud

BIETUL MEU VIS

Poate mi-e scris de soarte

Să beau întru Amurg,

În tihnă,-ntr-un vechi burg,

Şi să mi-aştern de moarte,

Căci răbdător îs foarte.

De-o parte, dacă-mi las

Amaru,-n miazănoapte,

Sau către-al viţei coapte

Ţinut, s-o iau la pas, –

Căci sfanţi nu mi-au rămas ?

Nedemn e orice vis

Căci totdeauna pierde !

Şi de-aş fi iar un Pierde-

Vară, – tot nedeschis

Mi-ar fi la Hanul Verde !

[Trad: Ş. F.]

Irina Lucia Mihalca

Pentru totdeauna

Blocate în capcanele unui gând vaporos, clipele ard

la temelia templelor inundate

într-o lumină blândă, estompată, ca un vis.

Pictură şi poem în mii de fire, luna stranie, palidă, mare,

se ridică prin ceaţa deasă, explorând tăcerile,

şi fior, şi sărut, şi mister,

vântul le şterge fiecare pas din urmă.

Cine-i plângea zidului?

- Dă-mi jumătatea, dă-mi viaţa, dă-mi fructul nostru,

cu buzele te-aştept,

înflorită eşti în palmele mele!

- ecoul îţi reverbera strigătul.

Te simt aici, lângă mine, cu tine, în adâncuri,

în celulele mele te respir,

în tine m-am zidit, tu eşti muntele meu!

Cel mai iubit pământean şi cea mai iubită pământeană!

La adierea vântului, prin semnele serii,

frunzele galben-aurii par să-i cheme.

O trecere temporară a pâlpâit la ceas de seară,

într-un contur tot mai confuz, printr-un nou timp, frenetic,

tumult de valuri, dincolo de viaţă şi moarte,

în cerurile de dincolo de cer.

Suntem în balansul sfios al zorilor, în armonia pietrelor,

în fâşii de gheţari, în cântecul duios al privighetorii, coborât din rai,

în izvoarele incendiate cu patimă, în conturul plecării prin ea,

cu zâmbetul străveziu la vedere!

Suntem lumina sacră, suntem pacea,

uimirea plăcută a zâmbetului de dinainte sau de după înţelegere.

Suntem ce ne-am propus - reflecţia fecundă a gândului unduit

precum apele răscolitoare ale mătăsii.

Suntem minunaţi!

Din umbră, delicat lunecă luntrea,

o mie de cocori o însoţesc,

înspre o nouă lumină, sufletul e desprins.

Ioan Emil Hapca

lumea mea-i un cerc de apā și foc

drumul meu de spini și nenoroc

" nu existā drum, drumul se face mergând"

iar eu sunt un cālātor tot mai flāmând

nu lāsa întrebarea sā se rāceascā

dacā nu te iubește, o sā te iubeascā

și clipa asta se poate vedea

e plinā de pāmânt ca o tācere grea

un cântec trist suge la sânul zilei

adevārul se ascunde în cutia milei ( Ioan Emil Hapca)

Corina Dașoveanu

intru în ochiul tău,

copil teribil al Sfântului Imprevizibil,

recunosc,

hoțește intru,

dar era un mârâit cu colți de anotimp afară

care-mi mușcase din călcâi o zi sau o noapte

(nu mai știu,

cred că erau ceva amintiri

în zona aia vulnerabilă).

stau într-un picior un timp sau o respirație,

dar cum în orice ochi

imaginea se răstoarnă cumsecade,

încep să merg în palme,

apoi în gânduri,

apoi în dragoste

până învăț

câți pași sunt

între lacrimile acestei odăi singure

care mă privește

pe dinăuntru.

și pentru că

am devenit proprietara acestei fericiri

și în afară nu e nimic de văzut,

dezleg libertatea la buze

din cameră în cameră.

ți-am deschis sărutul

și am pășit în vârful limbii...

m-ai auzit târziu,

când deja închisesem inima după mine.

în tine.

George Anca

ai pălmui pământul cu deltele prea grele

n-a plâns din sălcii forma precum bujor spre scrum

de-a sângerat lucerna din sexul mamei mele

să nu mă uit la tine ce-ţi povestesc de-acum

Macaroane albastre

         Am sarcină de la împărăţie să scriu eu azi în jurnalul lui tata, că sărmanu' de el n-a avut timp, a bătut (şi-a făcut şi băşici la degete) cicncizeci de pagini (la maşină) din roman. A zis că mâine îl dă la tipografie. / Când am venit de la Măriuca (şi de la Dan) l-am găsit pe tata făcând macaroane cu brânză. Seara, la televizor (la telejurnal) au anunţat: Stimaţi telespectatori, astăzi, în ziua de 9-12-1987, tovarăşul director al BIPB a făcut macaroane cu brânză. Acest tovarăş este şi scriitor. Mâine vor apărea pe piaţă volumele sale de poezii şi romanele. La unul din miile sale de romane lucrează şi în prezent. Acum acet tovarăş, care se numeşte George (Gheorghe) Anca se uită la acest telejurnal, iar după aceea va juca un şah cu cineva, că n-a obosit muncind la roman. La ora 22.30 se va uita la filmul italian de la bulgari (de pe programul 2). Macaroanele făcute de tovarăşul Anca au fost formidabile (am spus că AU FOST, pt. că s-au bătut turcii la gura lor şi le-au terminat înainte ca filmaşul nostru să fi ajuns la locul crimei.) / Dacă nu se grăbeau să le mănânce, acum la telejurnal noi vă ofeream cele mai bune macaroane cu brânză. Nici Eminescu, cel mai mare poet român, n-a făcut macaroane mai bune. Călinescu, cel mai mare critic literar român, a făcut odată nişte macaroane... (nici câinii nu le-au mâncat). Mâine seară vă vom prezenta mai multe amănunte, căci acum s-a făcut 10.30 şi vreau să mă uit şi eu la filmul ăla italian. / Comentatorul sportiv (Cornel Pumnea) care a prezentat acest telejurnal (am uitat ce vroiam să scriu, aşa că...) / Tata a vrut să mănânce nişte macaroane (macaroanele nu le mâncase, dar le-a ascuns că să nu le filmeze cei de la televiziune. Căci filmul cu macaroanele, peste 100 de ani, va valora 100 de milioane de dolari). Tata vrea să se îmbogăţească, a cumpărat un aparat de filmat, a filmat macaroanele şi, peste 100 de ani, va deveni milionar. Se apropie filmul italian şi mă duc şi eu să-l văd (ora 10.00 – 10.21 p.m.)

         Juma' de macaroane pe aragaz. Sub grilaj, o scoarţă din mizeria talentului – romanele coapte (când scriai, ningea prima zi, cu fractali). De vreo juma de oră (una întreagă macaroana), trebuia să fiu schiu, sau să schiu fiu, mneata şi toţi baboii, ochii în loc de scrii, da' acum zâci după acum, after (k)now (că pă bulgăreşte from americăneşte, from italieneşte, dacă mai suntem noi pre limba românească, da' şi pianistei i-au strivit motocicliştii degetele, revoluţie culturală, şi-a şi spart farfuria pentru macaroane când şi-a adus aminte). Vine seria a doua. Acelaşi scriitor îşi face singur sandwitch, nene, că scriitoarea dintr-a noua doarme hemingwayan (na-ţi-o cultură), n-ar citi şapte genuri pentru teza amânată, de sâmbătă, n-ar antama (cam impropriu) tema şahului (aseară, de nervi macaronari, a luat bătaie şi muta şi damele pe coordonată, nu pe abcisă, şi nici nu mi-a amintit şi mie extragerea rădăcinii pătrate. Te trezâşi, ţâpi, în replică, la Jane, ca-n Eschil (Perşii), ţipaţi când ţip (Xerxes), începe cu ei şi Burkhardt litania şansei-neşansei în istorie. Bye.

         N-ai mai scris, ai făcut un om de zăpadă, în pervazul de la bucătărie, s-a topit până seara, nu şi pălăria, ochii, nasul. Telefonul cu Plata, şi-al ei nins, îi părea rău de noi. Ce-ai făcut cu al doilea om? Doi bulgări, mai confecţionând unul şi pe balcon. Câinele ni s-a impus, necrolog. Câinele a ros plasticul de pe scaun şi s-a suit pe masa albă, zgâindu-se şi el la zăpadă, că tot e negru (i-a mai şi văzut pe fraţi de-ai lui la tv.) De-atâta frig, mă bucur şi la isterii. Să tot fie minus zece pe lumina dinaintea nopţii. Zăpada asta mai spălăceşte întunericul. Morbiditate cvasinaţionalistă (şi de ce nu-şi dorea sieşi străinătate?). Citeam de nu-mi aminteam cititul, strigaşi-nicaşi, nume deodată familist (noicăreală, Nicasius, noicolatru, noician, noicist, noicoman, noicofil, nicasic). Ai venit, între acestea, văitându-te de cap, ardeai, n-ai terminat omleta, dârdâiai după două pere îngheţate, ai băut ceai, ne-am dus în camera ta, am pus aeroterma-n priză, ţi-am citit discursurile lui Farfuridi şi Caţavencu, ştii definiţiile speciilor, uită-te pe fişă, ai citit un pic din text, la franceză, şi condiţionalul. Eram trist, antrenându-vă pe „mon page, mon beau page”.

         După cei 100 de ani. Domnul George Anca (domn pt. că între timp şi-a pierdut reputaţia  de director al BIPB, nu de alta, dar biblioteca a fost desfiinţată) acum tocmai a vândut la licitaţie ultimul film cu macaroane, care s-a vândut, spre marea bucurie a Excelenţei Sale, cu 1 000 000 009 dollars. Cumpărătorul a fost Donald McReagan, unul dintre sutele de copii pe care Ronald tatăl i-a făcut cu o târfă de primă clasă, în acest interval de 100 de ani. Primul preţ la care s-a vândut a fost 50 – 50 lei, iar cumpărătorul a fost un italian venit în România, şi pentru că i se făcuse dor de macaroanele de acasă... Din păcate însă, credem că macaronarul va avea mai mult succes la vânzare în următorii 200 de ani.

