Adrian Grauenfels - traaduceri la patru măini- Vol XXI (spicuim)

 

++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

ALINA CSIKI - O Viață de la Durere la Victorie, Povestea unui Artist prolific – Adrian Munteanu!

 

O Viață de la Durere la Victorie,

Povestea unui Artist prolific – Adrian Munteanu!

ALINA CSIKI - DIRECTOR EDITORIAL - INTERVIURI –

31 IANUARIE 2024

 

Cu o activitate de 20 de ani ca redactor de radio și având și 5 ani de voluntariat preexistenți în acest domeniu chiar înainte de anul 1989, într-o vreme în care libertatea presei era îngrădită, uzinele erau pe butuci și studiourile de radio se desființau unul după altul, Adrian Munteanu s-a simțit foarte confortabil în studioul cochet al Radioului Hit FM.

 

Copilăria a fost una marcantă pentru cel ce avea să își extragă seva creației sale tocmai din străfundurile suferinței. Actorul, poetul și performerul Adrian Munteanu a creionat în exclusivitate pentru Radio Hit FM, în cadrul emisiunii ”La ordinea zilei” realizată de jurnalista Alina Csiki, povestea sa de viață. Rodul a doi părinți refugiați la Brașov, afectat de lipsa tatălui deportat la canal și închis la Aiud, exclus din școală pentru acest aspect, poetul își justifică abordarea artistică cuprinzătoare de emoții puternice prin declarația tranșantă: ”Actul artistic poate avea substanță doar dacă ai experiențe personale. Literatura bună se naște din durere. Iar azi din păcate se scrie mult și mult prost”.

 

Din mama de o sensibilitate aparte și tatăl foarte bun vorbitor, ce compunea poezioare personalizate, s-a cristalizat în Adrian un scriitor prolific cu o abordare extrem de interesantă, cu o literatură debutată destul de tardiv, la 50 de ani abia.

 

Bilanțul trece în acești ani de la ținta de a scrie câte un basm în versuri pe zi, în fiecare zi a unui an, până la sonete expresive, pline armonie, jucate într-un performance regizat, uzitând și de mijloace ale erei digitalizării, transformate chiar în video-sonete.

 

Aplecarea spre latura culturală și interpretativă și-a manifestat-o încă de la 18 ani când a fost desemnat – Recitatorul orașului. Actoria l-a provocat prin ”Lecția” de Eugen Ionescu, în rolul greu al profesorului. Întâlnirea cu publicul însă este un fundament, un reper constant în arta sa. Nevoia imperioasă de a lăsa ceva în urma sa l-a determinat să scrie, să materializeze semne ale trecerii sale, adunând astfel toate darurile sufletului său. Spectacolele lui au colindat meleaguri ale diasporei de la Pacific la Atlantic.

 

Sursa principală de inspirație a lui Adrian Munteanu este chiar ființa sa. ”Nuanțele existenței mele spun ceva și le întorc și le aduc înaintea publicului, astfel se nasc victorii poetice”. Apăsat de vremuri, rostogolit prin colb, sonetistul Adrian Munteanu ridică provocările la statutul de a fi generatoare de viețuire, personalitatea sa neputându-se încadra pe o line amorfă, blazată niciodată, în ambiția unei arte performative.

 

Sursa: AM

https://www.zmbv.ro/100145-2/31/01/2024/100145/

Grid Modorcea - Dincolo de aparențe

 

Dincolo de aparențe

Grid Modorcea, Dr. în arte

31 Ianuarie 2024

 

Galeria „Kulterra” nu se dezminte, continuă ceea ce am numit tendința actuală a artei moderne dominată de arta kitsch, așa cum am arătat anterior, când am analizat expozițiile lui Alex Baciu, Atoma, Miruna Cojanu, Ciprian Antoci sau Cristian Munteanu. De data aceasta, harnicul ei manager, Ștefan Vezure, ne propune întâlnirea cu o artistă venită din lumea modei, Ioana Cristodorescu (n. 1999, Galați), cu studii de pictură în țară și la Accademia di Belle Arte di Brera din Milano, unde descoperă tehnici noi, precum mozaicul și „tecnologia della carta”, adică experimente surprinzătoare, pe hârtie de maculatură. A urmat apoi la Berlin un program de „internship”, un fel de stagiatură pe drumul consacrării, care i-a aprofundat cunoștințele în arta germană. Încă de timpuriu, în orașul natal a studiat pictura și pianul, iar mai târziu, la Liceul Nicolae Tonitza, studiază fashion și pictură.

 

Și fizic, Ioana Cristodorescu este înzestrată de natură pentu fashion și muzică, așa cum a dovedit-o la vernisajul expoziției Catwalk Mood, unde, în atmosfera lucrărilor expuse și a unei asistențe numeroase, a cântat piese de jazz, în special blues, oferind, alături de actorul-muzician Marin Grigore, un moment de live performance. La fișa ei, mai trebuie să adăugăm că are o bogată experiență de model internațional. Expoziția este un autoportret care exprimă Figura sa longilină, scheletică, așa cum sunt cele mai multe dintre prezentatoarele de modă ale lumii. Însă personajele din tablourile expuse au și ceva din Kokoschka, dar mai ales din clarobscurul medieval, deși ea declară că este inspirată de Helmut Newton, celebrul fotograf germano-australian.

 

Deși pictează pe pânză cu acrylic, lucrările sale sunt desene, adică prevalează desenul, nu culoarea. Vin din albia expresionismului german, amintesc de siluetele diforme ale lui Egon Schiele, Ernst Ludwig Kirchner sau de imaginarul apocaliptic al lui Otto Dix. Conturul personajelor este trasat cu linii groase, formele nu sunt întregi, ci frânte, ca anchilozații care se târăsc în lumea în care trăiesc. Personajele ne privesc cu ură, cu dinții ca de reptile, până și florile pe care le țin în mână au dinți, ca în desenele animate. Aș spune că sunt exact opusul a ceea ce înseamnă fashon - culoare, exuberanță, frumusețe. Probabil că experiența de model, a ajutat-o pe Ioana să observe lumea modei dincolo de aparențe. Culoarea dominantă este o patină gri-gălbuie, care sugerează paloarea vieții. Portretele de femei exprimă disperarea, au gurile căscate, iar dinții lor arată ca de fiară rapace. De altfel, elementul pictural dominant este dintele. Unul dintre portrete are la bază sute de dinți căzuți, ce exprimă lupta pe care o dă femeia care mușcă.

 

Nu rezultă un hedonism special, nici chiar la portretele din seria Vogue, și ele sunt cadaverice. Ca în sala din mijloc a galeriei să domine un portret care mi-a adus aminte de Moartea lui Dürer. Nu întâmplător, când am discutat cu Ioana, am întrebat-o de ce nu a mers pe ideea Sex Death, fiindcă și moartea ne seduce, are un hedonism aparte, e chiar Doamna care ne mușcă fatal.

 

Artista fiind model, dovadă și reclama galeriei pe fashion și muzică, te așteptai să vezi femeia lascivă, nuduri senzuale, dar femeile din pânzele expuse sunt trecute, consumate, bolnave. N-aș spune că imită nudurile lui Helmut Newton, pe care le cunoaștem din albumele sale, dovadă că femeia este un fel de vampir, asemănător cu Catwoman, personajul creat de Halle Berry. Dar Catwoman devine Catwalk Mood, cum se numește pasarela pe care defilează modistele, cum vedem și în filmele lui Fellini și Pasolini. Jocul de cuvinte ne duce și la Pisica lui Elizabeth Taylor ce umblă pe acoperișul fierbinte, ca în  filmul inspirat de celebra piesă a lui Tennessee Williams. E pisicoasă, dar și foarte periculoasă. Asemenea prostituatelor, care trăiesc periculos. Și femeile Ioanei Cristodorescu sunt consumate de vicii, privindu-ne cu mila descompunerii. Am văzut câteva expoziții de modă la New York, ba chiar una a lui Alexander McQueen, la casa lui de pe Madison Avenue, în care modistele erau scheletice, asemenea scaunelor goale printre care defilau.

 

Nu vedem nici un fel de speranță în ochii femeilor din lucrările expuse, mai degrabă ele exprimă fragilitatea lumii decăzute în care trăiesc. Ne privesc niște personaje cadaverice, aproape de starea zombie și cred că pe această linie Ioana Cristodorescu ar trebui să insiste, ea ar putea da o imagine unicat a femeii ca Sex Death, opusă lui Sex Symbol, devenind star la Outsider Art  Fair din New York.

Marin Neacsu - Uite cazul, nu e cazul...

 

Uite cazul, nu e cazul...

Col. (r) Marin Neacsu

31 Ianuarie 2024

 

Vorbeam în preajma zilei  de 15 ianuarie despre cât de actual este Eminescu și cât de puțin s-a schimbat România în mai bine de 100 de ani în ceea ce privește clasa politică, și nu numai. Zilele astea aceiași politicieni vor să ne amintească faptul că nici Caragiale nu trebuie neglijat.

