GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU - FAMILIA în tradiția biblică pelasgo-traco-getă

 

FAMILIA în tradiția biblică pelasgo-traco-getă

 

 

Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul

Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut;

a făcut BĂRBAT și FEMEIE.” (Facere 1, 27)

 

Ființa Omului înmănunchează două elemente distincte: trup material și suflet spiritual. Trupul omenesc este alcătuit în chip armonios, artistic și în vederea unui scop special: „ca să fie instrumentul sufletului, organul său de manifestare și colaboratorul lui.” (Mitropolitul Irineu Mihălcescu, Teologia Luptătoare, Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor, 1994)

„Omul, mărturisea marele Duhovnic, Părintele Arsenie Boca, are dimensiunile intenției divine; centrul și sinteza creațiunii Sale: lumea văzută îmbinată cu lumea nevăzută.” (Părintele Arsenie Boca-Mare Îndrumător de Suflete din Secolul XX Ed. Teognost Cluj-Napoca, 2002)

Însușirile sufletești sunt însușirile esențiale ale omului:

- Omul cugetă și are idei abstracte;

- Omul are grai convențional-consecință a rațiunii;

- Omul este ființă etică, adică își poate impune sau interzice săvârșirea unei fapte;

- Omul este ființă inventivă, capabilă de progres, de creație;

- Omul este ființă religioasă.

Așadar, Omul este sinteza celor două elemente diferite: trup și suflet.

Sufletul este flacăra spirituală liberă, cugetătoare și nemuritoare precum și izvorul fenomenelor psihologice din Om: gândirea, judecata, memoria, conștiința, iubirea, viziunea ...

Protopărinții omenirii, BĂRBATUL și FEMEIA au fost creați în plinătatea tinereții și frumuseții lor fizico-moral-spirituale, dincolo de pruncie și copilărie, în adolescență când virtuțiile se aflau în pârga rodirii lor, fizico-metafizice prin aceea regală însușire de PĂRINȚI!

Scriptura în prologul său privind istoria omenirii, dezvăluie taina Omului cu Creatorul său ca pe o relație firească și fiiască, față-către-față, când Dumnezeu venea în răcoarea serii să contemple Familia creată prin voința bucuriei și a iubirii Sale nemărginite. (Fac.3,8)

„Om e și rămâne numai acela, grăia Sf. Ardealului – Arsenie Boca, care nu-și dezminte obârșia divină; iar OM numai Unul, Iisus Hristos, Care pentru oameni, Dumnezeu fiind, S-a făcut OM.

Știam și până la EL că avem o obârșie divină, că suntem nemuritori cu sufletul, că este un singur Dumnezeu, spiritual, nevăzut - știau aceasta și dacii lui Zalmoxis de pe meleagurile noastre - , dar cu venirea lui Iisus Hristos ca OM între oameni, în istorie, se repară structural firea omeneacă – temelia cea străveche, în care avea să crească de la chip la asemănare cu Dumnezeu.”(Părintele Arsenie Boca-Mare Îndrumător de..., op. cit.)

Din adierea Facerii s-a desprins prima declarație pe care Bărbatul o face Femeii sale, arătând unitatea ce trebuie să existe în Familie și dragostea pe care Dumnezeu a pogorât-o asupra lor, binecuvântându-i: „Iată, aceasta-i os din oasele mele și carne din carnea mea!” (Fac.2,23)

Așadar, Eva nu a fost creată. Ea s-a desprins din Adam ca o adevărată și miraculoasă naștere. Prin urmare se poate spune că prin Voința lui Dumnezeu, Adam a născut-o pe Eva. „Și aceasta înseamnă că în momentul în care actul creator al lui Dumnezeu îl cheamă pe Adam la viață, acesta conținea deja în el partea constitutivă, jumătatea lui, pe Eva.” (Paul Evdokimov, Femeia și Mântuirea Lumii Prefață Olivier Clement, trad. Gabriela Moldoveanu, Christiana,Buc.1995)

„Orice bărbat, spune o vorbă din bătrânii noștri pelasgi, o poartă pe Eva lui în el.” În limba pelasgă sau kaoino-aramaică, Eva înseamnă viață. Tot în această limbă Adam = Om, este un termen colectiv: ha adam=Să facem om, (la singular)... și ei vor stăpâni (la plural).

„Crearea lui Adam este creația celulei umane originare, a Omului ca bărbat-femeie.” (Paul Evdokimov, op. cit., p. 145)

Expresia: ca bărbat-femeie, nu lasă loc de nici o interpretare meschină ori profanatoare. Particula ca, ce însoțește expresia: bărbat-femeie, arată elementele masculine și feminine în fuziunea lor originară încă nediferențiată.

Distincția ulterioară și actuală feminin-masculin ne arată două individualități izolate una de cealaltă. O ființă umană masculină ori feminină luată izolat și considerată în sine nu este un om desăvârșit, ci o jumătate de om într-o ființă izolată de elementul ei complementar.

„Nașterea Evei apare deci ca marele mit al deoființimii principiilor complementare ale ființei umane: bărbat-femeie, arhetipul de la început al ființei umane în întregul ei.”  (ibid., p. 146)

Limba pelasgă, kaoino-aramaică tâlcuiește cel mai fidel dinamismul cuvântului lui Dumnezeu, arătând întotdeauna actul ori fapta săvârșită imediat, graiului: „El a zis și s-au făcut!” (Psalmul 32,9) Expresia: „Și Dumnezeu a zis...”, conține rodul întregii Scripturi a Vechiului Testament. Cuvântul lui Dumnezeu este spontan, simultan, grai divin și înfăptuire sacră.

„Și Dumnezeu a zis...”, ne arată deja comuniunea dintre Creator și Făptura Sa, ivită cu prima silabă rostită în Azurul strălucirii Luminii sale necreate.

Dragostea prin natura ei divină, își naște obiectul – o existență!

Dumnezeu-Dragostea binecuvintează Creația Sa și se revarsă ca o Splendoare în ființa Omului ca bărbat-femeie!

Dumnezeu binevestește și grăiește lumea întru frumusețea Creației Sale!

Prin Voia și Dragostea lui Dumnezeu, Cuvântul și lumea au ieșit simultan din gura divină!

„Cuvântul, prin propria lui valoare, nu poate rămâne suspendat în gol; el crează urechea, el îl aduce, deodată pe cel care îl primește, pe TU. Înaintea lui Dumnezeu, în abstracțiunea neantului, în absența oricărui subiect, se desprinde un chip, ochiul îl vede, urechea îl ascultă. Raportul inițial cu Dumnezeu este numai transparență. Chipul își reflectă originalul.” (Paul Evdokimov, op. cit.)

Și a privit Dumnezeu toate câte le-a făcut și iată erau bune foarte. (Fac.1,31)

Bun, în sensul cel mai fidel, pelasg, adică, aramaico-kaoin înseamnă: conform menirii, exact. Dumnezeu se reflectă astfel în propria icoană! Imaginea fidelă traduce desăvârșita asemănare! Dumnezeu se vede în oglinda vie a Chipului, a Luminii Sale!

Lumina aici nu este sursa optică ce a apărut odată cu soarele, ci este vorba de lumina spirituală, „care își descoperă a sa față-către-față, care permite trăirea unei prezențe: Tu-ul (lui Dumnezeu), tu-ul aproapelui meu.” (ibid., p. 147)

Aceasă Lumină divină, nu este opusul întunericului, ci al absenței. Ea este principiul spiritual al comuniunii, iar absența este prezentă prin singurătate.

