|
duminică, 30 iunie 2019
Gică Manole - Mihai Eminescu şi Basarabia (3)
Mihai Eminescu şi Basarabia (3)
Prof. dr. Gică Manole
26 Iunie 2019
„…Străinii sînt
colonizaţi în Basarabia, de Rusia, de la 1812 încoace”
În „Timpul”
din data de 22 februarie 1878 Eminescu publică un articol polemic la adresa
altui articol apărut în gazeta rusească „Le Nord”, care justifică cu argumente
false „cererea Rusiei”[1] de a i se retroceda Basarabia de către România.
Articolul are ca pretext o scrisoare a unui „domn X din Bucureşti”[2] adresată
directorului ziarului „Nordul”, „domn X” care era un spion al Rusiei la
Bucureşti, după cum cred eu. Pentru început Eminescu inserează un fragment în
limba franceză din ziarul „Nordul”, limbă în care, de altfel, era tipărită
publicaţia de propagandă a Imperiului rus. Apoi, fără ocolişuri şi zorzoane,
poetul naţional îi pune la punct pe spion şi pe autorul articolului din ziarul
rusesc spunându-le franc că numele „Basarabia” e numele medieval „al Ţării
Româneşti”[3], care vine de la dinastia românească „a Basarabilor”[4].
Eminescu
oferă o lecţie de istorie gratuită propagandiştilor ruşi informându-i că
„Mircea cel Bătrân, vestitul domn al Ţării Româneşti”[5], a luat parte la mari
lupte cu turcii alături de alţi regi şi principi europeni, printre care şi
„bătălia de la Nicopole”[6]. Mircea cel Bătrân a întins hotarele ţării sale
până la Nistru. Deci de la numele său partea de pământ dintre Dunăre, Mare,
Prut şi Nistru şi-a luat numele „de Basarabia”[7]. Aşadar, amintea apăsat
poetul naţional, adevăratul stăpân al acestor pământuri „este Ţara Românească,
Valachia Magna (subl. M. E.)” [8]. Din veacul al XIV-lea şi până la 1812, acest
pământ a fost stăpânit de Ţara Moldovei şi nu de nişte „tătari pe care generali
vestiţi… i-a cules de sub corturi”, „roiuri pe jumătate sălbatice, zice d.
X”[9]. Românii şi astăzi, nota Mihai Eminescu, sunt „majoritatea absolută în
Basarabia”, cu toate că Rusia „de la 1812 încoace”[10] a tot colonizat pe acest
pământ „străini” [11].
La
„1400-1500” [12] „tătarii d-lui X”[13] erau oştenii lui „Alexandru cel Bun”[14]
care semna „o convenţie cu negustorii din Lemberg”[15]. Exportând mărfurile lor
„spre părţile tătăreşti” negustorii din Lemberg vor plăti „la 12 cîntare în
Suceava 1 rublă de argint, în Iaşi 30 de groşi, în Cetatea Albă (Ackermann)
jum. rublă de argint, iar mergînd nu prin Cetatea Albă, ci prin Tighina, se va
plăti aici Vama Cetăţii Albe” [16]. Aşadar, notează cu ironie zdrobitoare Mihai
Eminescu, „Alexandru cel Bun era tătar” [17]! Mai departe, poetul naţional
citează o relatare a unui prelat rusesc de la 1420, Zosima, care, călătorind
„spre Locurile Sfinte prin Moldova”[18], a plătit vamă la trecerea peste Nistru
„moldovenilor”[19]. La Cetatea Albă, la „gura Nistrului”[20], faţa bisericească
a văzut că „stă un stîlp numit Fonar [fânariu], aici e şchelea pentru
corăbii”[21]. Eminescu informează cititorii că mărturia lui Zosima a fost
publicată la 1849, la Petersburg de istoricul rus „Saharov în Skazaniia ruskovo
naroda (subl. M. E.)”[22]. Conchide, deci, Mihai Eminescu: „Cetatea Albă era
deci… tătărască”[23]. Poetul naţional oferă cazul ambasadorului „regelui
Franţei” de la anul 1421 „cavalerul Guillebert de Lannoy”[24] care, călătorind
prin Moldova este prădat „lângă apa Nistrului” de hoţi. Se plânge domnului
Alexandru cel Bun, care era şi „domn al Cetăţii Albe”[25] fiind foarte mulţumit
că „hoţii prinşi au fost aduşi în lanţuri înaintea cavalerului şi i-au înapoiat
banii”[26]. Iarăşi conchide cu amărăciune şi sarcasm Mihai Eminescu: „Deci toţi
tătari sub corturi…”[27], „ciudaţi tătari”[28] adaugă ironic poetul naţional.
La 1475,
„din porunca lui Ştefan cel Mare”[29] arhitectul grec Theodor zideşte în
Cetatea Albă „un turn nou şi zid”[30] punând următoarea inscripţie: „Această
cetate s-a zidit în zilele preaevlaviosului Domn Io Ştefan Voievod…”[31]. Şi
încă o dată conchide poetul naţional: „Ştefan Vodă se ştie că-i tătar…”[32].
Acelaşi Ştefan Vodă „întăreşte prin hrisov lui Mihai Buzatul o moşie”[33], care
va fi contrasemnat şi de „d-nia lor Gherman şi Oană pîrcălabi de Cetatea Albă,
Ivaşcu şi Maxim, pîrcălabi de Chilia”[34]. „Boierii aceştia sînt tătari ca şi
Ştefan Vodă”[35]. Oferă încă un exemplu istoric, anume un atlas geografic de la
1513, publicat de „Essler şi George Ubelin la Strassburg”[36] „în care toată
Basarabia pînă la mare se vede ca făcînd parte din Moldova”[37]. „Dar
Strassburg e în Tartaria”[38], iarăşi îi ironizează pe cei de la „Nordul” Mihai
Eminescu.
Generalii
vestiţi „ca Rumianţof şi Sumarov”[39] au luat Basarabia cu sabia „de la
populaţii sălbatice care nu existau”[40]. Iată ce „meşteşug” au inventat domnii
de la Nord: „a te bate cu inamici care nu existau”[41], iar de această bravură
au fost în stare generali vestiţi ca cei doi citaţi mai sus „Ruminatof şi
Sumarof”[42]. Eminescu încheie formidabilul său articol dând ca un exemplu din
vremea sa privind adevăraţii stăpâni ai Basarabiei, anume: „D. Baron Stuart a
iscălit convenţia reunită”[43] alături de un tătar, „căci Kogălniceanu al cărui
bunic e cronicar moldovenesc, s-a sălbăticit în urmă şi a trebuit cules de sub
corturi de vestiţii Rumianţof şi Sumarof, de lângă apa Cogâlnicului, care curge
de-a lungul, prin mijlocul părţii de sud a Basarabiei”[44]. Numai că Rusia s-a
dovedit cu totul imună la sarcasmul şi ironiile geniului tutelar al poporului
român, ignorând dreptatea istorică.
„Însuşi numele „Basarabia” ţipă sub
condeiele ruseşti”
La data de 1
martie 1878, Mihai Eminescu continuă să aducă noi argumente istorice
infailibile în direcţia faptului că Basarabia dintotdeauna a aparţinut
patrimoniului istoric al poporului român. Şi de această dată, poetul naţional
scoate în evidenţă sofismele la care apelau ruşii pentru a reanexa sudul
Basarabiei. Eminescu răspunde la două gazete ruseşti care ilustrau poziţia
oficială a Rusiei, „Le Nord” şi „Viedomosti”[45]. Astfel, poetul naţional
informează cititorii „Timpului” de faptul că cele două gazete ruseşti susţin că
ruşii nu au anexat, la 1812, Basarabia „de la moldoveni, ci de la turci şi
tătari”[46]. Şi nu printr-o acţiune diplomatică „ci cu sabia”[47]. De asemenea,
la 1856, prin tratatul de pace de la Paris, Rusia a fost obligată să restituie
sudul Basarabiei nu „adevăraţilor lor proprietari”[48] (adică tătarilor de sub
corturi - n. ns.) „ci Moldovei”[49].
Tratatul de
la Paris, susţineau publicaţiile ruseşti, nu mai are niciun sens, a devenit
literă moartă. Moldova nu a fost implicată în vreun fel „la această
cesiune”[50], iar Rusia a dat Basarabia Moldovei la 1856 doar „pentru că era
cea mai apropiată vecină şi cel mai inofensiv stat”[51]. Dacă Moldova, la 1856,
speculau gazetele ruseşti, Rusia nu-i ceda niciodată Basarabia. La asemenea
alegaţii, toate neadevărate şi de rea-credinţă, Mihai Eminescu răspunde
tranşant, „cu documente în mînă”[52]: „Însuşi numele „Basarabia” ţipă sub
condeiele ruseşti”[53], deoarece Basarabia înseamnă ţara românilor, la fel cum
Rusia „înseamnă ţara ruşilor”[54].
La
„1370”[55] domnul românilor „Mircea I Basarab”[56], care se intitula „despotul
Dobrogei, Domn al Siliştei şi al ţărilor tătăreşti”[57] împinse hotarele „pînă
la Nistru de-a lungul ţărmului Mării Negre”[58]. Astfel, întărea Mihai
Eminescu, pentru sfârşitul „veacului al patrusprezecelea”[59] stăpânirea
românească asupra Basarabiei „e incontestabilă”[60]. La începutul secolului XV
Basarabia a intrat în stăpânirea Moldovei, în baza unor dovezi istorice certe,
înştiinţa poetul naţional cititorii. De-a lungul veacului XV „pîrcălabii
Cetăţii Albe, a Chiliei şi a Hotinului”[61] au iscălit uricele domneşti
„alături cu Domnii ţării”[62]. Este o certitudine istorică că Chilia, Hotinul,
Cetatea Albă, temelia Basarabiei s-au aflat în „proprietatea Moldovei”[63].
În veacul
XVI, Moldova intră „sub protecţia Porţii”[64] apoi are nenorocirea că „se
stinge dinastia Dragoşizilor, cum o numeşte Dim. Cantemir”[65]. După „fiii lui
Petru Rareş”[66], Moldova intră într-un „veac de tulburări”[67] fapt care a
permis turcilor „să ia în posesie - nu în proprietate - Cetatea Albă şi
Chilia”[68]. Apoi turcii îşi stabilesc „puncte de reazim în aceste două
cetăţi”[69], pentru ca în veacul XVII îşi „creează un al treilea reazim”[70],
ocupând Cetatea Hotinului. În „veacul al optsprezecelea, nefericitul Dimitrie
Cantemir se aliază cu ruşii”[71], după care Turcia pierde încrederea „în Domnii
pământeni şi trimite fanarioţi”[72]. Alianţa lui Dimitrie Cantemir cu Rusia a
fost o nenorocire istorică majoră deoarece „ne-a făcut să pierdem Domnia,
armata, dezvoltarea noastră intelectuală şi economică”[73]. Fără armată,
românii, deşi n-au pierdut proprietatea asupra pământului, nu au mai avut
„putere fizică”[74], iar fără domni pământeni şi-au pierdut „puterea
morală”[75], primind lovituri grele de la Turcia.
La
Passarowitz, Turcia declară Austriei „că nu poate ceda Moldova”[76] căci ţara
era „închinată, şi nu supusă cu sabia”[77]. Mai târziu însă „mai tîrziu cedează
Bucovina, iar în anul 1812 Basarabia”[78] nu prin luptă „cu sabia”[79], „ci
prin fraudă”[80]. Când s-a cedat Bucovina „s-au cumpărat delegaţii turci şi un
general rus”[81], iar când s-a pierdut Basarabia tot prin hoţie, căci
„delegaţii Rusiei” primiseră ordin „să-ncheie pace cu orice preţ”[82] deoarece
„intrase Napoleon I în Rusia”[83]. Moruzi, diplomatul Turciei fusese
„cumpărat”[84] de ruşi care, pe lângă bani şi aur, l-au asigurat că-l vor pune
domn în Moldova. La Bucureşti, în 1812, Moruzi n-a cedat toată Moldova Rusiei
„că atunci n-ar fi avut unde domni”[85]: „cedă deci jumătatea ei dintre Prut şi
Nistru”[86]. De asemenea, când s-a vândut Basarabia ruşilor, „o flotă engleză
stătea în Bosfor şi sili pe sultan să încheie pacea de la Bucureşti”[87]. După
ce sultanul „ridică mucul condeiului de pe tratat”[88], îl puse „pe o altă
hîrtie: sentinţa la moarte a lui Moruzi”[89].
„…pretinsul paralelism între politică
şi poezie…”
Şi articolul
din 2 martie 1878, unul scurt, Eminescu îl consacră aceleiaşi gazete „Nordul”
(„Le Nord”) care apărea la Bruxelles, care primise o scrisoare din România de
la un domn „Alecsandri”, care domn adresase o scrisoare „principelui
Gorciacoff”[90] cu prilejul cererii Rusiei de reanexare a Basarabiei de către
Rusia. „Le Nord” confundase pe autorul scrisorii „d. locotenent-colonel”[91]
Alecsandri cu poetul Vasile Alecsandri, fapt care-i oferă prilejul poetului
naţional să ironizeze gazeta rusească. „Le Nord”, deci, răspunsese poetului V.
Alecsandri pe când autorul scrisorii fusese „Ioan Alecsandri, fratele
poetului”[92].
Eminescu
constată că „Le Nord” confundând „pe poet cu omul politic”[93] Ioan Alecsandri,
îşi permisese să „dea lecţii poetului”[94], împărţindu-i „învăţăminte”[95]. Din
răspunsul gazetei ruseşti către V. Alecsandri, Eminescu a înţeles că respectiva
publicaţie considera poezia incongruentă cu domeniul politicii. Imediat, poetul
naţional nu scapă prilejul de a nota cum că „pretinsul paralelism între
politică şi poezie nu este exact”[96]: „Poeţi se găsesc foarte rar –
politicieni cîtă frunză şi iarbă”[97]. Valoarea sau nonvaloarea unui om
politic, postula Eminescu, ţin de împrejurări, „de mediul social, de
constelaţia puterilor”[98]. Un om lipsit de orice calitate „poate fi un
politician mare în împrejurări date”[99], pe când o mediocritate umană „nu va
fi sub nici o împrejurare un poet mare”[100].
Un poet mare
face o activitate „nobilă” în slujba omenirii, el se bucură „pe scara omenirii
de un rang înnăscut atît de mare încît pe lângă dînsul mulţi dintre principii
reali sînt numai nişte bieţi comedianţi”[101]. Politicienii practică „mizeria
înjosirii şi meschinătăţii omeneşti”[102], având ca ţintă „răpirea prin putere
şi amăgirea prin cuvînt”[103]. Se observă lesne că, sfârşitul articolului i-a
oferit poetului naţional ocazia ideală de a sublinia pentru cititori abuzurile
şi demagogia deşănţată practicate de politicienii liberali, care luaseră
puterea în România de mai bine de doi ani.
„A rosti numele Basarabia e una cu a
protesta contra dominaţiei ruseşti”
În zilele de
3, 4, 7, 10 şi 14 martie 1878, poetul naţional publică în „Timpul” un studiu
ştiinţific intitulat Basarabia, pe care gazetarul Eminescu l-a împărţit în şase
părţi. Le vom analiza pe fiecare în parte, nu înainte de a constata că demersul
jurnalistic, ştiinţific eminescian urmărea informarea opiniei publice asupra
adevăratei istorii a acestei provincii româneşti. Cu ajutorul studiului, Mihai
Eminescu scotea în evidenţă, o dată mai mult, nedreptatea strigătoare la cer pe
care Rusia o comitea faţă de România, reanexând sudul Basarabiei. Prima parte a
studiului poetul naţional l-a rezervat numelui şi întinderii Basarabiei (subl.
M. E.).
Pentru
început, Eminescu informează cititorii despre minciunile gazetelor ruseşti, şi
întru sprijinirea opiniei sale aduce cele scrise de ziarele „Nordul” sau „Le
Nord” şi „Viedomosti”, care tot repetau „cu stăruinţă că Basarabia” [104]
fusese cucerită de ruşi „cu sabia de la tătari şi de la turci”[105]. Eminescu
avea convingerea, în baza documentelor istorice, că din veacul XIV, nicio parte
din Basarabia n-a fost „a turcilor sau tătarilor”[106]. Basarabia aparţinuse
Ţării Moldovei, ca „stat constituit, neatîrnat”[107], deşi acest stat era
„slăbit şi încălcat în posesiunile sale”[108] de Turcia. Deci, Moldova era
proprietarul „locului” [100]. Deşi Moldova, domnii săi „ajunseseră atît de
slabi încît dreptul nostru era dezbrăcat de putere şi nu putea să se apere,
aceasta nu este o dovadă că Moldova a renunţat vreodată la dînsul”[110]. Un
drept asupra unui pământ al unei ţări, postula axiomatic Mihai Eminescu, „nu se
pierde decît prin învoirea formală de a-l pierde”[111]. O învoire pe care un
stat o acceptă prin ameninţarea cu forţa, „cu de-a sila”[112], acceptată din
„raţiuni de stat”[113], dacă nu este urmată de „o învoiere formală”[114] nu are
valabilitate juridică. Un teritoriu, un pământ al unui stat, acel stat îl
pierde „în momentul în care renunţăm la el”[115].
Mai departe,
Eminescu nota că punctul lui de vedere nu era doar al lui „ci chiar al
diplomaţiei ruseşti”[116] din ultimii 150 de ani: „De câte ori Rusia stipula
ceva în favorul Principatelor în tratatele ei cu Turcia”[117] ea făcea
trimitere obligatorie „la drepturile imprescritibile…, la capitulaţiile
Principatelor”[118]. În momentul când generalul „Rumianţof” purta război în
Ţările Române cu turcii „ştia… că locurile erau ale Moldovei”[119]. Ruşii când
au ocupat principatele le-au ocupat militar, aveau o administraţie
„trecătoare”[120], şi că de fiecare dată când se punea problema „unor chestiuni
de proprietate, unde puterea juridică a statului se manifestă, statul
moldovenesc hotăra pe acest pământ ocupat de turci”[121].
Până în
secolul XVII şi începutul secolului XVIII când se ajunse „la slăbiciunea
statelor noastre sub fanarioţi”[122], a cărei cauză de cădere e „tocmai
Rusia”[123] şi alianţa „nefericitului Cantemir cu Petru cel Mare”[124]
drepturile românilor asupra Basarabiei au fost indiscutabile, de neclintit. „Le
Nord” minte cu neruşinare scriind că „acest petec de pământ”[125] fusese
„locuit de tătari sub corturi”[126], şi că Basarabia datoreşte „scoaterea din
întuneric unor generali „d’un renom populaire” (subl. M. Eminescu), cu
Rumianţof şi Sumarow”. Numele de Basarabia, revine poetul naţional, este „un
nume care ţipă sub condeiele ruseşti”[127]. E de ajuns să rosteşti numele de
Basarabia, nota poetul naţional, şi deja protestezi „contra dominaţiei
ruseşti”[128]. Numele de Basarab, accentua Eminescu, data din vechime, „cu mult
înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc”[129].
Însuşi
numele de Basarab, în sine, are, este o „istorie întreagă” [130]. Citează,
apoi, întru dovedirea dreptăţii pe care o are, Cronica lui Fazel-Ullah, medicul
hanului mongol „Mahmud Gazan Khan”[131], lucrare de la 1303, care, descriind
marea invazie mongolă de la 1240-1241 „povesteşte următoarele: În primăvara
anului 1240 principii mongoli trecură munţii Galiţiei, pentru a intra în ţara
bulgarilor şi a ungurilor. Orda care merge spre dreapta, după ce a trecut ţara
Aluta, îi ieşi înainte Bazaran-ban cu o armată, dar fu bătut. Cadan şi Buri au
mers asupra saşilor şi i-au învins în trei bătălii. Bugek trecu din ţara
saşilor, intrând în Kara-Ulaghi şi a bătut popoarele ulaghice”[132].
Aşadar,
concluziona Eminescu, tătarii au bătut pe Kar-Ulaghi, „adică pe
negri-valahi”[133], care aveau o armată condusă „de Basarab-han”. Citează,
apoi, un alt izvor istoric, Analles Polonorum Vetustiores, care scria că la
anul 1259, tătarii au înfrânt „pe basarabeni, pe titani, pe ruteni”[134].
Citează mai departe, o diplomă a regelui ungur Carol-Robert, de la 1332, în
care povesteşte „bătaia ce o păţise de la Basarab, fiul lui Tugomir, în ţara
noastră”[135]. Din „Tugomir”, Eminescu crede că „s-a născut Alexandru…, care a
trăit pe la 1360; din Alexandru s-a născut Vladislav şi Radu Negru, din Radu
Negru, Dan şi Mircea cel Mare (1418)”[136].