 

Scrisoarea pierdută a lui „Nenea Iancu" poate fi continuată cu replici ale Farfuridilor, Branzoveneștilor, Catavencilor, Tipăteștilor, Pristandeilor și  Turmentaților de azi. Într-o comedie burlescă, dar parcă mai mult periculoasă, tragicomică, prin implicațiile ei, conducătorii de azi ai României și armatei dau cu mucii în fasole (ca să folosesc o expresie care li se lipește ireparabil) cu domnul prim ministru și șeful statului major al apărării în prim-plan. Aceștia  se contrazic pe o tema pe care nici un om cu scaun la cap nu ar aborda-o cu atâta dispreț, lipsa de responsabilitate, diletantism și indiferență.

 

Indiferență pentru că în 35 de ani atât de „schimbări novatoare” ale Sistemului Național de Apărare, ale Armatei, suferite până în prezent, Apărarea/Armata țării a fost adusă, raportat la celelalte armate ale Europei, N.A.T.O. și chiar la nivel mondial, la starea în care se găsea la declanșarea Primului Război Mondial, la nivel structural, logistic, doctrinar, strategic, instituțional, social.

 

Diletantism pentru că la ora asta armata este condusă în punctele esențiale care țin de educație, înzestrare (proprie, dar și achiziții externe), stare operativă, documente de mobilizare, operative, planuri de acțiune, de diletanți, fie că sunt civili ale căror cunoștințe militare au fost obținute prin bâlciuri la tarabele de tir avand ca ținte rățuște, fie pupili și pupile, fii/fiice, nepoți/nepoate,  ridicați de neamuri cicălitoare sau sugative de profesie, fie intrați în armată  prin aceleași metehne pe căi ocolitoare, așa zisa ”sursă externă”, fie de militari de carieră dar și carieriști, care și-au schimbat profesia, sau ”specialitatea”devenind pupinturiști de profesie, trădători ai propriilor convingeri sau propriei educații.

 

Lipsă de responsabilitate, pentru că de 35 de ani clasa politică nu a avut alt scop legat de armată decât să o prădeze. La început i-au luat respectul pe care îl primea din partea cetățenilor. A amestecat-o în cocina politicianismului, în acțiunile antipopulare, începând chiar cu decembrie 89, continuând cu mineriadele unde a fost trimisă să înăbușe proteste reale dar și manipulate și manipulatorii, comprominând-o în fața celor pe care trebuia să îî apere. Jumătate de foștii șefi ai SMG au fost condamnați pentru că au fost atrași în jocuri politice, în sfere de interese  murdare în jocuri de putere de care alții au profitat iar ei au plătit. I s-au luat terenurile, depozitele, rezervele,  puncte strategice care au fost date privaților, clientelei politice.  Apoi a fost folosită inclusiv în acte medicale dar de fapt decizii politice, tot împotriva propriilor cetățeni. În felul acesta armata, militarii și-au pierdut prețuirea și respectul civililor. Li s-au mai luat conducătorii, care ar fi trebuit să fie militari, nu papagali colorați politic. Li s-au luat drepturile cetățenești, drepturile bănești, dreptul la opinie, dreptul la  asociere, dreptul de a fi ales. Când guvernul avea nevoie de bani, declanșa o campanie de ”înlăturare a nedreptăților” și lua de  la militari, fie că le micșora soldele și pensiile, fie că apela la rectificări bugetare și la fondurile rămase ”necheltuite”. Cred că Ministerul Apărării este singurul minister care în  ultimii 35 de ani a ”raportat”constant și a cedat la final de ani sume ”necheltuite” pentru că în fiecare an toți prim miniștrii trasau sarcină miniștrilor apărării să aibă grijă să facă economii, iar aceștia făceau, pentru că luau de la militari, care aveau sarcina să apere țara, dar pe ei nu îi apără nimeni. Și Nimeni  nu s-a gândit în 35 de ani că va veni un moment când armata va trebui să apere țara și nu va avea cu ce și nici cu cine. Acuma ne dăm de ceasul morții că nu avem rezervă, că armata activă este încadrată la nici jumătate, că tinerii nu îmbrățișează cariera militară. Păi cum să o îmbrățișeze, când timp de 35 de ani și-au bătut joc de ea, când Băsescu a spus că aceasta nu a făcut nimic, doar a cules porumbi, iar Iohannis că nu a învățat în armată decât să coasă nasturi ? Nu mă pot abține și îl întreb pe domnul șef al C.S.A.T.-ului: „păi cine e de vină stimabile, dacă atâta te-a dus capul, cine e de vină că toată armata ai fost în stare doar să cari o bobină, nu ai putut nici să înveți morse nici să spui alo la o centrală de transmisiuni?” Ce o fi învățat domnul președinte în două mandate? Bănuiesc că doar să arunce paltonul, că altă inițiativă nu a avut. Mă întreb chiar dacă o fi băgat vreodată o bilă în gaură, la golf,  că asta cere îndemânare, nu glumă, sau i-or fi tras sepepeii gaura spre minge.

 

Clasa politică a adus armata unde este astăzi, iar acuma în ceasul al 12-lea,  cu un război la graniță, în loc să se gândească la apărarea țării, la înzestrarea armatei noastre, la cetățenii noștri, ei aprovizionează și întrețin armatele altor state fie că sunt staționate pe teritoriul nostru, fie prin țările vecine. Am văzut că un fost ministru al agriculturii, pe numele său Chesnoiu, ne spune ”îngrijorat” că Banca Mondială ne-a interzis printr-un contract de împrumut, să deținem la rezerva de hrană a țării, alimente,  pe o perioadă mai mare de două săptămâni. Asta însemna că în caz de război, românii erau condamnați la moarte prin înfometare deci înainte chiar de a intra în război.  Nici nu vreau să dezvolt acuma consecințele și cine ar fi profitat și a profitat de această clauză. Poate unii l-ar aplauda pe domnul Chesnoiu pentru „curajul și patriotismul” său. Eu mă mulțumesc să mă și să îl intreb de ce a tăcut până acuma? Acuma e momentul, vin alegerile și omul are nevoie de ”imagine”, când de fapt ca toți ceilalți a acceptat și nu a făcut nimic, nu a încriminat atunci trădarea căci era vorba de trădare, a tăcut și a făcut ca toți ceilalți, ”să le fie bine, să nu le fie rău”.

 

Dispreț, pentru că toată clasa politică, atât prin faptele lor menționate mai sus, dar și altele nemenționate, a făcut din armată, așa cum am mai spus, cenușăreasa societății, militarii au fost folosiți ca sclavi buni la toate, la cutremure, inundații, înzăpeziri, vaccinări, mineriade, ”revoluții demonstrative”, la  dat onorul, la  defilări, dar disprețuiți, considerați ”cu salarii și pensii speciale nesimțite”. Haina militară e purtată în batjocoră  de toți neaveniții cu diverse ocazi,i ca să se împăuneze aducând-o în ridicol, tocmai prin faptul că este purtată de oameni care nu o merită.

 

Dar să revin la farfureii noștri. Articolul a fost inspirat de două declarații date de cei doi pomeniți la început, de domnul prim ministru și șeful S.M.Ap..Citez:

Ciolacu: „Nu este cazul să ne pregătim de război”.

Generalul Gheorghiță Vlad :  „Cred că nu trebuie irosită nicio secundă. Este un moment T0 în care toate națiunile europene trebuie să se gândească la pregătirea populației”

Întrebare: Ce trebuie să facă populația României în acest caz:

Răspunde Iohanuridi : „din două una, ori este cazul, primesc, dar nu ne pregătim, ori nu e cazul, primesc, dar atunci să ne pregătim! Din această dilemă nu putem ieși”.

Replicile celor doi vopsiți au fost declanșate de un turmentat extern, șeful Statului Major al armatei al Perfidului Albion, care consideră că trebuie să dea el ordin într-o Europă pe care Anglia a părăsit-o de bună voie și nesilită de nimeni: „este esenţial şi nu doar de dorit să fie luate măsuri pregătitoare în vederea plasării societăţilor noastre pe picior de război, dacă va fi nevoie... Aceasta este o acţiune care trebuie să mobilizeze întreaga naţiune”. Și mai spune domnul Sanders, că „Ucraina ilustrează faptul că armatele regulate încep războaiele, dar armatele de cetăţeni le câştigă.”

 

Nu supun discuției opinia sa privind necesitatea pregătirii propriei armate ci intenția de a împinge pe alții la măsuri care privesc fiecare națiune/societate în parte. Pe de altă parte, domnul general Sanders, face o declarație neadevărată. Războaiele, toate războaiele, pornind chiar din antichitate, nu au fost pornite de „armatele regulate,”  au fost pornite de clasa conducătoare, clasa politică, pentru că doar parlamentele au dreptul  să adopte starea de război, necesitate, urgență etc, în toate statele lumii. Armatele execută ordinele date politic, niciun militar nu poate porni un război de capul lui indiferent ce grad ar avea. Dar probabil că Anglia a devenit un stat militar, s-a dat o lovitură de stat ceva, iar domnia sa este îndreptățit să pornească un război. Ducă-se!