Lumina biblică „este Lumina care face din cele Trei Persoane divine un singur Dumnezeu; din Dumnezeu și din om îl face pe Hristos; din două ființe care se iubesc face una singură; din bărbat și femeie, dualitatea bărbat-femeie.” (Paul Evdokimov, op. cit.,p.147)

Să fie lumină! (Fac.1,3), „înseamnă: comuniunea, ca principiul divin, să fie în uman, să se reflecte aici: „Fața Ta strălucește întru Sfinții Tăi,”glasul liturgic.(ibid.)

Ascultarea semnifică fidelitate, unitate, comuniune. Era acea vreme paradisiacă, de basm, ce strălucea într-o beatitudine serafică pe lângă TATĂL-Creator, în brațele unei tinereți veșnice.

„Toată făptura, desăvârșit de frumoasă, îmbrăcată într-o veșnică și dulce lumină, cânta lui Dumnezeu, cânta bucuria vieții. Toată floarea era floare, cleștarul pădurilor și umbrele copacilor, murmurul vântului și cântul păsărilor, chiar graiul animalelor era armonie și desăvârșită frumusețe. A fost epoca de aur a omenirii.”(Părintele Dimitrie Bejan, Simple povestiri – Cugetări morale despre viața de toate zilele, Ed. Trinitas, 2008, p.24)

Neascultarea înseamnă ruptură, separare. Neascultarea Protopărinților de Dumnezeu a provocat separarea de EL, dar și separarea deoființimii Omului, a principiilor complementare ale ființei umane: bărbat-femeie.

Căderea s-a petrecut în adâncurile duhului Omului. Lumina s-a eclipsat în lăuntrul Omului și acesta s-a proiectat în afara sa, la suprafață într-un spațiu izolat, unde materia e pietrificată, lângă natura și necesitatea ei, unde timpul măsoară sfârșitul, adică moartea, unde se întinde absurditatea și haosul, DESFACEREA...

„Separarea de Dumnezeu este o sfâșiere în lăuntrul omului; acel unu inițial, complexul față-către-față, este rupt și părțile lui constitutive sunt exteriorizate.”(ibid., p. 152)

Căderea Protopărinților ne arată exact stadiul separării între ei, voind să-și aparțină fiecare sieși, astfel că ce este al unuia nu mai poate fi al celuilalt.

Hristologia patristică ne arată că singura fire adevărată este cea de la început, cea voită de Dumnezeu în care sălășluia Chipul dumnezeiesc, pecetluit ca Theos-Anthropos. De aceea Tatăl Atotcreatorul a intervenit din nou și îngăduit înomenirea Fiului Său – Logosul întrupat din Fecioara Maria, prin puterea Duhului Sfânt, ca putere a recapitulării creștine universale.

„Căci, câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți una sânteți în Hristos Iisus.”(Gal.3,28)

Sfântul Irineu a scos în evidență rolul compensator al Fecioarei Maria în repararea păcatului originar – neascultarea de Dumnezu, făptuit de Eva și Adam în Paradis: „Nodul neascultării Evei a fost desfăcut prin ascultarea Mariei, căci ceea ce virgina Evă a legat prin necredința sa, Fecioara Maria a dezlegat prin credința ei.” (Sf. Irineu, Împotriva ereziilor, III.22.4)

În Răsărit nu s-a compromis reputația tuturor femeilor susținând vinovăția Evei, fiindcă în Biserica lui Hristos, păcatul originar nu a presupus niciodată transferarea vinovăției lui Adam asupra tuturor persoanelor, așa cum s-a întâmplat în Apusul lui Petru, al vicarilor lui-papii.

Sfântul Ambrozie – Episcopul Milanului (339-397), a evidențiat elementele pozitive ale plămădirii Evei, arătând că: „plenitudinea (plena) edificiului omenesc bărbat-femeie se apropie de perfecțiune (perfectio). Prin urmare, fără femeie, bărbatul nu primește nici o laudă: femeia este cea care-i aduce cinste!” (Sf. Ambrozie, Despre rai, XVIII.22 (PL 14.314)

Așadar, plenitudinea edificiului omenesc bărbat-femeie, constituie nobila autoritate de părinte ancestral, înzestrat divin cu actul procreației, ce absorbe în sine prin harul Duhului Sfânt – Dătătorul a toate, ca: nașterea de prunci, creșterea copiilor, educația adolescenților, prin izvorul tradiției, demnității, onoarei, dragostei și al înțelepciunii, revărsat prin legea natural-religioasă a firii, adică însușirea naturală a Omului.

Nobila și divina însușire de PĂRINTE a Omului creat, a fost hărăzită de Dumnezeu – TATĂL, prin însăși instituirea primului nucleu al Vieții pământene, FAMILIA paradisiacă, spre a trăi numai în armonie întru Viața veșnică. „Bărbat și femeie i-a făcut!” (Facerea 1, 27)

Prin expresia biblică: „Bărbat și femeie i-a făcut!”, se înțelege unitatea indestructibilă ce trebuie să existe și să rămâie, ca Voință a lui Dumnezeu în coexistența Familiei pământene. Bărbatul și Femeia lui sunt egali, dar diferiți. Amândoi au aceeași esență – tes autes ousias. „Căci, afirmă Sfântul Părinte Ioan Gură de Aur, bărbatul și femeia nu sunt doi oameni (anthropoi), ci un singur Om (anthropos.” (Omilia XII la Coloseni, PG 62.387D-388A,PNPN 1,XIII)

În această stare, reia marele Părinte al Bisericii Ortodoxe, bărbații și femeile își împart „egalitatea întru cinste (isotimia).” (Omilia XXVI la I Corinteni, PG 61.215B,PNPN 1, XII)

„Astfel, fie prin naștere biologică, fie prin renaștere spirituală, există o egalitate absolută între partea bărbătească și partea femeiască.” (David C.Ford, Bărbatul și Femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur. Trad. Din engleză, Luminița Irina Niculescu, Ed. Sofia, București-2004)

De aceea, binecuvântă Scriptura, că: „va lăsa bărbatul pe tatăl său și pe mama sa, și se va uni cu femeia sa, și vor fi amândoi un trup.” (Facere 2, 24)

În tradiția primordială pelasgă exista dintru început un sacerdoțiu al Bătrânilor, Înțelepților, Profeților, care venera FAMILIA. Aceasta avea în viziunea lor un caracter religios. Urmarea acestei sacre legături se fundamenta pe întrajutorarea și sprijinirea reciprocă, prin înțelegere și iubire, conform Voinței Părintelui lor ceresc: „că cei doi vor fi un trup.” (Facerea 2,24)

Deși frumusețea estetică se revărsa ca o splendoare paradisiacă înmiresmând totul, inima, dorul și văzduhul omului, cei din vechime căutau frumusețea sufletului.

FAMILIA, în afara unității sale sacre, procrea nașterea de prunci, se îngrijea de creșterea sănătoasă, firească a copiilor, educația adolescenților, responsabilitatea filială a tinerilor.   Existau de asemenea drepturi și îndatoriri reciproce: părinții între ei, părinții pentru copii, copiii pentru părinți, adolescenții pentru adulți, tinerii pentru bătrâni, bolnavi, orfani, văduve, răniți.