De la
„Tugomir” la „Mircea cel Mare”, nota Eminescu, Ţara Românească cunoscuse cea
mai mare întindere teritorială din istorie, „căci cuprindea Oltenia, Valahia
Mare, ducatele Făgăraşului şi Amlaşului din Ardeal, mare parte a Bulgariei,
Dobrogea cu cetatea Silistra, Chilia cu gurile Dunării şi ţările tătăreşti
nenumite mai de aproape”[137]. La acea vreme, accentua Eminescu, „Valahia”[138]
se numea în „documentele cele scrise latine”[139], în toate scrierile
contemporane, „Basarabia”[140]. În aceeaşi vreme, a Basarabilor, Moldova
„poseda teritoriul de la Hotin la Cetatea Albă”[141], căci la 1400, cavalerul
francez Guillebert de Lannoy se întâlneşte cu Alexandru cel Bun la Cetatea Albă
„oraş stăpânit de un pîrcălab moldovenesc”[142]. Aşadar, punea la colţ Eminescu
cele două ziare ruseşti, însusăşi diplomaţia rusească recunoştea că „Basarabia
era pământ românesc”[143], fapt pe care-l dovedise şi Miron Costin, cronicarul
„şi mare logofăt în Moldova”[144] în versurile „dedicate regelui
Poloniei”[145]. Eminescu făcea trimitere, desigur, la opera marelui cărturar
român numită Poema polonă.
În trecut,
întreba deloc retoric Eminescu, ce se numea şi „ce se numeşte astăzi
Basarabia?”[146]. Nu întreaga ţară dintre Prut şi Nistru e Basarabia, ci
această denumire e doar pentru „o fîţie spre sud, aşa cum ne-o arată Cantemir
în Descriptio Moldoviae”[147]. Deci, stabilea adevărul istoric Eminescu, „cele
patru ţinuturi: Bugeacul, Cetatea Albă, Chilia, Ismail” sunt Basarabia, „tot
ce-i deasupra e Moldova curată, războtezată, de la 1812 încoace”[148]. Doar în
ţinutul Bugeacului „au locuit tătari cu învoirea Domnilor Moldovei” [149], loc
în care tătarii s-au bucurat „de oarecare privilegii, concese de proprietarul
locului, care era statul Moldova”[150]. Într-o asemenea realitate istorică, de
la 1400 la 1812, românii moldoveni au fost stăpânii acestui pământ, şi nu nişte
tătari „de sub corturi” [151] cum scriu, minţind, ziariştii de la „Le
Nord”[152] şi „Viedomosti”.
„Trei ţinuturi: Cetatea Albă,
Tighina, Chilia, care erau echivalente cu tot restul Moldovei”
În partea a
doua a studiului său intitulat „Basarabia”, Mihai Eminescu revine, sintetizează
documentele istorice medievale, româneşti şi străine, care dovedesc că
Basarabia a aparţinut dintotdeauna patrimoniului istoric naţional românesc.
Desigur, că
poetul naţional foloseşte prilejul de a scoate în evidenţă minciunile scrise de
cele două gazete ruseşti, faţă de care adoptă o poziţie de sarcasm şi ironie
usturătoare. Eminescu reamintea cititorilor că „Le Nord” susţinea că Rusia
cucerise Basarabia „de la nişte cîrduri care locuiau sub corturi şi erau pe
jumătate sălbatice”[153], şi că la 1856, tratatul de la Paris n-a restituit
Basarabia „posesorilor legitimi”[154], adică respectivelor „cîrduri”, ci
Moldovei.
Faţă de
neadevărurile scrise şi susţinute de „Le Nord”, Mihai Eminescu reaminteşte că
„tătarii d-lui X” [155], care ar fi fost, la 1812, adevăraţi stăpâni ai
Basarabiei, „erau cam ciudaţi în felul lor”[156]. Astfel, la 1407, la Suceava,
domneşte Alexandru cel Bun, care, printr-un privilegiu dat negustorilor
polonezi, hotărăşte „ce vămi au să plătească negustorii poloni la Tighina
[Bender] şi la Cetatea Albă [Akkermann]”[157]. Apoi, la 1420, tot pe vremea lui
Alexandru cel Bun, „ierodiaconul rus Zosima”[158], scria că la Cetatea Albă
„voind să treacă Nistrul, a trebuit să plătească pentru trecătoare bir”[159].
Zosima stă două săptămâni la Cetatea Albă, după care pleacă „de la fînarul
aşezat chiar la gura Nistrului pe o corabie, către Sfintele Locuri”[160].
La 1421,
Ghillebert de Lannoy, „ambasadorul a doi regi apuseni”[161] stă, şi el, două
săptămâni la Cetatea Albă, se întâlneşte cu domnul ţării, Alexandru cel Bun,
iar, după ce face imprudenţa să se plimbe călare de-a lungul Nistrului, singur,
este prădat de hoţi. Plângându-se domnului ţării, acesta dă porunci aspre şi-i
prinde pe tâlhari „în câteva zile”[162], banii furaţi primindu-i pe „toţi
înapoi”[163]. Aşa de bine era administrat statul Moldova la acea vreme, fapt
care a stârnit mirarea, admiraţia cavalerului francez, „mirat de această
justiţie expeditivă”[164]. Mai departe, Eminescu dă un exemplu din vremea lui
Ştefan cel Mare, care, la 1475, „trimite la Cetatea Albă pe un arhitect grec,
anume Teodor, ca să facă un turn nou şi un zid nou la întăriri”[165]. În
hrisoavele domneşti „din acea vreme”[166], adică din veacul XV, alături de
domnii Moldovei „vedem”[167] „iscăliţi deodată cu Domnul, regulat, pîrcălabii
Chiliei, ai Cetăţii Albe şi ai Hotinului, care erau boieri mari…”[168]. Se
vede, notează cu ironie poetul naţional, „că tătarii de sub corturi ai d-lui X
aveau trecere pe atunci”[169].
Numai nume
„ciudate”[170] aveau „acei boieri tătari”[171], continuă în batjocură Mihai
Eminescu, desigur, la adresa „d-lui X” şi a gazetei „Le Nord”. Din hrisoave
răsar nume precum „Manoil, Stanciu, Albul spătar, Ioan Băiceanu, Hodeo Creţul
(corect: Hodco, aşa l-am găsit scris în D. R. H, A, vol. I - n.n.), Oanea
Pîntece, Tudor Vascanu, Giurgea lui Gaură… tot nume tătăreşti, de boieri de-ai
lui Alexandru Vodă”[172]. La Cetatea Albă, după privilegiul comercial de la
1407, negustorii poloni aduceau „postăv, vite albe, cai, peşte din
Brăila”[173], şi duc, importau din marea cetate românească „stofe cusute cu fir
de aur, stofe de mătase, vinuri din Grecia”[174]. Conchide, Mihai Eminescu:
„Erau luxoşi tătarii din Basarabia!” [175].
Un alt
exemplu istoric cu care Eminescu ilustrează studiul său este cel al celor „doi
fii, Ştefan şi Ilie, care şi-au împărţit ţara în două”[176], după moartea
tatălui lor, Alexandru cel Bun. În acest caz, poetul naţional citează
cronicarul polonez Matei Strykowski, care, în cartea sa „tipărită întîi şi
întîi la Koenigsberg la 1582”[177] notează „cum şi-au împărţit”[178] ţara
Moldovei cei doi fii ai lui Alexandru cel Bun: „Ilie a luat regiunea Nistrului,
Hotinul, Suceava, Iaşii, Tecuciul etc.” [179], „bietului Ştefan”[180] îi
rămăseseră „trei ţinuturi: Cetatea Albă, Tighina şi Chilia, care erau
echivalente cu tot restul Moldovei”[181]. Se vede, accentua Eminescu, că Ştefan
„ştia importanţa acestui petec de pămînt, căci n-a cerut nici Iaşii, nici
Suceava, ci s-a mulţumit cu aceşti tătari (subl. M. Eminescu) care locuiau sub
corturi şi purtau stofe lucrate cu fir de aur şi mătăsuri, beau vinuri din
Grecia şi stăteau în relaţii cu Genova şi cu Veneţia”[182].
Nici un
document istoric nu pune sub semnul întrebării, „nu contestă proprietatea
deplină şi netulburată a Moldovei asupra Basarabiei” [183]. Documentele
istorice citate, nota Eminescu, din veacul al XV-lea sânt o realitate de
necombătut, oameni şi cronici străini au vorbit, i-au cunoscut pe Alexandru cel
Bun, Ilie, Ştefan, Ştefan cel Mare; despre toţi aceşti domni „nu se poate
spune” [184] ca despre „Rurik şi Oleg”[185] „în care istoria e mit şi mitul
istorie”[186]. Cu aceste documente istorice în mână „nici un soi de subtilitate
diplomatică nu te scapă” [187], şi dacă susţii „poveşti şi drepturi închipuite”
[188] cu tătari găsiţi sub corturi „protestează boierul Manoil, pîrcălab de
Hotin, Stanciu de la Cetatea Albă şi-mpreună cu ei Tudor Vascanu, Ioan
Băiceanu, Oane Pîntece, Albu Spătaru şi ceilalţi” [189].
Chiar şi
„păgîn să fie omul” [190] şi în faţa adevărului „trebuie să zică: Adevărat, a
Moldovei e Basarabia” [191]. De când există „români pe acest pămînt”[192],
Basarabia este un pământ „de drept al nostru”[193], cu toate că „diplomaţii
sînt isteţi întru prefacerea dreptăţii întru terfeloage fără valoare”[194].
Puterea, tăria unui popor, postula definitiv Mihai Eminescu, „a stat totdeauna
în drept (subl. M. Eminescu) [195].” „Le Nord” ar vrea ca noi, românii, „să
renunţăm la dreptul nostru de bunăvoie”[196] să tăcem „molcom”[197] şi să jucăm
„după cum ni se cîntă” [198].
Oricât de
slab ar fi un drept lipsit de arme „şi de putere”, el e tot mai tare „decît
nedreptatea, tot mai tare decît neadevărul”[199]. Tătarii gazetei „Le Nord”
„n-au trecere, ci sînt pure invenţii pentru a arunca cu praf Europei,
neştiutoare de lucrurile noastre de la Dunăre”[200]. „Petecul acesta de
pămînt”, cum îl numeşte Rusia, pe care ar vrea „să-l sacrificăm prieteniei noastre”[201] cu ea, „nu are pentru noi nici un echivalent
în lume”[202]. Pământul acesta înseamnă „misiunea noastră istorică”[203], tăria
noastră. Când, la 1462, sultanul „Mohamet”[204] „intra în Ţara Românească
contra lui Vlad Ţepeş voievod”[205], un ostaş sîrb ce se afla în oastea
sultanului, „Constantin Mihailoviez de Ostraviţa”[206] îi spuse cuceritorului
oraşului lui Constantin cum că „oricine s-ar război cu românii, chiar să-i
învingă, numai pagubă are”[207]. Faptul s-ar datora, nota Eminescu, că „românii
nu sînt popor cuceritor”[208] şi tocmai din acest motiv „apără ce-i al lor cu
îndărătnicie”[209]. Înşişi turcii sfătuiau pe sultan „să nu facă război cu
românii”[210], deoarece n-aduce nici un folos, „ci pier numai o mulţime de
turci în zadar”[211]. Sultanul însă, le răspundea: „Pînă cînd românii stăpînesc
Chilia şi Cetatea Albă (subl. M. Eminescu), iar ungurii Belgradul sîrbesc, pînă
atunci nu vom putea birui pe creştini”[212].
Eminescu
citează cartea unde a identificat spusele lui Mohamed al II-lea: „Sbior Pisarow
Polschih, secţiunea a II-a, tom V, Warszawa, 1828”[213], fără, însă, a numi şi
pagina. Concluzionează poetul naţional: „…sultanul Mohamet ştia bine că acest
petec de pămînt (subl. M. Eminescu) nu-i de dispreţuit, şi dacă el zicea
aceasta la 1460, de ce să n-o zicem noi la 1878?” [214]. Încheierea articolului
stabileşte definitiv de ce două secole Rusia a tot stat cu ochii pe Basarabia:
„Pe cîtă vreme Basarabia este în mîinile noastre, Rusia nu va putea cuceri
Orientul”[215](subl. M. Eminescu).
Aranjament
grafic - I.M.
------------------------------------
[1-15] Mihai Eminescu, Opere
Politice, Ediţie integrală, alcătuită şi îngrijită de Cassian Maria Spiridon
Iaşi, Editura Timpul, 2008, p.83.
[16-42] Ibidem, op. cit. p.84.
[43] Mihai Eminescu făcea trimitere
la convenţia semnată la Bucureşti, la 4 aprilie 1477, între România şi Rusia,
avându-i ca semnatari pe Mihail Kogălniceanu şi baronul Stuart. Convenţia
prevedea acceptul României ca trupele ruseşti să tranziteze teritoriul său în
drum spre Balcani. Rusia, prin aceeaşi convenţie diplomatică, îşi ia
angajamentul că va respecta integritatea teritorială a României!
[44-75] Mihai Eminescu, Opere
politice, ed. cit., p. 85.
[76-104] Ibidem, op. cit. p.86.
[105] Ibidem, op. cit. p. 86-87.
[106-110] Ibidem, op.cit. p.87.
[111-134] Ibidem. Eminescu are
dreptate. Când un stat acceptă printr-un tratat cu un alt stat ca teritoriul
său de patrimoniu istoric să rămână acelui stat, acel stat a renunţat definitiv
la drepturile sale. Cazul cel mai nimerit este tratatul din 2 iulie 1997 dintre
România şi Ucraina, prin care Herţa, insula Şerpilor şi nordul Bucovinei sunt
abandonate definitiv Ucrainei de către odiosul preşedinte de atunci Emil
Constantinescu.
[135-153] Ibidem, op. cit. p.88.
[154-191] Ibidem, op. cit. p.89.
[192-215] Ibidem, op. cit. p.90.
Teodor Palade - Antiromânismul autohton, un fenomen îngrijorător
Antiromânismul autohton, un fenomen
îngrijorător
30 Iunie 2019
Mai ales în
deceniile din urmă un curent contestatar şi demolator pare a se fi ridicat
împotriva valorilor tradiţionale româneşti. Simţindu-i duhoarea, mai că-ţi vine
să crezi că-i adevărată teoria conform căreia am fi nefericiţii posesori ai
unei gene care ne îndeamnă să murdărim, să pătăm, să facem de ocară, să
diastrugem chiar, tot ce avem valoros. Zicala cu capra vecinului, profund
românească, ilustrează cum nu se poate mai bine această neonorantă trăsătură de
caracter. Prin urmare nu este de mirare că azi, beneficiind şi de un
substanţial „ajutor exterior dezinteresat”, ne supra-specializăm în a
pângări ce-i românesc. Şi, ca într-o absurdă lume a ilogicului, noi românii am
ajuns principalul promotor al antiromânismului, al dezagregării spirituale a
neamului.
Semnele alterării spiritului
naţional? Nu contează trecutul, nu ne interesează prezentul, nu ne preocupă
viitorul.
Nu ştiu dacă
pe undeva prin lume se mai întâmplă ceva similar. Popoare cu o istorie mult mai
scurtă şi mult mai săracă decât a noastră ridică monumente care să le jaloneze
realizările, poleiesc cu aur faptele de eroism ale conaţionalilor, îşi onorează
plini de respect înaintaşii, le păstrează cu pioşenie amintirea şi îşi
educă generaţiile ce vin în spiritul măreţiei naţionale. La noi aproape nu mai
contează trecutul, nu ne interesează prezentul şi nu ne preocupă sub nicio
formă viitorul. Aproape nimic din ceea ce merită respectat, din ceea ce ne
reprezintă şi ne individualizează în lume, din ceea ce ar trebui să constituie
un semn al mândriei naţionale, nu a scăpat furiei întinării. Eroii istoriei
devenirii noastre, oamenii de cultură români pretutindeni respectaţi, poetul
naţional, ortodoxia, armata ţării, marile edificii economice sau culturale,
şcoala românească, muzica românească, primul şi singurul nostru cosmonaut,
marii noştri sportivi, toate şi toţi au cunoscut batjocura unor minţi ieşite
din matca normalului. Creiere lovite de boala profanării, manevrate de forţe
dedicate distrugerii rădăcinilor neamului trăitor pe aceste meleaguri,
contribuie nobosit la pângărire.
Atent
ascunse ori acţionând deschis, forţe milităreşte organizate răspund unor
strategii gândite pe termen lung de echipe special instruite, finanţate
îndestulător. Rezultatele? Sunt vizibile şi perfect previzibile. Metodele
folosite, paşii de urmat, reacţiile la eventualele împotriviri, variantele de
acţiune, au fost experimentate în multe alte „democraţii” de genul celei
exportate în România. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Mai tot ce nouă,
novici în arta manipulării, ni se pare iraţional şi absurd este de fapt perfect
normal. Este, cu exactitate matematică, specificat în programele special
elaborate pentru România. Un exemplu? Pare complet în afara
normalităţii, dar la noi, fapt cert, demonstrabil oricând, antiromânismul este
susţinut public, în mod cât se poate de oficial, de un aparat de mistificare
românesc, organizat din timp şi uimitor de eficace… În acest context, nu pot
decât să fiu de acord cu cele scrise de profesorul Ion Coja într-un
articol mai vechi, republicat în iulie 2018 sub titlul „Combaterea
anti-românismului - menirea clasei politice din România…”: „Anti-românismul
a devenit un fenomen care produce politici şi strategii de stat. Grija cea
mai mare trebuie arătată faţă de anti-românismul instituţionalizat, care
generează strategii complexe, bine susţinute financiar şi logistic, menite să
submineze interesele de orice fel ale românilor, ale statului român. În spatele
acestor strategii se află grupuri de interese atât din interiorul Ţării, cât şi
din afara României”
Antiromânismul drapat în drapelul
naţional
Între
valorile româneşti pângărite nu lipseşte, desigur, drapelul de stat, simbolul
românismului. Poate sunt eu un ciudat, dar ori de câte ori văd câte un
protestatar profesionist, român neaoş de altfel, care urlă lozinci stupide
antiromâneşti în timp ce flutură ostentativ drapelul naţional, mă trec fiorii.
Mi se pare că sunt martor la o blasfemie. Nu reuşesc să descopăr legătură între
steag - icoana românismului - şi pornirea evident antinaţională a
individului. Am văzut, ca şi dumneavoastră, haidamaci înfăşuraţi în tricolor
porniţi să distrugă tot ce le iese în cale, aruncând în forţele de ordine cu
pietre smulse din caldarâm sau cu sticle incendiare. Cu ce scop, dacă nu pentru
a-l discredita, este adus drapelul naţional în vâltoarea unor astfel de
vandalisme? Tot cu drapelul în frunte, sub ochii noştri şi ai întregii lumi
prin intermediul televiziunilor, hoarde sălbatice în care explodase adrenalina
(sau prea acuta sete de bani) se chinuiau să spargă uşile Palatului Victoria ca
să dea de pământ cu guvernul şi să incendieze clădirea simbol a executivului
românesc. De ce, aici, steagul în numele căruia s-au jertfit eroii neamului?
Sub
faldurile aceluiaşi steag agitat cu disperare, mii de cetăţeni români s-au
adunat în stradă şi au cerut guvernului să se lase înduplecat de
pretenţiile absurde ale vreunui oarecare trimis de la Bruxelles sau Washington
sosit aici să ne demonstreze cât de mici suntem noi şi cât de mare este el. Ce
legătură are tricolorul fluturat obsesiv cu ţâfna olandezului, neamţului,
franţuzului ori a americanului care se crede aterizat într-o ţară de idioţi,
derapată, o ţară pe care trebuie s-o readucă el pe calea mulgerii mai
lesnicioase?
Scăldat
într-o mare de steaguri tricolore, într-o seară infamă, aflat în
mijocul mulţimilor întărâtate, preşedintele ţării îndemna la răsturnarea
ordinii de drept din România. De ce tu, alesul preşedinte al statului, simţi
nevoia să stai la umbra steagului României când ataci ordinea de drept din
ţară? În cele din urmă, flancat de drapeluri agitate cu disperare, preşedintele
antioricenu-iserveşteinteresele, profitând şi de o imensă tragedie, a reuşit
înlocuirea guvernului legitim cu „guvernul meu”. Un experiment nefericit ce s-a
dovedit a fi un exemplu tipic de executiv antinaţional. Cum să califici
antiromânismul evident al celui care ar trebui, alături de drapelul naţional,
să fie însuşi simbolulul românismului? Cum ai putea să-i înţelegi pe românii
aflaţi în foruri internaţionale, trimişi acolo pe banii românilor, care cer
pedepsirea exemplară a propriei ţări şi votează ostentativ pentru aplicare de
sancţiuni ţării care le este patrie? Este un alt fel de antiromânism drapat,
inclusiv simbolic, în faldurile steagului naţional. Pare absurd. Pare ilogic
într-o lume normală. Şi, totuşi, toate acestea se întâmplă!
Cum a fost posibil să se ajungă până
aici?
Iată o
întrebare pe care aproape nimeni nu şi-o mai pune. Ne-am învăţat să luăm
lucrurile aşa cum sunt. E suficient ca de undeva, în surdină, să se audă
cuvântul magic „europeism”, expresia mobilizatoare „aliatul strategic
american” sau denumirile „sfinte”: „Comisia Europeană” ori „Comisia de la
Veneţia”, pentru ca orice urmă de neîncredere să dispară şi, ca hipnotizaţi, să
fim convinşi că aşa trebuie să fie, că ceea ce se întâmplă este gândit de alţii
spre binele nostru.