         Peste 200 de ani. În acest interval, domnul G. Anca a reuşit să-l înduplece pe Giovanno Buonarota (macaronarul) să-i dea filmul înapoi, cu condiţia ca G. Anca să-i facă nişte macaroane identice, însă cu sos de tomate. Acum dânsul (Excelenţa Sa, d-nul G. Anca) a vândut ultimul său film cu 770007799840 dollars. Dar ce se aude? Poliţia! Toţi fug speriaţi. Bătrânul servitor se uită supărat la cei ce vin cu trăsura aerodinamică. I-au stricat toată bucuria. Dar nu! Banii erau falşi. Poliţia propune acum scriitorului să-i dea bani adevăraţi în schimbul celor falşi. Plus vreo 7 ani de zdup. / Peste 7 ani. Cu altă ocazie.

         Macaroanele respective au existat. A treia zi, am terminat resturile, punând şi sare şi zahăr peste ele, uit în ce ordine. Om mai vedea, om mai înghiţi numai otravă, lumină pe datorie. Mi-a arătat ciornele în creion (i-aş da zece). Prozodia chitului. Molift rimat cu nu-mă-uita nemţească. Aş scrie că nu mai ninge. Transcenderea muzicii, somaţia haosului, pe terminate ardeii, norocul de ceapă. Cine n-ar refuza învierea după viaţa asta? Vaguri congelate, inepţii de drag, târziul duminicii din foame-n somn, n-am nimic de scris, nu pot copia, mi-e dor, mie nu mi-o fi. Tema, la noi în casă, ce se strică nu se mai repară, pernele scaunelor roase de câine, la fel şi noi, poveşti de degradare, temniţa noastră. Slabă speranţă şi pe ziua de azi în ţara românească, poate mâine, câinele negru, telefonul alb, lipitura învierii dinaintea învierii.

         Mă terorizezi să-ţi terorizez răutatea. Nici ucidere, nici sinucidere, nu renunţare, nu neputinţă, nu refuz, nu perplexitate, nu, nu, nu, toate la un loc, moartea ta, întoarce-te vieţii, altei, fragede. Valea Kangra abia însângerată de dragoste. Jumătate lichid, jumătate nimeni, adică tot eu. Războiul de ţesut, cascada, tantra chiriaşei, izvorul nimicului, creste în judecătoria de cenuşă. Implori în dialect fonetica întoarcerii la răscruce, diminuează-te taliei înmuiate la vorbă, încă puţină sanscrită în gând, grija lor ca a voastră. Asanas over, sunase telefonul, ai tăi ştiu că-mi place să vorbesc, leagă-te de mine şi-ţi dau telefon. Mai ştii tropicalitatea, te-am luat la goană pe uşă afară, ce studenţi, ştii de ce-mi aducea cărţi şi-mi căuta compania, află că umblă după slujbă pentru maică-sa. Spre Sicilia, cu soldaţii, fumul Etnei până-n Humuleşti, ochi în ochi, aproape cuplu. Copita adâncă, vagă magie de întâmplări neînţelese în ţara vâlvelor.

         De când am renunţat la limbă, fără de voie, comunicăm cu frig şi morţi nepomăniţi pomenirii. Nu sufăr a nu şti cine sunt, ci că nu sunt a şti. Nu e vorba de mine, de tine, de toţi ai nimănui, materialitatea persoanei către persoană. Nu se mai află niciun joc de supravieţuire. Dramatizează hronicul, Nicobar-Andaman-Lancrăm, de-ai accepta puţină Indie, vâlvele orante. Dramatizare imposibilă, preferinţe matematice, afumat replicantul lui Poincaree de prin România, Racoviţă. Consoanele, şi gata cătuşa, pe burta cifrei, totalitatea nimicului. Dinozaurii şi poeţii dispar la schimbarea climei. Călătorule, nu te duce la Sparta.

         Aveţi ce mânca, de ce pui întrebări indiscrete, te iubesc, şi eu, o să ne găseşti spirite, darmatism – a sta de vorbă despre orice, la paişpe ani e nervoasă, dacă nu-i iese o linie, face scandal de tragedie, aseară mi-a recunoscut că ce-o fi apucat-o, conversaţie tibetană, orez himalaic, o iubesc, sună, n-aud, ca la tine, ba da, creaţia, am întrebat, pâine, tichete, vitrina albastră, tratează băieţii cu indiferenţă, telepatie, în privire nerăbdare de a pleca, m-am gândit apoi la nepoţica lor leucemică, focuri de stins, se pronunţase, la obiect, mi s-a părut, instituţionalizăm împrumutul, ştiu toţi ce e cu noi, nu s-apucă ei să-mi ceară pe transport, observase că sunt strâmtoraţi şi ei, cât să le crezi, te-ajungi bogat primind de la săraci, asta tot o teorie, şi ăsta că să mă uit la bulgari să văd pe Moş Crăciun, lasă, domnule, mi se face rău, doar nu le mai avem pe astea, uită-te, dă cadouri, tocmai, să-ţi fi cerut vechimea, aseară când ai sunat n-am auzit, Nana era cu Mări, eu ascultam la radio, stăm acasă, jucăm şah să uităm de foame, a luat note bune, sunt mulţumit, acum e la reuniune, se relaxează meritat, nu stai de vorbă, ăştia trag cu miliardele la dispoziţia colegienilor lor, merci, fără de niciunele, m-aş culca, mi-e-frig-mi-e-câine, iar ei mai şi râd, nu se-mping în umeri, secretizate existenţe.

         Spaţiu-cuvânt-muţenie. Surioară cu pojar. Mamă! Tată! Bere este, sodă nu-i, şi zlotu' l-am chiert. Fulgerătura mută a vâlvelor, ceasul cântă două melodii vieneze. Mamă, ştii c-a murit Rafira? Lulu Popii, Lulu, Lulu Popii! În împărăţia nisipului – bolţi, woodoo, catacombe. Popă cu ochii de clacă. Iarăşi cu toţii pe grămada de nisip. Sub arini, cu gâştele, fonfilor, tonţilor, botează cinsprezece gâşte, ia-le de unde nu-s, apelul nominal, tata – haid' cu mine, la călăstură, gloabă (trifoi şi varză pe Valea Pierdută), pentru gloaba ce-ai plătit, încaltea de-ai fi murdărit cum se cuvine pajiştea vitelor, da' ce, numai vitele să aibă iarbă mare, gâştele nu?

         Mama – nu care cumva să ieşi din casă, de ce, a trecut prin sat un câine de aiurea, turbat, mare cât un viţel. A muşcat, sub arini, câţiva copii. Acu' e-n satu' de jos. Un ţăran răpune hiara, o aduce pe umăr în sat – la Budapesta pentru lecuire. Ei, proştii, eu unu' nu plec în dricu' verii, de m-aşteaptă tot lucrul câmpului. O babă spală rana lui Vasile, am văzut căţei în rana ochiului, zău lui Dumnezău de n-am văzut ca nişte căţei mici în rană. Ţăranul îşi bagă vârful gol al piciorului în gura câinelui. Hai, muşcă, mă! Nimeni nu-l opreşte, i se umplu degetele şi talpa de sânge – vechi – o zgârietură, şi el să plece la Budapesta.

         Încercarea cerului, mergea cerul cu tine, şi cu mine mergea, atunci de ce nu crapă-n două. Scuipatul cucului, Lulu's gone away, dramatizare de jucat în holul liceului, unde aţi avut reuniunea aseară, Mări a stins lumina, n-aţi dansat, proastelor, tot ea s-a dat colindătoare în autobuz, şi numai pe drum aţi cântat Beatles, ăştia mergeau în troleu (dacă n-a vrut Nana?) Bătaie la uşă, salut, iar v-aţi căptuşit. S-a terminat torpila. Cine ştie câte pagini aş fi scris azi, ca duminica trecută, dar Lulu & Blaga. De pus în engleză (de jucat cu studenţii, la Londra).

         Herr Lehrer Roth. Românii tăceau. Reprtenţii, în primele două bănci. Ajunge erster (cinci creiţari, în loc de doi). Fraţii Blaga – Liciniu, Longin, Lucian. Au ieşit din mama ca dintr-o şcoală. Orele de silenţiu. Barbă de argint, minte de aur. Urmutter, substanţa activă. Farmecul bastard al urbei Sebeş-Alba. Sunetul de orgă. Bildung is Freiheit, cultura e libertate. Un pumn de ţărână străvezie (cf. statuia lui Ladea).

         Bistra, uliţi pline de guşaţi olari. Era cam transparent, că şi brotăceii (d-aia nu mor). Masa Jidovului este Masa Uriaşului. La picioarele cailor. Mama a avut şi ea cânva 17 ani. Ochiul de mare, ca şi cum marea ar avea ochi în vârful muntelui. Hans Wolf, mâncător de valahi. Blajinul deocheat de spaţiu şi timp. P. 77: Trecând adineauri pe lângă mormântul lui Andrei Mureşanu auzisem ca un zăvor de coşciug ce se deschidea, şi-un clinchet de candele aprinse de cineva în mers nevăzut. Spectrul îl urmărea încă. Otrăvirea câinelui Nero. Pasiune pentru doi swami. Din neamintire în amintire, cultul părinţilor morţii ocolul jocului sorţii. Hai, la vară, la Ipoteşti şi la Lancrăm, lasă tabăra internaţională, rămâne mama cu animalele, le scriem în fiecare zi, ne-om simţi, ai vedea şi mănăstiri. Opul s-ar chema Blaga, nu Lulu, ori Blu-Blu. Pentru drama Blaga: apoi, domnule, s-aduc şi bâta? Ad-o, omule, ad-o, în ziua judecăţii. Bufniţa, cf. Brâncuşi – şoimul. Paşaport pentru Bucureşti. Daussen. Delegat al cuvântului.

mama se mişcase peste pământ

pământul se mişcă peste mama

de-aş mai mişca în mama

la orice mişcare născându-mă

peste pământ sub pământ uşa

mai frumoasă moartă mai frumoasă moartea

păsăruica scrisului Brâncuşi

cenuşiu culcată pe-o parte

în fundul cutiei cu ochii deschişi

spre ogor zvârlind-o căzu pe ciment

         Mama vine cu 24, rapidul. Liviu ne chemase în Baia de Criş, Lancrăm e pe la vreo 120 km. Transcrierea subiectelor, dramatizarea hronicului (citeşte-l, măcar) – ai preferat Zamolxe. Voiam să te familiarizez cu existenţa revistelor (o vrei pe cea de şah). Ne trecu ultima zi de singurătate a noastră fără mama. Nu ştim telefonul de la salvare, nu bate-n masă că se-mplineşte (refabricarea). M-a zgâriat, ca pe tine, bouganvillea. Pasiunea pentru Beatles. Stingere către stingere. Citiţi de ciocli pe bacşişuri. Prima oară când nu mi-m scos paltonul (şi morţilor le e frig). Întârzieri de trenuri, mai ales internaţionale (copiii nu mai au voie-n gări, la aruncat dulciuri – dacă nu primeau, aruncau ei cu pietre – îi fotografiază şi fac propagandă). Nu guturai sărutai.