În arhitectura ființei FAMILIEI, TATĂL ceresc a pogorât iubirea care sălășluiește în firea Omului, făcând legătura strânsă și unirea bărbatului cu femeia sa, fiindcă nimic nu unește atât viața pământească cât iubirea dintre bărbat și femeie, având ca urmare Modelul și Măsura Mântuitorului Hristos și a Bisericii Sale:  „Bărbaților, iubiți pe femeile voastre, după cum Hristos a iubit Biserica!” (Sf.Ap. Pavel, Epistola către Efeseni 5, 25)

„Și alungând atenția tuturor acțiunilor, unește trupurile. De aceea, la început femeia a fost creată din bărbat, și apoi din bărbat și femeie a fost creat bărbatul și femeia, nelăsând altă ființă să pătrundă din afară?” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte de Aur III, Nunta, familia și problemele lor.Trad. pr. Victor Manolache, Ed. Egumenița, Galați-2012)

„Bărbații sunt datori să-și iubească femeile, ca pe înseși trupurile lor!” (Efeseni 5, 28). Nimeni vreodată nu și-a urât trupul său. Bărbatul iubește pe femeia sa, findcă ea este trupul său, după cum binecuvântă Scriptura: „Aceasta – Femeia este os din oasele mele și trup din trupul meu!” (Facerea 2, 23) Și nu doar aceasta, ci: „Și vor fi amândoi un trup!” (Efeseni 5, 31)

„Așa cum Hristos a iubit Biserica!” Biserica este comuniunea de credincioși care își mărturisește dreapta credință așa cum a primit-o de la Iisus, nădăjduiește chiar prin suferință în EL și se jertfește chiar prin Cruce din dragoste pentru Mântuitorul ei, Care a Înviat pentru Ea. „Pentru că suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui și din oasele Lui.” (Efeseni 5, 30)

„Bărbatul și femeia sunt un singur trup, tot astfel precum Hristos și Dumnezeu-Tatăl sunt una.” (Omilia XX la Efeseni, și Roth, p. 52)

„Bărbații să fie cu luare-aminte, și femeile la fel; să-și dovedească adânca lor iubire, făcând totul ca și cum ar fi un singur suflet și alcătuind un singur trup.” (Omilia XLV la Facere, 9, PB 82)

Bărbatul, în structura sa este cuceritor, inventiv, constructor, aventurier, de toate, dar fără a răspunde spontan categoriei religioase a paternității. Pentru bărbat, a trăi înseamnă a cuceri, a lupta, a ucide. Femeia, prin sensibilitatea cu totul aparte față de ceea ce este spiritualul pur, este principiul religios în uman.

Femeia este hărăzită pentru a naște, a întreține, a apăra viața dăruindu-se. Bărbatul se dăruiește pentru a ieși biruitor. Femeia salvează dăruindu-se pe sine ca ofrandă curată.

Sufletul feminin este cel mai aproape de izvoarele Facerii. Însăși paternitatea spirituală folosește imagini ale maternității, după expresia marelui Apostol Pavel: „sufăr iarăși durerile nașterii până ce Hristos va lua chip în voi!” (Gal.4,19)

„Theotokion”-ul din glasul al treilea liturgic, reliefează analogia dintre paternitatea TATĂLUI și maternitatea MAICII Domnului, Theotokos: „Tu, Cea care L-ai născut pe Fiul fără tată, pe Fiul născut mai înainte de toți vecii din Tatăl fără de mamă.”

Așadar, maternitatea Fecioarei Maria este chipul uman al Paternității divine!

Icoana și Liturghia, îndeosebi divina Sfânta Treime a marelui pictor rus Rubliov, prin limbajul lor propriu, ne tâlcuiește că paternității divine îi răspunde, corespunde maternitatea umană.

FAMILIA hărăzită de Creator prin nașterea de prunci, prin grija de copii sănătoși, prin educația morală a tinerilor, naște mădulare vii, luptătoare,mărturisitoare ale Bisericii – Trupul lui Hristos.

FAMILIA A FOST ȘI ESTE PRIMA INSTITUȚIE SACRĂ, OFICIALĂ A CREAȚIEI LUI DUMNEZEU!

„Deci, ce a unit Dumnezeu (la creație), omul să nu despartă!” (Matei 19.6)

Fiul neamului pelasg, geto-dacul Iisus Hristos, Mântuitorul lumii a instituit Taina căsătoriei, prin participarea Sa la Nunta din Cana Galilei, arătând sacralitatea și indisolubilitatea ei. Îndemnul Apostolului Pavel, grăind bărbaților de a-și iubi femeile, precum a iubit Hristos Biserica și femeilor de a se supune bărbaților lor ca Domnului, exprimă dealtfel, marea minune: „Taina aceasta este mare, iar eu zic în Hristos și în Biserică. (Efes.5,32)

Prin FAMILIE, Dumnezeu a dăruit Cerul pământului, ca Pământul să dăruiască Fiii cerului!

Adevărata conviețuire religioasă a FAMILIEI binecuvântată de Dumnezeu are toate responsabilitățile, îndatoririle, dar un singur Dor: IUBIREA întru mântuirea lor și-a urmașilor!

CĂDEREA – SEPARAREA lumii de azi, de Dumnezeu, de Famile, de Om, de Fire, de Neam, de Patrie a ajuns prin slujirea fidelă a celui Rău, ca moderatorii RĂULUI - zeii politici și economici să declanșeze în omenire FACEREA DESFACERII, INTEGRAREA DEZINTEGRĂRII, UMANIZAREA INUMANIZĂRII, ORGANIZAREA DEZORGANIZĂRII desăvârșite, până la gradul celui mai ucigaș seism apocaliptic.

ÎN STATUL CEL MAI CORUPT NE-AM PIERDUT DEMNITATEA DE POPOR CREȘTIN ORTODOX!

Vorba istoricului și omului politic roman Tacit: „În statul cel mai corupt sunt cele mai multe legi.” Căci, „Politica după Voltaire citire, este să faci să moară de foame pe acei care îți dau putința să trăiești.” Fiindcă, „Nu este mai mare durere, cum grăia nemuritorul Dante Alighieri, decât a-ți aduce aminte de timpul fericit, când ești în mizerie.”

ÎNAINTEA DRAGOSTEI DE VIAȚĂ, CEI FĂRĂ DUMNEZEU AU SEMĂNAT MOARTE SPIRITUALĂ!

Dintr-un memorabil poem al celui mai mare Poet al Crucii, Radu Gyr, condamnat la moarte pentru dragostea de Dumnezeu și iubirea de Patrie, se desprinde viziunea sa profetică:

„Și poate iar va fi măcel/ Pe lumea asta de păcate/ Vom sta cu frunțile încruntate/ Și dumneata și eu, și el.// Și flori și soare vom uita/ Și toate ne-or părea dușmane/ Vom trece crânceni pe chesoane/ Și eu, și el și dumneata.// Și peste toate, Dumnezeu/ Va crește iarăși flori și pace,/ Iar noi miresme ne vom face/ Și dumneata și el, și eu.”(cf. Monah Atanasie Ștefănescu, Fragmente de Epistole, Scara, Ed. Psaltic Pres, 2016, p. 110)

 

Eseu închinat Fiilor și Fiicelor României Tainice !