Degeaba
oameni lucizi atrag atenţia. În zadar minţi luminate încearcă a ne deschide
ochii. Inutil se străduiesc să ne convingă că în relaţiile interstatale nu
există prietenie ci numai interese. Fără folos ne tot spun că cei care au
distrus naţiuni pentru a-şi construi imperii nu îşi vor schimba obiceiurile. În
van ne atenţionează că alianţele, de orice natură ar fi ele, sunt făcute de cei
puternici pentru a le conduce ei şi nu pentru beneficiul celor mici şi slabi.
Fără vreun rezultat concret se străduiesc să ne arate că de fapt suntem
cuceriţi pas cu pas, treptat şi în totalitate, nu cu bombe şi mitraliere ci cu
vorbe meşteşugite, promisiuni mincinoase şi că ne lăsăm amăgiţi ca triburile
naive ale lumii noi cu mărgeluşe din sticlă colorată. Suntem de neclintit din
starea nostră de apatie! „Etapele cuceririi au rămas aceleaşi de
la strategii elenistici şi romani. În prima etapă se obţin complici cu ajutorul
fascinaţiei ideologice. În a doua etapă sunt plătiţi să treacă la
autodistrugere. În a treia etapă a haosului şi degradării agresorii se prezintă
drept salvatori. În momentul de faţă, România e adusă la trecerea de la etapa a
II-a a distrugerii din interior la etapa a III-a a salvării din exterior […] Se
contează pe lipsa de energie a vârstnicilor, pe lipsa de moralitate a
guvernanţilor şi pe lipsa de vigilenţă a tinerilor. Tinerii n-au vigilenţă
pentru că la lipsa de informaţie s-a adăugat invitaţia la superficialitate şi
juisare. Prăpăstiile au fund, dar iadul n-are terminare” scria în februarie
2011 Adrian Majuru în articolul “Absolutismul de clasă şi distrugerea
României”.
Ce trebuie făcut, o întrebare fără
răspuns?
Ar fi atâtea
de făcut! În primul rând ar trebui să avem curajul de a pune în discuţie
publică situaţia în care ne aflăm. Apoi, să identificăm cauzele , să scoatem la
vedere vinovaţii risipiţi prin instituţii, O.N.G.-uri sau societăţile de
acoperire (interne sau externe) de unde lucrează cu sârg şi să sistăm imediat
orice finanţare a proiectelor cu caracter antinational… Dl. Ion Coja, în
articolul nominalizat mai sus, propune trei direcţii de acţiune:
a) Informarea opiniei publice cu privire la activităţile anti-româneşti,
subliniind deosebirea dintre atitudine anti-românească şi politică
anti-românească;
b) Identificarea şi punerea în discuţie publică a cauzelor reale care determină
politica antiromânească;
c) „Combaterea sistematică a anti-românismului, prin proiecte și programe ad
hoc concepute, prin participarea clasei politice și a societații civile, va fi
etapa finală, cu o durată greu de apreciat acum, dar a cărei demarare nu mai
poate fi întârziată, măcar din partea noastră, a oamenilor « de bine », din
afara clase politice.”
În opinia
mea, problema nu este aceea că nu am şti ce este de făcut. Problema este că la
nivel statal nu vrem să percepem adevărata dimensiune a fenomenului şi nu dorim
să înţelegem gravitatea consecinţelor sale pe termen scurt şi în perspectivă.
Adică ne aflăm exact în situaţia excelent ilustrată de cugetarea adânc
filosofică a distinsului nostru preşedinte: „Nu ştiu şi nici nu mă
interesează!”
De-ar ar fi
să enunţ caracteristica esenţială a timpului acesta, aş spune că este lipsa de
curaj politic. Din prea mult servilism sau pur şi simplu din laşitate, în
politica românească nu există cineva care asumându-şi riscurile (pentru că nu
suntem atât de naivi încât să credem că artizanii antiromânismului nu vor
reacţiona) să ia taurul de coarne. Din nefericire, ca de cele mai multe ori în
istoria noastră, clasa politică românească se dovedeşte mult prea superficială,
mânată de interese obscure şi avidă de avantaje strict personale, lipsită
complet de simţul răspunderii faţă de alegător şi aservită până în pânzele albe
unor forte externe influente. Pentru politicianul român, antiromânismul nu
contează fiindcă nu-i reduce din beneficiile personale imediate.
Prin urmare,
pentru politicianul de oricare nuanţă politică, combaterea antiromânismului
autohton nu reprezintă o preocupare de primă necesitate. Pentru el,
antiromânismul este doar o lozincă abstractă, operă a oponenţilor politici
care, prin populism ieftin, încearcă să-i fure şansa păstrării sau câştigării
puterii.
Prin urmare,
sunt de acord cu dumneavoastră că titlul acestui capitol ar trebui schimbat.
Întrebarea care rămâne fără răspuns este cine s-o facă?, nu
ce trebuie făcut?
Aranjament
grafic - I.M.
Ion Măldărescu - „Bravos naţiune! Halal să-ţi fie!”
Telescopul Hubble - 2019
„Bravos naţiune! Halal să-ţi fie!”
Ion Măldărescu 30 Iunie
2019
Nici
ortodoxe, nici catolice, nici măcar reformate, jongleriile referendumului
iohannist şi ale balamucului europarlamentar din cireşarul lui 2019 au putut fi
observate lejer chiar din spaţiul extraterestru prin Hubble Space Telescope
(Telescopul spațial Hubble - prescurtat H.S.T.). Din 1990 - când a fost lansat
- şi până azi, cu ajutorul H.S.T. s-au făcut numeroase şi importante
descoperiri în astrofizică, dar pentru că celebra zicere a lui Stalin despre
votul prostimii: „Nu contează cine votează, contează cine numără voturile!” s-a
dovedit a fi caducă, în programul H.T.S. a fost introdusă o nouă aplicaţie cu
ajutorul căreia limitele domeniilor de observare s-au extins. Neputând fi
perturbate de turbulențe atmosferice, nici de softul Serviciului de Telecomunicaţii
Speciale (S.T.S.), au putut fi observate şi înregistrate numeroase imagini
electorale din spaţiul mioritic şi al emigraţiei din afara graniţerlor ţării,
din care reiese foarte clar că U.D.M.R. a fost ajutat prin miracole să prindă
tramvaiul iuropean.
Relevant,
dar trecute la rubruca „ciocu’ mic”, la peste o lună de la comiterea faptei
(încă nevalidată oficial), rezultatele referendumului şi ale alegerilor
euro-parlamentare din colonia corporatistă numită încă România sunt încă viu
discutate, controversate, blamate şi puse sub semnul ilegalităţii. Colac peste
pupăză, nimeni nu poate da o explicaţie credibilă pentru „performanţa” U.D.M.R.
de a obţine voturi în localităţile ţării unde nu trăiesc prea mulţi etnici
maghiari. Printre imaginile înregistrate de H.T.S. sunt suficiente înregistrări
din care specialiştii pot descifra că S.T.S. n-ar fi chiar străin de
rezultatele „paranormale” ale organizaţiei neohorthyste din România. De fapt,
stau şi mă întreb: ce treabă au maghiarii din România cu U.D.M.R.? Cu
certitudine - şi trecerea timpului a demonstrat-o - decenii de-a rândul, în România, românii şi
ungurii au trăit fără să se învrăjbească. A fost nevoie de o diversiune numită
„revoluţie” apoi de această „uniune culturală pe criterii etnice” cu caracter horthyst
şi de un preşedinte iresponsabil, interesat doar un nou contract de chiriaş la
Cotroceni, ca prostia şi vrajba să fie actualizate. Qui prodest? Cu
certitudine, nu cetăţenilor României !
În aceste
zile de vară „Căldură mare, monşer, căldură mare !” - vorba lui Nenea Iancu - a
expirat şi mandatul mutului numit să tacă, aflat până mai zilele trecute la
conducerea Instituţiei Avocatul Poporului (în fişa postului nu se precizează
despre care popor ar fi vorba). Deşi puternic atenuate de către stratul de ozon
al Pământului şi de spectrul ultraviolet, printre informațiile captate de
H.S.T. referitoare la viitorul-actual mandat al conducerii Instituţiei
Avocatului Poporului a scos la iveală numele avocatului Eckstein Kovacs Peter,
fost membru al organizaţiei neohorthyste menţionate, demisionat la ordin pentru
manifestările mult prea vizibile de extremism, autonomist teritorial pe
criterii etnice şi separatism în favoarea Ungariei. Nu de alta, dar sărise
calul şi nu dădea bine la imaginea prostituatei numite U.D.M.R., încă nu
demult, aliată a P.S.D.-A.L.D.E, acum, divorţată şi sărită în cabina
T.I.R.-ului opoziţiei. Prin Telescopul Hubble au fost vizibile şi alte nume,
desigur, pentru decor, dar ca în toate poveştile cu balauri şi Babe-Cloanţe,
surpriză: pe terenul de luptă a fost desantată o fostă şefă de trib la Fundaţia
Sőrős România (vă spune ceva ?), o fostă
umblătoare pe la poarta Cotroceniului şi pe la diverse uşi mai mult sau mai
puţin deschise, o dătătoare cu sârg cu bâta-n balta Parlamentului European,
membră a unui partid de sorginte brătienească (doar cu numele) şi care, acum,
când n-a mai prins trenul de Bruxelles, cineva, acolo sus, care-o iubeşte a
salvat-o, înscăunând-o în fotoliul mutului plătit să tacă. Păi dacă - de ochii
lumii - tot a fost să se „aleagă” între doi neromâni, poate că maghiarul ar fi
fost mai potrivit. Măcar din punct de vedere al competenţei profesionale, că
restul... A fost vorba, iarăşi, de „alegere” între două rele, doar aparent,
pentru că în fapt, a fost numire cu adresă. În cazul lui, măcar ştiam cu cine
avem de-a face, dar cu ea… nici ea nu ştie. Cu madama asta, doar „cel de sus”
(nu Cel de Sus) va lua deciziile.
Fraţi
români, întreb încă o dată, tot nedumerit: au emigrat toţi românii şi nu mai
avem pe cine pune la conducerea înstituţiilor statului român? Preşedintele
României, neromân, chiar anti-român declarat. Şeful unuia dintre principalele
servicii speciale ale României, neromân. Şeful Consiliului Naţional (al cărei
naţiuni? - n.a.) pentru Combaterea Discriminării, neromân. Şeful Institutului
Naţional (al cărei naţiuni? - n.a.) pentru Studierea Holocaustului în România
„Elie Wiesel” (nume de impostor - n.a.), neromân cu preocupări majore
anti-valori-naţionale româneşti declarate şi, mai nou, pretendent la zona protejată
a Muzeului Antipa. Acum, şeful Instituţiei Avocatului Poporului, neromân. Au
murit românii ? Da, avem şi noi, românii, leprele noastre, şi nu puţine, cu
atât mai mult, nu trebuie să acceptăm nemerniciile unor minoritari neloiali
statului român şi nici pe cele ale „curcubelizaţilor” scoşi - cu sau fără ţoale
- la circăraiele cu denumiri de parade. Facă-şi mendrele în intimitate, treba
lor, dar eu, unul, nu „Accept” să-mi fie poluate vederea şi auzul cu anomaliile
sodomo-gomoriştilor şi cu atât mai mult, să fie afectată major educaţia
copiilor şi adolescenţilor.
Tinerii de
azi nu au de unde să cunoască, iar la şcoală nu li se spune, însă cei care au
parcurs acele vremuri vitrege, retrăiesc anii de groază şi restrişte ’40-’50,
când ţara era condusă, demonizată şi jefuită de alogeni, când autenticele
valori întelectuale ale naţiei au fost aruncate în închisori şi nimicite de
către alogeni. Iată că „Istoria se răzbună, repetându-se!”. Pentru că sindromul
îndobitocirii a contaminat naţia, acum e
mai rău ca atunci, aşa că nu ne rămâne decât să strigăm: „Bravos naţiune! Halal
să-ţi fie! Să trăiască Republica! Vivat Principatele Unite!”
Grafica -
I.M.
Miron Manega - Catedrala Mântuirii Neamului a fost ideea lui Eminescu
Catedrala Mântuirii Neamului a fost
ideea lui Eminescu
Indiferent
de poziționarea fiecăruia dintre noi în privința „demonizatei” Catedrale a
Mântuirii Neamului, aceasta a fost un deziderat istoric care niciodată, până
acum, nu a putut fi împlinit. Iar cel care a avut ideea ridicării unui astfel
de edificiu a fost chiar Mihai Eminescu.
Cel care a
semnalat prioritatea istorică a lui Eminescu în formularea ideii acestui
proiect a fost Ioan Slavici, în 1924, într-o relatare apărută în revista
„Arhitectura”: „Când a sosit la Bucureşti vestea că Curcanii noştri au cucerit
reduta Griviţa, Eminescu şi eu am chibzuit să publicăm în Timpul un articol, în
care arătam că Ştefan-Vodă cel Mare, de fiecare victorie câştigată pe câmpul de
război, zidea întru mărirea lui Dumnezeu câte o mănăstire, şi stăruiam ca
românii din zilele noastre să ridice şi ei o catedrală la Bucureşti, unde nu e
nici o biserică mai încăpătoare, în care mulţi creştini să se roage împreună
pentru binele obştesc". Deci acesta era contextul și sensul pe care
Eminescu îl atribuia unui asemenea proiect.
http://www.certitudinea.ro/fisiere/image/Catedrala3.jpg
http://www.certitudinea.ro/fisiere/image/Emin-ed1.jpg
Dar n-a fost
doar atât. Într-un interviu publicat în ianuarie 2010, în ziarul „LUMINA”,
academicianul Tudor Nedelcea vorbește mai pe larg despre această idee și despre
momentul în care marele poet și jurnalist a folosit expresia ca atare
(Catedrala Mântuirii Neamului). Era în 1881, când în spațiul public se iscase o
dezbatere privind înființarea unei mitropolii catolice la Bucureşti și
ridicarea unui edificiu monumental pe măsură. Propunerea venise din partea
cercurilor austro-ungare şi maghiare, care încercau să speculeze faptul că
regele Carol I era de religie catolică.
Eminescu a
fost primul din România care a luat atitudine împotriva acestei pledoarii,
publicând în ziarul „Timpul“ şi câte trei articole pe număr, prin care arăta
parlamentarilor că nu este normal ca în capitala unei țări ortodoxe să se
ridice o catedrală catolică, atâta timp cât nu există una ortodoxă. El a
demonstrat atunci - sublinia academicianul Tudor Nelcea - că cel care urma să
fie numit în scaunul acestei mitropolii catolice, contele Peoli, era de fapt
spion. Iar faptul că Vaticanul l-a retras pe acest monsenior a arătat că
argumentarea sa era întru totul justificată. De asemenea, Eminescu l-a somat
public pe regele Carol I să aleagă între a fi de partea religiei supuşilor săi
sau de partea religiei familiei sale. În cele din urmă, regele Carol nu a
aprobat înfiinţarea acelei catedrale. În această situaţie, Eminescu a venit cu
ideea înfiinţării unei Catedrale a Mântuirii Neamului, propunând și sursa de
finanțare: Loteria Națională.
Ideea nu a
căpătat rădăcini. Proiectul a fost reluat și dezvoltat de Patriarhul Miron
Cristea, dar nici în timpul lui nu s-a putut demara, iminența celui de-al doilea
război impunând alte priorități. A urmat regimul comunist, când nici nu se
putea pune problema. După 1990, Patriarhul Teoctist a reluat ideea, dar moartea
sa intempestivă a blocat din nou demararea proiectului. Acesta a fost
materializat, în forma şi cu logistica pe care le știm, de Patriarhul Daniel.
Din păcate
la ceremonialul de sfințire a Catedralei Mântuirii Neamului, în toată acea
aglomerație festivă, organizatori și vorbitori, mireni și clerici, au uitat să
menționeze acest fapt extrem de important, că IDEEA ACESTUI PROIECT MĂREȚ I-A
APARȚINUT LUI MIHAI EMINESCU! Păcat! Sau rușine!
Miron Manega
Journal of Modern Education Review - INVITATION
Dear Ben Todică,
This is Journal of Modern Education
Review (ISSN 2155-7993), a professional journal published
worldwide by Academic Star Publishing Company, New York, NY, USA.
We have learned your
paper "
The Human Being – the
Romanian "
at
The 42nd Congress of
the American Romanian Academy of Arts and Sciences 2018. We are very interested to publish your
latest paper in the Journal of Modern Education Review. If you have the
idea of making our journal a vehicle for your research interests, please send
English version of your unpublished paper in MS word format to us through this
email attachment or our online submission system. All your original and
unpublished papers are welcome.
Hope to keep in touch
by email and publish some papers or books from you and your friends in USA. As
an American academic publishing group, we wish to become your friends if
necessary. We also want to invite some people to be our reviewers or become our editorial board members. If you
are interested in our journal, you can send your CV to us. Expect to get your
reply soon.
Best regards,
Windy
Journal of Modern Education Review
Academic Star Publishing Company, http://www.academicstar.us
Academic Star Publishing Company, http://www.academicstar.us
1820 Avenue M Suite
#1068, Brooklyn, NY 11230
Tel: 347-566-2153,
Fax: 646-619-4168
Call for Paper
Description
Journal of Modern Education Review (ISSN 2155-7993) is an international, professional, and peer reviewed journal, monthly published in English by Academic Star Publishing Company, USA. It is a scholarly journal of opinion and research in education. Its mission is to provide an interdisciplinary forum for discussion and debate about education's most vital issues. It covers a wide range of topics of current concern in education. Each issue of it will contain a variety of articles, essays, and book reviews. We are interested in receiving well-written and timely papers from individuals for possible publication. The focus of the publication is original completed research that has application to academicians, researchers, policymakers, administrators, and teachers within the broad areas of education.
We would welcome manuscripts on (but not limited to):
*cultural and linguistic continuity and change;
*ethnicity, class, gender and diversity in education;
*systems and infrastructure development;
*cultures and discourses of educational organizations;
*educational policy responses;
*migrant and indigenous education;
*historical and current educational relationships between Asian and Pacific countries and systems;
*relationships with the educational ideas and systems of the "North" and "West";
*the impacts of new communication media and technologies, new and hybrid cultural forms and practices, and globalised economies on education;
*science education;
*technology education;
*engineering education;
*education technology;
*other topics related to education.
Information for Authors
1. The manuscript should be original, and has not been published previously. Do not submit material that is currently being considered by another journal.
2. The manuscript should be in MS Word format, submitted as an email attachment to our email box.
3. Manuscripts may be 3000-12000 words or longer if approved by the editor,including an abstract, texts, tables, footnotes, appendixes, and references. The title should be on page 1 and not exceed 15 words, and should be followed by an abstract of 100-200 words. 3-5 keywords or key phrases are required.
4. The title of the paper should be on the cover sheet as well as the top of the first page of text. Author names and affiliations should be on the cover sheet only.
5. Authors of the articles being accepted are required to sign the Transfer of Copyright Agreement form.
6. Authors will receive 2 hard copies of the journal within their papers.
7. It is not our policy to pay authors. As usual, if the paper is accepted by our journal, the author should pay some processing fee to us.
Peer Review Policy
Journal of Modern Education Review is a refereed journal. All research articles in this journal undergo rigorous peer review, based on initial editor screening and anonymised refereeing by at least two anonymous referees.
Editorial Procedures
All papers considered appropriate for this journal are reviewed anonymously by at least two outside reviewers. The review process usually takes 4-6 weeks. Papers are accepted for publication subject to no substantive,stylistic editing. The Editor reserves the right to make any necessary changes in the papers, or request the author to do so, or reject the paper submitted. A copy of the edited paper along with the first proofs will be sent to the author for proofreading. They should be corrected and returned to the Editor within seven days. Once the final version of the paper has been accepted, authors are requested not to make further changes to the text.
Submission of Manuscript
All manuscripts submitted will be considered for publication. Manuscripts should be sent online http://www.academicstar.us/onlineupload.asp or as an email attachment to: education@academicstar.us, betty@academicstar.us,
Description
Journal of Modern Education Review (ISSN 2155-7993) is an international, professional, and peer reviewed journal, monthly published in English by Academic Star Publishing Company, USA. It is a scholarly journal of opinion and research in education. Its mission is to provide an interdisciplinary forum for discussion and debate about education's most vital issues. It covers a wide range of topics of current concern in education. Each issue of it will contain a variety of articles, essays, and book reviews. We are interested in receiving well-written and timely papers from individuals for possible publication. The focus of the publication is original completed research that has application to academicians, researchers, policymakers, administrators, and teachers within the broad areas of education.
We would welcome manuscripts on (but not limited to):
*cultural and linguistic continuity and change;
*ethnicity, class, gender and diversity in education;
*systems and infrastructure development;
*cultures and discourses of educational organizations;
*educational policy responses;
*migrant and indigenous education;
*historical and current educational relationships between Asian and Pacific countries and systems;
*relationships with the educational ideas and systems of the "North" and "West";
*the impacts of new communication media and technologies, new and hybrid cultural forms and practices, and globalised economies on education;
*science education;
*technology education;
*engineering education;
*education technology;
*other topics related to education.
Information for Authors
1. The manuscript should be original, and has not been published previously. Do not submit material that is currently being considered by another journal.
2. The manuscript should be in MS Word format, submitted as an email attachment to our email box.
3. Manuscripts may be 3000-12000 words or longer if approved by the editor,including an abstract, texts, tables, footnotes, appendixes, and references. The title should be on page 1 and not exceed 15 words, and should be followed by an abstract of 100-200 words. 3-5 keywords or key phrases are required.