         Şi pe dv. v-a chemat la miliţie, doamnă (i-a venit inima la loc, arsese bancurile: era pentru altceva, să scrie, de mână şi de tipar, toţi oamenii spre identificare de „prostii”, deci manuscrise). Cioc-cioc, un băiat din Gorj, în delegaţie şi de voie. Inventarea unui porţelan mai ceva decât Meissen îi adusese concedierea lui şi a nevestei, patru luni detenţie (nu plecase din casa maică-sii obligate s-o evacueze. Unul s-a spânzurat, altul a făcut şi el ceva, casă-n cetate cu zid de 80 cm, singuri în curte, dar bărbatul se îmbată zilnic şi o bate. Spicheriţa sârboaică: „dragi telespectatori” (români). Îl acuzase, totuşi, că a violat o femeie de serviciu.

         Câinele, revăzându-te, după săptămâni, îţi dă ocoluri cât mai largi, ca unei turme, se complică dulceaţa conversaţiei cu fel de cataclisme de cameră, de tren, de încuscrire, de congres antropologic, de cristal băut din cristal (vodcă românească), de maşini zdrobite de treiler (nu aţi auzit, n-am avut vorbă de sanscriţii fii şi discipoli, merci, everybody's one). Fac poezii, şalangere, înţepăcios cocolos, cât a mâncat păsărica din gura mea, nu s-a mai pişat unde l-am spălat, apă caldă ori rece nesex ne petrece, bătaie de nu se coace, pornişi bitâlşii, la revedere, apa asta, că după drum,  mâine sunt director, în Munţii Făgăraş, nu mănânci dulce, nu te-ngraşi, aia nimic, nici noi, nici robinete, închidă-se la schiuri din perete.

         În Polizu, pachet paralelipipedic mai mare ca sicriul Sfintei Filofteia. Pe masa Pituţei, cuţitul Ginei. Maşină nemţească, cu caractere româneşti, trimiseră la Chişinău cu text românesc. De la minister, infracţiunea a fost comisă, ordinul a fost semnat, începând cu 1 ianuarie director la Pedagogică. N-avusesem leu şi m-am trezit în Cişmigiu, am mers pe jos tot Elisabeta, Dr. Lister, suit treptele spre centură, încă vreun ceas de aşteptat (aveam un tichet de autobuz, l-am folosit la tramvai, până la orăşel, şi am străbătut noul Brâncoveanu. Vă văd că zdrobiţi  a timpului ţeastă, mâine aş putea respira, cândva cuartet, acum trio, bată-te să te bată, renunţa la ghiduşii, da' şi realitatea a renunţat la ăla, uomini di rispetto, ce-a făcut Eminescu cu Timpul, l-a scris singur aproape.

         L-au lăsat să plece din spital, pentru a-i face loc altuia din Măgura. S-aduci medicamentele. Lasă fata să doarmă. Ai fi vrut să fi fost mai mare, ţi-am spus că mai bine copil, şi s-o face viaţa mai bună. Tu şi Mări discutaţi melodramele din vecini, neiubirea de radicali, telefon Ionuţ, paralel Celan, reproş Mongolia, curiozitate Popescu, finished the wine, cu Nana, teoria slujbelor, a preşedinţilor americani, tataia dormea. Greierii de mi-au plăcut, ascultă-i singură. Substanţa se înveseleşte în antisubstanţă.

         Pedagogia orientală, gură la guru, garou în gară, aparte de templu aparat. I frig mi, I laibăr, freegdom. Înţeles-ai Zagreb în pofida Londrei. Geta ziarista are cancer urcat la ganglioni. Ţaţa Anica Stejar, masonul Devotto.  Apărai apă, rai. La coadă la ouă, carnetul de muncă mi-a căzut în noroi. Terente în apă, respirând prin trestie. Elvira nu răspunde, da, Grete-Stelică. Ce-am mai tuşit săptămâna asta. Aibă-te setea din care nu poţi ieşi. Faţa retrasă sub palma dreaptă, când îţi fac dragoste de nescris. Rumegă-mă rugă. Noi, căutătorii de pâine. Căţeii frumoşi te scăpau de şobolani. Duci haiduci.

Clara Arustei

Gabriela Melinescu: „Tonul poemelor lui Cezar Ivănescu se putea compara numai cu psalmii lui David”

Gabriela Melinescu evocă relaţia ei cu Nichita şi perioada în care au locuit împreună în mansarda din str. Grigore Alexandrescu, „unde unele momente de înaltă poezie ating sacralitatea:

«Într-o zi şi-a făcut apariţia un cuplu neobişnuit de original: tinerii căsătoriţi Mary şi Cezar Ivănescu. Nichita i-a plăcut de la prima vedere. Mary avea o piele albă de porţelan, ochii vii şi sclipea prin lecturile ei în franceză, Proust ori Céline, din care traducea încă de pe atunci cu foarte mult talent. Cezar, deşi plin de căldură se arăta mereu sobru la entuziasmul nostru superbobinocar.Cezar ne-a cântat pentru prima oară baladele lui care ne-au transfigurat mansarda săracă; era ceva nou în ele, nemaiauzit vreodată pentru urechile foarte muzicale ale lui Nichita.

Tonul poemelor se putea compara numai cu psalmii lui David, Psaltirea pe care noi o consideram cartea de poeme cea mai valoroasă a lumii. Doamna U, care nu-i iubea prea mult pe musafirii noştri, se uitase pe sine împietrită în cadrul uşii. Prezenţa tonului proaspăt al lui Cezar ne adusese chiar sacralitatea cea mai modernă în mizeria socială şi morală de atunci. Nichita mi-a dictat imediat un text superb despre poetul Cezar Ivănescu, text care a apărut imediat prin grija marelui său entuziasm.

După mulţi ani de la această întâmplare i-am revăzut pe Mary şi Cezar Ivănescu, neschimbaţi în vocaţia lor înaltă. Nichita trăise cu ei mai departe întâmplări pe care eu nu le ştiam, dar acel moment privilegiat din mansarda transfigurată de vocea lui Cezar, bucuria noastră de atunci, asta nimeni n-o putea face să dispară, căci întâmplarea se pusese ea singură la păstrare, în eter, acolo unde lucrurile nu se degradează, oricât ne-am strădui noi , fie chiar şi prin uitare. »”

GABRIELA MELINESCU, Adevărul literar şi artistic, nr. 502/ 25 ianuarie 2000

Constantin Schifirnet

La sfârșitul lunii iunie 1959 am dat examen de admitere la Școala medie nr.1 ,,George Bacovia“ Bacău.

Părinţii nu știau ce o să fac după terminarea școlii generale. Se întrebau: „unde trimitem băietul?“. Puteau să mă înscrie la Școala agricolă de la Cârligi, la 6 km distanță de Bahna. Oricum, erau deciși să nu rămân în sat ci să urmez o școală în oraș. Se gândeau să fac o școală profesională, eventual de mozaicar sau instalator. Însă au fost încurajați de învățătorul Constantin Platon să mă înscrie la un liceu fiindcă le-a spus că aș avea pasiunea pentru carte.

Tata oscila între liceul din Buhuși și liceul din Roman. O cunoștință din sat i-a sugerat liceul din Bacău.

Când mergeam spre gara Galbeni ca să luăm trenul spre Bacău, ne-am întâlnit cu învățătorul Vasile Olaru. L-a întrebat pe tata unde ne ducem. Tata i-a spus că mergem la examenul de admitere la liceul Bacovia din Bacău. Olaru a zâmbit și i-a zis, ironic: băietul tău la liceu!? Atunci tata m-a întrebat: uite ce spune domnul învățător! Mai mergem la Bacău sau ne întoarcem acasă? Eu i-am răspuns: dacă mă întreabă la examen din ce am învățat la școală eu cred că voi reuși. Atunci tata a zis: Hai să prindem trenul.

Tata a stat cu mine pe toată perioada examenului. Am locuit într-o casă situată în apropierea Parcului Libertății (astăzi parcul Cancicov) cu verandă spre stradă. Purtam o pălărie verde, care făcea deliciul profesorilor, și eram încălțat cu teniși.

Am dat examen scris și oral la limba română și matematică. Când am intrat la proba orală la matematică, tata mi-a spus: Să vorbești tare și clar să te înțeleagă profesorii. Am ținut cont de sfatul lui, dar un profesor din Comisie m-a întrebat de ce ridic vocea? Ca să fiu înțeles de dumneavoastră, i-am replicat. Toți cei trei profesori ai Comisiei au zâmbit și m-au lăsat să prezint subiectele de pe biletul de examen. La ieșirea din sală, o doamnă mi s-a adresat: am auzit răspunsul tău. Eu sunt sigură că vei reuși.Tatei nu-i venea să creadă, dar era foarte bucuros.