 

Iar declarațiile celor doi Farfuridi, demonstrează la rândul lor că politicienii, clasa conducătoare în România, sunt  conduși de alții, reacționează la ce declară sau cer cei din afară, nu la declarațiile, cererile sau protestele românilor.

 

Interesant este că domnul general Vlad a dat declarația, „Europei Libere”, nu unui ziar sau televiziuni naționale, pentru că nu e așa, Europa, partenerii externi trebuie să afle că România, și în special el, generalul Vlad își însusește politica partenerului, chiar și peste declarațiile (e adevărat, politice ale) primului ministru.

 

Surse web:

- https://www.euronews.ro/articole/premierul-marcel-ciolacu-nu-este-cazul-sa-ne-pregatim-de-razboi

- https://r3media.ro/seful-armatei-generalul-vlad-il-contrazice-pe-ciolacu-romanii-ar-trebui-sa-fie-pregatiti-pentru-un-conflict/

 

Ion Epure, Cosmin Karl Bănică C. si Mihai St. - Despre drone moderne (militare și civile) (2)

 

Despre drone moderne (militare și civile) (2)

Col. (rtg) Prof. dr. ing. Ion Epure, Prof. Univ. Dr. Ing. Cosmin Karl Bănică C., Ing. drd. Mihai St 

31 Ianuarie 2024

 

 

Considerente strategice

 

Sistemele aeriene fără pilot la bord au capacitatea de a perturba activitatea adversarului. Acestea creează disconfort şi îi reduce sentimentul de siguranţă. Mai mult, au un impact emoţional şi de constrângere, fapt ce poate reduce violenţa armată şi poate limita viitoare acţiuni. Este absolut necesar ca şi acurateţea intelligence-ului dobândit cu privire la ţinte să fie bazat pe criterii clar definite. Aşa cum afirma Jane Mayer „acurateţea loviturilor premeditate cu ajutorul dronelor sunt bune pe cât este şi intelligence-ul din spatele lor”[79], iar lipsa transparenţei asupra modului în care sunt dobândite informaţiile ar putea lăsa loc de îndoială asupra eficienţei sistemelor de zbor fără pilot.

 

O politică bazată pe lovituri prin etichetare riscă să alieneze partenerii şi creşte dificultatea stabilirii de viitoare acorduri sau alianţe, dar mai ales riscă să creeze precedente periculoase pentru alte state sau actori non-statali care ar putea să acţioneze în aceeaşi manieră de protejare a securităţii şi a intereselor proprii. La acest fapt contribuie şi proliferarea accentuată a tehnologiei fără pilot atât din partea statelor şi a armatelor, cât şi din partea companiilor private în căutare constantă de extindere şi de mărire a profitului. Dacă acest proces nu este controlat, exista riscul ca această tehnologie să ajungă şi în mâinile adversarilor ceea ce poate afecta securitatea şi stabilitatea globală. Conform Oficiului de Contabilitate al Statelor Unite (GAO), cel puţin 76 de state au dezvoltat sau au procurat tehnologie fără pilot[80]. China are în stadiul de dezvoltare nu mai puţin de 25 de astfel de sisteme, iar din Iran au apărut informaţii cu privire la existenţa unor sisteme de zbor fără pilot cu capabilităţi de a acţiona pe o rază de aproximativ de 1.000 km. Mai mult, statul iranian ar fi suspectat de aprovizionare cu astfel de aparate a organizaţiei Hezbollah şi a regimului sirian Al Assad. „La urma urmei, un adevar al timpurilor noastre este că niciun sistem de arme, indiferent unde a fost creat prima dată, poate fi ţinut pentru mult timp ca proprietate privată”[81]. Deşi Statele Unite încearcă să controleze proliferarea acestei tehnologii, piaţa exporturilor este mult prea importantă şi aducătoare de profit, iar constructorii privaţi au pus suficiente presiuni Congresului încât să fie aprobate exporturi de sisteme fără pilot către 66 de state. Există totuşi îngrijorarea că aceste exporturi să aibă efecte inverse şi să fie utilizate la un moment dat împotriva Statelor Unite.

 

Peter Singer de la Institutul Brookings aseamănă sistemele fără pilot la bord cu aeronavele din Primul Război Mondial care la început erau doar de observare, devenind apoi armate şi omniprezente. „În momentul de faţă, niciun stat dezvoltat din Vest nu are în derulare proiecte de aeronave cu pilot la bord, iar Forţele Aeriene ale Statelor Unite antrenează mai mulţi operatori de drone decât piloţi” [82]. Se estimează că în următorul deceniu, cheltuielile privind sistemele de zbor fără pilot la bord şi tehnologiile aferente se vor ridica la 94 de mld. de dolari.

 

Având în vedere provocările şi ameninţările asimetrice ale secolului 21, tehnologia fără pilot vine ca o soluţie similară care să le combată. Dacă acum avem ca exemple Afganistan şi Irak privind utilizarea războiului convenţional împotriva unui inamic neconvenţional, distanţa dintre utilizatorii aparatelor de zbor fără pilot şi inamic aduce situaţia pe acelaşi plan, o soluţie asimetrică pentru un război asimetric. Această tehnologie permite proiectarea puterii fără riscurile asociate cu pierderile de viaţă umană din rândurile proprii şi fără riscurile politice şi mediatice. Eliminarea inamicului cu ajutorul sistemelor fără pilot a devenit o soluţie mai favorabilă pentru decidenţi pe principiul că este mai uşor să elimini ţintele de mare valoare decât să le capturezi. În 2011, Ministerul Apărării al Regatului Unit ridica anumite semne de întrebare cu privire la această situaţie a utilizării aeronavelor fără pilot ca opţiune politică, punându-se problema cât de probabil ar fi ca decidenţii politici să recurgă mai repede şi mai des la o acţiune violentă pentru rezolvarea unei situaţii conflictuale.

 

Sistemele de zbor fără pilot la bord reprezintă probabil cele mai eficiente mijloace de a combate şi de a estompa situaţiile violente armate în regiunile eşuate şi permit acţionarea acolo unde forţele convenţionale, prin legislaţia internaţională, nu pot acţiona. Mai mult, acestea pot proiecta o formă de control în spaţii extranaţionale în multe cazuri mult mai eficient decât prin mijloace pe sol.

 

Cea mai mare ameninţare cu privire la înlocuirea sistemelor convenţionale cu cele fără pilot, semi-autonome sau autonome este războiul electronic şi aici nu ne referim doar la sabotarea sau deturnarea sistemelor de acest tip, ci la orice mijloc sau formă de atac ce poate scoate din uz componentele electronice. Cea mai sigură soluţie pentru România ar fi operarea în tandem a sistemelor controlate de la distanţă cu cele convenţionale. Bazarea în întregime a unui întreg aparat naţional de apărare şi securitate aerian pe sisteme fără pilot ar putea deveni o vulnerabilitate.

 

Majoritatea statelor din regiune dezvoltă aparate de zbor fără pilot civile şi militare, dar puţine caută să le integreze în sistemele naţionale aeriene care ar putea influenţa în mod pozitiv viitoarele generaţii de aparate de zbor fără pilot la bord. Doar România, Polonia şi Turcia au iniţializat proiecte sau deţin o infrastructură parţială referitoare la facilităţile necesare operării unor sisteme fără pilot la bord. Proiectul SIMPAR[83] (Sistem inteligent de monitorizare şi dirijare a traficului cu ajutorul platformelor aeriene robotizate) este un proiect avansat de integrare a sistemelor aeriene fără pilot la nivel civil derulat între 2007-2010. Proiectul este nefinalizat, dar poate reprezenta un pas important având în vedere că România este singura ţară cu un astfel de proiect. Dacă infrastructura românească nu va ţine pasul cu dezvoltarea tehnologiei sistemelor fără pilot uman la bord, pe termen lung riscă un decalaj greu de redresat.

 

Colaborarea în cadrul principalelor organizaţii politico-militare din regiune şi stabilirea unor parteneri privaţi sau de stat externi reprezintă cei mai importanţi factori spre îndeplinirea obiectivului de stabilire a României ca centru tehnologic al sistemelor fără pilot la bord. Neluarea în considerare a acestor factori ar putea reduce drastic potenţialul României datorită şanselor foarte mici de dezvoltare proprie a tuturor tehnologiilor necesare şi de obţinere a fondurilor pentru dezvoltarea unor platforme tehnologice avansate care să facă faţă cerinţelor moderne atât pe plan intern, cât şi pe cel extern. Astfel, România a aderat la Alianţa pentru Supraveghere

 

Terestră[84] (AGS) alături de alte 13 state NATO (Statele Unite, Germania, Italia, Danemarca, Bulgaria, Estonia, Lituania, Letonia, Luxemburg, Norvegia, Cehia, Slovacia, Slovenia) şi participă cu fonduri pentru achiziţionarea în comun a  5 sisteme de zbor fără pilot la bord de ultimă generaţie Global Hawk[85-86] necesare programului Smart Defence. Costurile se ridică la 1,2 mld. de euro pentru aparate şi 2 mld. de euro pentru implementarea şi funcţionarea acestora. Compania Northrop Grumman va fi cea care furniza alianţei NATO sistemele de zbor fără pilot la bord Global Hawk, ce vor fi redenumite în Euro Hawk[87]. Principala bază de operare a AGS va fi la Sigonella, Sicila. Euro Hawk va fi dezvoltat în parteneriat cu EADS Germania, Selex Galileo, Kongsberg, Elettra Communications, dar şi cu UTI Systems[88] (România). În mai 2014 a fost întreprins primul zbor de test în spaţiul aerian european[89] în vederea pregătirii programului AGS.