4. The title of the paper should be on the cover sheet as well as the top of the first page of text. Author names and affiliations should be on the cover sheet only.
5. Authors of the articles being accepted are required to sign the Transfer of Copyright Agreement form.
6. Authors will receive 2 hard copies of the journal within their papers.
7. It is not our policy to pay authors. As usual, if the paper is accepted by our journal, the author should pay some processing fee to us.
Peer Review Policy
Journal of Modern Education Review is a refereed journal. All research articles in this journal undergo rigorous peer review, based on initial editor screening and anonymised refereeing by at least two anonymous referees.
Editorial Procedures
All papers considered appropriate for this journal are reviewed anonymously by at least two outside reviewers. The review process usually takes 4-6 weeks. Papers are accepted for publication subject to no substantive,stylistic editing. The Editor reserves the right to make any necessary changes in the papers, or request the author to do so, or reject the paper submitted. A copy of the edited paper along with the first proofs will be sent to the author for proofreading. They should be corrected and returned to the Editor within seven days. Once the final version of the paper has been accepted, authors are requested not to make further changes to the text.
Submission of Manuscript
All manuscripts submitted will be considered for publication. Manuscripts should be sent online http://www.academicstar.us/onlineupload.asp or as an email attachment to: education@academicstar.us, betty@academicstar.us,
Journal of Modern Education Review
ADRIAN MUNTEANU - trainer in Taberele Coolturale BookLand / 2 IUL 2019 (Moieciu de Sus) + Artmark
Tabăra
Coolturală a luat naștere din sufletul Asociatiei BookLand, din atenția
deosebită față de educația copiilor nostri, din dorinta de a ne manifesta
alaturi si pentru copii intr-un proiect cultural de amploare, unic in Romania!
Tabara Coolturala BookLand imbina emotiile taberelor de odinioara cu “must”-ul
contemporan. Printr-un mix echilibrat de activitati culturale, cognitive si
distractive – workshop-uri de literatura, teatru, muzica, dans, psihologie
practica, atreprenoriat, oratorie dar si sesiuni de calarie, inot, fotbal,
tiroliana, drumetii si treasure hunting, concurs foto, jocuri in echipa, teatru
interactiv, karaoke si disco – tabara Coolturala BookLand pune accent pe
dezvoltarea personala, sanatatea fizica si mentala a copiilor. Cu ajutorul zecilor
de invitati din randul actorilor, scriitorilor, artistilor si antreprenorilor,
tinerii primesc inspiratia necesara pentru a-si descoperi adevaratul potential.
Prima tabără se organizează la
Moieciu de Sus, județul Brașov / Centrul de Tineret Respiro 2*
între 30 Iun - 7 Iulie (2 grupe, 6 – 14 & 15 - 18 ani) /
Poetul
Adrian Munteanu se întâlnește cu copiii și tinerii celor două grupe în două
întâlniri separate, potrivit vârstei participanților, marți, 2 iulie, începând
cu ora 16.
El le va
vorbi despre poezia sa dedicată copiilor(grupa 6-14 ani) și despre sonetele
sale( grupa 15-18 ani) și va susține minirecitaluri poetice sub genericul
POEZIE ȘI INTERPRETARE,
Este o
modalitate superioară de prezentare a poeziei care este ridicată la rang de
spectacol, renunțându-se la citirea anostă, inexpresivă de pe o foaie de hârtie
și asigurând receptarea ei integrală, cu o implicare a tuturor celor prezenți,
autor-interpret și spectatori, în recunoașterea emoției și trăirilor specifice
rafinatului discurs poetic.
George Anca - MACAROANE ALBASTRE
MACAROANE ALBASTRE
Iosif Vatopedinul –
Octavian Soviani – Francois de Malherbe – Arthur Rimbaud – Irina Lucia
Mihalca - Ioan Emil Hapca – Corina
Dașoveanu – George Anca – Clara Aruștei – Gabriela Melinescu -Constantim
Zchifirneț – Moș Nelutzu G – Radu Sergiu Ruba – Marius Cosneanu
Lepadarea lui Petru
Lepadarea lui Petru talcuita de
parintele Iosif Vatopedinul
Subiectul
lepădării lui Petru, după cuvântul Părinților, este iconomie. Pentru că nu era
cu putință ca Petru, care, în tot răstimpul cât a fost cu Hristos, a arătat
atâta râvnă și atâta smerenie, să cadă într-o greșeală atât de mare, să se
lepede de trei ori de Stăpânul Hristos. Acest fapt nu are nici o rațiune.
Aduceți-vă aminte de mărturisirea lui Petru! Când Iisus i-a întrebat pe
ucenici: ”Voi cine ziceți că sunt?”, Petru a mărturisit și a zis: ”Tu ești
Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”. Și Iisus al nostru s-a întors și a
zis: ”Fericit ești, Simone, fiul lui Iona, că nu trup și sânge ți-au descoperit
ție aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri. Și Eu îți zic ție că tu ești Petru și
pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui”
(Matei 16:16-18).
Petru era
din fire foarte râvnitor și neînduplecat. În atotînțelepciunea Lui, după
mărturisirea lui fierbinte, Dumnezeu l-a așezat ca temelie a Bisericii. Dar
pentru că Biserica îmbrățișează întreaga fire umană, toate caracterele, nu doar
pe râvnitori și pe puternici, ci și pe cei slabi și neputincioși, a îngăduit
Domnul tripla lepădare a lui Petru. Pentru că, să nu uităm: cei mai mulți oameni
sunt slabi și neputincioși. Nici măcar 5% nu sunt oameni cu caractere
puternice, care L-au iubit pe Dumnezeu total și care în elanul dragostei lor au
arătat lepădare de sine. Așadar, pentru restul, care sunt neputincioși, s-a
făcut iconomie. Petru însă, ca unul ce era râvnitor și puternic și nu putea să
înțeleagă ce este îngăduința față de celălalt, nu ar fi ajuns altfel să
înțeleagă ce înseamnă să fii neputincios.
Prin urmare,
Dumnezeu face o iconomie și îngăduie ca Petru să se lepede de El. Apoi tot El
îl vindecă. Se apropie de el și îi spune: ”Petre, Mă iubești? Petre, mă
iubești?”. Petru s-a întristat, nu înțelegea acest lucru. Dar cele trei
întrebări au fost puse spre tămăduirea celor trei lepădări.
Prin tripla
mărturisire, Petru s-a eliberat de vinovăție. A învățat însă din experiență că
până și cei râvnitori au nevoie de îngăduință.
Același
lucru face Dumnezeu și cu Apostolul Pavel. Pentru că urma să devină coloana
vertebrală a Bisericii, a îngăduit ca la început să fie prigonitor, dușman, iar
apoi îl ia Domnul și Pavel, cu adânc simțământ de smerenie, spune: ”nu sunt
vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu” (I
Cor 15:9). Am însă o circumstanță atenuantă, anume că ”am lucrat din neștiință”
( I Timotei 1:13).
Vedeți cu câtă
atotînțelepciune iconomisește Dumnezeu, ca să ne dea și nouă o mângâiere.
Pentru că acești corifei, dacă ar fi intrat cu puterea elanului lor în
Biserică, de unde ar fi știut că noi, neputincioșii, nu putem acum să ținem
după ei? În acest chip se pogoară dumnezeiasca bunătate către neputințele
oamenilor, ca să putem și noi să ajungem la aceasta. Se pogoară Dumnezeu, ca să
ne ridicăm noi.
Iosif Vatopedinul
Lepadarea lui Petru
talcuita de Sfantul Ioan Gura de Aur
„…Dar Petru,
răspunzând, a zis: „Chiar dacă toţi se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu
mă voi sminti“.
Ce spui,
Petre? Profetul a spus că se vor risipi oile, Hristos a întărit cele spuse şi
tu spui: „Nu!” Nu-ţi sînt de ajuns cuvintele dinainte, prin care Hristos ţi-a
închis gura, atunci cînd ai spus: „Milostiv fii Ţie, Doamne! (Matei 16, 22)”.
Nu, lui
Petru nu i-au fost de ajuns. Şi de aceea Domnul îl lasă să cadă, pentru ca să-l
înveţe şi prin aceasta să asculte totdeauna de ce spune Hristos şi să ajungă la
încredinţarea că este mai vrednică de credinţă hotărîrea lui Hristos decît
propriul lui cuget. Ceilalţi ucenici, la rîndul lor, nu puţin au cîştigat de pe
urma lepădării lui Petru; şi-au dat seama de slăbiciunea firii omeneşti şi de
adevărul lui Dumnezeu. Cînd Hristos prezice ceva, nu trebuie să o faci pe
deşteptul şi nici să te arăţi mai grozav decît majoritatea oamenilor, că spune
Pavel: „ Vei avea laudă faţă de tine însuti şi nu faţă de altul” (Gal. 6, 4).
Petru ar fi
trebuit să se roage şi să spună: „Ajută-ne, Doamne, ajută-ne nouă ca să nu ne
despărţim de Tine!” Dar nu; el se încrede în sine şi spune: „Chiar dacă toţi se
vor sminti întru Tine, eu niciodată”. „Chiar dacă Te vor părăsi toţi, spune
Petru, eu nu Te voi părăsi!“
A ajuns
încetul cu încetul încrezut. Hristos deci voind să-l smerească, a îngăduit să
se lepede de El. Pentru că Petru nu L-a ascultat nici pe El, nici pe profet –
că Domnul de aceea a adus mărturia profetului, ca să nu I se împotrivească
nimeni – deci, pentru că Petru nu I-a ascultat cuvintele, îl învaţă cu faptele.
Că pentru aceasta a îngăduit să se lepede, ca prin lepădarea de Hristos să se
îndrepte, ascultă ce-i spune Domnul: „Iar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu
piară credinţa ta” (Luca 22, 32). A spus aceste cuvinte voind să-l mustre cu
asprime, ca să-i arate că păcatul lui este mai greu decît celelalte păcate şi
că are nevoie de mai mult ajutor. Două păcate săvîrşise Petru prin spusele
sale: unul, că se împotrivise cuvintelor Domnului; altul, că se credea mai mare
decît ceilalţi ucenici; dar, mai bine spus, mai săvîrşise şi un al treilea, că
şi-a atribuit lui totul. Pentru a-l vindeca de aceste păcate, Hristos a
îngăduit deci ca Petru să cadă. De aceea Hristos, lăsînd la o parte pe ceilalţi
ucenici, Se adresează lui Petru şi-i spune: „Simone, Simone, iată satana a
cerut ca să vă cearnă ca griul” (Luca 22, 31), adică să vă tulbure, să vă
zăpăcească, să vă ispitească; „dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu piară
credinţa ta“.
– Dar dacă a
cerut să-i cearnă pe toţi, pentru ce Hristos n-a spus:
„M-am rugat
pentru toţi“?
– Negreşit
pentru pricina pe care am spus-o mai înainte. Domnul i Se adresează numai lui
Petru ca să-l mustre şi să-i arate că păcatul lui era mai greu decît celelalte
păcate.
– Dar pentru
ce Hristos n-a spus: „Eu n-am îngăduit“, ci: „M-am rugat”?
– Mergînd la
patimă, Hristos foloseşte cuvinte smerite, ca să-Şi vădească firea Sa
omenească. Cum ar fi avut nevoie să Se roage ca să întărească sufletul unui om
care se clătina, El Care a zidit Biserica pe mărturisirea lui Petru şi aşa a
întărit-o încît să nu fie biruită de mii şi mii de primejdii şi de morţi, El,
Care a dat lui Petru cheile împărăţiei cerurilor şi l-a făcut domn peste o atît
de mare putere, El, Care n-a avut nevoie de rugăciune pentru a-i da lui Petru
acestea? Cînd i-a dat lui Petru puterea, Hristos n-a spus: „M-am rugat”, ci a
spus cu autoritate: „Voi zidi Biserica Mea şi-ţi voi da ţie cheile cerurilor“.
– Dar pentru
ce n-a grăit şi acum tot aşa?
– Şi pentru
pricina pe care am spus-o şi pentru slăbiciunea ucenicilor. Că ei n-aveau
despre Domnul părerea ce I se cuvenea.
– Dar cum
s-a făcut că Petru s-a lepădat de Domnul cu toate că Domnul S-a rugat pentru
el?
– Domnul nu
S-a rugat ca să nu se lepede, ci ca să nu piară credinţa lui, ca să nu piară
desăvîrşit. Acesta a fost un semn al purtării de grijă a Domnului pentru Petru.
Frica a alungat totul din sufletul lui; frica lui a fost nemăsurată, pentru că
Dumnezeu l-a lipsit cu totul de ajutorul Lui. Şi l-a lipsit cu totul pentru că
era cu totul mare în sufletul lui păcatul îngîmfării şi al împotrivirii. Deci,
ca să stîrpească din rădăcină aceste păcate, Hristos a lăsat ca Petru să fie
cuprins de un mare zbucium sufletesc.
Că păcatele
acestea erau adînc înfipte în sufletul lui Petru se vede de acolo că nu s-a
mulţumit numai cu ce a spus mai înainte, împotrivindu-se şi profetului şi lui
Hristos, ci şi mai apoi, după ce Hristos i-a spus:
„Amin
grăiesc ţie, că în această noapte, înainte de a cînta cocoşul, te vei lepăda de
trei ori de Mine“,
Petru a zis:
„Chiar dacă
ar trebui să mor împreună cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine“.
Evanghelistul
Luca aminteşte că Hristos cu cît oprea mai mult, cu atît Petru se împotrivea
mai tare (Luca 22, 34). Ce înseamnă asta, Petre? Cînd Domnul a spus: „Unul din
voi Mă va vinde“, te temeai să nu fii tu cumva vînzătorul şi ai silit pe
ucenicul pe care-l iubea Iisus să-L întrebe (In, 13, 22-24), deşi nu te ştiai
cu nimic pe cuget, acum însă te împotriveşti cînd Hristos strigă şi vorbeşte
destul de desluşit că „toţi vă veţi sminti“? Şi nu te împotriveşti numai o
dată, ci chiar de două ori şi de mai multe ori. Tot aşa spune şi Luca.
– Dar din ce
pricină a făcut Petru lucrul acesta?
– Din
dragostea lui mare, din marea lui bucurie de a fi cu Hristos. Cînd Petru s-a
văzut scăpat din neliniştea din timpul vînzârii, cînd a văzut cine era
vînzătorul, a căpătat curaj, a grăit şi s-a socotit mai mare şi mai tare decît
ceilalţi ucenici, zicînd: „Chiar dacă toţi se vor sminti, eu nu mă voi sminti“.
Cuvintele acestea sînt cuvinte de om ambiţios. De altfel chiar în timpul cinei
apostolii se întrebau cine este mai mare între ei (Luca 22, 24). Atît de mult
îi tulbura păcatul acesta. Da, Hristos l-a împiedicat pe Petru să fie ambiţios,
dar nici într-un caz nu l-a împins să se lepede de El – Doamne fereşte! -, ci
l-a lăsat lipsit de ajutorul Lui şi i-a vădit firea lui omenească. Uită-te însă
cît de smerit este mai tîrziu! După înviere, cînd Petru a întrebat: „Dar cu
acesta ce va fi?” (In 21, 21), Hristos i-a închis gura şi Petru n-a mai
îndrăznit să I se împotrivească aşa cum a făcut acum, ci a tăcut. Iarăşi la
înălţarea Domnului, cînd a auzit: „Nu este vouă a şti anii sau vremurile
“(Fapte 1, 7), Petru tace din nou şi nu I se împotriveşte. Mai tîrziu, cînd era
pe acoperiş, cînd a văzut pînza şi a auzit vocea spunîndu-i: „Ceea ce Dumnezeu
a curăţit, tu nu spurca” (Fapte 10, 15), Petru stă liniştit şi nu cere
lămuriri, deşi nu ştia bine ce înţeles au cuvintele acelea.
Toate acele
păcate – îngîmfarea, duhul de împotrivire şi ambiţia – au lucrat căderea lui
Petru. Înainte de cădere îşi atribuia luişi totul şi zicea: „Chiar de se vor
sminti toţi, eu nu mă voi sminti“; şi: „Chiar de ar trebui să mor, eu nu mă voi
lepăda de Tine“, cînd ar fi trebuit să spună: „Dacă mă voi bucura de ajutorul
Tău“. Mai tîrziu nu mai grăieşte aşa, ci cu totul dimpotrivă: „Ce vă uitaţi la
noi, ca şi cum cu puterea sau cu evlavia noastră l-am făcut pe acesta să
umble?” (Fapte 3, 12).
Din toate
aceste fapte scoatem o mare învăţătură: strădania omului nu e îndestulătoare,
dacă omul nu se bucură de ajutorul cel de sus; şi iarăşi: nu cîştigăm nimic de
pe urma ajutorului de sus dacă nu ne străduim. Şi una şi alta o arată Iuda şi
Petru. Iuda s-a bucurat de mult ajutor, dar nu i-a folosit, pentru că n-a voit
şi nici nu şi-a adus partea lui de strădanie; Petru s-a străduit, dar a căzut,
pentru că nu s-a bucurat de nici un ajutor de sus. Din acestea două se
împleteşte virtutea: din ajutorul cel de sus şi din strădania noastră. De
aceea, vă rog, nici să nu dormiţi, lăsînd totul pe seama lui Dumnezeu, dar
nici, străduindu-vă şi muncind, să socotiţi că toate faptele voastre se
datoresc numai ostenelilor voastre. Dumnezeu nu vrea să fim nepăsători; de
aceea nu face El totul; dar nici nu vrea să fim îngîmfaţi; de aceea n-a lăsat
totul în puterea noastră, ci, înlăturînd ce este vătămător şi dintr-o parte şi
din alta, ne-a lăsat ce ne este de folos. Aceasta este pricina că a lăsat pe
verhovnicul apostolilor să cadă, smerindu-l; şi aşa l-a îmboldit spre mai mare
dragoste. „Că celui ce i s-a iertat mai mult, va iubi mai mult (Luca 7, 47)”.
Sfantul Ioan Gura de Aur
Lepădarea lui Petru in
Sinaxarul lunii iunie
Iisus a fost
arestat şi legat. Mai întâi a fost dus la Ana; căci acela era socrul lui
Caiafa, care era marele preot în acel an. Iar Simon-Petru şi Evanghelistul Ioan
Îl urmau pe Iisus. Fiindcă Ioan era cunoscut de marele preot, a intrat în
curte. Dar Petru a rămas afară, în faţa uşii. Apoi, Ioan a venit şi a vorbit cu
portăreasa ca să-l lase şi pe Petru săintre. „Slujnica portăreasă i-a zis lui
Petru: «Nu cumva eşti şi tu dintre ucenicii Omului acestuia?» Acela a zis:«Nu
sunt». Iar slugile şi slujitorii făcuseră foc, şi stăteau şi se încălzeau, că
era frig, şi era cu ei şi Petru, stând şi încălzindu-se. Deci arhiereul L-a întrebat
pe Iisus despre ucenicii Lui şi despre învăţătura Lui” (In 18,17-19). Apoi, Ana
L-a trimis pe Iisus la Caiafa, marele preot.
Sfântul
Ambrozie ne reaminteşte că „Evanghelistul Ioan spune «era frig». Dacăne gândim
la anotimp, nu era posibil să fi fost frig; dar era frig acolo unde Iisus nu
era recunoscut, unde nimeni nu vedea lumina, unde focul mistuitor[1] era negat.
Petru stătea lângă foc fiindcă simţea că îngheaţă. Rău este focul evreiesc;
arde, dar nu încălzeşte. Rea este inima care împrăştie cenuşa greşelii chiar şi
în minţile sfinţilor, căci ochii lăuntrici ai lui Petru erau întunecaţi”[2].
Acum, „Petru
şedea afară, în curte. Și o slujnică s-a apropiat de el, zicând: «Și tu erai cu
Iisus Galileeanul». Dar el s-a lepădat înaintea tuturor, zicând: «Nu ştiu ce
zici». Și ieşind el la poartă, l-a văzut alta şi a zis celor de acolo: «Și
acesta era cu Iisus Nazarineanul». Și iarăşi s-a lepădat cu jurământ: «Nu
cunosc pe omul acesta». Iar după puţin, apropiindu-se cei ce stăteau acolo au
zis lui Petru: «Cu adevărat şi tu eşti dintre ei, căci şi graiul te vădeşte».
Atunci el a început a se blestema şi a se jura: «Nu cunosc pe omul acesta». Și
îndată a cântat cocoşul. şi Petru şi-a adus aminte de cuvântul lui Iisus, care
zisese: «Mai înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine»[3].
şi ieşind afară, a plâns cu amar” (Mt. 26,69-75)”[4].
Sfântul
Grigorie Palama ne oferă tâlcuirea sa referitor la aceste evenimente: „Prinţul
răului, ştiind că Petru era înzestrat cu înţelepciune şi aprins de dragostea
pentru Hristos, nu a îndrăznit un atac pe faţă, ci pe ocolite, din partea cea
dreaptă. Înşelându-l cu mult vicleşug, l-a ispitit să facă mai mult decât era
necesar şi, astfel, în timpul Patimilor celor mântuitoare, când Domnul a zis
către ucenici: «În această noapte toţi vă veţi sminti întru Mine» (Mt. 26,31),
Petru a tăgăduit, necrezând. Dar nu numai atât, ci s-a pus pe sine mai presus
decât toţi ceilalţi, zicând că dacă toţi se vor sminti, el nu o va face.