Tata a avut emoții mai mari decât mine la admiterea la liceu. Când s-au afișat rezultatele, el s-a uitat pe listele cu admiși și, supărat, mi-a spus: „măi băiete, n-ai intrat!“ Văzându-l întristat, un domn s-a apropiat de tata și i-a spus că am intrat, arătându-i numele meu. Ce făcuse tata? El s-a uitat doar la ultimii admiși de pe listă, o luase de jos în sus. Nu s-ar fi gândit că pot să fiu printre primii reușiți. Din toată comuna Bahna, doar eu și colegul Vasile Ploșniță din Țuscani am reușit, în 1959, la liceu, ceea era o mândrie pentru părinții mei. Eram primul licean din familia mea.

În perioda 1959-1963, am fost elev al Școlii medii nr. 1 ,,George Bacovia” din Bacău astăzi Colegiul național Ferdinand. În acel timp, liceul era denumit școala medie. Școala funcționa, inițial ca gimnaziu classic, din 1 decembrie 1867. În anul 1959 s-a revenit la 11 clase.

Liceul ,,George Bacovia” era considerat unul dintre cele mai bune licee din regiunea Bacău și din țară. În acel timp, cel ce dădea numele școlii nu era poetul preferat al liceenilor, iar subiectele din opera sa la teze sau la examene, erau considerate drept dificile. Astăzi însă constat un interes remarcabil la tineri pentru marele poet. Pentru mine, liceul a reprezentat un mediu de instrucție, educație și emancipare intelectuală, așadar departe de viziunea lui Bacovia: „Liceu, - cimitir/Al tinereţii mele -/Pedanţi profesori/Şi examene grele.../Şi azi mă-nfiori/Liceu, - cimitir/ Al tinereţii mele!“ (George Bacovia-Liceu).

t mai multe metode prin care să evite extrădarea și l-a insultat pe judecător.

Mos Nelutzu G

De citit la umbră lângă o ceaşcă de cafea

Băieţii n-au încetat, nici după mulţi ani, când deveniseră oameni în toată firea, la casele lor, să treacă pe la Didina.

După douăzeci şi cinci şi mai bine de ani, Didina devenise femeie mătăhăloasă, cu ţâţe care atârnau pe burtă, cu braţele şi picioarele umflate, cu puf pe bărbie şi deasupra buzei de sus, de care mai tot timpul era lipită o „Carpaţi” fără filtru. Ochii însă, ochii tot strălucitori, iar gesturile tot repezite. Om în toată firea, te trezeai cuprins în braţele dolofane şi lăsai ruşinea la o parte şi cereai să te lase, căci altfel sfârşeai sufocat.

Ţinea florărie peste drum de Piaţa de legume şi fructe din spatele Halelor Centrale, la capătul dinspre nord al străzii Negustori, rebotezată Coşbuc, nu-i plăcea primăriei numele vechi, de burghezi, potenţiali duşmani ai poporului, cam pe la mijlocul distanţei dintre vestita cârciumă „Sticla neagră”, aflată în colţul străzii Oilor, botezată şi aceasta Gheorghe Doja, şi „Covrigi calzi”, din colţul dinspre strada Romană. Îşi pusese, pe bătrâna casă a lui Ghiţă Lumânăraru - în urmă cu o sută de ani han vestit, cu un cat, cu loc de dejugat şi de montat roată, firmă mare: „La Didona” - iar de pereţii din faţa intrării în prăvălie atârna coroane funerare, iar pe trotuar scotea hârdaie cu flori puse la apă.

Primăria, devenită proprietarul clădirii, în urma naţionalizării din 1950, a închiriat-o timp de patruzeci de ani, însă nu i-a făcut nici o reparaţie, nici ea, nici chiriaşii, asistând cu ură, ca şi cum ar fi dorit s-o vadă dărâmată, la degradarea sa. După 1989, nişte urmaşi ai lui Ghiţă, apăruţi din senin, au cerut să le fie restituită proprietatea, odată han impunător, acum, dărăpănătură gata-gata să se prăbuşească. Ce contează? Terenul le trebuie urmaşilor şi până la urmă nici terenul, ci banii obţinuţi pe vânzarea lui. Procese lungi între urmaşi şi primărie. În acest timp, clădirea de patrimoniu cultural al urbei - aici a locuit cu chirie părinţii elevului Iancuţu Caragiali, înscris la şcoala din curtea bisericii Sfântul Gheorghe din capul bulevardului – a fost lăsată să se degradeze. Chiriaşii, care se aşteptau să fie evacuaţi, n-au mai dat nici măcar cu bidineaua. Primăria, proprietara, care se aştepta s-o piardă, nici atât. Comitetul pentru cultură, care o avea în grijă ca bun de patrimoniu, ca şi primăria.

Pe Didina o găseai la orice oră, zi de zi, de luni până vineri, sâmbăta şi duminica în această dărăpănătură care îi putea deveni oricând coșciug. Cui i se făcea dor, sau îi murea cineva şi dădea fuga după flori şi coroană, o găsea acolo. Trăgea din țigara umedă până spre mijloc şi râdea, râdea de se cutremura carnea pe ea şi şandramaua, când venea vorba despre prostiile copilăriei.

- Aţi fi vrut voi să mă călăriţi, îmi dădea şi mie inima brânci - zicea acum, când nimic nu mai era de reparat! Pâ-n-la urmă un ţigan d-al meu mi-a făcut felul, când mi-a venit rândul. Păi, voi credeaţi că vă călăream şi mă frecam de voi de florile mărului?! Simţeam, mă, cum vi se mişcă râma şi vă vedeam cum vi se bulbucă ochii.

Râdeau împreună. Râdeau de ei înşişi. Regretul ascuns cu greu învăluia râsul lor. Prezenţa coroanelor supraîncărcate de „Regrete eterne”, le accentuau disperarea că n-au nici o putere să întoarcă timpul şi nici să-l facă să se scurgă mai lent. Iar dacă tensiunea interioară îi făcea să tacă şi să se gândească fiecare la el, tăcerea care se instala lăsa să se audă cum geme casa, împotrivindu-se din răsputeri prăbuşirii. În asemenea momente îşi luau în grabă la revedere...

Cu Didina s-a întâmplat ceva straniu. A murit subit de apoplexie. În a treia zi după ce a închis ochii, casa în care a ţinut florăria, din ce în ce mai părăginită, cu temelia zgâlţâită de tramvaiul care trecea prin faţa ei, a început să geamă şi să-şi caşte şi mai larg crăpăturile, ca nişte fălci cu gingii vinete fără dinţi. Acoperişul, aplecat spre linia de tramvai, parcă ar fi vrut să alunge fiara pe roţi, spre a nu-i mai tulbura liniştea centenară. Catul întâi - unde s-a aflat odaia în care, la lumina lumânării, sau a lămpii cu gaz, a deprins buchea literei şi înţelesul cuvântului, cel mai important slujitor al limbii române, Iancuţu, la maturitate nenea Iancu – a fost acuzat de primăria nepăsătoare că are intenţia să se prăbuşească peste oameni şi tramvai. Fără judecată, a fost condamnat la demolare.

În ziua execuţiei, i s-au pus pe după grumaz odgoane de oţel şi a fost tras la pământ de buldozere. La crimă, a asistat, cu toate că sarcina sa de serviciu era să o apere, însuşi preşedintele inspectoratului pentru cultură, de profesie arheolog.

Când zidurile şubrezite de vremuri au căzut, ridicând nori de moloz mărunţit, s-au înălţat spre cer, împinse de suflul produs de întâlnirea cu caldarâmul, un roi de hârtii. S-au vârtejit în sus ca un stol de porumbei înnebuniți de uliu. O dată cu praful a căzut spre pământ o fotografie ceva mai mare. A plutit o vreme, ca o aripă de lebădă printre vrăbii, apoi s-a prăbuşit între liniile de tramvai. O ţigăncuşă cu părul creţ, cu ochii doi tăciuni aprinşi, cu buzele groase, râdea cu toţi dinţii de sidef, acum, mărgele de chilimbar, albnegruroşugălbui. Didina! Aşa cum o ştia. S-a repezit să o ridice. A fost tras cu violenţă de unul dintre demolatori. În următoarea secundă, Didina, împreună cu copilăria trăită în mahalaua Sfântul Pantelimon, a fost strivită de peretele care se opusese cel mai straşnic demolării...

Îşi căuta cu privirea copilăria. Din moloz, se mai vedea doar o lumină pe un ţărm îndepărtat...

Pasaj din romanul „Trecutul continuu” de Ioan Groşescu – Editura Karta Graphic, Ploieşti, 2010

Radu Sergiu Ruba

UN VEAC DE LA NAŞTEREA LUI I. D. SÎRBU

Reproduc un valoros articol de Marius Cosmeanu.

Atenţie la cazul Tudor Vornicu!

Eroul adevărat al "Cel mai iubit dintre pamanteni"

Un "Robinson multilateral traumatizat": Ion D. Sîrbu

MARIUS COSMEANU

Urmărit de Securitate 32 de ani neîntrerupt, anchetat, torturat, trimis în lagăre de muncă forţată, apoi, în domiciliu obligatoriu, supravegheat, interzis, persecutat, marginalizat şi, în cele din urmă, izolat, rămas singur. Acestea ar fi, pe scurt, ingredientele calvarului. Acestea ar fi, pe scurt, ingredientele calvarului trăit de un intelectual şi un scriitor de excepţie: Ion D. Sîrbu, omul a cărui viaţă a inspirat personajul principal din romanul "Cel mai iubit dintre pământeni"de Marin Preda.

Şi totuşi, acest "atlet al mizeriei", cum i-a spus mentorul său,filosoful şi poetul Lucian Blaga, a răzbit. Şi nu oricum. Cel mai dureros lucru pe care îl poţi spune despre o societate trecută prin dictatură este că nu a opus rezistenţă, că nu a avut caractere. Sunt mulţi care cred că România nu are astfel de pilde. Are, doar că cei care i-au creat, urmaşii lor şi urmaşii urmaşilor lor au şi astăzi grijă să nu aflăm prea multe despre ei.