 

Deşi Organizaţia Naţiunilor Unite a acuzat în mai multe rânduri Statele Unite pentru folosirea aparatelor de zbor fără pilot la bord pentru atacuri în zone de interes, aceasta a iniţiat un program propriu de supraveghere[90] cu ajutorul unor sisteme de zbor fără pilot, de provenienţa Finmeccanica Italia, a graniţei dintre Republica Democrată Congo şi Rwanda în scopul sprijinirii misiunii de menţinere a păcii din regiune. Coasta de Fildeş a solicitat o iniţiativă asemănătoare şi pentru supravegherea graniţelor sale cu Sudanul de Sud. Astfel de misiuni reprezintă o altă oportunitate pentru România deoarece sunt începutul unor proiecte ample de monitorizare a tensiunilor de pe continentul african, iar acoperirea suprafeţelor sale ar putea reprezenta contracte lucrative pentru producătorii autohtoni.

 

Bibliografie

 

Cărți

 

- Austin, Reg, Unmanned Air Systems: UAV Design, Development and Deployment, Editura John Wiley & Sons Publication, Chichester, 2010.

- Barnhart, Richard K., Hottman, Stephen B., Marshall, Douglas M., Shappee, Eric, Introduction to Unmanned Aircraft Systems, Editura CRC Press, Boca Raton, 2011.

- Benjamin, Medea, Ehrenreich, Barbara, Drone Warfare: Killing by Remote Control, Editura OR Books, New York și Londra, 2012.

- Bone, Elizabeth, Bolkcom, Christopher C., Unmanned Aerial Vehicles: Background and Issues, Editura Novinka Books, Washington D.C., 2004.

- Nonami, Kenzo, Kendoul, Farid, Suzuki, Satoshi, Wang, Wei, Nakazawa, Daisuke, Autonomous Flying Robots: Unmanned Aerial Vehicles and Micro Aerial Vehicles, Editura Springer, Tokyo, 2010.

- Popescu, Laurenţiu Răducu, Întrebuinţarea sistemelor aerospaţiale fărăpilot uman la bord, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, București, 2012.

- Singer, P. W., Wired for War: The Robotics Revolution and Conflict in the 21st Century, Editura Penguin Books, New York, 2009.

- Turse, Nick, Engelhardt, Tom, Terminator Planet: The First History of Drone Warfare, 2001-2050, Editura Dispatch Books, 2012.

- Turse, Nick, The Changing Face of Empire: Special Ops, Drones, Spies, Proxy Fighters, Secret Bases, and Cyberwarfare, Preview, Editura Haymarket Books, Chicago,2012.

- Valavanis, Kimon P., Advances in Unmanned Aerial Vehicles: State of the Art and the Road to Autonomy, Editura Springer, Dordrecht, 2007.

Williams, Brian Glyn, Predators: The CIA's Drone War on al Qaeda, Editura - Potomac Books Inc., Washington D.C., 2013.

- Yenne, Bill, Birds of Prey: Predators, Reapers and America's Newest UAVs in Combat, Editura Specialty Pr Pub & Wholesalers, 2010.

- Zaloga, Steven J., Unmanned Aerial Vehicles: Robotic Air Warfare 1917–2007, Preview, Editura Osprey Publishing, Oxford, 2008.

Articole, documente, rapoarte

- Carpenter, Charli, Cohen, Michael A., Zenko, Micah, Metz, Steven , Barnett, Thomas P.M., Drones, Cyber and Covert Ops: America's Invisible Wars, World Politics Review, 2012.

- Agenţia de Cercetare pentru Tehnică și Tehnologii Militare, Centrul de Testare Evaluare și Cercetare Șiinţifică pentru Armamente, Sistem mini U.A.V. de supraveghere apropiată în câmp tactic Boreal 5/5E, 2011.

- Department of Defense Dictionary of Military and Associated Terms, Joint Publication 1-02, 2014.

- Department of Defense, Unmanned Systems Integrated Roadmap FY2013-2038, 2013.

- Dolan, Alissa M., Thompson II, Richard M., Integration of Drones into Domestic Airspace: Selected Legal Issues, Congressional Research Service, 2013.

- Drew, John G., Shaver, Russell D. , Lynch, Kristin F. , Amouzegar, Mahyar A., Snyder, Don, Unmanned Aerial Vehicle End-to-End Support Considerations, Rand Publishing, 2005.

- European Council, Part I paragraphs 1-22 of the European Council conclusions, 2013.

- Goure, Daniel, Barry, Tom, Cortright, David, Wittes, Benjamin, Kuznicki, Jason, How Drones Are Changing Warfare, Cato Institute, 2012.

- Jackson, Alan, Operational Reconnaissance and Intelligence Gathering is Critical to Battle Success, Audio Visual Innovations Inc.

- LeMieux, Jerry, Poss, James, Drone Entrepreneurship, Unmanned Vehicle University Press, 2013.

- Newcome, Laurence R., Unmanned aviation: a brief history of unmanned aerial vehicles, American Institute of Aeronautics and Astronautics, 2004.

- Parlamentul României, Lege pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 29/1997 privind Codul aerian civil, 11 iunie 2014.

- Porsche III, Isaac R., Wilson, Bradley, Johnson, Erin-Elizabeth, Tierney, Shane, Saltzman, Evan, data_flood Helping the Navy Address the Rising Tide of Sensor Information, National Defense Research Institute, 2014.

- Rupprecht, Jonathan, Drones: Their Many Civilian Uses and the U.S. Laws Surrounding Them, 2013.

- Strickland, Frank, An Insider's Perspective on Innovation During Fiscal Austerity, The Early Evolution of the Predator Drone, Studies in Intelligence Vol. 57, No. 1 (Extracts, March 2013).

- The Washington Post, The Permanent War: Rise of the Drones, Editura Diversion Books, 2013.

- Thompson II, Richard M., Drones in Domestic Surveillance Operations: Fourth Amendment Implications and Legislative Responses, Congressional Research Service, 2013.

- United States Government Accountability Office, Agencies Could Improve Information Sharing and End-Use Monitoring on Unmanned Aerial Vehicle Exports, 2012.

- United States House of Representatives, Rise of the Drones: Unmanned Systems and the Future of War, Editura Nimble Books LLC, 2010.

- Zenko, Micah, Reforming U.S. Drone Strike Policies, Council on Foreign Relations Press, 2013.

Anexa 2 - Stadiul tehnologiei fără pilot în Statele Unite ale Americii

 

Unmanned Carrier-Launched Airborne Surveillance and Strike (UCLASS), proiectat să intre în serviciu din 2019[166] este cel mai avansat program de adoptare a tehnologiei fără pilot în momentul de faţă şi presupune echiparea portavioanelor americane cu aparate de zbor fără pilot la bord având capabilităţi stealth şi sarcină utilă semnificativă de armament. UCLASS a fost definit ca fiind „o aeronavă fără pilot la bord capabilă de lovituri precise într-un mediu ostil şi de la care se aşteaptă o creştere şi o extindere a misiunilor sale pentru a fi capabilă şi de culegerea de intelligence, supraveghere, recunoaştere, război electronic, de anduranţă şi de dominare a spaţiului maritim”[167]. Programul a fost estimat la peste 4 mld. de dolari pentru care concurează cele mai importante companii aerospaţiale şi de apărare din Statele Unite: Northrop Grumman, Lockheed Martin, Boeing şi General Atomic. Dacă la început se dorea o aeronavă fără pilot cu capabilităţi în special de natură militară, au apărut voci care susţin că o alternativă mai bună ar fi dezvoltarea acestor sisteme axate pe misiuni de intelligence, supraveghere şi recunoaştere (ISR) cu rază foarte mare de acţiune şi anduranţă îndelungată în medii uşor ostile, iar efectuarea de lovituri să fie pe plan secundar. Motivul ar fi reducerea bugetului apărării, dar aspectul transformării în doar o altă unealtă împotriva terorismului pune la îndoială această afirmaţie. Chiar şi un fost ofiţer al Forţelor Aeriene spunea că „operarea dronelor de pe teritoriul unui stat gazdă presupune mult mai multe restricţii decât dacă ar fi operate de pe mare”[168]. Mai mult, „analiștii de apărare spun că noua dronă  este  destinată  în  parte  și  pentru  a  contracara  rachetele  cu  rază  lungă «distrugatoare de portavione» pe care China le dezvoltă”[169].