Urmarea a fost că s-a lepădat mai mult decât toţi, doborât de propria
îndrăzneală, astfel încât mai mult decât toţi ceilalţi a fost smerit, pentru
ca, la vreme, să fie arătat mai strălucitor, nu precum Adam, ispitit, biruit şi
dus la moarte, ci ispitit, înjosit puţin, dar biruind pe ispititor. El imediat
s-a defăimat pe sine prin puternica sa pocăinţă şi întristare”[5].
Note:
[1]Deut.
4,24; Evr. 12,29.
[2]Sfântul
Ambrozie, Tâlcuire, Cartea X, § 76.
[3]Sfântul
Ioan Gurăde Aur: „Evanghelistul Marcu (Mc. 14,68-72) spune, la rândul său, că
Petru s-a lepădat întâia oară atunci când cocoşul a cântat întâia oară; iar
când s-a lepădat a treia oară, cocoşul a cântat a doua oară. Marcu istoriseşte
mai cu deamănuntul slăbiciunea lui Petru şi ne arată că era mort de frică. Pe
toate acestea Marcu le ştia de la dascălul său, căci fusese ucenicul lui Petru.
Aceasta mai cu seamă trebuie să ne uimească! Că Marcu nu numai că n-a ascuns
greşeala dascălului său, ci a şi istorisit-o mai lămurit decât toţi ceilalţi
evanghelişti, pentru căa fost ucenicul lui Petru. Poate cineva m-ar întreba:
«Cum pot fi adevărate spusele evangheliştilor, când Matei spune: „Amin zic ţie,
că mai înainte de a cânta cocoşul te vei lepăda de Mine de trei ori” (Mt.
26,34) iar Marcu spune că, după ce s-a lepădat a treia oară, cocoşul a cântat a
doua oară (Mc. 14,72)?». Spusele evangheliştilor sunt întru totul adevărate şi
nu se contrazic. Pentru că, de obicei, cocoşul cântă la fiecare cântat de trei
ori şi de patru ori, Marcu ne vorbeşte despre aceste cântece repetate ale
cocoşului ca să arate că nici glasul cocoşului nu l-a oprit pe Petru de la
cădere şi nici nu i-a adus aminte. Aşa că sunt adevărate şi spusele lui Matei
şi ale lui Marcu. Înainte de a termina cocoşul întâiul său cântat, Petru s-a
lepădat de trei ori. Și nici dupăce i-a adus aminte Hristos de păcatul lui n-a
îndrăznit să plângă înaintea tuturora, ca să nu-l dea de gol lacrimile, ci „a
ieşit afarăşi a plâns cu amar”.
[4]Cf. Mc.
14,67-72; Lc. 22,55-62; In 18,17.
[5]Sfântul
Grigorie Palama, Om. XXVIII, pp. 100-101. (Sinaxarul mare al Bisericii
Ortodoxe. Luna iunie, Editura Doxologia)
Octavian Soviany
francois de malherbe -
traducerea mea (in cartea răstălmăcirilor, hyperliteratura)
Nu are-n frumuseţe Calista vreo
rivală,
Cu multă trudă numai i-a dat natura
croi
Şi-ar trebui ca lumea unui aşa altoi,
Bogat în nuri şi graţiii, să-i cânte
osanală.
Lumini nepieritoare dă chipu-i la
iveală,
Balsam îi este gura şi trandafir de
soi,
Iar glasul ei dă viaţă la morţi şi la
strigoi
Şi umileşte arta dulceaţa-i naturală.
Cu-a sânului albeaţă, ia văzul
tuturor,
În ochii ei îşi moaie săgeţile Amor,
În timp ce o numeşte tezaur şi
minune,
Cu daruri fără număr, legate-n chip
şi fel.
- Ce spui de toate astea, sărmana mea
raţiune?
Poţi oare, având minte, să
n-o-ndrăgeşti defel?
Arthur Rimbaud
BIETUL MEU VIS
Poate mi-e scris de soarte
Să beau întru Amurg,
În tihnă,-ntr-un vechi burg,
Şi să mi-aştern de moarte,
Căci răbdător îs foarte.
De-o parte, dacă-mi las
Amaru,-n miazănoapte,
Sau către-al viţei coapte
Ţinut, s-o iau la pas, –
Căci sfanţi nu mi-au rămas ?
Nedemn e orice vis
Căci totdeauna pierde !
Şi de-aş fi iar un Pierde-
Vară, – tot nedeschis
Mi-ar fi la Hanul Verde !
[Trad: Ş. F.]
Irina Lucia Mihalca
Pentru totdeauna
Blocate în capcanele unui gând
vaporos, clipele ard
la temelia templelor inundate
într-o lumină blândă, estompată, ca
un vis.
Pictură şi poem în mii de fire, luna
stranie, palidă, mare,
se ridică prin ceaţa deasă, explorând
tăcerile,
şi fior, şi sărut, şi mister,
vântul le şterge fiecare pas din
urmă.
Cine-i plângea zidului?
- Dă-mi jumătatea, dă-mi viaţa, dă-mi
fructul nostru,
cu buzele te-aştept,
înflorită eşti în palmele mele!
- ecoul îţi reverbera strigătul.
Te simt aici, lângă mine, cu tine, în
adâncuri,
în celulele mele te
respir,
în tine m-am zidit, tu eşti muntele
meu!
Cel mai iubit pământean şi cea mai
iubită pământeană!
La adierea vântului, prin semnele
serii,
frunzele galben-aurii par să-i cheme.
O trecere temporară a pâlpâit la ceas
de seară,
într-un contur tot mai confuz,
printr-un nou timp, frenetic,
tumult de valuri, dincolo de viaţă şi
moarte,
în cerurile de dincolo de cer.
Suntem în balansul sfios al zorilor,
în armonia pietrelor,
în fâşii de gheţari, în cântecul
duios al privighetorii, coborât din rai,
în izvoarele incendiate cu patimă, în
conturul plecării prin ea,
cu zâmbetul străveziu la vedere!
Suntem lumina sacră, suntem pacea,
uimirea plăcută a zâmbetului de
dinainte sau de după înţelegere.
Suntem ce ne-am propus - reflecţia
fecundă a gândului unduit
precum apele răscolitoare ale mătăsii.
Suntem minunaţi!
Din umbră, delicat lunecă luntrea,
o mie de cocori o însoţesc,
înspre o nouă lumină, sufletul e
desprins.
Ioan Emil Hapca
lumea mea-i un cerc de apā și foc
drumul meu de spini și nenoroc
" nu existā drum, drumul se face
mergând"
iar eu sunt un cālātor tot mai
flāmând
nu lāsa întrebarea sā se rāceascā
dacā nu te iubește, o sā te iubeascā
și clipa asta se poate vedea
e plinā de pāmânt ca o tācere grea
un cântec trist suge la sânul zilei
adevārul se ascunde în cutia milei (
Ioan Emil Hapca)
Corina Dașoveanu
intru în ochiul tău,
copil teribil al Sfântului
Imprevizibil,
recunosc,
hoțește intru,
dar era un mârâit cu colți de anotimp
afară
care-mi mușcase din călcâi o zi sau o
noapte
(nu mai știu,
cred că erau ceva amintiri
în zona aia vulnerabilă).
stau într-un picior un timp sau o
respirație,
dar cum în orice ochi
imaginea se răstoarnă cumsecade,
încep să merg în palme,
apoi în gânduri,
apoi în dragoste
până învăț
câți pași sunt
între lacrimile acestei odăi singure
care mă privește
pe dinăuntru.
și pentru că
am devenit proprietara acestei
fericiri
și în afară nu e nimic de văzut,
dezleg libertatea la buze
din cameră în cameră.
ți-am deschis sărutul
și am pășit în vârful limbii...
m-ai auzit târziu,
când deja închisesem inima după mine.
în tine.
George Anca
ai pălmui pământul cu deltele prea
grele
n-a plâns din sălcii forma precum
bujor spre scrum
de-a sângerat lucerna din sexul mamei
mele
să nu mă uit la tine ce-ţi povestesc
de-acum
Macaroane albastre
Am sarcină de la împărăţie să scriu eu
azi în jurnalul lui tata, că sărmanu' de el n-a avut timp, a bătut (şi-a făcut
şi băşici la degete) cicncizeci de pagini (la maşină) din roman. A zis că mâine
îl dă la tipografie. / Când am venit de la Măriuca (şi de la Dan) l-am găsit pe
tata făcând macaroane cu brânză. Seara, la televizor (la telejurnal) au
anunţat: Stimaţi telespectatori, astăzi, în ziua de 9-12-1987, tovarăşul
director al BIPB a făcut macaroane cu brânză. Acest tovarăş este şi scriitor.
Mâine vor apărea pe piaţă volumele sale de poezii şi romanele. La unul din
miile sale de romane lucrează şi în prezent. Acum acet tovarăş, care se numeşte
George (Gheorghe) Anca se uită la acest telejurnal, iar după aceea va juca un
şah cu cineva, că n-a obosit muncind la roman. La ora 22.30 se va uita la
filmul italian de la bulgari (de pe programul 2). Macaroanele făcute de
tovarăşul Anca au fost formidabile (am spus că AU FOST, pt. că s-au bătut
turcii la gura lor şi le-au terminat înainte ca filmaşul nostru să fi ajuns la
locul crimei.) / Dacă nu se grăbeau să le mănânce, acum la telejurnal noi vă
ofeream cele mai bune macaroane cu brânză. Nici Eminescu, cel mai mare poet
român, n-a făcut macaroane mai bune. Călinescu, cel mai mare critic literar
român, a făcut odată nişte macaroane... (nici câinii nu le-au mâncat). Mâine
seară vă vom prezenta mai multe amănunte, căci acum s-a făcut 10.30 şi vreau să
mă uit şi eu la filmul ăla italian. / Comentatorul sportiv (Cornel Pumnea) care
a prezentat acest telejurnal (am uitat ce vroiam să scriu, aşa că...) / Tata a
vrut să mănânce nişte macaroane (macaroanele nu le mâncase, dar le-a ascuns că
să nu le filmeze cei de la televiziune. Căci filmul cu macaroanele, peste 100
de ani, va valora 100 de milioane de dolari). Tata vrea să se îmbogăţească, a
cumpărat un aparat de filmat, a filmat macaroanele şi, peste 100 de ani, va
deveni milionar. Se apropie filmul italian şi mă duc şi eu să-l văd (ora 10.00
– 10.21 p.m.)
Juma' de macaroane pe aragaz. Sub
grilaj, o scoarţă din mizeria talentului – romanele coapte (când scriai, ningea
prima zi, cu fractali). De vreo juma de oră (una întreagă macaroana), trebuia
să fiu schiu, sau să schiu fiu, mneata şi toţi baboii, ochii în loc de scrii,
da' acum zâci după acum, after (k)now (că pă bulgăreşte from americăneşte, from
italieneşte, dacă mai suntem noi pre limba românească, da' şi pianistei i-au
strivit motocicliştii degetele, revoluţie culturală, şi-a şi spart farfuria
pentru macaroane când şi-a adus aminte). Vine seria a doua. Acelaşi scriitor
îşi face singur sandwitch, nene, că scriitoarea dintr-a noua doarme hemingwayan
(na-ţi-o cultură), n-ar citi şapte genuri pentru teza amânată, de sâmbătă, n-ar
antama (cam impropriu) tema şahului (aseară, de nervi macaronari, a luat bătaie
şi muta şi damele pe coordonată, nu pe abcisă, şi nici nu mi-a amintit şi mie
extragerea rădăcinii pătrate. Te trezâşi, ţâpi, în replică, la Jane, ca-n
Eschil (Perşii), ţipaţi când ţip (Xerxes), începe cu ei şi Burkhardt litania
şansei-neşansei în istorie. Bye.
N-ai mai scris, ai făcut un om de zăpadă, în pervazul de la bucătărie,
s-a topit până seara, nu şi pălăria, ochii, nasul. Telefonul cu Plata, şi-al ei
nins, îi părea rău de noi. Ce-ai făcut cu al doilea om? Doi bulgări, mai
confecţionând unul şi pe balcon. Câinele ni s-a impus, necrolog. Câinele a ros
plasticul de pe scaun şi s-a suit pe masa albă, zgâindu-se şi el la zăpadă, că
tot e negru (i-a mai şi văzut pe fraţi de-ai lui la tv.) De-atâta frig, mă
bucur şi la isterii. Să tot fie minus zece pe lumina
dinaintea nopţii. Zăpada asta mai spălăceşte întunericul. Morbiditate
cvasinaţionalistă (şi de ce nu-şi dorea sieşi străinătate?). Citeam de nu-mi
aminteam cititul, strigaşi-nicaşi, nume deodată familist (noicăreală, Nicasius,
noicolatru, noician, noicist, noicoman, noicofil, nicasic). Ai venit, între
acestea, văitându-te de cap, ardeai, n-ai terminat omleta, dârdâiai după două
pere îngheţate, ai băut ceai, ne-am dus în camera ta, am pus aeroterma-n priză,
ţi-am citit discursurile lui Farfuridi şi Caţavencu, ştii definiţiile
speciilor, uită-te pe fişă, ai citit un pic din text, la franceză, şi
condiţionalul. Eram trist, antrenându-vă pe „mon page, mon beau page”.
După cei 100 de ani. Domnul George
Anca (domn pt. că între timp şi-a pierdut reputaţia de director al BIPB, nu de alta, dar
biblioteca a fost desfiinţată) acum tocmai a vândut la licitaţie ultimul film
cu macaroane, care s-a vândut, spre marea bucurie a Excelenţei Sale, cu 1 000
000 009 dollars. Cumpărătorul a fost Donald McReagan, unul dintre sutele de
copii pe care Ronald tatăl i-a făcut cu o târfă de primă clasă, în acest
interval de 100 de ani. Primul preţ la care s-a vândut a fost 50 – 50 lei, iar
cumpărătorul a fost un italian venit în România, şi pentru că i se făcuse dor
de macaroanele de acasă... Din păcate însă, credem că macaronarul va avea mai
mult succes la vânzare în următorii 200 de ani.
Peste 200 de ani. În acest interval,
domnul G. Anca a reuşit să-l înduplece pe Giovanno Buonarota (macaronarul) să-i
dea filmul înapoi, cu condiţia ca G. Anca să-i facă nişte macaroane identice,
însă cu sos de tomate. Acum dânsul (Excelenţa Sa, d-nul G. Anca) a vândut
ultimul său film cu 770007799840 dollars. Dar ce se aude? Poliţia! Toţi fug
speriaţi. Bătrânul servitor se uită supărat la cei ce vin cu trăsura
aerodinamică. I-au stricat toată bucuria. Dar nu! Banii erau falşi. Poliţia
propune acum scriitorului să-i dea bani adevăraţi în schimbul celor falşi. Plus
vreo 7 ani de zdup. / Peste 7 ani. Cu altă ocazie.
Macaroanele respective au existat. A
treia zi, am terminat resturile, punând şi sare şi zahăr peste ele, uit în ce
ordine. Om mai vedea, om mai înghiţi numai otravă, lumină pe datorie. Mi-a
arătat ciornele în creion (i-aş da zece). Prozodia chitului. Molift rimat cu
nu-mă-uita nemţească. Aş scrie că nu mai ninge. Transcenderea muzicii, somaţia
haosului, pe terminate ardeii, norocul de ceapă. Cine n-ar refuza învierea după
viaţa asta? Vaguri congelate, inepţii de drag, târziul duminicii din foame-n
somn, n-am nimic de scris, nu pot copia, mi-e dor, mie nu mi-o fi. Tema, la noi
în casă, ce se strică nu se mai repară, pernele scaunelor roase de câine, la
fel şi noi, poveşti de degradare, temniţa noastră. Slabă speranţă şi pe ziua de
azi în ţara românească, poate mâine, câinele negru, telefonul alb, lipitura
învierii dinaintea învierii.
Mă terorizezi să-ţi terorizez
răutatea. Nici ucidere, nici sinucidere, nu renunţare, nu neputinţă, nu refuz,
nu perplexitate, nu, nu, nu, toate la un loc, moartea ta, întoarce-te vieţii,
altei, fragede. Valea Kangra abia însângerată de dragoste. Jumătate lichid,
jumătate nimeni, adică tot eu. Războiul de ţesut, cascada, tantra chiriaşei,
izvorul nimicului, creste în judecătoria de cenuşă. Implori în dialect fonetica
întoarcerii la răscruce, diminuează-te taliei înmuiate la vorbă, încă puţină
sanscrită în gând, grija lor ca a voastră. Asanas over, sunase telefonul, ai
tăi ştiu că-mi place să vorbesc, leagă-te de mine şi-ţi dau telefon. Mai ştii
tropicalitatea, te-am luat la goană pe uşă afară, ce studenţi, ştii de ce-mi
aducea cărţi şi-mi căuta compania, află că umblă după slujbă pentru maică-sa.
Spre Sicilia, cu soldaţii, fumul Etnei până-n Humuleşti, ochi în ochi, aproape
cuplu. Copita adâncă, vagă magie de întâmplări neînţelese în ţara vâlvelor.
De când am renunţat la limbă, fără de
voie, comunicăm cu frig şi morţi nepomăniţi pomenirii. Nu sufăr a nu şti cine
sunt, ci că nu sunt a şti. Nu e vorba de mine, de tine, de toţi ai nimănui,
materialitatea persoanei către persoană. Nu se mai află niciun joc de
supravieţuire. Dramatizează hronicul, Nicobar-Andaman-Lancrăm, de-ai accepta
puţină Indie, vâlvele orante. Dramatizare imposibilă, preferinţe matematice,
afumat replicantul lui Poincaree de prin România, Racoviţă. Consoanele, şi gata
cătuşa, pe burta cifrei, totalitatea nimicului. Dinozaurii şi poeţii dispar la
schimbarea climei. Călătorule, nu te duce la Sparta.
Aveţi ce mânca, de ce pui întrebări
indiscrete, te iubesc, şi eu, o să ne găseşti spirite, darmatism – a sta de
vorbă despre orice, la paişpe ani e nervoasă, dacă nu-i iese o linie, face
scandal de tragedie, aseară mi-a recunoscut că ce-o fi apucat-o, conversaţie
tibetană, orez himalaic, o iubesc, sună, n-aud, ca la tine, ba da, creaţia, am
întrebat, pâine, tichete, vitrina albastră, tratează băieţii cu indiferenţă,
telepatie, în privire nerăbdare de a pleca, m-am gândit apoi la nepoţica lor
leucemică, focuri de stins, se pronunţase, la obiect, mi s-a părut,
instituţionalizăm împrumutul, ştiu toţi ce e cu noi, nu s-apucă ei să-mi ceară
pe transport, observase că sunt strâmtoraţi şi ei, cât să le crezi, te-ajungi
bogat primind de la săraci, asta tot o teorie, şi ăsta că să mă uit la bulgari
să văd pe Moş Crăciun, lasă, domnule, mi se face rău, doar nu le mai avem pe
astea, uită-te, dă cadouri, tocmai, să-ţi fi cerut vechimea, aseară când ai
sunat n-am auzit, Nana era cu Mări, eu ascultam la radio, stăm acasă, jucăm şah
să uităm de foame, a luat note bune, sunt mulţumit, acum e la reuniune, se
relaxează meritat, nu stai de vorbă, ăştia trag cu miliardele la dispoziţia
colegienilor lor, merci, fără de niciunele, m-aş culca, mi-e-frig-mi-e-câine,
iar ei mai şi râd, nu se-mping în umeri, secretizate existenţe.
Spaţiu-cuvânt-muţenie. Surioară cu
pojar. Mamă! Tată! Bere este, sodă nu-i, şi zlotu' l-am chiert. Fulgerătura
mută a vâlvelor, ceasul cântă două melodii vieneze. Mamă, ştii c-a murit
Rafira? Lulu Popii, Lulu, Lulu Popii! În împărăţia nisipului – bolţi, woodoo,
catacombe. Popă cu ochii de clacă. Iarăşi cu toţii pe grămada de nisip. Sub
arini, cu gâştele, fonfilor, tonţilor, botează cinsprezece gâşte, ia-le de unde
nu-s, apelul nominal, tata – haid' cu mine, la călăstură, gloabă (trifoi şi
varză pe Valea Pierdută), pentru gloaba ce-ai plătit, încaltea de-ai fi
murdărit cum se cuvine pajiştea vitelor, da' ce, numai vitele să aibă iarbă
mare, gâştele nu?
Mama – nu care cumva să ieşi din casă,
de ce, a trecut prin sat un câine de aiurea, turbat, mare cât un viţel. A
muşcat, sub arini, câţiva copii. Acu' e-n satu' de jos. Un ţăran răpune hiara,
o aduce pe umăr în sat – la Budapesta pentru lecuire. Ei, proştii, eu unu' nu
plec în dricu' verii, de m-aşteaptă tot lucrul câmpului. O babă spală rana lui
Vasile, am văzut căţei în rana ochiului, zău lui Dumnezău de n-am văzut ca
nişte căţei mici în rană. Ţăranul îşi bagă vârful gol al piciorului în gura
câinelui. Hai, muşcă, mă! Nimeni nu-l opreşte, i se umplu degetele şi talpa de
sânge – vechi – o zgârietură, şi el să plece la Budapesta.