Eroul adevarat al pamantenilor. Din culisele romanului "Cel mai iubit dintre pământeni"

Ion D. Sîrbu este unul dintre exemplele grăitoare: incomod, dar prea puţin cunoscut azi, un caracter cu putere de model care "a murit cu sistemul de gât".

Nomen est omen: "Numele meu este Dezideriu. Toată viaţa am fost un doritor. Nu de puţine ori numele acesta - în cazărmi sau puşcării - se scria, printr-o ironie transcedentală, Derizoriu". [2]

Ion Dezideriu Sîrbu sau Gary, cum îi spuneau prietenii, s-a născut la Petrila, în Valea Jiului, pe 28 iunie 1919, în familia Ecaterinei Glaster şi a minerului Ion Sîrbu, cândva, acum aproape o sută de ani, sindicalist. "Am avut cea mai "sănătoasă" origine socială, am fost cumplit de pedepsit pentru această origine", scria I.D. Sîrbu, în ultimul său manuscris, un interviu acordat publicistului Ion Jianu de la revista Ramuri. [1] Când a luat-o spre viaţă, tatăl său l-a dojenit cu o atenţionare: "Te las să te faci profesor, dar dacă aud că te-ai făcut intelectual, îţi rup gâtul!".

Şcoala primară o face la Petrila. Primii patru ani de liceu, la Petroşani (1930-1934). Din lipsă de bani, însă, tatăl său îl scoate de la liceu şi intră, pentru un an, ucenic la Atelierele Centrale Petroşani (A.C.P.). E prima ciocnire frontală cu realitatea Necopt, nepriceput, ajuns într-un mediu în care nu se regăsea defel, devine subiect al hazului fără umor.

Peste ani, rememorează experienţa:

"Într-o vară, 1937 sau 1938, nu mai ţin minte, m-a chemat unul din foştii colegi de ucenicie să vin la Ateliere, se plăteşte bine, o muncă socială. [...] Ne soseau de la turnătoria de fontă nişte forme trapezoidale (nu se mai terminau, mereu mai mari şi mai grele), de trebuiau să fie curăţite de praful de turnătorie ca să fie aduse la arămit. [...] Nu era voie să rămână niciun fir de praf, de nisip, altfel arama nu se lipea.[...] Directorul A.C.P. venea însoţit de un popă mic şi al dracului, controlau, ameninţau, ne obligau să stăm până seara târziu. Sub un şopron. Periile de sârmă se toceau repede, domnul Lampe (care semăna leit cu fostul rege Ferdinand) era o bestie, zgârcit şi la perii, şi la cele trei calităţi de şmirghel.

Degetele îmi erau zdrelite, aş fi plecat, dar nu puteam; nu se mai terminau trapezele acelea, popa cel mic venea şi ne înjura mărunt într-o oltenească repezită, de neînţeles; eu şi noaptea (mulţi ani după aceea, mai ales când făceam febră) nu visam decât acele suprafeţe aspre pe care trebuia să le curăţăm, să le facem lună. Nimeni nu ştia la ce servesc, nici nu se interesa.

Prin 1966, trebuind eu să conduc un grup de tovarăşi din teatrele est-germane la Târgu Jiu, arătându-le şi explicându-le cam ce este şi ce vrea să fie Coloana Infinitului - deodată auzii bubuind în subconştientul meu: astea sunt trapezele mele, astea mi-au mâncat tinereţea, de ce nu ne-au spus? De ce nu ne-au explicat? Şi popa ăla de ne înjura gorjeneşte era Brâncuşi". [3]

Scapă de formele geometrice: din milă şi dragoste, directorul liceului al cărui elev a fost patru ani, doctor Enea Giurchescu, împreună cu alţi profesori îl scot pe tânărul I.D. Sîrbu de la Ateliere, îl pun să dea admitere şi este primit la internat, cu bursă. Îşi completa bugetul lucrând în vacanţe şi dând meditaţii colegilor corigenţi, mulţi dintre ei ajunşi mai târziu directori, doctori şi chiar miniştri. Este şi perioada în care se apucă de sport: "Eram campion la pentatlon, extremă dreaptă în echipa de fotbal Jiul (B), înotam brasse şi crawl, călăream, am brevetul de pilot pentru zborul fără motor. [..] Spun aceste lucruri fiindcă am nepoţi care termină licee de fizică şi matematică, dar sunt incapabili să fugă 500 de metri sau să sară un gard de un metru. Sportul şi munca fizică în vacanţe mi-au dat doza de încredere, cinste şi umor autoironic fără de care nu m-aş fi putut descurca". [1]

Viaţa sportivă şi munca pe brânci l-au ajutat pe I.D. Sîrbu să absolve,cu notă maximă, după cum el însuşi spunea, "examenele de foame, frig şi bătaie în timpul anilor lungi de pension şi reeducare". [3]

Aproape de eşafod

În 1939, îşi dă bacalaureatul la Deva. Urmează stagiul militar, aşa că între 1939 şi 1940 este elev sergent, absolvent al Şcolii de Ofiţeri de Rezervă de Artilerie din Craiova. După absolvire, este repartizat la un regiment în Sibiu. Pentru a-şi continua studiile, optează pentru Universitatea din Cluj, care, din cauza ocupaţiei maghiare în acea parte de Ardeal, fusese mutată la Sibiu. Vrea să se înscrie la Drept, dar o întâlnire întâmplătoare cu Lucian Blaga îl determină să aleagă Literele şi Filosofia.

Între 1941 şi 1944 este concentrat, cu intermitenţe, pe front. În 1941 ia parte la cucerirea Odessei, iar anul următor este detaşat înspre Crimeea. În mai 1942, întors acasă cu o permisie, joacă în piesa Heidelbergul de altădată, variantă a Scrisorii pierdute, în regia profesorului său Liviu Rusu. Este momentul în care viitorul dramaturg e iremediabil cucerit de teatru. Remobilizat în toamna lui 1942, participă la dramaticele lupte de la Stalingrad.

În primăvara lui 1943, I.D. Sîrbu cade prizonier, dar îl salvează condiţia fizică: evadează şi parcurge două mii de kilometri pentru a ieşi din încercuirea armatei sovietice. Momentul are tragicomicul său: "În 1942, am fost dat mort pe front, la Stalingrad. Colegii mei de facultate au organizat o şedinţă de doliu, evocându-mă. Fetele au plâns. Peste opt luni am apărut la Sibiu, viu, rănit şi cu un tifos exantematic bine înfipt în ficaţii mei. Dar vesel şi... optimist. Doi colegi, prieteni buni, când m-au zărit în carne şi oase, au exclamat dezamăgiţi: "Vai, trăieşti? Te-am sărbătorit atât de frumos..."". [1]

Din septembrie până în noiembrie 1943, îl găsim pe eroul nostru în zona Huedinului, iar în primăvara lui 1944 pleacă să apere Iaşiul. Pentru că ştia rusa, după 23 august este trimis la Gura-Răului, ca interpret pe lângă generalul sovietic Iliuştin.

În permisii, concedii medicale sau când pur şi simplu fuge din armată, vine la Sibiu ca să îşi dea examenele. Cu fiecare prilej, Blaga îl chema la el, îi punea în faţă o tavă cu biscuiţi şi mere, se culca cu ochii închişi pe un divan şi îi spunea ucenicului său: "Acum povesteşte, Gary, tot, tot, tot...". [1] Aşa a început povestea unei mari prietenii, bătută în cuie spre sfârşitul războiului, într-o zi în care I.D. Sîrbu...: "Fiindcă mă apărasem de bătaia cu cravaşa unui plutonier (pe nume Pisică), "pentru lovirea superiorului în timp de război", mi s-au întocmit acte spre a fi judecat şi împuşcat. Şi aş fi fost împuşcat dacă nu aş fi reuşit să o sun pe frumoasa mea colegă Măriuca Ţenghea-Enescu. [...] I-am explicat în ce pericol sunt şi am rugat-o să anunţe imediat pe Blaga şi pe rectorul Haţeganu... I-a anunţat. Blaga era în relaţii excelente cu Comandantul

Pieţei din Sibiu, un colonel pe nume Paul Constant [...]. Acesta a făcut pierdut dosarul meu de la Procuratura Militară. Plutonierul Pisică a trebuit să îmi dea drumul din carceră, nu înainte, totuşi, de a-mi aplica cele 25 de "trăgători" la fund, conform regulamentului. Era prima bătaie ce o primeam. Dar nu şi ultima...". [1]

Rebelul ostaş nu a rămas dator. În toamna anului 1944, cu acte false, în uniformă de sergent, I.D. Sîrbu pleacă într-o misiune temerară la Lugoj.

"Frontul era în mişcare, norocul meu era că ştiam bine ruseşte, altfel nu aş fi scăpat să fiu prins şi împuşcat. Dar Blaga mă rugase, nu puteam să îl refuz. Ca într-un roman de detectivi, la Lugoj, am reuşit să dau de urma unui administrator (cam hoţ) al casei Blaga, din Vatra Dornei. Bătându-l un pic, l-am convins să-mi arate unde a ascuns cele cinci lăzi mari în care era tot ce putuse salva, la refugiu, familia Blaga. Am reuşit să duc lăzile la gară şi, călătorind zece zile, fără bani, fără hrană rece, am adus cu bine lăzile la Sibiu. Între timp, hainele mele civile fuseseră furate de la cămin." [1]

Blaga îl răsplăteşte pe I.D. Sîrbu cu 40.000 de lei, o sumă importantă încă în acei ani, din care Sîrbu îşi reface garderoba şi îi mai rămân arginţi ca să se şi mute în chirie, la oraş, împreună cu colegul şi prietenul său, poetul Ştefan Augustin Doinaş. Era iarna anului 1944-‘45.