 

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

 

25 Iulie 2024 + Adormirea Sfintei Ana, mama Preasfitei Născătoare de Dumnezeu

 

 

MARIAN ILIE - Treceți, batalioane române, Carpații

 

Treceți, batalioane române, Carpații

 

From Wikipedia, the free encyclopedia

 

"Treceți, batalioane române, Carpații" (transl. "Cross, Romanian battalions, the Carpathians") is a Romanian patriotic song. It is thought to have been composed in 1916, shortly before Romania's entry into World War I, although its first historical apparition occurred in February 1919, when members of the Romanian Legion of Transylvanian–Bukovinian Volunteers were recorded singing a version of the song. The original version (with 3 stanzas) is about how Romanian soldiers say goodbye to their families and go to Transylvania to fight against the Austro-Hungarian Empire for the unification of the region with the Kingdom of Romania.[1][2]

The song was later "revived" in the 1970s and 1980s, when Adrian Păunescu and other poets added more stanzas and made the song part of the repertory of the spectacles of Cenaclul Flacăra, an artistic and cultural movement of the time.[3] This ended up making the song more popular during the communist period.[1]

There is a theory that the author was possibly Iosif Romulus Botto [ro], who composed around 30 other choirs and fanfares about Transylvania and Banat during the interwar period.[4] However, he was only 12 in the year 1916, making it unlikely if the song was indeed composed at that time.[5]

This song is similar to "Szara piechota [pl]" ("Gray uniformed infantry"), a Polish patriotic song reportedly from either 1918 or 1927.[5]

 

 

***

 

Treceți, batalioane române, Carpații

 

De la Wikipedia, enciclopedia liberă:

 

„Treceți, batalioane române, Carpații” este un cântec patriotic românesc. Se crede că a fost compusă în 1916, cu puțin timp înainte de intrarea României în Primul Război Mondial, deși prima sa apariție istorică a avut loc în februarie 1919, când membrii Legiunii Române a Voluntarilor Transilvăneni-Bucovineni au fost înregistrați cântând o versiune a cântecului. Versiunea originală (cu 3 strofe) este despre modul în care soldații români își iau rămas bun de la familii și pleacă în Transilvania pentru a lupta împotriva Imperiului Austro-Ungar pentru unirea regiunii cu Regatul României.[1][2]

Cântecul a fost „reînviat” ulterior în anii 1970 și 1980, când Adrian Păunescu și alți poeți au adăugat mai multe strofe și au inclus cântecul în repertoriul spectacolelor Cenaclul Flacăra, o mișcare artistică și culturală a vremii.[3] Acest lucru a ajuns să facă cântecul mai popular în perioada comunistă.[1]

Există o teorie că autorul ar fi fost posibil Iosif Romulus Botto [ro], care a compus în jur de 30 de coruri și fanfare despre Transilvania și Banat în perioada interbelică.[4] Cu toate acestea, el avea doar 12 ani în anul 1916, ceea ce face puțin probabil dacă cântecul a fost într-adevăr compus în acel moment.[5]

Acest cântec este similar cu „Szara piechota [pl]” („Infanterie în uniformă gri”), un cântec patriotic polonez din 1918 sau 1927.[5]

 

Versurile sunt după cum urmează:[1]

 

Versiunea originală (Primul Război Mondial)

 

Varianta Cenaclul Flacăra (anii 1970–1980)

 

Lyrics

The lyrics are as follows:[1]

 

 

Treceți, batalioane române, Carpații

La arme cu frunze și flori

V-așteaptă izbânda, v-așteaptă și frații

Cu inima la trecători

 

Ardealul, Ardealul, Ardealul ne cheamă

Nădejdea e numai la noi

Sărută-ți, copile, părinții și frații

Și-apoi să mergem la război

 

Nainte, 'nainte cu sabia-n mână

Hotarul nedrept să-l zdrobim

Să trecem Carpații, ne trebuie Ardealul

De-o fi se ne-ngropăm de vii

 

 

 

Cenaclul Flacăra version (1970s–1980s)

 

Un cântec istoric ne-aduce aminte

Că frații în veci vor fi frați

Un cântec de luptă bătrân ca Unirea

Voi, compatrioți, ascultați:

 

Treceți, batalioane române, Carpații

La arme cu frunze și flori

V-așteaptă izbânda, v-așteaptă și frații

Cu inima la trecători

 

Ardealul, Ardealul, Ardealul ne cheamă

Nădejdea e numai la noi

Sărută-ți, copile, părinții și frații

Și-apoi să mergem la război

 

Nainte, 'nainte spre marea Unire

Hotarul nedrept să-l zdrobim

Să trecem Carpații, ne trebuie Ardealul

De-o fi se ne-ngropăm de vii

 

Nu săbii făcură Unirea, ci inimi

Spre Alba cu toții mergeam

Toți oamenii țării semnau întregirea

Voința întregului neam

 

Cu toții eram regimente române

Moldova, Muntenia, Ardeal

Fireasca Unire cu patria-mumă

Ne-a fost cel mai drept ideal

 

Aceasta-i povestea Ardealului nostru

Și-a neamului nostru viteaz

Istoria-ntreagă cu lupte și jerfe

Trăiește-n Unirea de azi

 

Dreptatea și pacea veghează Carpații

Și țara e frunze și flori

A noastră-i izbânda, ai noștri sunt frații

Trăiască în veci trei culori

 

Vrem liniște-n țară și pace în lume

Dar dac-ar veni vreun blestem

Carpații și frații sări-vor ca unul

Urmând comandantul suprem

 

Treceți, batalioane române, Carpații

La arme cu frunze și flori

V-așteaptă izbânda, v-așteaptă și frații

Cu inima la trecători

 

 

 

Cross, Romanian battalions, the Carpathians

To arms with leaves and flowers

Victory is awaiting you, brothers are too

With their hearts in the passes [of the Carpathians]

 

Transylvania, Transylvania, Transylvania calls us

Hope is only in us

Kiss, boy, your parents and siblings

And then let's go to war

 

Forward, forward with swords in our hands

Let's crush the unfair border

Let's cross the Carpathians, we need Transylvania

Even if we have to be buried alive

 

A historical song reminds us

That brothers will always be brothers

A war song as old as the Union

Come, compatriots, listen:

 

Cross, Romanian battalions, the Carpathians

To arms with leaves and flowers

Victory is awaiting you, brothers are too

With their hearts in the mountain passes

 

Transylvania, Transylvania, Transylvania calls us

Hope is only in us

Kiss, boy, your parents and siblings

And then let's go to war

 

Forward, forward to the Great Union

Let's crush the unfair border

Let's cross the Carpathians, we need Transylvania

Even if we have to be buried alive

 

Not with swords they completed the Union, but with hearts

Towards Alba we all went

Every compatriot signed for the Union

The will of the entire nation

 

With all we were Romanian regiments

Moldavia, Muntenia, Transylvania

The natural Union with our motherland

It was our most just ideal

 

The is the story of our Transylvania

And of our brave nation

A history full of struggle and sacrifices

Lives on in today's Union

 

Justice and peace protect the Carpathians

And the country is of leaves and flowers

Ours is victory, brothers are ours

Long live the three colors forever

 

We want quiet in the country and peace in the world

But if a curse came

Carpathians and brothers will jump as one

Following the supreme commander

 