 

Acestă iniţiativă este importantă din două motive:

 

- în primul rând, sub aspectul proliferării tehnologiei militare fără pilot de înaltă performanţă, Statele Unite vor să domine nu doar proprietatea intelectuală din spatele acestor sisteme, ci şi prin ele.

 

- în al doilea rând, ne demonstrează tendinţa de înlocuire a tehnicii convenţionale de luptă în favoarea celei robotizate şi controlate de la distanţă. Fostul Secretar al Apărării, Leon E. Panetta, evidenţia noua direcţie a forţelor Statelor Unite astfel: „Viziunea unei forţe militare a viitorului trebuie să presupună  o armată de dimensiuni reduse şi uşoară, dar mai agilă, mai flexibilă, rapid dislocabilă şi avansată tehnologic. O forţă de ultimă generaţie [...] pentru care se va pune accentul pe protecţia şi prioritizarea investiţiilor cheie în tehnologii şi capabilităţi noi, precum şi pe capacitatea de creştere, de adaptare, de mobilizare şi de dezlănţuire la nevoie” [170]. Mai mult, anunţa și „crearea unei noi agenţii de spionaj asemănătoare CIA-ului în interiorul Pentagonului numit Servciul Clandestin de Apărare” [171] ce ar avea ca rol, printre altele, de preluare a misiunilor de lovituri cu ajutorul aparatelor de zbor fără pilot la bord.

 

Potrivit unui raport al Departamentului de Apărare al Statelor Unite, datorită reducerilor bugetare şi competiţia din partea altor state cu propriile proiecte de aeronave fără pilot la bord, se estimează că pe termen lung principalul utilizator nu va fi Departamentul de Apărare, dar va încerca să fie cel mai inovativ din domeniu. Până în 2022 se estimează că Statele Unite vor fi responsabile pentru jumătate din cercetarea şi dezvoltarea sistemelor fără pilot la bord la nivel global urmate puternic de Europa şi Asia în special[172], iar până în 2030 se presupune că jumătate din aeronavele militare ale statelor dezvoltate ar putea fi din categoria fără pilot. Conform studiului Forecast Internaţional „Piaţa pentru sistemele UAV de recunoaştere” [173], totalul investiţiilor de 28,7 mld. de dolari va fi repartizat astfel: SUA - 38,4%, Asia - 26,9%, Europa de Vest - 18,1%, Europa de Est - 8,7%, Orientul Mijlociu - 6,6% şi America Latină - 1,3%. Totuşi, se aşteaptă ca Statele Unite să piardă monopolul asupra tehnologiei datorită eforturilor altor state de a ajunge din urmă.

 

Departamentul de Apărare al Statelor Unite motivează accentul pus pe sistemele fără pilot la bord prin trei factori:

 

- Au fost demonstrate capabilităţile militare ale sistemelor fără pilot în operaţiile combatante din Asia de Sud-Est ce au rezultat în creşterea ratei de adoptare a tehnologiei fără pilot în structurile armate convenţionale, dar trebuie dezvoltată în continuare pentru a atinge nivelurile dorite de eficienţă, accesibilitate, integrare, interoperabilitate şi alţi parametri cheie.

 

- Reducerile bugetare vor impune necesitatea dezvoltării unor soluţii tehnice accesibile şi rentabile.

 

- Schimbările din mediul de securitate prezintă provocări unice ce vor necesita modificări strategice pentru îmbunătăţirea abilitaţilor de negare a accesului şi contestarea spaţiului aerian al inamicului şi mai ales să ofere posibilitatea deplasării rapide a forţelor la nivel global dintr-o zonă de interes în alta.

 

Referitor la protecţia datelor furnizate şi a transmisiilor dintre operator şi sistemele de zbor fără pilot la bord, Departamentul de Apărare se bazează pe soluţiile de criptare ale Agenţiei de Securitate Naţională (NSA). Prin urmare, serviciul de intelligence deţine în mod practic controlul asupra aeronavelor fără pilot şi nu armata. Mai mult, un rol esenţial îl joacă şi capacitatea de exploatare a datelor furnizate şi obţinute prin intermediul acestor sisteme deoarece volumul, disponibilitatea şi numărul senzorilor cresc în mod constant ceea ce impune necesitatea „procesării automate” [174-175] a acestor date de la momentul furnizării lor la intelligence acţionabil astfel încât analiştii să nu mai fie nevoiţi să lucreze cu informaţii brute. Îmbunătăţirea tehnologiei va creşte performanţa aparatelor şi durata de viaţă, va scădea numarul de personal, va reduce costurile şi va permite furnizarea de informaţii mai relevante.

 

Tot raportul Departamentului de Apărare se explică şi de ce sunt necesare sistemele fără pilot la bord. Această tehnologie a demonstrat că poate spori conştientizarea unei situaţii, reduce volumul de muncă umană, îmbunătăţeşte performanţa misiunilor şi minimizează riscul de ansamblu asupra personalului civil şi militar la un cost redus. Foarte important este că majoritatea capabilităţilor sistemelor  fără  pilot  la  bord  sunt  îndeplinite  în  aceeaşi  măsură  şi  de  sistemele convenţionale , doar că unele dintre aceste capabilităţi pot fi îndeplinite mai bine de către sistemele fără pilot la bord. Astfel, acestea reprezintă alternativele preferate pentru misiunile caracterizate ca fiind „plictisitoare [de lungă durată şi rutină], murdare [eliminarea riscului de expunere a personalului la biohazarde] sau periculoase [risc înalt privind punerea în pericol a piloţilor]” [176]. În acest sens, strategia Statelor Unite privind sistemele fără pilot a fost exemplificată prin identificarea[177] a cel puţin 7 baze aeriene de lansare a aeronavelor fără pilot la bord în Africa, o dovadă a extinderii programelor de utilizare a acestor sisteme pentru proiectarea puterii în zone cu probleme, totul fără sau cu minimă intervenţie la sol a armatei americane. „Folosind tehnologia în mod corespunzător [...] va salva trupele forțelor americane și aliate, înainte ca orice individ să pună piciorul pe câmpul de luptă” [178].

 

Din punct de vedere al populaţiei civile, potrivit unui sondaj[179] RTI International din martie 2013, peste două treimi din cetăţenii americani susţin folosirea sistemelor aeriene fără pilot la bord în misiuni pe teritoriul naţional al Statelor Unite. Deşi acest institut are strânse legături cu Departamentul Homeland Security, beneficiarii direcţi ai acestui sondaj, alte sondaje au indicat mai mult sau mai puţin o susţinere asemănătoare.

 

În momentul de faţă, în Statele Unite, 68 de instituţii[180] militează pentru legalizarea sistemelor fără pilot în spaţiul aerian naţional. Dintre aceste instituţii, doar jumătate sunt din domeniul apărării, restul fiind universităţi, administraţii locale, asociaţii de agricultori etc. Toate aceste grupuri generează presiune asupra FAA, deoarece reglementările actuale reprezintă un obstacol pentru dezvoltare.

 

Alte proiecte americane aflate în dezvoltare:

 

- Sistemul de zbor fără pilot cu capabilităţi de impermeabilitate[181] ce poate sta pe suprafaţa apei sau la o distanţă foarte mică de ea şi se poate deplasa silenţios oferind posibilitatea colectării de informaţii atât cu senzorii aflaţi sub apă, cât şi cu cei de la suprafaţă.

 

- Compania Gofor a introdus conceptul unor aparate de zbor autonome cu rol de asistent personal[182], care să furnizeze la nevoie informaţii de interes privind împrejurimile, alertare în caz de pericol, verificarea siguranţei locuinţei, asistare la conducerea de autovehicule prin anunţarea blocajelor sau a obstacolelor ce urmează pe traseu, găsirea mai rapidă a unui spaţiu de parcare etc. Iniţiatorul din spatele Gofor afirma că a primit cereri din partea unor companii mari ca Google sau Texas Instruments pentru realizarea şi punerea în aplicare a acestui concept.

 

------------------------------------------------------

[79] http://www.livingunderdrones.org/report-strategy/,

[80] United States Government Accountability Office, Agencies Could Improve Information Sharing and End-Use Monitoring on Unmanned Aerial Vehicle Exports, 2012, p. 9.

[81] Nick Turse, Tom Engelhardt, Terminator Planet: The First History of Drone Warfare, 2001-2050, Editura Dispatch Books, 2012, p. 4.

[82] http://www.nytimes.com/2012/01/22/opinion/sunday/do-drones-undermine-democracy.html?pagewanted=all&_r=0,

[84] http://www.gandul.info/politica/de-ce-a-platit-romania-pentru-drone-militare-in-valoare-de-3-miliarde-de- euro-basescu-decat-sa-avem-propriile-noastre-avioane-mai-bine-ne-unim-toti-si-platim-cat-utilizam-9659624,

[85] John G. Drew, Russell D. Shaver , Kristin F. Lynch, Mahyar A. Amouzegar, Don Snyder, Unmanned Aerial Vehicle End-to-End Support Considerations, Rand Publishing, 2005, pp. 55-57.