Oxigen, azot şi frică

În martie 1945, I.D. Sîrbu este licenţiat magna cum laudae înFilosofia Culturii, cu teza De la arhetipurile lui C.G. Jung, la categoriile abisale ale lui Lucian Blaga. Ca detaliu: a fost printre primii români care au folosit termenul de "arhetip". După război, în vara lui 1945, fiul risipitor se întoarce acasă, la Petrila, ca să studieze, să recupereze timpul pierdut şi să-i ajungă din urmă pe mai norocoşii săi colegi, care,cu toţii, scăpaseră şi de război, şi de armată.

"Fiind disperat că mereu şi mereu trebuie să mă întorc pe front, că pierd anii mei de studiu, m-am plâns profesorilor care ţineau mai mult la mine: Blaga, Liviu Rusu şi Onisifor Ghibu." Blaga i-a spus aşa: "Gary, uite, dacă înveţi nemţeşte bine, să poţi citi fără dicţionar filosofie, noi te trecem la examene!". [1] Zis şi făcut: "Citeam 18 ore pe zi. Într-o cameră izolată, pe care mi-a găsit-o tata, lângă cimitirul din Petrila. Doar duminicile mergeam la masă, acasă, la mama, în rest mi se aducea mâncarea cu sufertaşul. În această cameră am învăţat ce înseamnă Sitzfleischul pentru un cărturar, ce înseamnă să nu-ţi fie frică nici de imensitatea fluviului şi nici de înălţimea muntelui". [1]

În 1946, Universitatea "Regele Ferdinand" revine la Cluj, odată cu ea şi I.D. Sîrbu. Au fost ani, notează acesta, în care "aerul era compus din oxigen, azot şi frică, apa era alcătuită din hidrogen, oxigen şi frică.[...] Când m-am reîntors la Cluj (în Clujul visat!) [...], după acel aproape un an de studiu intensiv la Petrila, pe Lucian Blaga nu l-am putut găsi. Lumea vorbea vrute şi nevrute, ba că fugise în străinătate, ba că fusese arestat. Într-o seară, doamna Cornelia m-a căutat la Institutul de Istorie [...] şi, foarte misterios, conducându-mă pe străzi laterale, mă introduse (pe poarta din spate) în Clinica Medicală II (Goia). Acolo, într-o cameră ascunsă din fundul secţiei de balneologie, l-am zărit pe Blaga.

Era palid, nebărberit (niciodată nu l-am surprins într-o postură neglijentă, era un Herr Profesor şi un diplomat [...]). Tremura de frică. "Garry, mi-a spus, te-am chemat ca să afli de ce sunt aici. Bolnav de uremie. Nu am uremie, dar mi s-a propus, de sus de tot, să accept să fiu preşedintele unui nou partid politic: PNP (Partidul Naţional Popular). Eu toată viaţa am refuzat să fac politică. Ştiu ce pot, ştiu ce nu pot. [...] L-am refuzat pe Carol II, părăsind diplomaţia. Am refuzat legionarii, am

refuzat şi pe Antonescu. Cum să accept acum să mă mut din Catedrala sistemului meu ca să ajung să semnez afişe electorale într-un cort militar rusesc... Am refuzat! Dar sunt foarte ameninţat, mi-e frică, mi-e frică să nu fiu ucis". [1]

Ne prăbuşim sub povara atâtor libertăţi

Prezenţa în tranşee şi prizonieratul l-au maturizat mai devreme pe I.D.Sîrbu decât pe restul colegilor săi de generaţie. Pe lângă studii, face şi gazetărie. E incisiv, combatant şi îşi antrenează ironia inconfundabilă de mai târziu: "De la terminarea războiului suntem copleşiţi de libertăţi: am putea spune chiar că ne prăbuşim sub povara atâtor libertăţi. Libertatea de a citi oricare dintre ziarele guvernului, libertatea de a asculta orice discurs ţinut la radio, libertatea de a vota "în unanimitate" orice sindicat, [...] libertatea de a nu muri de foame, [...] libertatea de a răguşi la oricare din meetingurile groziste, [...] libertatea de a uita că ai fost legionar, libertatea de a tăcea din gură...". [1]

Intuiţia e şi ea de bună calitate: "Vom avea, nu peste mult, o generaţie de intelectuali cu mentalitate de plutonieri şi cu rafinament de frizeri".[1]

Publică în Naţiunea Română (PNL) şi Patria (PNŢ), dar sub pseudonim: Stentor şi N. Paloş. Alegerea celui de-al doilea nume fictiv va avea, însă, urmări dramatice. Aflat pe patul morţii, I.D. Sîrbu o roagă pe Maria Granciov, redactorul ultimului său roman antum, să ajungă la familia adevăratului N. Paloş, care fusese torturat pentru a admite că articolele publicate de Sîrbu sub acest pseudonim îi aparţin, de fapt, lui. Durerea implicării unui nevinovat în anchete brutale, responsabilitatea faţă de

destinul unui necunoscut l-au apăsat pe Sîrbu întreaga viaţă, scrie Clara Mareş, în Zidul de sticlă, volumul dedicat prezenţei petrileanului în Arhivele Securităţii.

Lunga călătorie în noapte

În 1947, I.D. Sîrbu absolvă, cu media 9,95, Seminarul Pedagogic Universitar şi devine, la 28 de ani, cel mai tânăr conferenţiar al României: e angajat la Conservatorul din Cluj. Ca dascăl, e cuceritor, iubit de studenţi, Profesorul prin excelenţă. Cu o biografie perfectă pentru epoca ce se năştea (fiu de miner, simpatizant de stânga, luptător în prima linie a frontului, vorbitor de rusă şi interpret al unui general sovietic), Sîrbu primeşte şi un post de asistent la Facultatea de Filosofie din Cluj. În acelaşi an, Blaga depune un raport prin care Sîrbu, absolvent al anului II de Doctorat, să fie admis ca doctor, cu teza Funcţia epistemologică a metaforei. Cererea se aprobă, dar, din mândrie, I.D Sîrbu nu s-a dus să finalizeze formele de doctorat: "Eram stupid de mândru pe atunci, nu voiam un titlu "pe puncte"".

Odă lăptarului meu

Teroarea sovietică începe să se aştearnă peste ţară. În ianuarie 1946, Viaţa Românească îl atacă dur pe Lucian Blaga, iar mercenarii sistemului se dezlănţuie împotriva filosofului clujean. I.D. Sîrbu, împreună cu alţi colegi, este convocat în Aula facultăţii, la o şedinţă solemnă a tuturor cadrelor universitare, chipurile, pentru a trasa sarcini în vederea aniversării a 100 de ani de la Revoluţia din 1848. Directorul politic de atunci al Universităţii, Pavel Apostol, după ce a obţinut angajamentele profesorilor care erau adunaţi într-o altă sală, se adresează celor circa 40 de asistenţi, conferenţiari şi şefi de lucrări.

Scena e redată de I.D. Sîrbu în interviul acordat lui Ion Jianu: "Şi începu cu cei de la Filosofie. Lui Ovidiu Drîmba i-a trasat sarcina să scrie un articol contra profesorului Speranţia. Mitul Speranţia. Drimba a aceptat şi a şi scris acest aricol. [...] După Drimba a urmat conferenţiarul Dumitru Isaac, pe care, după cedarea Bucovinei, D.D. Roşca l-a adus de la Cernăuţi, numindu-l la Catedra lui de Istoria Filosofiei. Lui Isaac i s-a cerut să scrie un articol defăimător despre... D.D. Roşca. Isaac a acceptat, dar de scris nu ştiu să fi scris acest articol. Ştiu atât că a fost numit mai târziu în locul lui D.D., căruia i s-a oferit un curs de pedagogie pentru pionieri. Şi mai ştiu că D.D. a refuzat să-i mai întindă mâna.

Am urmat eu. "Dumneata, tovarăşe Sîrbu, vei scrie un articol contra lui Lucian Blaga. Un articol tare, dărâmător..." Am încercat să scap prin tangentă. "Pot să scriu nu unul, ci o sută de articole despre sistemul lui Blaga. Pot chiar să-i critic anumite poziţii, dar…" Iar el mi-a replicat:"Nu ne interesează acum sistemul lui filosofic. Noi îţi cerem un articol prin care să-l demaşti, să-l compromiţi ca om, ca bărbat, ca cetăţean…" "Cum?", am întrebat eu fierbând. "De pildă, poţi să afirmi că face baie gol, împreună cu fiica sa nubilă…" Mă apropiam de explozie şi el vedea asta. Mă bâlbâiam: "Cum să fac aşa ceva? Blaga mă iubeşte, Blaga m-a ajutat, îi datorez enorm…". Îmi sări în ajutor: "Te înţeleg. Dacă nu vrei să scrii despre Blaga, nu ai decât să scrii despre Liviu Rusu. Şi el are fete".

După aceste cuvinte, am ţipat: "Refuz! Refuz categoric!" şi am ieşit din bancă. "Atitudinea dumitale, tovarăşe Sîrbu, nu este marxistă!", strigă bietul inchizitor. "Poate că nu este marxistă, am strigat şi eu, dar este în orice caz morală!" Şi am ieşit trântind foarte tare uşa". [1]

Cum a reacţionat Blaga? În acei ani, filosoful avea obiceiul de a pleca spre casă, de la Bibliotecă, împreună cu I.D. Sîrbu, care povesteşte despre aceste plimbări: "Mergea cu capul în pământ, cu mâinile la spate, ca un înţelept oriental. Când avea, ronţăia boabe de cafea prăjită (acesta a fost singurul "viciu" pe care i l-am descoperit). Pe parcursul acestui drum, prin centrul Clujului, eu îi număram poeţii tineri, universitarii tineri, criticii tineri (şi mai vârstnici), care, văzându-l de departe, treceau discret pe celălalt trotuar. [Din frică, din jenă, din minus respect - nu are importanţă. Blaga zâmbea amar, dar vesel. "Toţi aceşti începători, îmi spunea, când se vor coace, vor simţi nevoia să se laude că mi-au fost contemporani." "Nu cred, îi răspundeam, există pete de conştiinţă ce nu se pot şterge!" "Ba da, află de la mine că orice rahat, după ce se usucă, are dreptul să îşi scrie neapărat memoriile sale de trandafir"...]" [1]

De ce le-a fost teamă... n-au scăpat: pe 28 decembrie 1949, la avizierul Facultăţii de Filosofie a apărut o notă că următorii sunt destituiţi din posturile lor: Lucian Blaga, D.D. Roşca, Liviu Rusu şi asistentul acestuia,Ion D. Sîrbu. După trei luni de şomaj, Sîrbu a găsit un post de profesor la Baia de Arieş. A stat acolo până în septembrie 1950. Se întoarce la Cluj şi este numit profesor de psihologie, istorie, română la diferite licee din afara oraşului.