Cross, Romanian battalions, the Carpathians

To arms with leaves and flowers

Victory is awaiting you, brothers are too

With their hearts in the mountain passes

 

~*~

 

Sursa: MARIAN ILIE

De la: Lup

Alexandra DOGARU - GÂNDUL ZILEI, 25 iulie 2024

 

cătălin afrăsinei - nu vom îngădui să vină sfârșitul lumii

 

nu vom îngădui să vină sfârșitul lumii

 

 

~*~

 

s-a spus

începuse ploaia torențială

germinal a trăit pentru cei care au murit în adâncuri

rata șomajului a crescut

și nu se poate scrie un poem social

se poate striga

știu

vei striga orice ideal măreț

nu poate fi decât realizabil

aprigul dans al lozincilor se mută în inimi

am supraviețuit cataclismelor

& am trăit în numele celor

care au respirat prin iluzie

te conjur

nu îngenunchea prea mult

îți vor crește aripi verzi

cine a ucis pasărea paradisului

we wil

ce nume de cod poate fi acela

nu vom rosti cuvântul ce nu poate fi rostit

o știe netanyahu

nu

noi nu vom îngădui să vină sfârșitul

 

~*~

cătălin afrăsinei

Alesandru Duţu - Jurnal de pe Frontul de Est (66)

 

Jurnal de pe Frontul de Est (66)

Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu

24 Iulie 2024

 

 

Iunie - iulie 1941 - Greșeli și înfrângeri. La Ţiganca, în capul de pod de la est de Fălciu.

 

Pe lângă victorii, armata română a înregistrat în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și înfrângeri (unele catastrofale). La rându-le, comandamentele au făcut greșeli de concepție, iar trupele de execuție. În multe locuri, subestimarea capacității de luptă a adversarului, insuficienta dotare și pregătire de luptă a trupelor au făcut ca victoriile să fie obținute cu dificultate și cu mari pierderi umane. Documentele timpului sunt revelatoare în acest sens. În capul de pod de la est de Fălciu, de exemplu, Divizia 21 infanterie a pierdut, numai până la 29 iunie 1941, 81 militari uciși și 102 răniți și dați dispăruți, iar Divizia 1 gardă 101 militari uciși, 145 răniți și 44 dispăruți.

 

Referindu-se la dificultățile întâmpinate, jurnalul de operații al Diviziei 1 gardă menționa: „Neutralizarea artileriei inamice s-a făcut cu mare greutate și cu mult consum de muniții, din cauza lipsei de observare aeriană care să completeze dificultățile observării terestre; identificarea și distrugerea obiectivelor din câmpul de luptă inamic se execută cu greutate din următoarele motive: camuflajul perfect al lucrărilor de fortificații (cazemate) și al lucrărilor de fortificații pasagere; folosirea frecventă a amplasamentelor de schimb; specializarea inamicului în lupta apropiată; terenul nefavorabil incursiunilor; lipsa echipelor de specializare în asaltul cazematelor, prevăzute cu încărcături alungite, fumigene, tun însoțire, sprijinite de tot armamentul de tragere directă și aviației de bombardament în picaj; lipsa muniției explozive la tunurile Breda 47 mm cu astfel de misiuni în însoțirea infanterie”.

 

De vină nu a fost numai inamicul, terenul și condițiile meteo, de vreme ce Statul major al Diviziei 1 gardă, responsabil de ceea ce se întâmplase la est de râu, consemna următoarele (chiar dacă dădea vina pe eșalonul superior):

 

„-1. Trecerea nu fusese preparată complet.

 

- Corpul 5 armată, care-și rezervase pregătirea trecerii și respinsese propunerile diviziei, a pus divizia în cea mai grea situație posibilă de trecere a unui curs de apă, deși recunoașterile arătaseră că lunca inundată a Prutului constituie un obstacol mai serios decât râul.

 

- Nu s-a putut realiza surprinderea, cu atât mai mult cu cât în timpul pregătirilor, care s-au făcut în pripă, materialul de trecere a fost transportat și ziua pe șoseaua de pe malul Prutului în vederea inamicului.

 

- Trecerea trebuia făcută în zorii zilei nu la amiază, pentru a se avea timpul necesar ca operațiunile să se desfășoare normal, evitându-se astfel, ca unitățile să rămână o noapte în bălțile din lunca Prutului, sub focul inamicului, și mai ales sub tragerile artileriei inamice în plină zi, când s-au cauzat mari pierderi pe tot timpul trecerii pe ambarcațiuni (între orele 13-20).

 

- Atacul trebuia dat în timpi, cu efortul la nord, așa cum procedase Divizia. 6. Menținerea hotărârii de a trece ziua, la orele 13, implica și preparație de artilerie cu scopul de a neutraliza cel puțin artileria, așa cum, de altfel, propusese divizia”.

 

Generalul Gheorghe Leventi, comandantul Corpului 5 armată, a avut însă o altă părere apreciind că modul necorespunzător în care se desfășuraseră primele acțiuni de luptă ale Diviziei 1 gardă s-a datorat generalului Nicolae Șova, comandantul marii unități: „Deşi divizia se afla în acestă zonă de câteva luni, deşi executase în cursul lunii iulie alte operaţiuni de trecere în aceeaşi zonă şi deci trebuia să cunoască perfect terenul şi posibilităţile inamicului, totuşi, pregătirile de trecere au fost aşa de puţin judicioase şi incomplete, încât la ora hotărâtă nicio unitate nu a fost în măsură a trece Prutul, cu toate că divizia era sprijinită de focul a trei divizioane de artilerie divizionare şi patru divizioane de artilerie grea pe un front de circa 6 km pe care inamicul nu dispunea decât de circa 2-3 batalioane şi 2-3 divizioane de artilerie. După 2 ore de la începerea operaţiunei, ducându-mă personal, împreună cu şeful de stat major al diviziei, pe malul Prutului pentru a-mi da seama de cauzele care împiedică trecerea am constatat: bărcile nu fuseseră aduse la malul apei în timpul nopţii sau cel puţin înaintea orei hotărâte pentru trecere, deşi malul prezenta suficiente acoperiri, aşa că această operaţie a trebuit să fie executată ziua sub focul artileriei inamice; toţi comandanţii de unităţi de la companie şi până la regiment se găseau mult departe de Prut, la km chiar, aşa că operaţiunea era condusă numai de comandanţii de plutoane; nu exista nicio legătură între focul artileriei şi acțiunea infanteriei, artileria trăgea pe tot frontul, chiar fără obiective şi a consumat o cantitate enormă de munițiuni aproape fără niciun efect. Toate aceste defectuozițăți în pregătirea şi executarea trecerii se datoresc numai incapacității comandantului diviziei, generalul Șova, care nu s-a priceput să organizeze trecerea râului, lăsând la discreția subalternilor execuția întregii operațiuni, când divizia trebuia să ordone toate detaliile de execuție, n-a fost capabil să coordoneze acțiunea infanteriei cu focul artileriei, a raportat nesincer că divizia e gata de trecere la ora hotărâtă când în realitate nici după două ore nu se aduseseră bărcile la apă; în timpul execuției operațiunii, comandantul diviziei sta nepăsător la postul de comandă şi nu a intervenit personal decât după ce primeşte ordin de la domnul general comandant al armatei ca să se ducă la Prut. Unitățile de infanterie care în ziua de 4 iulie reuşiseră să pună piciorul dincolo de Prut (circa 2 batalioane) au fost ținute pe loc toată noaptea, în mlaştină, şi divizia n-a fost capabilă să continue trecerea şi în timpul nopții sau să împingă unitățile trecute pe înălțimile din față. Din această cauză, în ziua de 5 iulie operațiunea stagna şi se reducea numai la foc de artilerie. Văzând astfel că divizia este incapabilă a progresa am fost nevoit a introduce un regiment din Divizia 21 (infanterie - n.n.) între regimentele Diviziei de gardă pentru a degaja regimentele care şedeau în baltă de 2 nopți şi o zi. Acest regiment a trecut Prutul în noaptea de 5/6 iulie, iar în ziua de 6 iulie a cucerit Dealul Epurenilor şi manevrând satele Stoeneşti şi Ţiganca a dat posibilitatea Diviziei de gardă să progreseze. Această manevră s-ar fi putut însă executa cu regimentul din rezerva Diviziei de gardă, fără intervenția Diviziei 21, dacă generalul Șova s-ar fi priceput să combine o manevră tactică. Din operațiunile arătate mai sus am ajuns la convingerea că generalul Șova este foarte slab pregătit, că nu are cunoştiință nici de principiile elementare de execuția trecerii unui curs de apă, că nu este capabil să coordoneze acțiunea infanteriei cu focul artileriei şi că nu are energia necesară pentru a comanda o mare unitate pe câmpul de luptă şi e lipsit şi de caracter deoarece raportează neadevăruri pentru a scunde slăbiciunile diviziei. Afară de aceasta divizia pe care a instruit-o în timpul anului era lipsită cu totul de putere combativă, ceea ce dovedeşte o slabă instrucție, iar în spatele diviziei, chiar domnul mareşal Antonescu, comandantul de căpetenie al armatei, a constatat în ziua de 6 iulie mari nereguli la unitățile şi serviciile diviziei sau la detaşamentele de lucru puse sub ordinele acestei divizii, care au fost găsite în dezordine sau nedisciplinate. Toate lipsurile şi neregulile de mai sus au fost văzute şi de domnul general comandant al Armatei 4, care în zilele de 4 şi 6 iulie, a asistat la operațiunile Diviziei de gardă. Pentru motivele de mai sus găsesc că generalul Șova este incapabil a comanda o mare unitate”.