[86] Printre cele mai mari şi mai avansate sisteme fără pilot la bord de tip HALE pentru supraveghere şi colectare de intelligence.

[87] http://www.northropgrumman.com/Capabilities/EuroHawk/Pages/default.aspx,

[88] http://business-review.eu/featured/romania-teams-up-with-13-nato-members-to-buy-5-surveillance-drones/,

[89] http://www.dailymail.co.uk/news/article-2642886/MoD-reveals-United-States-Air-Force-spy-drone-flown- UK-airspace-50-000ft.html,

[90] http://mg.co.za/article/2013-12-03-un-to-start-using-surveillance-drones-in-drc,83 http://www.cpue.energ.pub.ro/simpar/index.html,

[165] http://www.defense.gov/pubs/DOD-USRM-2013.pdf, accesat la data de 30.03.2014 ora 16:48.

[166] Prototipul Northrop Grumman X-47B a efectuat cu succes teste privind decolarea şi aterizarea de pe un portavion aflat în mişcare, zbor pe timp de noapte şi urmează să întreprindă aterizări şi decolări alături de aeronave de luptă convenţionale şi acţiuni de realimentare în zbor în vara anului 2014.

[167] http://www.northropgrumman.com/Capabilities/X47BUCAS/Pages/default.aspx, accesat la data de 10.02.2014 ora 13:59.

[168] http://warontherocks.com/2014/01/future-platforms-unmanned-naval-operations/, accesat la data de 03.03.2014 ora 15:26.

[169] http://news.usni.org/2013/08/29/pentagon-altered-uclass-requirements-for-counterterrorism-mission, accesat la data de 14.03.2014 ora 19:47.

[170] The Washington Post, The Permanent War: Rise of the Drones, Editura Diversion Books, 2013.

[171] http://www.defense.gov/transcripts/transcript.aspx?transcriptid=4962,  accesat  la  data  de  14.03.2014  ora 21:03.

[172] Nick Turse, The Changing Face of Empire: Special Ops, Drones, Spies, Proxy Fighters, Secret Bases, and Cyberwarfare, Preview, Editura Haymarket Books, Chicago, 2012, p. 10.

[173] http://www.washingtontimes.com/news/2014/apr/28/europe-asia-plan-to-spend-big-on-drone- development/?page=all, accesat la data de 29.04.2014 ora 17:36.

[174] http://www.forecastinternational.com/samples/F662.pdf, accesat la data de 22.05.2014 ora 11:27.

[175] P. W. Singer, Wired for War: The Robotics Revolution and Conflict in the 21st Century, Editura Penguin Books, New York, 2009, p. 369.

[176] United States House of Representatives, Rise of the Drones: Unmanned Systems and the Future of War, Editura Nimble Books LLC, 2010, p. 53.

[177] http://www.defense.gov/pubs/DOD-USRM-2013.pdf, accesat la data de 30.03.2014 ora 16:48.

[178] http://publicintelligence.net/us-drones-in-africa/, accesat la data de 26.03.2014 ora 13:19.

[179] Alan Jackson, Operational Reconnaissance and Intelligence Gathering is Critical to Battle Success, Audio Visual Innovations Inc. p. 5.

[180] http://www.rti.org/newsroom/news.cfm?obj=62BDC848-5056-B100-0C6256D7F3203F25, accesat la data de 11.03.2014 ora 10:57.

[181] http://www.engadget.com/2014/05/13/hollywood-drones/, accesat la data de 14.05.2014 ora 23:04.

[182] http://www.aquacopters.com/, accesat la data de 03.06.2014 ora 12:49.

[183] European Council, Part I paragraphs 1-22 of the European Council conclusions, 2013, p. 6.

[184] http://www.dassault-aviation.com/en/defense/neuron/introduction/, accesat la data de 25.05.2014 ora 12:15.

[185] http://investor.northropgrumman.com/phoenix.zhtml?c=112386&p=irol- newsArticle_print&ID=1785981&highlight, accesat la data de 23.02.2014 ora 16:19.

[186] http://www.dassault-aviation.com/en/dassault-aviation/press/press-kits/ucav-world-first-dassault-aviation/, accesat la data de 12.04.2014 ora 19:16.

[187]  http://www.defencetalk.com/first-flight-of-neuron-uav-demonstrator-conducted-46899/, accesat la data de 12.02.2014 ora 20:30.

[188] http://www.openbriefing.org/issuedesks/remote-control-warfare-briefing-01/#ISR, accesat la data de 24.04.2014 ora 17:53.

[189] http://www.flightglobal.com/news/articles/video-uk-ends-silence-on-taranis-testing-395574/, accesat la data de 13.02.2014 ora 23:09.

[190] http://aircraftnut.blogspot.ro/2013/05/stealth-drones-taranis-emerges.html, accesat la data de 09.04.2014 ora 10:49.

[191] http://www.extremetech.com/extreme/176380-the-uks-taranis-stealth-drone-showcases-the-scary-future-of- riskless-warfare, accesat la data de 17.02.2014 ora 18:22.

Ion Coja - Nevoile Neamului Românesc

 

Nevoile Neamului Românesc

Prof. univ. dr. Ion Coja

31 Ianuarie 2024

 

 

„Eu îmi apăr sărăcia, și nevoile, și Neamul…”

 

Neamul românesc trece prin momente de grea încercare. Eforturile celor care vor dispariția noastră ca popor, ca stat, ca națiune, sunt astăzi mai vizibile și mai eficiente ca oricând! Adversarii noștri nici nu-și mai ascund intențiile și sentimentele care îi animă.

În confruntarea românilor cu forțele adverse de toate felurile, principala noastră slăbiciune constă în faptul că nu conștientizăm dimensiunile primejdiei. Nu înțelegem cât de mari sunt puterea și strategia distrugătoare angajate în aceste acțiuni anti-românești sistematice, susținute din mai multe direcții, deseori coordonate în același scop: sabotarea intereselor românești! Te întrebi dacă nu cumva aceste forțe anti-românești ascultă de o comandă unică, menită să sporească șansele de reușită ale funestelor strategii concepute să lovească în tot ce este românesc!

 

Situația cumplită în care ne aflăm ne obligă să acționăm sub imperiul ultimei rezistențe: salus reipublicae suprema lex! Salvarea Patriei este legea supremă! Suntem în legitimă apărare și avem obligația și dreptul să acționăm prin orice mijloace pe care le vom considera potrivite unui răspuns pe măsura povocărilor la care suntem supuși!

 

De ce există anti-românism?

 

Este în firea omului să iubească și să urască, în funcție de interesele sale. Impulsul iubirii sau al adversității ne animă și pe noi, românii! Nu este nimic anormal să apară asemenea atitudini, de adversitate sau simpatie, mai mult sau mai puțin conștientizată sau motivată, la adresa unor persoane, a unor grupuri sau comunități întregi, în cazul extrem a unor comunități etnice sau rasiale. Anormal este ca de la aceste sentimente să se treacă la fapte de respingere, de adversitate manifestă, agresivă, în forme deschise sau secrete, tăinuite. De asemenea trebuie luat seama cine sunt subiecții acestor sentimente, ai acestor atitudini. Cine sunt cei care ajung să urască, să disprețuiască, să saboteze pe „ceilalți”, pe cei de altă apartenență, apartenență la un grup ori etnie resimțite ca inamice, ca adversare. În discuția de față suntem interesați de cazul în care aceste sentimente călăuzesc pașii unor elite, ai liderilor unor comunități, persoane cu răspunderi în traiectoria istorică a comunității respective, a unor comunități etnice. Aceste elite ajung, deseori, să formuleze politici și strategii șovine, dușmănoase, mai mult sau mai puțin declarate public. De regulă, aceste strategii inamice sunt secrete, existența lor se dezvăluie indirect, prin consecințele vizibile ale acestor strategii și politici inamicale.

 

Întrebarea esențială pe care ne-o punem este următoarea: ce anume poate stârni adversitatea față de un grup etnic, relativ numeros? Față de un popor? Față de un stat? Credem că nu greșim dacă introducem în discuție ideea de Excepționalitate. Comunitatea care stârnește adversitatea altora beneficiază de atribute excepționale care o deosebesc de alte comunități, în bine sau în rău, de regulă find vorba de comunități cu care se află în contact. Ajungem astfel la problema de la care pornește dezbaterea pe care o propunem cititorilor acestor rânduri: care sunt acele „atribute excepționale” ale românilor care explică / justifică practicile și strategiile anti-românești de care avem parte, noi, românii, de la semenii noștri din alte grupuri de interese, fiind vorba în primul rând de interese ale unor grupuri etnice învecinate cu care istoria ne-a pus în contact. Mai exact spus, în cele mai multe cazuri, fiind vorba de interese concepute / imaginate de lideri spirituali sau politici ai unor comunități cu care istoria i-a pus în contact / în conflict pe români.