Despre cum o ducea atunci, I.D. Sîrbu scria: "Eu îmi vindeam la talcioc cărţile din bibliotecă, pentru a putea să-mi cumpăr două pături militare ruseşti din care să-mi pot face un palton. [...] Aveam, ca profesor, 500 de lei pe lună. Blaga avea 600 de lei, fiind ajutor de bibliotecar. În timpul acestei perioade cumplite (devenisem donator de sânge voluntar, primeam pentru 200 de grame de sânge 50 de lei şi 1 kg de carne), Baconsky, pentru un singur poem (Despre chiaburi, CEC, Odă lăptarului meu), încasa între 3.000 şi 5.000 de lei". [1]

Vornicu şi vor, nu vor, Nicu

După moartea lui Stalin (martie 1953), Blaga îşi îndeamnă discipolii să plece din Cluj, atmosfera în oraş devenind irespirabilă. Sîrbu îi ascultă din nou sfatul şi în 1955 primeşte un post de secretar de redacţie la Revista de pedagogie. Anul următor apare revista Teatrul. Doinaş e redactor. Sîrbu e invitat să colaboreze. Scrie cronică dramatică, este apreciat şi în toamnă este numit şi el redactor.

În numărul din septembrie al revistei, publică un articol care dezlănţuie un atac de presă împotriva sa. Devine "duşman al poporului" şi începe ceea ce scriitorul numea "războiul de uzură" cu fiinţa sa. "Era o revanşă stalinistă faţă de libertăţile de dinainte de evenimentele din Ungaria. Doinaş e arestat în primăvară, eu îl apăr în proces. În toamnă, 17 septembrie 1957, sunt şi eu arestat." [2]

Doinaş este arestat pentru o discuţie purtată cu colegul său de redacţie Marcel Petrişor despre evenimentele din Ungaria, din toamna lui 1956. Doinaş mărturisise organelor de anchetă că de faţă la acea discuţie fusese şi I.D. Sîrbu. Acesta, fiind chemat ca martor la proces,în loc să-şi incrimineze prietenul, cum ar fi dorit anchetatorii, i-a luat apărarea lui Doinaş.

În urma refuzului de a colabora cu organele Securităţii, a fost condamnat, printr-o sentinţă din 14 februarie 1958, la un an de închisoare corecţională pentru "omisiune de denunţ". "Apoi mi s-au mai dat trei, apoi mi s-au mai dat şapte. Am făcut şase", scrie Sîrbu într-o scrisoare adresată lui Ion Vartic, în martie 1985. [2]

În cei şase ani de detenţie politică, I.D. Sîrbu a trecut prin închisorile de la Bucureşti, Jilava şi Gherla şi prin lagărele de muncă forţată Salcia, Giurgeni şi Periprava.

Din această lungă călătorie în noapte, cum o numea Sîrbu, aş alege o singură întâmplare, edificatoare, despre un anume Tudor Vornicu, apreciat realizator în cei mai negri ani din istoria TVR. "Tov. Căpitan Enoiu - şeful anchetei, Secţia Scriitori şi Intelectuali Dificili, obosit şi înfuriat de refuzurile şi încăpăţânarea mea, într-o zi (noiembrie sau decembrie 1958) m-a chemat la el şi mi-a spus aşa: "Uite, noi nu am reuşit să te lămurim. Te trimitem la un tovarăş care e foarte cult şi foarte informat El îţi va explica situaţia". Am fost astfel condus (cu ochelarii negri pe nas) într-o încăpere mai mare. Acolo l-am întâlnit pe cel care cred că era căpitanul Tudor Vornicu. Foarte calm, măsurat, dozându-şi hipnotic vorbele şi privirea, mi-a explicat că, dacă nu renunţ la încăpăţânarea mea, organele vor fi nevoite să-mi "rupă şira spinării". Iar dacă refuz, absolut tot ce am scris va fi dat la topit. Tot ce a spus el s-a îndeplinit întocmai. Pe Tudor Vornicu l-am reîntâlnit în holul Televiziunii, prin 1983 (ultima mea vizită la Secţia de teatru a TV). El m-a recunoscut. "Eşti Sîrbu?", mi-a zis. Am făcut semn că da. "Cum - s-a mirat el - trăieşti?" Şi făcându-şi cruce s-a îndreptat spre ascensor". [4]

Cel mai hulit dintre pământeni

Când iese din închisoare, în 1963, are 44 de ani şi 48 de kg. Se întoarce la Petrila. În 1961, muriseră cele două persoane dragi lui, din "conul sacru" al inimii sale: tatăl, respectiv Lucian Blaga. Moartea tatălui său a mai adăugat un moment de negru în dosarul relaţiei sale cu regimul: "Tatăl meu a fost preşedinte de sindicat social-democrat din 1922 până în 1938. Era miner. Pe tata l-a ţinut Securitatea lipit de closet cu mâinile ridicate ca să caute cartea Frunze care ard, în care acţiunea se petrecea în 1951, şi au tăiat cu cuţitul strujacul... ca să caute manuscrisul. Tata a fost un om foarte naiv şi a murit în doi ani de supărare, după ce am fost arestat. În ziua înmormântării, în 6 august... 3.000 de oameni pe străzi şi doi popi, şi cel catolic, şi cel ortodox, se îndreptau spre el când era pe catafalc şi cineva a dat foc casei şi tata a ars. Casa a ars. Cineva a dat foc ca să desfiinţeze manifestaţia, căci tata a fost un om iubit acolo. Cinci mineri foşti subalterni de-ai lui au intrat, au scos sicriul, care era negru, şi cu arsuri grave au fost internaţi. [..] După chestia asta, sora mea a primit o amendă de 28.000 de lei ca neglijenţă la incendii. Şi Securitatea a dat foc casei ca să spargă o înmormântare care devenea o demonstraţie. Abia acum cinci luni (în aprilie 1976 - n.n. RL) am lichidat cu sora mea această datorie". [1]

Studiile, limbile pe care le vorbea (germana, maghiara, engleza, italiana, franceza şi rusa) nu i-au fost de folos: s-a angajat vagonetar la mina strămoşilor săi din Petrila. Probabil că era decanul de vârstă al vagonetarilor patriei. În februarie 1964, însă, este numit secretar literar (titulatura oficială fiind cea de "şef de producţie") la Teatrul din Petroşani. Apoi, peste o jumătate de an, este transferat ca secretar literar la Teatrul din Craiova, unde va sta, cu domiciliu obligatoriu, până la sfârşitul vieţii. De ce la Craiova? Nimeni nu ştia, nu înţelegea motivul, doar Securitatea. "Acolo, vrei, nu vrei, va trebui să fiicuminte", i s-a spus cu cinismul din dotare.

Ajuns în Bănie, I.D. Sîrbu se simţea "ca un Robinson nătâng, multilateral traumatizat", având impresia că a fost "mutat într-o altă ţară, în mijlocul altui popor". La Craiova, vorba lui nenea Iancu, nu se vine, de acolo se fuge. Din toamna lui 1957, când a fost arestat, până în cea a lui 1989, când a murit, Securitatea l-a urmărit fără întrerupere. 32 de ani.

Acest "atlet al mizeriei", cum îi spunea Blaga, a trecut prin anchete,torturi, lagăre de muncă, supravegheri, presiuni, interdicţii, ca să ajungă, în cele din urmă, conform planului Securităţii, marginalizat şi izolat. "Pentru că pe uşa mea scrie lepros", obişnuia să spună fostul vagonetar. "Dintre toate puşcăriile mele, Craiova mi se pare astăzi a fi cea mai cumplită şi cea mai absurdă. Fiindcă e pe viaţă. Am dreptul la pachet şi vorbitor, la plimbare, dar nimeni nu îmi trimite pachet, nimeni nu mă cere la vorbitor, chiar şi la plimbare merg singur, singur, singur." "Mi se asigură toate condiţiile de a putea să mor înainte de a muri."[4]

În felul său, Ion Dezideriu Sîrbu a fost unic, nepereche. Viaţa sa a inspirat şi personajul Victor Petrini din "Cel mai iubit dintre pământeni", celebrul roman al lui Marin Preda, care n-a scăpat uşor: "Eu de aceea nu pot înghiţi romanul lui Preda "Cel mai iubit...", nu pentru că eroul principal a împrumutat datele tragicomice ale vieţii mele, ci fiindcă, după ce face puşcărie şi mină şi filosofie, acest Petrini al lui rămâne la idioata întrebare ce i se pare esenţială: mă iubeşte sau nu mă iubeşte Matilda? Jalnic! [...] Petrini (nu Petrila) era fiu de muncitor, ajunge asistent universitar pe lângă cel mai mare gânditor din Cluj, apoi e arestat, soţia sa ajunge ministereasă, el lucrează în mină. Până şi vânătoarea de şobolani aparţine biografiei mele. Cele de mai sus ar fi ale vieţii mele valuri: sunt şi ale lui Petrini. Diferenţa ar fi următoarea: Preda pune pe Petrini să filozofeze după ureche, iar eu ştiu filosofie, şi nu din auzite. Lui Preda (încă trăia), întrebându-mă ce cred despre al său roman, i-am spus (acum îmi pare rău, era pe moarte):

"Este istoria văzută prin nişte testicule triste". Şi am argumentat că despre mină, puşcărie şi filosofie nu se poate scrie din auzite, ca amator sau privitor pe gaura cheii".