 

La 7 iulie 1941, Ion Antonescu a considerat că generalul Gheorghe Leventi a fost de vină pentru neregulile constatate și l-a înlocuit de la comandă cu generalul Aurelian Son.

 

Generalul Aurelian Son, noul comandant al Corpului 5 armată (de la 7 iulie 1941) a avut o altă părere despre modul în care generalul Nicolae Șova și-a condus diviza în luptele care au urmat: ,,Veşnic în mijlocul unităților sale, a comandat divizia cu pricepere, calm şi multă autoritate. A ştiut să stimuleze pe subalternii săi aşa că a avut, cel puțin sub comanda mea, rezultate bune. După lărgirea capului de pod, Divizia de gardă s-a comportat bine în luptele de la Dealul Vulturului - Toceni (ziua de 16 iulie) şi de la Gheltosu - Cania (17-19 iulie). A contribuit şi Divizia de gardă la rezistența eroică a Corpului de armată în capul de pod Fălciu şi a fost citată prin primul ordin de zi pe întreaga armată de către comandamentul de căpetenie pentru această rezistență. În aceste grele momente generalul Șova a avut însă o acțiune, sau mai bine zis, un punct al său de vedere cu care eu nu am putut fi de acord. Nici nu se terminase încă bătălia de la Fălciu şi cu raportul nr. 30 350 din 11 iulie 1941 îmi cere - nici mai mult nici mai puțin - ca divizia să fie retrasă de pe front câteva zile pentru aş reface forțele, că se afla pe front din luna iunie etc. Nu era atunci momentul oportun pentru acest raport şi nu aşa se putea face completarea efectivelor şi refacerea diviziei, sens în care i-am răspuns.

 

Prin comparație şi opoziție cu mentalitatea generalului Șova, citez raportul generalului Dăscălescu, comandantul Diviziei 21, care a suportat adevărata presiune a inamicului având cele mai grele pierderi, mult mai simțitoare ca cele ale Diviziei de gardă şi care totuşi în raportul nr. 1.342 din 12 iulie îmi cere ca Divizia să-şi refacă efectivele pe front, aşa cum îngăduia situația. Este aici o deosebire de mentalitate din care se văd şi adevărații comandanți de război. Trebuie să amintesc că şi la telefon şi odată la postul de comandă înaintat (cota 112) a venit generalul Șova în persoană ca să stăruiască asupra scoaterii diviziei de pe front. Că situația de la divizie nu era aşa de tragică, cum o vedea generalul Șova, o dovedeşte categoric faptul că Divizia de gardă nu a fost scoasă de pe front şi totuşi a putut să continue operațiile până la finele campaniei. Mi-aduc aminte, de asemenea, cum în toiul bătăliei de la Fălciu, când toată atenția mea era îndreptată la Divizia 21, unde se aplica efortul bolşevic, am fost de multe ori asaltat cu rapoarte telefonice că «Divizia de gardă este atacată puternic de un Batalion», că «să-i dau rezerve, că nu mai răspunde de situație şi în 10 minute vrea să aibă rezultatul» etc. În acelaşi timp, tot pentru comparație, nicio ştire sau cerere alarmată nu am avut de la generalul Dăscălescu, comandantul Diviziei 21”.

 

În cazul comportării generalului Nicolae Șova s-a pronunțat și generalul Nicolae Ciupercă, comandantul Armatei 4: „Dacă la începutul operațiilor de forțare a Prutului, generalul Șova a arătat oarecari lipsuri în ce priveşte pregătirea şi execuția operației de trecere (lipsuri remarcate de generalul Leventi), cum şi oarecare lipsă de fermitate în ce priveşte acțiunea de comandament a sa pe timpul bătăliei de la Fălciu (fapt semnalat de generalul Son) este de netăgăduit că toate aceste insuficiențe au dispărut pe măsură ce timpul a trecut şi pe măsură ce generalul Șova şi-a putut însuşi practica războiului. Desigur, n-a sosit încă timpul pentru a putea face acum o critică imparțială şi completă a operațiilor noastre în Basarabia. Totuşi, ca fost comandant al armatei, aşadar actor principal în drama ce s-a desfăşurat pe Prut, socotesc că sunt îndreptățit a face unele constatări, mai ales că ele sunt de natură a lămuri, în oarecare măsură, şi rolul în acestă acțiune a generalului Șova:

 