Încercarea cerului, mergea cerul cu
tine, şi cu mine mergea, atunci de ce nu crapă-n două. Scuipatul cucului,
Lulu's gone away, dramatizare de jucat în holul liceului, unde aţi avut
reuniunea aseară, Mări a stins lumina, n-aţi dansat, proastelor, tot ea s-a dat
colindătoare în autobuz, şi numai pe drum aţi cântat Beatles, ăştia mergeau în
troleu (dacă n-a vrut Nana?) Bătaie la uşă, salut, iar v-aţi căptuşit. S-a
terminat torpila. Cine ştie câte pagini aş fi scris azi, ca duminica trecută,
dar Lulu & Blaga. De pus în engleză (de jucat cu studenţii, la Londra).
Herr Lehrer Roth. Românii tăceau.
Reprtenţii, în primele două bănci. Ajunge erster (cinci creiţari, în loc de
doi). Fraţii Blaga – Liciniu, Longin, Lucian. Au ieşit din mama ca dintr-o
şcoală. Orele de silenţiu. Barbă de argint, minte de aur. Urmutter, substanţa
activă. Farmecul bastard al urbei Sebeş-Alba. Sunetul de orgă. Bildung is
Freiheit, cultura e libertate. Un pumn de ţărână străvezie (cf. statuia lui
Ladea).
Bistra, uliţi pline de guşaţi olari.
Era cam transparent, că şi brotăceii (d-aia nu mor). Masa Jidovului este Masa
Uriaşului. La picioarele cailor. Mama a avut şi ea cânva 17 ani. Ochiul de
mare, ca şi cum marea ar avea ochi în vârful muntelui. Hans Wolf, mâncător de
valahi. Blajinul deocheat de spaţiu şi timp. P. 77: Trecând adineauri pe lângă
mormântul lui Andrei Mureşanu auzisem ca un zăvor de coşciug ce se deschidea,
şi-un clinchet de candele aprinse de cineva în mers nevăzut. Spectrul îl
urmărea încă. Otrăvirea câinelui Nero. Pasiune pentru doi swami. Din neamintire
în amintire, cultul părinţilor morţii ocolul jocului sorţii. Hai, la vară, la
Ipoteşti şi la Lancrăm, lasă tabăra internaţională, rămâne mama cu animalele,
le scriem în fiecare zi, ne-om simţi, ai vedea şi mănăstiri. Opul s-ar chema
Blaga, nu Lulu, ori Blu-Blu. Pentru drama Blaga: apoi, domnule, s-aduc şi bâta?
Ad-o, omule, ad-o, în ziua judecăţii. Bufniţa, cf. Brâncuşi – şoimul. Paşaport
pentru Bucureşti. Daussen. Delegat al cuvântului.
mama se mişcase peste pământ
pământul se mişcă peste mama
de-aş mai mişca în mama
la orice mişcare născându-mă
peste pământ sub pământ uşa
mai frumoasă moartă mai frumoasă
moartea
păsăruica scrisului Brâncuşi
cenuşiu culcată pe-o parte
în fundul cutiei cu ochii deschişi
spre ogor zvârlind-o căzu pe ciment
Mama vine cu 24, rapidul. Liviu ne
chemase în Baia de Criş, Lancrăm e pe la vreo 120 km. Transcrierea subiectelor,
dramatizarea hronicului (citeşte-l, măcar) – ai preferat Zamolxe. Voiam să te
familiarizez cu existenţa revistelor (o vrei pe cea de şah). Ne trecu ultima zi
de singurătate a noastră fără mama. Nu ştim telefonul de la salvare, nu bate-n
masă că se-mplineşte (refabricarea). M-a zgâriat, ca pe tine, bouganvillea.
Pasiunea pentru Beatles. Stingere către stingere. Citiţi de ciocli pe
bacşişuri. Prima oară când nu mi-m scos paltonul (şi morţilor le e frig).
Întârzieri de trenuri, mai ales internaţionale (copiii nu mai au voie-n gări,
la aruncat dulciuri – dacă nu primeau, aruncau ei cu pietre – îi fotografiază
şi fac propagandă). Nu guturai sărutai.
Şi pe dv. v-a chemat la miliţie,
doamnă (i-a venit inima la loc, arsese bancurile: era pentru altceva, să scrie,
de mână şi de tipar, toţi oamenii spre identificare de „prostii”, deci
manuscrise). Cioc-cioc, un băiat din Gorj, în delegaţie şi de voie. Inventarea
unui porţelan mai ceva decât Meissen îi adusese concedierea lui şi a nevestei,
patru luni detenţie (nu plecase din casa maică-sii obligate s-o evacueze. Unul
s-a spânzurat, altul a făcut şi el ceva, casă-n cetate cu zid de 80 cm, singuri
în curte, dar bărbatul se îmbată zilnic şi o bate. Spicheriţa sârboaică: „dragi
telespectatori” (români). Îl acuzase, totuşi, că a violat o femeie de serviciu.
Câinele, revăzându-te, după săptămâni,
îţi dă ocoluri cât mai largi, ca unei turme, se complică dulceaţa conversaţiei
cu fel de cataclisme de cameră, de tren, de încuscrire, de congres
antropologic, de cristal băut din cristal (vodcă românească), de maşini
zdrobite de treiler (nu aţi auzit, n-am avut vorbă de sanscriţii fii şi
discipoli, merci, everybody's one). Fac poezii, şalangere, înţepăcios cocolos,
cât a mâncat păsărica din gura mea, nu s-a mai pişat unde l-am spălat, apă
caldă ori rece nesex ne petrece, bătaie de nu se coace, pornişi bitâlşii, la
revedere, apa asta, că după drum, mâine
sunt director, în Munţii Făgăraş, nu mănânci dulce, nu te-ngraşi, aia nimic,
nici noi, nici robinete, închidă-se la schiuri din perete.
În Polizu, pachet paralelipipedic mai
mare ca sicriul Sfintei Filofteia. Pe masa Pituţei, cuţitul Ginei. Maşină
nemţească, cu caractere româneşti, trimiseră la Chişinău cu text românesc. De
la minister, infracţiunea a fost comisă, ordinul a fost semnat, începând cu 1
ianuarie director la Pedagogică. N-avusesem leu şi m-am trezit în Cişmigiu, am
mers pe jos tot Elisabeta, Dr. Lister, suit treptele spre centură, încă vreun
ceas de aşteptat (aveam un tichet de autobuz, l-am folosit la tramvai, până la
orăşel, şi am străbătut noul Brâncoveanu. Vă văd că zdrobiţi a timpului ţeastă, mâine aş putea respira,
cândva cuartet, acum trio, bată-te să te bată, renunţa la ghiduşii, da' şi
realitatea a renunţat la ăla, uomini di rispetto, ce-a făcut Eminescu cu
Timpul, l-a scris singur aproape.
L-au lăsat să plece din spital, pentru
a-i face loc altuia din Măgura. S-aduci medicamentele. Lasă fata să doarmă. Ai
fi vrut să fi fost mai mare, ţi-am spus că mai bine copil, şi s-o face viaţa
mai bună. Tu şi Mări discutaţi melodramele din vecini, neiubirea de radicali,
telefon Ionuţ, paralel Celan, reproş Mongolia, curiozitate Popescu, finished
the wine, cu Nana, teoria slujbelor, a preşedinţilor americani, tataia dormea.
Greierii de mi-au plăcut, ascultă-i singură. Substanţa se înveseleşte în
antisubstanţă.
Pedagogia orientală, gură la guru,
garou în gară, aparte de templu aparat. I frig mi, I laibăr, freegdom.
Înţeles-ai Zagreb în pofida Londrei. Geta ziarista are cancer urcat la
ganglioni. Ţaţa Anica Stejar, masonul Devotto.
Apărai apă, rai. La coadă la ouă, carnetul de muncă mi-a căzut în noroi.
Terente în apă, respirând prin trestie. Elvira nu răspunde, da, Grete-Stelică.
Ce-am mai tuşit săptămâna asta. Aibă-te setea din care nu poţi ieşi. Faţa
retrasă sub palma dreaptă, când îţi fac dragoste de nescris. Rumegă-mă rugă.
Noi, căutătorii de pâine. Căţeii frumoşi te scăpau de şobolani. Duci haiduci.
Clara Arustei
Gabriela
Melinescu: „Tonul poemelor lui Cezar Ivănescu se putea compara numai cu psalmii
lui David”
Gabriela
Melinescu evocă relaţia ei cu Nichita şi perioada în care au locuit împreună în
mansarda din str. Grigore Alexandrescu, „unde unele momente de înaltă poezie
ating sacralitatea:
«Într-o zi
şi-a făcut apariţia un cuplu neobişnuit de original: tinerii căsătoriţi Mary şi
Cezar Ivănescu. Nichita i-a plăcut de la prima vedere. Mary avea o piele albă
de porţelan, ochii vii şi sclipea prin lecturile ei în franceză, Proust ori
Céline, din care traducea încă de pe atunci cu foarte mult talent. Cezar, deşi plin
de căldură se arăta mereu sobru la entuziasmul nostru superbobinocar.Cezar ne-a
cântat pentru prima oară baladele lui care ne-au transfigurat mansarda săracă;
era ceva nou în ele, nemaiauzit vreodată pentru urechile foarte muzicale ale
lui Nichita.
Tonul
poemelor se putea compara numai cu psalmii lui David, Psaltirea pe care noi o
consideram cartea de poeme cea mai valoroasă a lumii. Doamna U, care nu-i iubea
prea mult pe musafirii noştri, se uitase pe sine împietrită în cadrul uşii.
Prezenţa tonului proaspăt al lui Cezar ne adusese chiar sacralitatea cea mai
modernă în mizeria socială şi morală de atunci. Nichita mi-a dictat imediat un
text superb despre poetul Cezar Ivănescu, text care a apărut imediat prin grija
marelui său entuziasm.
După mulţi
ani de la această întâmplare i-am revăzut pe Mary şi Cezar Ivănescu,
neschimbaţi în vocaţia lor înaltă. Nichita trăise cu ei mai departe întâmplări
pe care eu nu le ştiam, dar acel moment privilegiat din mansarda transfigurată
de vocea lui Cezar, bucuria noastră de atunci, asta nimeni n-o putea face să
dispară, căci întâmplarea se pusese ea singură la păstrare, în eter, acolo unde
lucrurile nu se degradează, oricât ne-am strădui noi , fie chiar şi prin
uitare. »”
GABRIELA
MELINESCU, Adevărul literar şi artistic, nr. 502/ 25 ianuarie 2000
Constantin Schifirnet
La sfârșitul
lunii iunie 1959 am dat examen de admitere la Școala medie nr.1 ,,George
Bacovia“ Bacău.
Părinţii nu
știau ce o să fac după terminarea școlii generale. Se întrebau: „unde trimitem
băietul?“. Puteau să mă înscrie la Școala agricolă de la Cârligi, la 6 km
distanță de Bahna. Oricum, erau deciși să nu rămân în sat ci să urmez o școală
în oraș. Se gândeau să fac o școală profesională, eventual de mozaicar sau
instalator. Însă au fost încurajați de învățătorul Constantin Platon să mă
înscrie la un liceu fiindcă le-a spus că aș avea pasiunea pentru carte.
Tata oscila
între liceul din Buhuși și liceul din Roman. O cunoștință din sat i-a sugerat
liceul din Bacău.
Când mergeam
spre gara Galbeni ca să luăm trenul spre Bacău, ne-am întâlnit cu învățătorul
Vasile Olaru. L-a întrebat pe tata unde ne ducem. Tata i-a spus că mergem la
examenul de admitere la liceul Bacovia din Bacău. Olaru a zâmbit și i-a zis,
ironic: băietul tău la liceu!? Atunci tata m-a întrebat: uite ce spune domnul
învățător! Mai mergem la Bacău sau ne întoarcem acasă? Eu i-am răspuns: dacă mă
întreabă la examen din ce am învățat la școală eu cred că voi reuși. Atunci
tata a zis: Hai să prindem trenul.
Tata a stat
cu mine pe toată perioada examenului. Am locuit într-o casă situată în
apropierea Parcului Libertății (astăzi parcul Cancicov) cu verandă spre stradă.
Purtam o pălărie verde, care făcea deliciul profesorilor, și eram încălțat cu
teniși.
Am dat
examen scris și oral la limba română și matematică. Când am intrat la proba
orală la matematică, tata mi-a spus: Să vorbești tare și clar să te înțeleagă
profesorii. Am ținut cont de sfatul lui, dar un profesor din Comisie m-a
întrebat de ce ridic vocea? Ca să fiu înțeles de dumneavoastră, i-am replicat.
Toți cei trei profesori ai Comisiei au zâmbit și m-au lăsat să prezint
subiectele de pe biletul de examen. La ieșirea din sală, o doamnă mi s-a
adresat: am auzit răspunsul tău. Eu sunt sigură că vei reuși.Tatei nu-i venea
să creadă, dar era foarte bucuros.
Tata a avut
emoții mai mari decât mine la admiterea la liceu. Când s-au afișat rezultatele,
el s-a uitat pe listele cu admiși și, supărat, mi-a spus: „măi băiete, n-ai
intrat!“ Văzându-l întristat, un domn s-a apropiat de tata și i-a spus că am
intrat, arătându-i numele meu. Ce făcuse tata? El s-a uitat doar la ultimii
admiși de pe listă, o luase de jos în sus. Nu s-ar fi gândit că pot să fiu printre
primii reușiți. Din toată comuna Bahna, doar eu și colegul Vasile Ploșniță din
Țuscani am reușit, în 1959, la liceu, ceea era o mândrie pentru părinții mei.
Eram primul licean din familia mea.
În perioda
1959-1963, am fost elev al Școlii medii nr. 1 ,,George Bacovia” din Bacău
astăzi Colegiul național Ferdinand. În acel timp, liceul era denumit școala
medie. Școala funcționa, inițial ca gimnaziu classic, din 1 decembrie 1867. În
anul 1959 s-a revenit la 11 clase.
Liceul
,,George Bacovia” era considerat unul dintre cele mai bune licee din regiunea
Bacău și din țară. În acel timp, cel ce dădea numele școlii nu era poetul
preferat al liceenilor, iar subiectele din opera sa la teze sau la examene,
erau considerate drept dificile. Astăzi însă constat un interes remarcabil la
tineri pentru marele poet. Pentru mine, liceul a reprezentat un mediu de
instrucție, educație și emancipare intelectuală, așadar departe de viziunea lui
Bacovia: „Liceu, - cimitir/Al tinereţii mele -/Pedanţi profesori/Şi examene
grele.../Şi azi mă-nfiori/Liceu, - cimitir/ Al tinereţii mele!“ (George
Bacovia-Liceu).
t mai multe
metode prin care să evite extrădarea și l-a insultat pe judecător.
Mos Nelutzu G
De citit la umbră lângă o ceaşcă de
cafea
Băieţii n-au
încetat, nici după mulţi ani, când deveniseră oameni în toată firea, la casele
lor, să treacă pe la Didina.
După
douăzeci şi cinci şi mai bine de ani, Didina devenise femeie mătăhăloasă, cu
ţâţe care atârnau pe burtă, cu braţele şi picioarele umflate, cu puf pe bărbie
şi deasupra buzei de sus, de care mai tot timpul era lipită o „Carpaţi” fără
filtru. Ochii însă, ochii tot strălucitori, iar gesturile tot repezite. Om în
toată firea, te trezeai cuprins în braţele dolofane şi lăsai ruşinea la o parte
şi cereai să te lase, căci altfel sfârşeai sufocat.
Ţinea
florărie peste drum de Piaţa de legume şi fructe din spatele Halelor Centrale,
la capătul dinspre nord al străzii Negustori, rebotezată Coşbuc, nu-i plăcea
primăriei numele vechi, de burghezi, potenţiali duşmani ai poporului, cam pe la
mijlocul distanţei dintre vestita cârciumă „Sticla neagră”, aflată în colţul
străzii Oilor, botezată şi aceasta Gheorghe Doja, şi „Covrigi calzi”, din
colţul dinspre strada Romană. Îşi pusese, pe bătrâna casă a lui Ghiţă
Lumânăraru - în urmă cu o sută de ani han vestit, cu un cat, cu loc de dejugat
şi de montat roată, firmă mare: „La Didona” - iar de pereţii din faţa intrării
în prăvălie atârna coroane funerare, iar pe trotuar scotea hârdaie cu flori
puse la apă.
Primăria,
devenită proprietarul clădirii, în urma naţionalizării din 1950, a închiriat-o
timp de patruzeci de ani, însă nu i-a făcut nici o reparaţie, nici ea, nici
chiriaşii, asistând cu ură, ca şi cum ar fi dorit s-o vadă dărâmată, la
degradarea sa. După 1989, nişte urmaşi ai lui Ghiţă, apăruţi din senin, au
cerut să le fie restituită proprietatea, odată han impunător, acum,
dărăpănătură gata-gata să se prăbuşească. Ce contează? Terenul le trebuie
urmaşilor şi până la urmă nici terenul, ci banii obţinuţi pe vânzarea lui.
Procese lungi între urmaşi şi primărie. În acest timp, clădirea de patrimoniu
cultural al urbei - aici a locuit cu chirie părinţii elevului Iancuţu
Caragiali, înscris la şcoala din curtea bisericii Sfântul Gheorghe din capul
bulevardului – a fost lăsată să se degradeze. Chiriaşii, care se aşteptau să
fie evacuaţi, n-au mai dat nici măcar cu bidineaua. Primăria, proprietara, care
se aştepta s-o piardă, nici atât. Comitetul pentru cultură, care o avea în
grijă ca bun de patrimoniu, ca şi primăria.
Pe Didina o
găseai la orice oră, zi de zi, de luni până vineri, sâmbăta şi duminica în
această dărăpănătură care îi putea deveni oricând coșciug. Cui i se făcea dor,
sau îi murea cineva şi dădea fuga după flori şi coroană, o găsea acolo. Trăgea
din țigara umedă până spre mijloc şi râdea, râdea de se cutremura carnea pe ea
şi şandramaua, când venea vorba despre prostiile copilăriei.
- Aţi fi
vrut voi să mă călăriţi, îmi dădea şi mie inima brânci - zicea acum, când nimic
nu mai era de reparat! Pâ-n-la urmă un ţigan d-al meu mi-a făcut felul, când
mi-a venit rândul. Păi, voi credeaţi că vă călăream şi mă frecam de voi de
florile mărului?! Simţeam, mă, cum vi se mişcă râma şi vă vedeam cum vi se
bulbucă ochii.
Râdeau
împreună. Râdeau de ei înşişi. Regretul ascuns cu greu învăluia râsul lor. Prezenţa
coroanelor supraîncărcate de „Regrete eterne”, le accentuau disperarea că n-au
nici o putere să întoarcă timpul şi nici să-l facă să se scurgă mai lent. Iar
dacă tensiunea interioară îi făcea să tacă şi să se gândească fiecare la el,
tăcerea care se instala lăsa să se audă cum geme casa, împotrivindu-se din
răsputeri prăbuşirii. În asemenea momente îşi luau în grabă la revedere...
Cu Didina
s-a întâmplat ceva straniu. A murit subit de apoplexie. În a treia zi după ce a
închis ochii, casa în care a ţinut florăria, din ce în ce mai părăginită, cu
temelia zgâlţâită de tramvaiul care trecea prin faţa ei, a început să geamă şi
să-şi caşte şi mai larg crăpăturile, ca nişte fălci cu gingii vinete fără
dinţi. Acoperişul, aplecat spre linia de tramvai, parcă ar fi vrut să alunge
fiara pe roţi, spre a nu-i mai tulbura liniştea centenară. Catul întâi - unde
s-a aflat odaia în care, la lumina lumânării, sau a lămpii cu gaz, a deprins
buchea literei şi înţelesul cuvântului, cel mai important slujitor al limbii române,
Iancuţu, la maturitate nenea Iancu – a fost acuzat de primăria nepăsătoare că
are intenţia să se prăbuşească peste oameni şi tramvai. Fără judecată, a fost
condamnat la demolare.
În ziua
execuţiei, i s-au pus pe după grumaz odgoane de oţel şi a fost tras la pământ
de buldozere. La crimă, a asistat, cu toate că sarcina sa de serviciu era să o
apere, însuşi preşedintele inspectoratului pentru cultură, de profesie
arheolog.
Când
zidurile şubrezite de vremuri au căzut, ridicând nori de moloz mărunţit, s-au
înălţat spre cer, împinse de suflul produs de întâlnirea cu caldarâmul, un roi
de hârtii. S-au vârtejit în sus ca un stol de porumbei înnebuniți de uliu. O
dată cu praful a căzut spre pământ o fotografie ceva mai mare. A plutit o
vreme, ca o aripă de lebădă printre vrăbii, apoi s-a prăbuşit între liniile de
tramvai. O ţigăncuşă cu părul creţ, cu ochii doi tăciuni aprinşi, cu buzele
groase, râdea cu toţi dinţii de sidef, acum, mărgele de chilimbar,
albnegruroşugălbui. Didina! Aşa cum o ştia. S-a repezit să o ridice. A fost
tras cu violenţă de unul dintre demolatori. În următoarea secundă, Didina,
împreună cu copilăria trăită în mahalaua Sfântul Pantelimon, a fost strivită de
peretele care se opusese cel mai straşnic demolării...