Povestea vieţii lui I.D. Sîrbu se încheie trist, cu doar trei luni înainte de protestele de la Timişoara. Atmosfera orwelliană de la sfârşitul lungului şi tot mai întunecatului său surghiun o redă, în stilu-i ucigător, într-o scrisoare trimisă confratelui său Horia Stanca:

"Frate Horia,

Am trecut pe lângă Universitate: miroase a şobolan mort. Şapte dascăli de marxism tremură de frig şi frică. Am trecut şi pe sub arcadele Teatrului; aici,în pace şi onor, sub 50 vagoane de marmură de la Ruşchiţa, putrezeşte limba română, vie şi cultă. Merg să văd un film coreean: plâng, acest gen şi acest nivel ne aşteaptă. Mă întâlnesc cu un cărturar local, mă asigură că din cei 80 de popi ce funcţionează în Craiova mai există 2-3 "care cred sincer şi în Dumnezeu". La redacţia Ramuri când intru (la solstiţii), toţi tac şi pălesc: se comportă de parcă unul din ei - nu se ştie care - a fost de curând castrat de-a-npicioarelea fără anestezic, dar despre asta nu se vorbeşte, în Craiova e în tradiţie să depui un testicol la Primărie, în semn de gaj sau ca ostatec. Asta îţi asigură restul de bărbăţie.

Servus, Gary."

A murit I.D. Sîrbu - Cel mai iubit dintre pământeni

Autor: Petru Zoltan Aura Stoenescu19 Sep 2009 - 00:00

Vezi galeria foto

Au trecut peste 20 de ani de când "Cel mai iubit dintre pământeni" a plecat dintre noi (17 septembrie 1989). Mulţi citesc cartea, dar puţini ştiu că, aşa cum însuşi Marin Preda spunea într-un interviu, personajul cărţii, Victor Petrini, se identifică, în linii generale, cu biografia lui I.D. Sîrbu. Cum a fost în realitate cel care l-a inspirat pe autor şi cât a avut el de suferit din pricina regimului comunist ne-a povestit unul dintre discipolii săi, Toma Velici, cel care îi scrie cronologia vieţii la începutul cărţii "Jurnalul unui jurnalist fără jurnal", publicată postum.

Romancier, dramaturg, eseist, filozof, profesor de filozofie şi autor de literatură de sertar, cel care a scris sub pseudonimul artistic I.D. Sîrbu a fost în viaţa reală un exemplu de moralitate. Potrivit scriitorului Cezar Ivănescu, personajul principal al cărţii lui Marin Preda "Cel mai iubit dintre pământeni", Victor Petrini, cumulează "date biografice şi experienţe-limită ale unor personalităţi reale cunoscute de Marin Preda - I.D. Sîrbu, Ion Caraion, Romulus Dianu -, cum şi ale autorului însuşi". La rândul său, Paul Cernat scrie în suplimentul "Bucureştiul Cultural" la Revista 22 din 8 iunie 2007 că: "Modelul real pentru eroul din Cel mai iubit dintre pământeni - Victor Petrini, a fost - se ştie - fostul deţinut politic din Petrila, Ion Dezideriu Sîrbu, pe numele lui adevărat: Sîrb Desideriu".

Iată însă cum şi-l aminteşte Toma Velici: "Îmi revine mereu în minte ziua de 19 septembrie 1989, în care l-am condus pe Ion Dezideriu Sîrbu pe ultimul drum. Eram împreună cu Constantin Zărnescu şi cu Dan Lupescu, mergeam după catafalc şi mă gândeam că, în sfârşit, securiştii care l-au hăituit toată viaţa l-au lăsat în pace. Ulterior am citit ultimul raport al securistului pus să-l supravegheze, care s-a aflat printre noi la înmormântare, de parcă ar fi vrut să se asigure că I.D. Sîrbu a murit cu adevărat şi va fi acoperit de pământ pentru totdeauna".

"ERA SINGUR, BOLNAV ŞI ABĂTUT"

1989 a fost pentru I.D. Sîrbu anul în care şi-a definitivat memoriile, la care scrisese timp de cinci ani, şi care s-au numit, după mai multe încercări de titlu, "Jurnalul unui jurnalist fără jurnal". A fost una dintre cărţile sale de sertar, pentru că era conştient că niciodată comuniştii nu-l vor lăsa să publice aşa ceva: "Fusesem supus - la ordinul delicat al tov. Drăghici - să fiu recrutat, cu orice preţ, colaborator al Securităţii. A început astfel un lung război cu Fiinţa mea: într-o mână mi se arăta libertatea, avansarea, viitorul luminos ce mă aşteaptă dacă accept să fiu "un adevărat fiu al clasei muncitoare", adică un discret şi informat intelectual de tip nou. Ştiam limbi străine, aveam farmec, vorbeam curgător (şi "cult"), străluceam şi la catedră, şi la cafenea, şi în saloane sau alcovuri. Aveam acces la inima şi sertarele unor celebri profesori, frecventam cercuri maghiare şi germane, scriam şi despre mineri, dar şi despre universităţi şi academicieni".

Se pare că Toma Velici era unul dintre puţinii oameni care i-a călcat pragul lui I.D. Sîrbu, în ultimul său an de viaţă. Toma Velici susţine că Sîrbu era bolnav de cancer la esofag, nu avea voie să vorbească în urma operaţiilor la care a fost supus şi nu-l vizita mai nimeni. "După ce a ieşit ultima dată din puşcărie, în 1963, a trecut de faza de filozof şi a fost angajat în mină la Petrila ca vagonetar, apoi maşinist la Teatrul din Petroşani, apoi a fost angajat la Teatrul Naţional din Craiova, unde a şi avut acolo domiciliu obligatoriu până în 1989, când a murit. Îmi spunea că pe uşa sa scrie lepros periculos, pentru că oamenii se fereau de el, ştiind că a fost în puşcărie pentru că s-a împotrivit sistemului", spune Velici.

RAPORT INFORMATIV DIN CIMITIR

I.D. Sîrbu a murit la data de 17 septembrie 1989. Două zile mai târziu avea să fie condus pe ultimul drum. Nici atunci nu a fost scăpat de ochii filorilor de la Securitate. Lt. Andreiaş Ion a realizat ultimul raport informativ cu privire la I.D. Sîrbu, direct din Cimitirul Sineasca. "În ziua de 19.09.1989 am fost prezent la funeraliile scriitorului I.D. Sîrbu, care au avut loc la Cimitirul Sineasca. Necrologul defunctului a fost susţinut din partea Uniunii Scriitorilor de către Ştefan Augustin Doinaş.

În cadrul cuvântului său, scriitorul a evocat activitatea şi creaţia defunctului, următoarele aspecte fiind reţinute ca prezentând interes: a evocat prietenia de mai mult de 40 de ani cu I.D. Sîrbu, scoţând în relief că, fiind fiu de muncitor, acesta a fost preocupat în permanenţă de a reda realităţile vieţii cotidiene în creaţia lui; a rezultat că are cunoştinţă de scrisorile defunctului, care, ulterior, vor avea menirea să facă lumină asupra creaţiei şi vieţii celui în cauză; a mai arătat faptul că defunctul a avut o viaţă contradictorie şi că tocmai de aceea scrisorile rămase vor limpezi şi acest lucru", menţionează lt. Andreiaş Ion, la data de 21.09.1989.

RECRUTARE EŞUATĂ

Pentru că nu a vrut să devină unul dintre informatorii securităţii, I.D. Sîrbu a fost condamnat şi încarcerat în Penitenciarul Jilava, unde se pare că a fost bătut. Ajuns în penitenciar, s-a încercat din nou racolarea sa: "Tov. Căpitan Enoiu - şeful anchetei, Secţia Scriitori şi Intelectuali Dificili, obosit şi înfuriat de refuzurile şi încăpăţânarea mea, într-o zi (noiembrie sau decembrie 1958) m-a chemat la el şi mi-a spus aşa: "Uite, noi nu am reuşit să te lămurim. Te trimitem la un tovarăş care e foarte cult şi foarte informat. El îţi va explica situaţia". Am fost astfel condus (cu ochelarii negri pe nas) într-o încăpere mai mare. Acolo l-am întâlnit pe cel care cred că era căpitanul Tudor Vornicu", susţine în cartea sa I.D. Sârbu.

Nici Tudor Vornicu nu l-a convins pe Sîrbu să devină colaborator al Securităţii, motiv pentru care acesta i-a oprit de la filmare scenariul "Bivoliţele" şi i-a dat la topit toate cărţile, după cum povesteşte mai departe în jurnalul său: "După proces (am fost, de astă dată, condamnat la şapte ani muncă silnică şi confiscarea averii), în noaptea de 29 decembrie 1958, pe culoarele Jilavei, am fost atât de cumplit bătut, încât am zăcut aproape trei săptămâni într-un fel de comă semiinconştientă. (...) Pe Tudor Vornicu l-am reîntâlnit pe holul Televiziunii, prin 1983 (ultima mea vizită la Secţia de teatru a tv). El m-a recunoscut. "Eşti Sîrbu?", mi-a zis. Am făcut semn că da. "Cum - s-a mirat el -, trăieşti?" şi făcându-şi cruce s-a îndreptat spre ascensor".

A PREZIS ELIBERAREA

Cel care i-a fost mereu în preajmă lui I.D. Sîrbu până la sfârşit, Toma Velici, spune că acesta a prezis din 1988 sfârşitul comunismului în România: "A întrevăzut momentul 1989. El a spus din 1988 că primul strigăt al mulţimii va fi libertate şi aşa a fost". Acelaşi Toma Velici, care a scris cronologia vieţii lui Ion Dezideriu Sîrbu, a încheiat-o astfel: "17 septembrie. Se stinge din viaţă, la Craiova, lăsând nefinalizate multe proiecte literare. În aceeaşi zi, pe scena Teatrului Naţional Craiova are loc premiera piesei "Arca bunei speranţe"".

https://georgeanca.blogspot.com/2019/06/macaroane-albastre.html