- Timpul acordat armatei pentru pregătirea operațiunii de forțare a Prutului a fost relativ scurt. Dacă armata n-ar fi studiat şi pregătit cu săptămâni înainte - din proprie inițiativă - această importantă şi grea problemă sunt sigur că s-ar fi evidențiat insuficiențe şi mai mari în execuția ei. Văzută din acest aspect chestiunea sunt dator să constat aşadar că lipsurile în pregătirea şi execuția trecerii Prutului apasă nu numai asupra Diviziei de gardă, ci şi asupra celorlalte eşaloane de comandament. Cât priveşte capacitatea combativă a Diviziei de gardă, capacitate arătată de generalul Leventi ca fiind slabă, mai ales din cauza insuficienței instrucției, eu personal apreciez că această divizie n-a fost cu nimic mai prejos decât celelate divizii ale armatei. Dovada neîndoielnică a fost atitudinea eroică a ei, atât în bătălia de la Fălciu cât şi în operațiile ulterioare. Nu pot atribui, de asemenea, numai genrealului Șova răspunderea neregulilor din spatele diviziei constatate de mine şi domnul general Comandant de căpetenie al armatei în ziua de 6 iulie. Trebuie să se țină socoteală că în spatele diviziei de gardă erau amplasate 15 divizioane de artilerie de câmp plus 4 divizioane grele pe un spațiu restrâns (sectorul de atac al diviziei era de 6 km) şi într-un teren aproape complet descoperit. Nu trebuie să ne mire, aşadar, aglomerația impresionantă din spatele acestei divizii aglomerație care dădea impresia de neregulă. Sforțările făcute de noul comandant al Corpului 5 armată pentru reglarea acestei gingaşe chestiuni n-au dat rezultatele scontate.

 

- Mai fac următoarea constatare. Contrar aşteptătilor tuturor bătălia de la Fălciu s-a dovedit a fi de o violență crescândă şi atât de impresionantă încât ea poate fi asemănată fără greş cu cele mai grele bătălii de poziție ale războiului trecut. Începând de la 4 iulie bătălia creşte în intensitate în mod treptat până la data de 13/14 iulie când atinge punctul culminant şi începe a descreşte pentru a lua sfârşit în mod efectiv către data de 19 iulie. Astfel fiind, impresionabilitatea pe care a arătat-o generalul Șova (ca şi alți participanți la această formidabilă bătălie) la începutul campaniei noastre şi în împrejurările grele în care s-a desfăşutrat acestă bătălie, este după aprecierea mea destul de explicabilă.

 

- Dacă la cele de mai sus se adugă atitudinea admirabilă, eroismul, curajul şi dârzenia cu care bravele noastre trupe (Divizia de gardă şi Divizia 21) au făcut față unei atât de grele situații (situație care la un moment dat determinase Comandantul de Căpetenie să ordone retragerea din capul de pod Fălciu a Corpului 5 armată) şi dacă în afară de aceasta ne referim la citația prin ordin de zi pe întreaga armată a Corpului 5 armată pentru eroica sa atitudine în bătălia de la Făciu, atitudine apreciată şi cunoscută de întreaga țară, socotesc că nu este cazul a se mai lua în seamă insuficiențele şi lipsurile care s-au evidențiat la începutul acestei reuşite operațiuni de forțare a unui curs de apă. Bătălia de la Fălciu este şi trebuie considerată ca un strălucit fapt de arme a trupelor Diviziei de gardă şi Diviziei 21. De altfel, după cum am mai reamintit niciuna din insuficiențele scoase în relief de generalul Leventi şi generalul Son n-au mai apărut ulterior, iar generalul Șova s-a dovedit a fi un admirabil om de război, priceput perseverent, temerar în lupte şi veşnic în mijlocul trupelor sale pe care le anima şi le îmbărbăta cu exemplul său personal”.

 

Indiferent cine a avut dreptate, adevărul că este că Divizia 1 gardă s-a confruntat, inițial, cu mari probleme în timpul constituirii capului de pod de la est de Prut, regimentele sale revenindu-și însă luptele care au urmat.

 

Depășiți de evenimente au fost și unii comandanți din cadrul Diviziei 21 infanterie, inclusiv generalul Cristache Popescu, care a fost înlocuit de la comandă (2 iulie 1941) cu generalul Nicolae Dăscălescu.

 

Vinovat de neîndeplinirea misiunilor de luptă a fost considerat și colonelul Vasile Mihăescu, comandantul Grupării de artilerie a Diviziei, care nu a luat măsuri judicioase de adaptare la situaţia tactică şi de sprijinire a subunităţilor de infanterie care atacau, deși avea în subordine trei divizioane. I s-a reproșat faptul că în seara zilei de 21 iunie (orele 18.00), după ce transmis ordinul generalului Cristache Popescu ca în dimineața zilei următoare să se deschidă focul focul (orele 3.15) în sprijinul trupelor care urmau să constituie capul de pod (cu câte o baterie din fiecare divizion) nu a precizat fiecărei unități misiunile specifice și nu a urmărit modul de efectuare a tragerilor propriu-zise. În timpul atacului inamic a ordonat trageri de oprire cu trei divizioane, deşi ar fi fost suficiente două baterii, rezultând un consum mare de muniţie, fără rezultate corespunzătoare. La fel a procedat şi în timpul contraatacului executat cu Compania de cercetare a diviziei. Analizându-i activitatea, generalul Gheorghe Leventi a considerat că acesta a dat dovadă de «completă incapacitate, nefiind în stare să-şi îndeplinească misiunea» şi a cerut înlocuirea lui cu «un ofiţer destoinic şi priceput». Cererea i-a fost acceptată, colonelul Vasile Mihăescu fiind înlocuit (30 iunie 1941) cu colonelul Constantin Lupescu pentru ,,lipsă de legătură cu infanteria în luarea măsurilor impuse de împrejurări în acţiunea de la Oancea”.

 

Greșeli i-au fost imputate şi colonelului Romulus Dimitriu, comandantul Grupării „Oancea”, care nu a luat măsurile necesare pentru ,,a asigura stăpânirea terenului cucerit şi nu a utilizat eficient focul artileriei pentru remedierea situaţiei”. Apreciind că „a dat dovadă de completă incapacitate şi inactivitate”, generalul Gheorghe Leventi i-a luat comanda. În urma bătăliei de la Țiganca, noul comandant al Corpului 5 armată, generalul Aurelian Son, a considerat că generalul Romulus Dimitriu s-a reabilitat şi l-a numit comandant secund al Diviziei 21 infanterie.

 

Acuzat de incapacitate a fost şi colonelul Petre Mantu, comandantul Regimentului 11 infanterie, care „nu a găsit de cuvinţă să părăsească postul de comandă şi să se ducă într-un punct de unde să poată urmări şi conduce operaţiunile, decât după ce a primit ordin”. La scurt timp, a fost şi el înlocuit de la comandă.

 

Greșeli de concepție și de execuție s-au făcut și în cadrul Diviziei 35 infanterie când două batalioane din Regimentul 67 infanterie (Divizia 35 infanterie) au trecut Prutul (2 iulie, pe la Prisăcani) și au pus stăpânire pe dealul Costuleni, în ziua următoare fiind trecute (pe podul de pontoane) și celelalte unități ale marii unități.

 

Aflat în zonă, generalul Ion Antonescu a constatat că: trecerea se făcuse fără protecție de aviație (deși se putea acest lucru); fără să se asigure, în prealabil, aducerea în zonă a principalelor subunități de întărire și sprijin de foc indispensabile (artilerie antiaeriană, artilerie de câmp sau artilerie grea, pionieri cu echipajele de punți de asalt, transmisiuni); masarea într-un singur loc, în zona de trecere, a unităților de infanterie (în loc să fie dispersate într-un dispozitiv articulat și camuflat); comenzi date cu voce tare, deși inamicul se afla la 100-150 de metri de sat; oboseala trupei (mărșăluise toată noaptea, neavând, până la orele 4.30 când s-a efectuat trecerea, decât 1-2 ore de somn și nu mâncase decât un sfert de pâine, brutăriile nefiind sosite). Chiar dacă, în final, trecerea diviziei nu a întâmpinat probleme deosebite, acest lucru s-a datorat slabei reacții a inamicului. Altfel, la felul cum a fost pregătită și executată, trecerea ,,ar fi putut eșua complet”.