Îşi căuta cu
privirea copilăria. Din moloz, se mai vedea doar o lumină pe un ţărm
îndepărtat...
Pasaj din
romanul „Trecutul continuu” de Ioan Groşescu – Editura Karta Graphic, Ploieşti,
2010
Radu Sergiu Ruba
UN VEAC DE LA NAŞTEREA LUI I. D.
SÎRBU
Reproduc un valoros articol de Marius
Cosmeanu.
Atenţie la cazul Tudor Vornicu!
Eroul adevărat al "Cel mai iubit
dintre pamanteni"
Un "Robinson multilateral
traumatizat": Ion D. Sîrbu
MARIUS COSMEANU
Urmărit de
Securitate 32 de ani neîntrerupt, anchetat, torturat, trimis în lagăre de muncă
forţată, apoi, în domiciliu obligatoriu, supravegheat, interzis, persecutat,
marginalizat şi, în cele din urmă, izolat, rămas singur. Acestea ar fi, pe
scurt, ingredientele calvarului. Acestea ar fi, pe scurt, ingredientele
calvarului trăit de un intelectual şi un scriitor de excepţie: Ion D. Sîrbu,
omul a cărui viaţă a inspirat personajul principal din romanul "Cel mai
iubit dintre pământeni"de Marin Preda.
Şi totuşi,
acest "atlet al mizeriei", cum i-a spus mentorul său,filosoful şi
poetul Lucian Blaga, a răzbit. Şi nu oricum. Cel mai dureros lucru pe care îl
poţi spune despre o societate trecută prin dictatură este că nu a opus
rezistenţă, că nu a avut caractere. Sunt mulţi care cred că România nu are
astfel de pilde. Are, doar că cei care i-au creat, urmaşii lor şi urmaşii
urmaşilor lor au şi astăzi grijă să nu aflăm prea multe despre ei.
Eroul
adevarat al pamantenilor. Din culisele romanului "Cel mai iubit dintre
pământeni"
Ion D. Sîrbu
este unul dintre exemplele grăitoare: incomod, dar prea puţin cunoscut azi, un
caracter cu putere de model care "a murit cu sistemul de gât".
Nomen est
omen: "Numele meu este Dezideriu. Toată viaţa am fost un doritor. Nu de
puţine ori numele acesta - în cazărmi sau puşcării - se scria, printr-o ironie
transcedentală, Derizoriu". [2]
Ion
Dezideriu Sîrbu sau Gary, cum îi spuneau prietenii, s-a născut la Petrila, în
Valea Jiului, pe 28 iunie 1919, în familia Ecaterinei Glaster şi a minerului
Ion Sîrbu, cândva, acum aproape o sută de ani, sindicalist. "Am avut cea
mai "sănătoasă" origine socială, am fost cumplit de pedepsit pentru
această origine", scria I.D. Sîrbu, în ultimul său manuscris, un interviu
acordat publicistului Ion Jianu de la revista Ramuri. [1] Când a luat-o spre
viaţă, tatăl său l-a dojenit cu o atenţionare: "Te las să te faci
profesor, dar dacă aud că te-ai făcut intelectual, îţi rup gâtul!".
Şcoala
primară o face la Petrila. Primii patru ani de liceu, la Petroşani (1930-1934).
Din lipsă de bani, însă, tatăl său îl scoate de la liceu şi intră, pentru un
an, ucenic la Atelierele Centrale Petroşani (A.C.P.). E prima ciocnire frontală
cu realitatea Necopt, nepriceput, ajuns într-un mediu în care nu se regăsea
defel, devine subiect al hazului fără umor.
Peste ani,
rememorează experienţa:
"Într-o
vară, 1937 sau 1938, nu mai ţin minte, m-a chemat unul din foştii colegi de
ucenicie să vin la Ateliere, se plăteşte bine, o muncă socială. [...] Ne soseau
de la turnătoria de fontă nişte forme trapezoidale (nu se mai terminau, mereu
mai mari şi mai grele), de trebuiau să fie curăţite de praful de turnătorie ca
să fie aduse la arămit. [...] Nu era voie să rămână niciun fir de praf, de
nisip, altfel arama nu se lipea.[...] Directorul A.C.P. venea însoţit de un
popă mic şi al dracului, controlau, ameninţau, ne obligau să stăm până seara
târziu. Sub un şopron. Periile de sârmă se toceau repede, domnul Lampe (care
semăna leit cu fostul rege Ferdinand) era o bestie, zgârcit şi la perii, şi la
cele trei calităţi de şmirghel.
Degetele îmi
erau zdrelite, aş fi plecat, dar nu puteam; nu se mai terminau trapezele
acelea, popa cel mic venea şi ne înjura mărunt într-o oltenească repezită, de
neînţeles; eu şi noaptea (mulţi ani după aceea, mai ales când făceam febră) nu
visam decât acele suprafeţe aspre pe care trebuia să le curăţăm, să le facem
lună. Nimeni nu ştia la ce servesc, nici nu se interesa.
Prin 1966,
trebuind eu să conduc un grup de tovarăşi din teatrele est-germane la Târgu
Jiu, arătându-le şi explicându-le cam ce este şi ce vrea să fie Coloana Infinitului
- deodată auzii bubuind în subconştientul meu: astea sunt trapezele mele, astea
mi-au mâncat tinereţea, de ce nu ne-au spus? De ce nu ne-au explicat? Şi popa
ăla de ne înjura gorjeneşte era Brâncuşi". [3]
Scapă de
formele geometrice: din milă şi dragoste, directorul liceului al cărui elev a
fost patru ani, doctor Enea Giurchescu, împreună cu alţi profesori îl scot pe
tânărul I.D. Sîrbu de la Ateliere, îl pun să dea admitere şi este primit la
internat, cu bursă. Îşi completa bugetul lucrând în vacanţe şi dând meditaţii
colegilor corigenţi, mulţi dintre ei ajunşi mai târziu directori, doctori şi
chiar miniştri. Este şi perioada în care se apucă de sport: "Eram campion
la pentatlon, extremă dreaptă în echipa de fotbal Jiul (B), înotam brasse şi
crawl, călăream, am brevetul de pilot pentru zborul fără motor. [..] Spun
aceste lucruri fiindcă am nepoţi care termină licee de fizică şi matematică,
dar sunt incapabili să fugă 500 de metri sau să sară un gard de un metru.
Sportul şi munca fizică în vacanţe mi-au dat doza de încredere, cinste şi umor
autoironic fără de care nu m-aş fi putut descurca". [1]
Viaţa
sportivă şi munca pe brânci l-au ajutat pe I.D. Sîrbu să absolve,cu notă
maximă, după cum el însuşi spunea, "examenele de foame, frig şi bătaie în
timpul anilor lungi de pension şi reeducare". [3]
Aproape de
eşafod
În 1939, îşi
dă bacalaureatul la Deva. Urmează stagiul militar, aşa că între 1939 şi 1940
este elev sergent, absolvent al Şcolii de Ofiţeri de Rezervă de Artilerie din
Craiova. După absolvire, este repartizat la un regiment în Sibiu. Pentru a-şi
continua studiile, optează pentru Universitatea din Cluj, care, din cauza
ocupaţiei maghiare în acea parte de Ardeal, fusese mutată la Sibiu. Vrea să se
înscrie la Drept, dar o întâlnire întâmplătoare cu Lucian Blaga îl determină să
aleagă Literele şi Filosofia.
Între 1941
şi 1944 este concentrat, cu intermitenţe, pe front. În 1941 ia parte la
cucerirea Odessei, iar anul următor este detaşat înspre Crimeea. În mai 1942,
întors acasă cu o permisie, joacă în piesa Heidelbergul de altădată, variantă a
Scrisorii pierdute, în regia profesorului său Liviu Rusu. Este momentul în care
viitorul dramaturg e iremediabil cucerit de teatru. Remobilizat în toamna lui
1942, participă la dramaticele lupte de la Stalingrad.
În primăvara
lui 1943, I.D. Sîrbu cade prizonier, dar îl salvează condiţia fizică: evadează
şi parcurge două mii de kilometri pentru a ieşi din încercuirea armatei
sovietice. Momentul are tragicomicul său: "În 1942, am fost dat mort pe
front, la Stalingrad. Colegii mei de facultate au organizat o şedinţă de doliu,
evocându-mă. Fetele au plâns. Peste opt luni am apărut la Sibiu, viu, rănit şi
cu un tifos exantematic bine înfipt în ficaţii mei. Dar vesel şi... optimist.
Doi colegi, prieteni buni, când m-au zărit în carne şi oase, au exclamat
dezamăgiţi: "Vai, trăieşti? Te-am sărbătorit atât de
frumos..."". [1]
Din
septembrie până în noiembrie 1943, îl găsim pe eroul nostru în zona Huedinului,
iar în primăvara lui 1944 pleacă să apere Iaşiul. Pentru că ştia rusa, după 23
august este trimis la Gura-Răului, ca interpret pe lângă generalul sovietic
Iliuştin.
În permisii,
concedii medicale sau când pur şi simplu fuge din armată, vine la Sibiu ca să
îşi dea examenele. Cu fiecare prilej, Blaga îl chema la el, îi punea în faţă o
tavă cu biscuiţi şi mere, se culca cu ochii închişi pe un divan şi îi spunea
ucenicului său: "Acum povesteşte, Gary, tot, tot, tot...". [1] Aşa a
început povestea unei mari prietenii, bătută în cuie spre sfârşitul războiului,
într-o zi în care I.D. Sîrbu...: "Fiindcă mă apărasem de bătaia cu cravaşa
unui plutonier (pe nume Pisică), "pentru lovirea superiorului în timp de
război", mi s-au întocmit acte spre a fi judecat şi împuşcat. Şi aş fi
fost împuşcat dacă nu aş fi reuşit să o sun pe frumoasa mea colegă Măriuca
Ţenghea-Enescu. [...] I-am explicat în ce pericol sunt şi am rugat-o să anunţe
imediat pe Blaga şi pe rectorul Haţeganu... I-a anunţat. Blaga era în relaţii
excelente cu Comandantul
Pieţei din
Sibiu, un colonel pe nume Paul Constant [...]. Acesta a făcut pierdut dosarul
meu de la Procuratura Militară. Plutonierul Pisică a trebuit să îmi dea drumul
din carceră, nu înainte, totuşi, de a-mi aplica cele 25 de
"trăgători" la fund, conform regulamentului. Era prima bătaie ce o
primeam. Dar nu şi ultima...". [1]
Rebelul
ostaş nu a rămas dator. În toamna anului 1944, cu acte false, în uniformă de
sergent, I.D. Sîrbu pleacă într-o misiune temerară la Lugoj.
"Frontul
era în mişcare, norocul meu era că ştiam bine ruseşte, altfel nu aş fi scăpat
să fiu prins şi împuşcat. Dar Blaga mă rugase, nu puteam să îl refuz. Ca
într-un roman de detectivi, la Lugoj, am reuşit să dau de urma unui
administrator (cam hoţ) al casei Blaga, din Vatra Dornei. Bătându-l un pic,
l-am convins să-mi arate unde a ascuns cele cinci lăzi mari în care era tot ce
putuse salva, la refugiu, familia Blaga. Am reuşit să duc lăzile la gară şi,
călătorind zece zile, fără bani, fără hrană rece, am adus cu bine lăzile la
Sibiu. Între timp, hainele mele civile fuseseră furate de la cămin." [1]
Blaga îl
răsplăteşte pe I.D. Sîrbu cu 40.000 de lei, o sumă importantă încă în acei ani,
din care Sîrbu îşi reface garderoba şi îi mai rămân arginţi ca să se şi mute în
chirie, la oraş, împreună cu colegul şi prietenul său, poetul Ştefan Augustin
Doinaş. Era iarna anului 1944-‘45.
Oxigen, azot
şi frică
În martie
1945, I.D. Sîrbu este licenţiat magna cum laudae înFilosofia Culturii, cu teza
De la arhetipurile lui C.G. Jung, la categoriile abisale ale lui Lucian Blaga.
Ca detaliu: a fost printre primii români care au folosit termenul de
"arhetip". După război, în vara lui 1945, fiul risipitor se întoarce
acasă, la Petrila, ca să studieze, să recupereze timpul pierdut şi să-i ajungă
din urmă pe mai norocoşii săi colegi, care,cu toţii, scăpaseră şi de război, şi
de armată.
"Fiind
disperat că mereu şi mereu trebuie să mă întorc pe front, că pierd anii mei de
studiu, m-am plâns profesorilor care ţineau mai mult la mine: Blaga, Liviu Rusu
şi Onisifor Ghibu." Blaga i-a spus aşa: "Gary, uite, dacă înveţi
nemţeşte bine, să poţi citi fără dicţionar filosofie, noi te trecem la
examene!". [1] Zis şi făcut: "Citeam 18 ore pe zi. Într-o cameră
izolată, pe care mi-a găsit-o tata, lângă cimitirul din Petrila. Doar
duminicile mergeam la masă, acasă, la mama, în rest mi se aducea mâncarea cu
sufertaşul. În această cameră am învăţat ce înseamnă Sitzfleischul pentru un
cărturar, ce înseamnă să nu-ţi fie frică nici de imensitatea fluviului şi nici
de înălţimea muntelui". [1]
În 1946,
Universitatea "Regele Ferdinand" revine la Cluj, odată cu ea şi I.D.
Sîrbu. Au fost ani, notează acesta, în care "aerul era compus din oxigen,
azot şi frică, apa era alcătuită din hidrogen, oxigen şi frică.[...] Când m-am
reîntors la Cluj (în Clujul visat!) [...], după acel aproape un an de studiu
intensiv la Petrila, pe Lucian Blaga nu l-am putut găsi. Lumea vorbea vrute şi
nevrute, ba că fugise în străinătate, ba că fusese arestat. Într-o seară,
doamna Cornelia m-a căutat la Institutul de Istorie [...] şi, foarte misterios,
conducându-mă pe străzi laterale, mă introduse (pe poarta din spate) în Clinica
Medicală II (Goia). Acolo, într-o cameră ascunsă din fundul secţiei de
balneologie, l-am zărit pe Blaga.
Era palid,
nebărberit (niciodată nu l-am surprins într-o postură neglijentă, era un Herr
Profesor şi un diplomat [...]). Tremura de frică. "Garry, mi-a spus, te-am
chemat ca să afli de ce sunt aici. Bolnav de uremie. Nu am uremie, dar mi s-a
propus, de sus de tot, să accept să fiu preşedintele unui nou partid politic:
PNP (Partidul Naţional Popular). Eu toată viaţa am refuzat să fac politică.
Ştiu ce pot, ştiu ce nu pot. [...] L-am refuzat pe Carol II, părăsind
diplomaţia. Am refuzat legionarii, am
refuzat şi
pe Antonescu. Cum să accept acum să mă mut din Catedrala sistemului meu ca să
ajung să semnez afişe electorale într-un cort militar rusesc... Am refuzat! Dar
sunt foarte ameninţat, mi-e frică, mi-e frică să nu fiu ucis". [1]
Ne prăbuşim
sub povara atâtor libertăţi
Prezenţa în
tranşee şi prizonieratul l-au maturizat mai devreme pe I.D.Sîrbu decât pe
restul colegilor săi de generaţie. Pe lângă studii, face şi gazetărie. E
incisiv, combatant şi îşi antrenează ironia inconfundabilă de mai târziu:
"De la terminarea războiului suntem copleşiţi de libertăţi: am putea spune
chiar că ne prăbuşim sub povara atâtor libertăţi. Libertatea de a citi oricare
dintre ziarele guvernului, libertatea de a asculta orice discurs ţinut la
radio, libertatea de a vota "în unanimitate" orice sindicat, [...]
libertatea de a nu muri de foame, [...] libertatea de a răguşi la oricare din
meetingurile groziste, [...] libertatea de a uita că ai fost legionar,
libertatea de a tăcea din gură...". [1]
Intuiţia e
şi ea de bună calitate: "Vom avea, nu peste mult, o generaţie de
intelectuali cu mentalitate de plutonieri şi cu rafinament de frizeri".[1]
Publică în
Naţiunea Română (PNL) şi Patria (PNŢ), dar sub pseudonim: Stentor şi N. Paloş.
Alegerea celui de-al doilea nume fictiv va avea, însă, urmări dramatice. Aflat
pe patul morţii, I.D. Sîrbu o roagă pe Maria Granciov, redactorul ultimului său
roman antum, să ajungă la familia adevăratului N. Paloş, care fusese torturat
pentru a admite că articolele publicate de Sîrbu sub acest pseudonim îi
aparţin, de fapt, lui. Durerea implicării unui nevinovat în anchete brutale,
responsabilitatea faţă de
destinul
unui necunoscut l-au apăsat pe Sîrbu întreaga viaţă, scrie Clara Mareş, în
Zidul de sticlă, volumul dedicat prezenţei petrileanului în Arhivele
Securităţii.
Lunga
călătorie în noapte
În 1947,
I.D. Sîrbu absolvă, cu media 9,95, Seminarul Pedagogic Universitar şi devine,
la 28 de ani, cel mai tânăr conferenţiar al României: e angajat la
Conservatorul din Cluj. Ca dascăl, e cuceritor, iubit de studenţi, Profesorul
prin excelenţă. Cu o biografie perfectă pentru epoca ce se năştea (fiu de
miner, simpatizant de stânga, luptător în prima linie a frontului, vorbitor de
rusă şi interpret al unui general sovietic), Sîrbu primeşte şi un post de
asistent la Facultatea de Filosofie din Cluj. În acelaşi an, Blaga depune un
raport prin care Sîrbu, absolvent al anului II de Doctorat, să fie admis ca
doctor, cu teza Funcţia epistemologică a metaforei. Cererea se aprobă, dar, din
mândrie, I.D Sîrbu nu s-a dus să finalizeze formele de doctorat: "Eram
stupid de mândru pe atunci, nu voiam un titlu "pe puncte"".
Odă
lăptarului meu
Teroarea
sovietică începe să se aştearnă peste ţară. În ianuarie 1946, Viaţa Românească
îl atacă dur pe Lucian Blaga, iar mercenarii sistemului se dezlănţuie împotriva
filosofului clujean. I.D. Sîrbu, împreună cu alţi colegi, este convocat în Aula
facultăţii, la o şedinţă solemnă a tuturor cadrelor universitare, chipurile,
pentru a trasa sarcini în vederea aniversării a 100 de ani de la Revoluţia din
1848. Directorul politic de atunci al Universităţii, Pavel Apostol, după ce a
obţinut angajamentele profesorilor care erau adunaţi într-o altă sală, se adresează
celor circa 40 de asistenţi, conferenţiari şi şefi de lucrări.
Scena e
redată de I.D. Sîrbu în interviul acordat lui Ion Jianu: "Şi începu cu cei
de la Filosofie. Lui Ovidiu Drîmba i-a trasat sarcina să scrie un articol
contra profesorului Speranţia. Mitul Speranţia. Drimba a aceptat şi a şi scris
acest aricol. [...] După Drimba a urmat conferenţiarul Dumitru Isaac, pe care,
după cedarea Bucovinei, D.D. Roşca l-a adus de la Cernăuţi, numindu-l la
Catedra lui de Istoria Filosofiei. Lui Isaac i s-a cerut să scrie un articol
defăimător despre... D.D. Roşca. Isaac a acceptat, dar de scris nu ştiu să fi
scris acest articol. Ştiu atât că a fost numit mai târziu în locul lui D.D.,
căruia i s-a oferit un curs de pedagogie pentru pionieri. Şi mai ştiu că D.D. a
refuzat să-i mai întindă mâna.
Am urmat eu.
"Dumneata, tovarăşe Sîrbu, vei scrie un articol contra lui Lucian Blaga.
Un articol tare, dărâmător..." Am încercat să scap prin tangentă.
"Pot să scriu nu unul, ci o sută de articole despre sistemul lui Blaga.
Pot chiar să-i critic anumite poziţii, dar…" Iar el mi-a replicat:"Nu
ne interesează acum sistemul lui filosofic. Noi îţi cerem un articol prin care
să-l demaşti, să-l compromiţi ca om, ca bărbat, ca cetăţean…"
"Cum?", am întrebat eu fierbând. "De pildă, poţi să afirmi că
face baie gol, împreună cu fiica sa nubilă…" Mă apropiam de explozie şi el
vedea asta. Mă bâlbâiam: "Cum să fac aşa ceva? Blaga mă iubeşte, Blaga m-a
ajutat, îi datorez enorm…". Îmi sări în ajutor: "Te înţeleg. Dacă nu
vrei să scrii despre Blaga, nu ai decât să scrii despre Liviu Rusu. Şi el are
fete".
După aceste
cuvinte, am ţipat: "Refuz! Refuz categoric!" şi am ieşit din bancă.
"Atitudinea dumitale, tovarăşe Sîrbu, nu este marxistă!", strigă
bietul inchizitor. "Poate că nu este marxistă, am strigat şi eu, dar este
în orice caz morală!" Şi am ieşit trântind foarte tare uşa". [1]
Cum a
reacţionat Blaga? În acei ani, filosoful avea obiceiul de a pleca spre casă, de
la Bibliotecă, împreună cu I.D. Sîrbu, care povesteşte despre aceste plimbări:
"Mergea cu capul în pământ, cu mâinile la spate, ca un înţelept oriental.