 

Așadar, cu ce putem noi, români, să trezim invidia / adversitatea altora? Cam aceasta este întrebarea la care va trebui să dăm de la început un răspuns cât mai bine articulat. Prima rațiune la care ne duce gândul este poziția geografică, teritoriul național în care trăiesc românii, teritoriul pe care românii îl revendică ca proprietate națională. Chiar dacă luăm în calcul numai teritoriul de stat al României, al statului numit România, observăm ușor că întinderea acestui teritoriu este binișor mai mare decât a statelor din vecinătatea noastră. Dacă mai luăm în calcul și șansele atât de mari ca acest teritoriu să crească substanțial prin Unirea cu Basarabia, conchidem fără probleme că în sfertul de sud-est al Europei românii ocupă de departe teritoriul cel mai vast! La care, evident, avem dreptul să punem la socoteală și numărul mare de etnici români trăitori în țările învecinate, deseori în comunități omogene, compacte, în țări ca Ucraina, Ungaria, Serbia, Bulgaria, Grecia.

Nu numai teritoriul românesc, ci și cifra demografică face ca situația românilor să fie de invidiat! Așa se face că România este singura țară din zonă, poate chiar din Europa, care nu este preocupată de românizarea minorităților din alcătuirea populației României. Toate țările învecinate au imaginat de-a lungul anilor politici și constrângeri menite să slăbească sentimentul identității etnice a minoritarilor. Politica autorităților românești față de minoritari este fără egal de generoasă și de corectă în contextul practicilor internaționale.

 

Nu mai insistăm pe acest subiect, este bine cunoscut celor care au arătat cel mai mic interes pentru această chestiune! Cele de mai sus pot fi exprimate în cifre exacte, privind suprafețele de teritoriu național sau numărul etnicilor români din Europa de sus-est! Diferența este sfidătoare indiferent cu ce alte etnii ne-am compara dintre cele cu care suntem în relații de vecinătate, de coabitare, de concurență. Nu e deloc de mirare ca această situație să trezească sentimente anti-românești! Deseori irepresibile! De invidie și gelozie! De dușmănie fățișă!

 

Ceea ce e de mirare este faptul că în conștiința publică românească nu este adjudecată nicicum această realitate impozantă. Nimic din politica guvernelor de la București nu valorifică excelența românească descrisă mai sus! Niciun proiect de țară din ultimele trei decenii nu a formulat ținte pe potriva potențialului nostru național real. Neputința de a se ridica la înălțimea realității nu este numai a partidelor, ci și a comentatorilor politici, a așa zișilor lideri și formatori de opinie! Lipsește din orizontul dezbaterilor politice dreptul nostru, al românilor, de a gândi și de a făptui în gama majoră a acțiunii politice! Ne-a bătut Dumnezeu cu conducători care efectiv nu știu pe ce lume se află!

 

Întrebare crucială: prezența la guvernarea României a unor politicieni atât de incapabili nu este cumva „opera” strategiilor anti-românești? Și este vorba de incapacitate / incompetență a conducătorilor politici sau de trădare, de vânzare de țară?!

 

A doua rațiune este calitatea teritoriului național românesc. Acest teritoriu se înfățișează oricui ca un peisaj dintre cele mai pitorești din Europa. La care se adaugă solul mănos și bogățiile extraordinare ale subsolului românesc, care au constituit dintotdeauna o tentație puternică pentru străinii aflați în căutarea câștigului mai mult sau mai puțin ne-muncit. O bună parte din agresiunile suferite de români de-a lungul istoriei lor au fost expediții militare de jaf și de distrugere a ceea ce agresorii nu au putut jefui și scoate din Țară. Aceste bogății naturale au adus multe suferințe românilor și deseori au fost resimțite ca un blestem, ca o piază rea în calea dorinței noastre de a duce un trai decent și liniștit! Au stârnit prea multe porniri expansioniste, atacuri mereu reluate la suveranitatea noastră.

 

Nu în ultimul rând – ba poate în primul rând pe lista excelenței românești, se cuvine amintită calitatea umană a celor ce-și zic români. Nu suntem numai poporul cel mai numeros din acest colț de lume, ci suntem și un soi plăcut de oameni. Există o mentalitate specific românească, un mod de a răspunde la provocările vieții și ale istoriei, care atrage simpatia oricăror observatori imparțiali. Reducând discuția pe acest subiect la întinderea cea mai mică, am putea consemna conceptul specific românesc al „omeniei”, ca fiind expresia cea mai succintă a excelenței românești. Cuvîntului „omenie” nu îi poți găsi un echivalent la nivelul popular al altor limbi. Argumentul lingvistic are în acest caz o valoare probatorie excepțională. Limba română a dezvoltat o paradigmă bogată și interesantă pornind de la cuvîntul și conceptul OM.

 

Ce poate fi mai definitoriu decât să dai importanța cea mai mare propriei tale condiții unice în ordinea universală a lucrurilor? Să fii conștient de valoarea supremă a omului: calitatea de om! Iată câteva din componentele acestei paradigme care onorează mentalul românesc: omenos, omenie, a omeni, neom, neomenie, neomenos, a fi om dintr-o bucată, o bogăție de om, om de cuvînt, odată om ș.a.m.d.

 

Îngăduită să-mi fie o scurtă istorioară pe acest subiect, al omeniei românești: e cunoscut succesul la public al momentului unor execuții pedepsitoare care pretutindeni se fac cu scopuri educative, pentru a răspândi frica și teama de a avea un comportament reprobabil, sancționat de legile cetății prin condamnarea la moarte. Spectacolul organizat de autorități cu asemenea ocazii era pe gustul multor concitadini ai victimei! …La români lucrurile au stat dimpotrivă: publicul nu se înghesuia să asiste la momentul macabru al uciderii unui om lipsit de orice apărare! Ba mai mult, nimeni din public nu se oferea să îndeplinească rolul de călău, esențial în desfășurarea ritualului. Deseori nefericitul condamnat la pedeapsa capitală ajungea să moară de bătrânețe în așteptarea apariției unui individ capabil să îndeplinească mizerabila formalitate a gestului letal. Oricât de bine era răsplătită material implicarea în ritualul pedepsitor, în publicul românesc se producea o reacție de repulsie față de existența acestei îndeletniciri, indivizii respectivi, care acceptau acest serviciu public, ajungeau de batjocura obștei, astfel că autoritățile românești pentru a aplica pedeapsa cu moartea au fost obligate să aducă din import călăi de meserie!… Meserie pe care ani de zile nu s-au găsit românii neaoși care s-o practice, astfel că, așa cum spuneam, mulți condamnați la moarte au murit de bătrânețe în hrubele temniței. Cultul și cultura omeniei este un atribut fundamental al comportamentui românesc, al sufletului de român. Folclorul literar românesc abundă de texte care aduc elogiul modelului omenos de raportare la ceilalți semeni.

 

În această ordine de idei, al excelenței la nivel etnic, este de menționat faptul că românii sunt autorii celui mai bogat și original folclor. Creația populară literară, muzicală, arhitecturală, vestimentară etc., le asigură românilor un loc fruntaș în ierarhia creatorilor de valori la nivelul culturii populare!

 

O încununare a acestei excepționalități ne-o oferă virtuțile expresive ale limbii române, limbă aptă pentru a da expresie celor mai subtile gânduri, mai rafinate imagini artistice. Limba română a fost instrumentul celor mai interesante experimente literare ale ultimului secol.

 

Elocventă pentru stilul de viață românesc mi se pare și relatarea unui scriitor evreu originar din Satu Mare: existau în oraș trei comunități de tineri: evrei, maghiari și români. Tinerii evrei se străduiau să facă impresie prin interesul lor față de biblioteca orașului, pe care o frecventau asiduu și ostentativ. La întrebarea Unde mergi?, junele ovrei răspundea cu emfază: la bibliotecă, să duc sau să iau o carte anume, care mă interesează! Chiar dacă acea carte deseori era returnată fără a mai fi nici măcar răsfoită.

 

Preocuparea de căpetenie a junilor maghiari era de cu totul altă natură: să organizeze o vânătoare ale cărei peripeții să le comenteze apoi cu nesaț. Tinerii români aveau altă preocupare: cum să organizeze o petrecere, un „chef”, concept specific românesc, care îi individualiza pe români într-un mod pe care l-aș numi cel puțin simpatic, agreabil. Citind relatarea scriitorului evreu mi-am pus întrebarea: pentru o jună din Satu Mare care putea fi ambianța atrăgătoare? A cui companie ar fi căutat-o? În mijlocul cărui grup de tineri s-ar fi simțit în largul ei? Ce alegere era cea mai tentantă?

 

Generalizând, pot spune că sunt numeroase ocaziile în care stilul de viață al românilor îi face să fie preferați altora! Au fost și ocazii când românii s-au putut diferenția în mod clar. Enumăr câteva ocazii semnificative pentru excelența românească:

 

în timpul revoluției bolșevice din Rusia țarul Nicolae al II-lea a fost arestat, moment în care acesta a fost părăsit de garda imperială de care era păzit. Gardă imperială alcătuită din militari din toate provinciile imperiului. Dintre aceștia numai militarii români, selecționați din Basarabia, nu și-au părăsit comandantul, și-au respectat jurămîntul de loialitate și i-au stat de pază țarului până când bolșevicii l-au strămutat pe împăratul tuturor rușilor undeva în provincie, unde a fost ucis de evreii bolșevici cu întreaga familie imperială.