 

În continuare, unitățile diviziei au înfrânt rezistențele opuse de inamic și contraatacurile acestuia la Brătuleni, Varzărești și Nisporeni, ajungând până la 7 iulie pe văile Bucovățului și Bâcului de unde se putea îndrepta cu ușurință spre Chișinău spre a manevra dinspre nord-vest trupele sovietice din masivul Cornești. Pentru modul în care a acționat până în acel moment, marea unitate a fost felicitată (7 iulie) de generalul Ion Antonescu.

 

Cu toate acestea, la 8 iulie 1941, Divizia 35 infanterie a înregistrat o severă înfrângere în zona Miclăușeni, inamicul atacând frontal batalionul din avangarda Regimentului 67 infanterie și celelalte unități care nu-și luaseră măsurile de prevedere necesare (pe flancuri, de o parte și alta a Bucovățului).

 

Derutată, avangarda s-a retras în debandadă spre sud antrenând și trupele care rezistaseră până atunci atacurilor inamicului. Surprinse în coloană de marș, „ca în timp de pace, fără nicio măsură de siguranță”, celelalte unități ale diviziei s-au retras și ele, câţiva kilometri, «în panică, fără a încerca niciun fel de rezistență și au fugit în mod rușinos» - așa cum releva generalul Alexandru Ioanițiu la 11 iulie - permiţând inamicului să pătrundă spre Dolna, să flancheze toată valea Bucovăţului şi să producă pierderi mari Regimentului 63 artilerie, care a luptat eroic”.

 

„În rezumat, lipsa completă a măsurilor de siguranță, o totală indiferență față de mijloacele de înșelăciune, care au fost semnalate de atâtea ori că se întrebuințează de inamic, și, în fine, o rușinoasă fugă a unui întreg regiment de infanterie care nu a schițat niciun gest de apărare” - concluziona șeful Marelui Stat Major -,

 

Situaţia a fost redresată cu greutate, în seara zilei, prin contraatacul executat de Regimentul 50 infanterie, din rezerva diviziei, care a stabilizat frontul pe înălţimile situate la est de Şendreni şi Varzăreşti.

 

În acest timp, Gruparea tactică „Nord”, ajunsă, în seara zilei, pe înălţimile situate la nord şi sud-vest de Călăraşi, a fost contraatacată dinspre Micşani şi pădurea Mândra şi respinsă până pe aliniamentul sud Călăraşi, pădurea Lupuşani.

 

- Sub presiunea inamicului, Divizia 35 infanterie avea să se retragă (până la 11 iulie) pe liziera pădurii Leu şi pe înălţimile situate la vest de Bălăneşti şi Mileştii Mari.

 

- La 9 iulie, la postul de comandă al diviziei, la Boldurești, a sosit regele Mihai I și generalul Ion Antonescu, ultimul hotărând dirijarea Diviziei 72 infanterie germană (din rezerva Armatei 11 germană) pe valea Bâcului spre Călărași pentru a lovi în flanc gruparea de forțe inamice din zonă, simultan cu bombardarea pozițiilor acestora de aviația germană spre a înlesni desprinderea trupelor române și deplasarea lor spre vest.

 

Analiza cauzelor care au generat această severă înfrângere, soldată cu 2 781 militari pierduți (177 morți, 2 295 răniți și 309 dispăruți), relevă grave greşeli şi neglijenţe în organizarea şi desfăşurarea deplasării pe valea Bucovăţului, fără nicio măsură de siguranţă, precum şi panica rezultată în urma contraatacului inamic. Gravă a fost și dezinformarea făcută de Grupul 53 cercetare, care a raportat (orele 10.45) că a ocupat dealul situat la nord de Miclăușeni, înălțimea cu cota 376 și pădurea Răcătău, din acea zonă declanșându-se ceva mai târziu contraatacul inamic6.

 

Corelată cu oprirea înaintării (9 iulie) Diviziei 15 infanterie pe valea Lăpuşnei, între Stolniceni şi Hânceşti, şi a Diviziei 11 infanterie, la Sărata-Galbenă şi la est de Cărpineni, înfrângerea Diviziei 35 infanterie, pe valea Bucovăţului, a avut consecinţe negative asupra desfăşurării ofensivei în partea de sud a masivului Corneşti, care a fost temporar oprită, diviziile 11 şi 15 infanterie trecând la apărare pe aliniamentul Nemţeni, Boghiceni, vest Lăpuşna, pădurea Cărpineni.

 

Înfrângerea Diviziei 35 infanterie pe valea Bucovățului a avut consecințe negative asupra continuării ofensivei în masivul Cornești, care a fost oprită temporar.

 

Sub impresia dezastrului înregistrat la Divizia 35 infanterie pe valea Bucovățului, apreciind că situația de ansamblu a frontului nu mai permitea continuarea ofensivei de către diviziile Corpului 5 armată, Comandamentul de Căpetenie român a decis, prin ordinul nr. 423 din seara zilei de 10 iulie 1941, retragerea imediată, la vest de Prut, a diviziilor 1 gardă și 21 infanterie, ,,în cea mai perfectă ordine, începând cu serviciile și artileria”, o mare unitate urmând să apere râul în sectorul Fălciu, iar cealaltă să fie regrupată în rezervă. Cu toate că era categoric, ordinul a produs consternare și uimire în rândul comandanților și ofițerilor români, mulți dintre ei, între care generalii Nicolae Dăscălescu și Nicolae Șova, cerând să nu se execute imediat retragerea de pe pozițiile cucerite cu atâta vărsare de sânge.

 

Ora târzie la care a fost primit ordinul de retragere (21.50), precum și terenul desfundat de ploile torențiale căzute în zonă nu au permis executarea lui în noaptea de 10 spre 11 iulie nici de către subunitățile de artilerie dispuse în imediata apropiere a Prutului.

 

În acest context, apreciind că menținerea pozițiilor de la est de râu ajuta, cel puțin prin blocarea unor importante forțe inamice, manevra de ansamblu a Armatei 4, inclusiv în zona masivului Cornești, și luând în calcul informațiile oferite de recunoașterile trimise spre Epureni și Cania care nu semnalaseră forțe inamice numeroase pe linia de contact, generalul Nicolae Ciupercă a solicitat Comandamentului de Căpetenie (11 iulie, orele 19.40) „să se mențină capul de pod de la Fălciu”, apreciind că o eventuală retragere „ar influența moralul trupei, care a crescut în ultimele zile, după ce oamenii au văzut că pot rezista și respinge cu pierderi grele contraatacurile inamice”.

 

Reanalizând situația, în contextul opririi contraatacului sovietic de pe valea Bucovățului, Comandamentul de Căpetenie a răspuns că aprobă menținerea capului de pod, fapt ce a permis generalului Nicolae Ciupercă să ordone Corpului 5 armată să organizeze cât mai bine apărarea spre „a atrage și fixa cât mai multe forțe inamice”.