Când avea, ronţăia boabe de cafea prăjită (acesta a fost singurul
"viciu" pe care i l-am descoperit). Pe parcursul acestui drum, prin
centrul Clujului, eu îi număram poeţii tineri, universitarii tineri, criticii
tineri (şi mai vârstnici), care, văzându-l de departe, treceau discret pe
celălalt trotuar. [Din frică, din jenă, din minus respect - nu are importanţă.
Blaga zâmbea amar, dar vesel. "Toţi aceşti începători, îmi spunea, când se
vor coace, vor simţi nevoia să se laude că mi-au fost contemporani."
"Nu cred, îi răspundeam, există pete de conştiinţă ce nu se pot
şterge!" "Ba da, află de la mine că orice rahat, după ce se usucă,
are dreptul să îşi scrie neapărat memoriile sale de trandafir"...]"
[1]
De ce le-a fost teamă... n-au scăpat: pe 28
decembrie 1949, la avizierul Facultăţii de Filosofie
a apărut o notă că următorii sunt destituiţi din posturile lor: Lucian Blaga,
D.D. Roşca, Liviu Rusu şi asistentul acestuia,Ion D. Sîrbu. După trei luni de
şomaj, Sîrbu a găsit un post de profesor la Baia de Arieş. A stat acolo până în
septembrie 1950. Se întoarce la Cluj şi este numit profesor de psihologie,
istorie, română la diferite licee din afara oraşului.
Despre cum o
ducea atunci, I.D. Sîrbu scria: "Eu îmi vindeam la talcioc cărţile din
bibliotecă, pentru a putea să-mi cumpăr două pături militare ruseşti din care
să-mi pot face un palton. [...] Aveam, ca profesor, 500 de lei pe lună. Blaga
avea 600 de lei, fiind ajutor de bibliotecar. În timpul acestei perioade
cumplite (devenisem donator de sânge voluntar, primeam pentru 200 de grame de
sânge 50 de lei şi 1 kg de carne), Baconsky, pentru un singur poem (Despre
chiaburi, CEC, Odă lăptarului meu), încasa între 3.000 şi 5.000 de lei".
[1]
Vornicu şi
vor, nu vor, Nicu
După moartea
lui Stalin (martie 1953), Blaga îşi îndeamnă discipolii să plece din Cluj,
atmosfera în oraş devenind irespirabilă. Sîrbu îi ascultă din nou sfatul şi în
1955 primeşte un post de secretar de redacţie la Revista de pedagogie. Anul
următor apare revista Teatrul. Doinaş e redactor. Sîrbu e invitat să
colaboreze. Scrie cronică dramatică, este apreciat şi în toamnă este numit şi
el redactor.
În numărul
din septembrie al revistei, publică un articol care dezlănţuie un atac de presă
împotriva sa. Devine "duşman al poporului" şi începe ceea ce
scriitorul numea "războiul de uzură" cu fiinţa sa. "Era o
revanşă stalinistă faţă de libertăţile de dinainte de evenimentele din Ungaria.
Doinaş e arestat în primăvară, eu îl apăr în proces. În toamnă, 17 septembrie
1957, sunt şi eu arestat." [2]
Doinaş este
arestat pentru o discuţie purtată cu colegul său de redacţie Marcel Petrişor
despre evenimentele din Ungaria, din toamna lui 1956. Doinaş mărturisise organelor
de anchetă că de faţă la acea discuţie fusese şi I.D. Sîrbu. Acesta, fiind
chemat ca martor la proces,în loc să-şi incrimineze prietenul, cum ar fi dorit
anchetatorii, i-a luat apărarea lui Doinaş.
În urma
refuzului de a colabora cu organele Securităţii, a fost condamnat, printr-o
sentinţă din 14 februarie 1958, la un an de închisoare corecţională pentru
"omisiune de denunţ". "Apoi mi s-au mai dat trei, apoi mi s-au
mai dat şapte. Am făcut şase", scrie Sîrbu într-o scrisoare adresată lui
Ion Vartic, în martie 1985. [2]
În cei şase
ani de detenţie politică, I.D. Sîrbu a trecut prin închisorile de la Bucureşti,
Jilava şi Gherla şi prin lagărele de muncă forţată Salcia, Giurgeni şi
Periprava.
Din această
lungă călătorie în noapte, cum o numea Sîrbu, aş alege o singură întâmplare,
edificatoare, despre un anume Tudor Vornicu, apreciat realizator în cei mai
negri ani din istoria TVR. "Tov. Căpitan Enoiu - şeful anchetei, Secţia
Scriitori şi Intelectuali Dificili, obosit şi înfuriat de refuzurile şi încăpăţânarea
mea, într-o zi (noiembrie sau decembrie 1958) m-a chemat la el şi mi-a spus
aşa: "Uite, noi nu am reuşit să te lămurim. Te trimitem la un tovarăş care
e foarte cult şi foarte informat El îţi va explica situaţia". Am fost
astfel condus (cu ochelarii negri pe nas) într-o încăpere mai mare. Acolo l-am
întâlnit pe cel care cred că era căpitanul Tudor Vornicu. Foarte calm, măsurat,
dozându-şi hipnotic vorbele şi privirea, mi-a explicat că, dacă nu renunţ la
încăpăţânarea mea, organele vor fi nevoite să-mi "rupă şira
spinării". Iar dacă refuz, absolut tot ce am scris va fi dat la topit. Tot
ce a spus el s-a îndeplinit întocmai. Pe Tudor Vornicu l-am reîntâlnit în holul
Televiziunii, prin 1983 (ultima mea vizită la Secţia de teatru a TV). El m-a
recunoscut. "Eşti Sîrbu?", mi-a zis. Am făcut semn că da. "Cum -
s-a mirat el - trăieşti?" Şi făcându-şi cruce s-a îndreptat spre
ascensor". [4]
Cel mai
hulit dintre pământeni
Când iese
din închisoare, în 1963, are 44 de ani şi 48 de kg. Se întoarce la Petrila. În
1961, muriseră cele două persoane dragi lui, din "conul sacru" al
inimii sale: tatăl, respectiv Lucian Blaga. Moartea tatălui său a mai adăugat
un moment de negru în dosarul relaţiei sale cu regimul: "Tatăl meu a fost
preşedinte de sindicat social-democrat din 1922 până în 1938. Era miner. Pe
tata l-a ţinut Securitatea lipit de closet cu mâinile ridicate ca să caute
cartea Frunze care ard, în care acţiunea se petrecea în 1951, şi au tăiat cu
cuţitul strujacul... ca să caute manuscrisul. Tata a fost un om foarte naiv şi
a murit în doi ani de supărare, după ce am fost arestat. În ziua înmormântării,
în 6 august... 3.000 de oameni pe străzi şi doi popi, şi cel catolic, şi cel
ortodox, se îndreptau spre el când era pe catafalc şi cineva a dat foc casei şi
tata a ars. Casa a ars. Cineva a dat foc ca să desfiinţeze manifestaţia, căci
tata a fost un om iubit acolo. Cinci mineri foşti subalterni de-ai lui au
intrat, au scos sicriul, care era negru, şi cu arsuri grave au fost internaţi.
[..] După chestia asta, sora mea a primit o amendă de 28.000 de lei ca
neglijenţă la incendii. Şi Securitatea a dat foc casei ca să spargă o
înmormântare care devenea o demonstraţie. Abia acum cinci luni (în aprilie 1976
- n.n. RL) am lichidat cu sora mea această datorie". [1]
Studiile, limbile
pe care le vorbea (germana, maghiara, engleza, italiana, franceza şi rusa) nu
i-au fost de folos: s-a angajat vagonetar la mina strămoşilor săi din Petrila.
Probabil că era decanul de vârstă al vagonetarilor patriei. În februarie 1964,
însă, este numit secretar literar (titulatura oficială fiind cea de "şef
de producţie") la Teatrul din Petroşani. Apoi, peste o jumătate de an,
este transferat ca secretar literar la Teatrul din Craiova, unde va sta, cu
domiciliu obligatoriu, până la sfârşitul vieţii. De ce la Craiova? Nimeni nu
ştia, nu înţelegea motivul, doar Securitatea. "Acolo, vrei, nu vrei, va
trebui să fiicuminte", i s-a spus cu cinismul din dotare.
Ajuns în
Bănie, I.D. Sîrbu se simţea "ca un Robinson nătâng, multilateral
traumatizat", având impresia că a fost "mutat într-o altă ţară, în
mijlocul altui popor". La Craiova, vorba lui nenea Iancu, nu se vine, de
acolo se fuge. Din toamna lui 1957, când a fost arestat, până în cea a lui
1989, când a murit, Securitatea l-a urmărit fără întrerupere. 32 de ani.
Acest
"atlet al mizeriei", cum îi spunea Blaga, a trecut prin
anchete,torturi, lagăre de muncă, supravegheri, presiuni, interdicţii, ca să
ajungă, în cele din urmă, conform planului Securităţii, marginalizat şi izolat.
"Pentru că pe uşa mea scrie lepros", obişnuia să spună fostul
vagonetar. "Dintre toate puşcăriile mele, Craiova mi se pare astăzi a fi
cea mai cumplită şi cea mai absurdă. Fiindcă e pe viaţă. Am dreptul la pachet
şi vorbitor, la plimbare, dar nimeni nu îmi trimite pachet, nimeni nu mă cere
la vorbitor, chiar şi la plimbare merg singur, singur, singur." "Mi
se asigură toate condiţiile de a putea să mor înainte de a muri."[4]
În felul
său, Ion Dezideriu Sîrbu a fost unic, nepereche. Viaţa sa a inspirat şi
personajul Victor Petrini din "Cel mai iubit dintre pământeni",
celebrul roman al lui Marin Preda, care n-a scăpat uşor: "Eu de aceea nu
pot înghiţi romanul lui Preda "Cel mai iubit...", nu pentru că eroul
principal a împrumutat datele tragicomice ale vieţii mele, ci fiindcă, după ce
face puşcărie şi mină şi filosofie, acest Petrini al lui rămâne la idioata
întrebare ce i se pare esenţială: mă iubeşte sau nu mă iubeşte Matilda? Jalnic!
[...] Petrini (nu Petrila) era fiu de muncitor, ajunge asistent universitar pe
lângă cel mai mare gânditor din Cluj, apoi e arestat, soţia sa ajunge
ministereasă, el lucrează în mină. Până şi vânătoarea de şobolani aparţine
biografiei mele. Cele de mai sus ar fi ale vieţii mele valuri: sunt şi ale lui
Petrini. Diferenţa ar fi următoarea: Preda pune pe Petrini să filozofeze după
ureche, iar eu ştiu filosofie, şi nu din auzite. Lui Preda (încă trăia),
întrebându-mă ce cred despre al său roman, i-am spus (acum îmi pare rău, era pe
moarte):
"Este
istoria văzută prin nişte testicule triste". Şi am argumentat că despre
mină, puşcărie şi filosofie nu se poate scrie din auzite, ca amator sau
privitor pe gaura cheii".
Povestea
vieţii lui I.D. Sîrbu se încheie trist, cu doar trei luni înainte de protestele
de la Timişoara. Atmosfera orwelliană de la sfârşitul lungului şi tot mai
întunecatului său surghiun o redă, în stilu-i ucigător, într-o scrisoare
trimisă confratelui său Horia Stanca:
"Frate
Horia,
Am trecut pe
lângă Universitate: miroase a şobolan mort. Şapte dascăli de marxism tremură de
frig şi frică. Am trecut şi pe sub arcadele Teatrului; aici,în pace şi onor,
sub 50 vagoane de marmură de la Ruşchiţa, putrezeşte limba română, vie şi
cultă. Merg să văd un film coreean: plâng, acest gen şi acest nivel ne
aşteaptă. Mă întâlnesc cu un cărturar local, mă asigură că din cei 80 de popi
ce funcţionează în Craiova mai există 2-3 "care cred sincer şi în
Dumnezeu". La redacţia Ramuri când intru (la solstiţii), toţi tac şi
pălesc: se comportă de parcă unul din ei - nu se ştie care - a fost de curând
castrat de-a-npicioarelea fără anestezic, dar despre asta nu se vorbeşte, în
Craiova e în tradiţie să depui un testicol la Primărie, în semn de gaj sau ca
ostatec. Asta îţi asigură restul de bărbăţie.
Servus, Gary."
A murit I.D. Sîrbu -
Cel mai iubit dintre pământeni
Autor: Petru Zoltan
Aura Stoenescu19 Sep 2009 - 00:00
Vezi galeria foto
Au trecut
peste 20 de ani de când "Cel mai iubit dintre pământeni" a plecat
dintre noi (17 septembrie 1989). Mulţi citesc cartea, dar puţini ştiu că, aşa
cum însuşi Marin Preda spunea într-un interviu, personajul cărţii, Victor
Petrini, se identifică, în linii generale, cu biografia lui I.D. Sîrbu. Cum a
fost în realitate cel care l-a inspirat pe autor şi cât a avut el de suferit
din pricina regimului comunist ne-a povestit unul dintre discipolii săi, Toma
Velici, cel care îi scrie cronologia vieţii la începutul cărţii "Jurnalul
unui jurnalist fără jurnal", publicată postum.
Romancier,
dramaturg, eseist, filozof, profesor de filozofie şi autor de literatură de
sertar, cel care a scris sub pseudonimul artistic I.D. Sîrbu a fost în viaţa
reală un exemplu de moralitate. Potrivit scriitorului Cezar Ivănescu,
personajul principal al cărţii lui Marin Preda "Cel mai iubit dintre
pământeni", Victor Petrini, cumulează "date biografice şi experienţe-limită
ale unor personalităţi reale cunoscute de Marin Preda - I.D. Sîrbu, Ion
Caraion, Romulus Dianu -, cum şi ale autorului însuşi". La rândul său,
Paul Cernat scrie în suplimentul "Bucureştiul Cultural" la Revista 22
din 8 iunie 2007 că: "Modelul real pentru eroul din Cel mai iubit dintre
pământeni - Victor Petrini, a fost - se ştie - fostul deţinut politic din
Petrila, Ion Dezideriu Sîrbu, pe numele lui adevărat: Sîrb Desideriu".
Iată însă
cum şi-l aminteşte Toma Velici: "Îmi revine mereu în minte ziua de 19
septembrie 1989, în care l-am condus pe Ion Dezideriu Sîrbu pe ultimul drum.
Eram împreună cu Constantin Zărnescu şi cu Dan Lupescu, mergeam după catafalc
şi mă gândeam că, în sfârşit, securiştii care l-au hăituit toată viaţa l-au
lăsat în pace. Ulterior am citit ultimul raport al securistului pus să-l
supravegheze, care s-a aflat printre noi la înmormântare, de parcă ar fi vrut
să se asigure că I.D. Sîrbu a murit cu adevărat şi va fi acoperit de pământ
pentru totdeauna".
"ERA
SINGUR, BOLNAV ŞI ABĂTUT"
1989 a fost
pentru I.D. Sîrbu anul în care şi-a definitivat memoriile, la care scrisese
timp de cinci ani, şi care s-au numit, după mai multe încercări de titlu,
"Jurnalul unui jurnalist fără jurnal". A fost una dintre cărţile sale
de sertar, pentru că era conştient că niciodată comuniştii nu-l vor lăsa să
publice aşa ceva: "Fusesem supus - la ordinul delicat al tov. Drăghici -
să fiu recrutat, cu orice preţ, colaborator al Securităţii. A început astfel un
lung război cu Fiinţa mea: într-o mână mi se arăta libertatea, avansarea,
viitorul luminos ce mă aşteaptă dacă accept să fiu "un adevărat fiu al
clasei muncitoare", adică un discret şi informat intelectual de tip nou.
Ştiam limbi străine, aveam farmec, vorbeam curgător (şi "cult"), străluceam
şi la catedră, şi la cafenea, şi în saloane sau alcovuri. Aveam acces la inima
şi sertarele unor celebri profesori, frecventam cercuri maghiare şi germane,
scriam şi despre mineri, dar şi despre universităţi şi academicieni".
Se pare că
Toma Velici era unul dintre puţinii oameni care i-a călcat pragul lui I.D.
Sîrbu, în ultimul său an de viaţă. Toma Velici susţine că Sîrbu era bolnav de
cancer la esofag, nu avea voie să vorbească în urma operaţiilor la care a fost
supus şi nu-l vizita mai nimeni. "După ce a ieşit ultima dată din
puşcărie, în 1963, a trecut de faza de filozof şi a fost angajat în mină la
Petrila ca vagonetar, apoi maşinist la Teatrul din Petroşani, apoi a fost
angajat la Teatrul Naţional din Craiova, unde a şi avut acolo domiciliu
obligatoriu până în 1989, când a murit. Îmi spunea că pe uşa sa scrie lepros
periculos, pentru că oamenii se fereau de el, ştiind că a fost în puşcărie
pentru că s-a împotrivit sistemului", spune Velici.
RAPORT
INFORMATIV DIN CIMITIR
I.D. Sîrbu a
murit la data de 17 septembrie 1989. Două zile mai târziu avea să fie condus pe
ultimul drum. Nici atunci nu a fost scăpat de ochii filorilor de la Securitate.
Lt. Andreiaş Ion a realizat ultimul raport informativ cu privire la I.D. Sîrbu,
direct din Cimitirul Sineasca. "În ziua de 19.09.1989 am fost prezent la
funeraliile scriitorului I.D. Sîrbu, care au avut loc la Cimitirul Sineasca.
Necrologul defunctului a fost susţinut din partea Uniunii Scriitorilor de către
Ştefan Augustin Doinaş.
În cadrul
cuvântului său, scriitorul a evocat activitatea şi creaţia defunctului,
următoarele aspecte fiind reţinute ca prezentând interes: a evocat prietenia de
mai mult de 40 de ani cu I.D. Sîrbu, scoţând în relief că, fiind fiu de
muncitor, acesta a fost preocupat în permanenţă de a reda realităţile vieţii
cotidiene în creaţia lui; a rezultat că are cunoştinţă de scrisorile
defunctului, care, ulterior, vor avea menirea să facă lumină asupra creaţiei şi
vieţii celui în cauză; a mai arătat faptul că defunctul a avut o viaţă
contradictorie şi că tocmai de aceea scrisorile rămase vor limpezi şi acest
lucru", menţionează lt. Andreiaş Ion, la data de 21.09.1989.
RECRUTARE
EŞUATĂ
Pentru că nu
a vrut să devină unul dintre informatorii securităţii, I.D. Sîrbu a fost
condamnat şi încarcerat în Penitenciarul Jilava, unde se pare că a fost bătut.
Ajuns în penitenciar, s-a încercat din nou racolarea sa: "Tov. Căpitan
Enoiu - şeful anchetei, Secţia Scriitori şi Intelectuali Dificili, obosit şi
înfuriat de refuzurile şi încăpăţânarea mea, într-o zi (noiembrie sau decembrie
1958) m-a chemat la el şi mi-a spus aşa: "Uite, noi nu am reuşit să te
lămurim. Te trimitem la un tovarăş care e foarte cult şi foarte informat. El
îţi va explica situaţia". Am fost astfel condus (cu ochelarii negri pe
nas) într-o încăpere mai mare. Acolo l-am întâlnit pe cel care cred că era
căpitanul Tudor Vornicu", susţine în cartea sa I.D. Sârbu.
Nici Tudor
Vornicu nu l-a convins pe Sîrbu să devină colaborator al Securităţii, motiv
pentru care acesta i-a oprit de la filmare scenariul "Bivoliţele" şi i-a
dat la topit toate cărţile, după cum povesteşte mai departe în jurnalul său:
"După proces (am fost, de astă dată, condamnat la şapte ani muncă silnică
şi confiscarea averii), în noaptea de 29 decembrie 1958, pe culoarele Jilavei,
am fost atât de cumplit bătut, încât am zăcut aproape trei săptămâni într-un
fel de comă semiinconştientă. (...) Pe Tudor Vornicu l-am reîntâlnit pe holul
Televiziunii, prin 1983 (ultima mea vizită la Secţia de teatru a tv). El m-a
recunoscut. "Eşti Sîrbu?", mi-a zis. Am făcut semn că da. "Cum -
s-a mirat el -, trăieşti?" şi făcându-şi cruce s-a îndreptat spre
ascensor".
A PREZIS
ELIBERAREA
Cel care i-a
fost mereu în preajmă lui I.D. Sîrbu până la sfârşit, Toma Velici, spune că
acesta a prezis din 1988 sfârşitul comunismului în România: "A întrevăzut
momentul 1989. El a spus din 1988 că primul strigăt al mulţimii va fi libertate
şi aşa a fost". Acelaşi Toma Velici, care a scris cronologia vieţii lui
Ion Dezideriu Sîrbu, a încheiat-o astfel: "17 septembrie. Se stinge din
viaţă, la Craiova, lăsând nefinalizate multe proiecte literare. În aceeaşi zi,
pe scena Teatrului Naţional Craiova are loc premiera piesei "Arca bunei
speranţe"".
https://georgeanca.blogspot.com/2019/06/macaroane-albastre.html
Abonați-vă la:
Postări (Atom)