 

Tot o relatare din Rusia, sovietică: când se făceau încorporările, la fiecare unitate militară era repartizat un contingent de recruți. La prima întâlnire cu aceștia, comandantul obișnuia să întrebe care dintre recruți este român / moldovean și să-i separe pe recruți valahi ca pe un grup de elită, recunoscuți prin tradiție că militarii moldoveni sunt cei mai inimoși, mai descurcăreți, mai corecți, mai de încredere militari etc.

 

În 1994, în vizită oficială în SUA ca senator, Ioan Alexandru a fost primit la Departamentul de Stat unde a avut o lungă discuție cu autoritățile, cu care ocazie colegul nostru a aflat că există o serie întreagă de statistici privind comportamentul pe etnii al americanilor, după anumiți parametri. Întrebându-i care este situația românilor americani a aflat că aceștia alcătuiesc un grup etnic valoros pentru establishmentul american, cu performanțele sociale și profesionale statistic dintre cele mai onorabile!

 

Mai zăbovim asupra acestui aspect: valoarea umană a românilor. Cumva îi singularizează în peisajul internațional? La sfârșitul veacului al XIX-lea a existat o preocupare asiduă a lumii savante pentru cercetările de etno-psihologie. Preocupări nici azi abandonate, chiar dacă rezultatele acestor cercetări nu sunt discutate de publicul larg. O problemă anumită a atras atenția interesului academic la vremea aceea. Lumea era evident că se pregătea să intre într-o epocă nouă, epoca industrializării, a electricității, a mașinismului. Prin însușirile lor native, popoarele lumii erau capabile să facă față noilor aptitudini solicitate de noile profesii ce aveau să apară? Erau egal de apte popoarele lumii pentru revoluția industrială care începuse deja?

 

Rezultatul acestor cercetări au ajuns în mare la rezultate care ulterior s-au confirmat: cei mai potriviți să facă față noilor exigențe au fost germanii și japonezii. Un viitor frumos li se prevedea și rușilor, mai ales datorită imenselor bogății ale subsolului. Imperiul britanic, prin coloniile sale, nu părea favorizat de noua turnură a lucrurilor. Pentru Londra se dovedea științific că va trebui să facă toate eforturile pentru a împiedica o alianță între Germania și Rusia, care ar fi fost fatală pentru supremația anglo-saxonă!

 

Povestea de mai sus am auzit-o după 1990 de la un etnic germanic, rudă îndepărtată cu familia țarului. L-am întrebat dacă românii au fost studiați de etno-psihologii acelor ani. Răspunsul său: au fost mai mulți etno-psihologi interesați de „sufletul” românesc, printre care și doi cunoscuți filologi evrei: Lazăr Șăineanu și Mozes Gaster. Precum și cercetători apuseni, al căror verdict a fost surprinzător de pozitiv: românii se arătau a avea calitățile native care să le asigure un loc fruntaș în ierarhia mondială a popoarelor care se vor adapta cel mai bine noilor exigențe, noilor vremuri. Ceea ce s-a confirmat cu brio. E suficient să ne gândim la inginerii de elită pe care românii i-au dat în lumea selectă a aero-nauticii, iar în zilele noastre în domeniul de vârf al informaticii, al computerelor.

 

Ar fi cazul să-i pomenim și pe elevii români care se afirmă în olimpiadele internaționale sau care, ajunși cu familia în străinătate se înscriu în școlile din noua patrie. Aproape fără excepție elevii români se impun prin inteligență și capacitate de efort intelectual încheindu-și cu succes studiile liceale și universitare! E lucru des întâlnit ca un copil cu performanțe modeste în România, ajuns în străinătate să descopere că printre noii colegi este performant, premiant etc. Același lucru se petrece și cu părinții acestor copii. Ca emigranți reușesc de cele mai multe ori să se descurce cu pregătirea dobândită în România! Dacă după 1990, în primii ani de liberalizare a posibilităților de stabilire în străinătate românii erau cumva timorați și complexați, în scurt timp au descoperit că fac față exigențelor din noul mediu profesional și ajung ușor să exceleze.

 

Din păcate, aceste calități native ale românilor s-ar putea să aibă consecințele cele mai nefaste: în ultimii ani România suferă un acut proces de depopulare prin exodul a sute de mii, de milioane de români performanți care au părăsit România în căutarea unui loc de muncă mai bine plătit în Occident!

 

Este cineva interesat de depopularea României?

 

Depopularea României este un fapt constatat de toată lumea. Cauzele acestui fenomen ne interesează în modul cel mai pregnant! A lămuri ce anume determină acest fenomen este esențial pentru rostul paginilor de față.

 

Am pomenit deja de faptul că această depopulare, a românilor care pleacă în Occident în căutarea unui salariu mai mare, este favorizată de calitățile umane ale românilor, de capacitatea lor de a face față provocărilor exilului, ale condiției de emigrant! Românii pleacă să lucreze în străinătate, unii cu gândul de a se stabili definitiv în noua patrie, siguri de reușita lor. Au exemplul a numeroși români, prieteni sau rude, care îi încurajează să facă acest pas. Faptul că românii au valoare peste media europeană curentă este punctul de plecare al fenomenului numit depopularea României!

 

Caz tipic de întâmplare fericită cu consecințe regretabile! Ne bucurăm să constatăm că suntem un neam de oameni valoroși sub aspect intelectual, spiritual, fizic, dar iată că aceste calități pe mulți români îi îndeamnă să facă un pas care ar putea, prin însumare, să devină fatal pe plan național: depopularea Țării. Declinul demografic al României! Acest fenomen este strâns legat de faptul că după 1990 în România au dispărut, ca prin farmec, milioane de locuri de muncă. S-au închis mii de întreprinderi, inclusiv dintre cele mai profitabile, capabile să facă față economiei libere, concurențiale, de tip capitalist. Aceste milioane de locuri de muncă nu au dispărut însă „ca prin farmec”, ci ca efect al unei politici guvernamentale criminale, a unor partide incompetente, conduse de politicieni trădători de țară! În fruntea lor alogenul Petre Roman, personaj dintre cele mai malefice din istoria neamului românesc. Intrarea în șomaj a milioane de români era clar că nu va găsi soluție decât prin migrarea spre Occident a sute de mii de specialiști români de înaltă clasă, în total circa 4-5 milioane de români lucrează azi în străinătate, în țări dintre cele mai dezvoltate, competența românilor fiind bine cunoscută pentru patronii din Occident.

 

Întrebarea la care lumea caută un răspuns convingător: ce anume l-a determinat pe nemernicul de Petre Roman să aibă acest comportament anti-românesc? Unul ca Adrian Năstase a făcut și el mult rău României din lăcomie, din spirit corupt, turmentat de mirajul îmbogățirii, comportament tipic neamului prost, al multor demnitari de stat care îi stau alături lui Adrian Năstase în lunga listă a delapidatorilor din banul public! A hoților din avuția statului!

 

Petre Roman nu a furat nimic din avuția statului pe care l-a pus pe butuci! Petre Roman nu a avut niciun plan de înavuțire, de procopsire pentru următoarele șapte generații, după modelul Adrian Năstase! Nu a urmărit niciun beneficiu personal! Ci scopul său a fost să se supună întocmai unor directive primite din afara României, din partea unor entități ale căror resentimente anti-românești îi erau bine cunoscute! Aceste resentimente profund anti-românești, în spiritul cărora Petre Roman fusese educat de tatăl său, sunt explicația prestației criminale pe care a avut-o fostul prim ministru Petre Roman, individul pentru care legislația română nu are pedeapsa meritată.

 

Cine sunt acele entități care au pus în mișcare așa zisa reformă inițiată de Petre Roman? Cine sunt acele entități interesate de dispariția economiei românești, aflată printre economiile emergente ale lumii înainte de 1990?! Cine sunt entitățile interesate de depopularea României, mutatis mutandis interesate de dispariția României, a Neamului românesc?! Cine? Fiara fără nume! Acesta este răspunsul!

 

Planurile liderilor kazari de a se face stăpâni pe teritoriul românesc sunt mai vechi, de pe la mijlocul secolului al 19-lea. La început a fost vizată doar o parte din teritoriul românesc: Bucovina și Moldova, inclusiv Basarabia, care s-ar fi adăugat unor teritorii din sudul Ucrainei de azi. Aceste planuri au mers în paralel cu ivirea unor situații care i-au pus pe români în contradicție totală cu interesele și acțiunile secrete ale kazarilor. Am în vedere prin această afirmație prestația românilor în anii 1917-1919, când românii au stat stavilă expansiunii bolșevismului kazar într-un moment când Europa părea dispusă să cedeze în fața internaționalizării revoluției așa zis comuniste. În realitate fiind vorba de începutul dominației politice a kazarilor, care ieșeau la lumina zilei ca elită conducătoare în cel mai mare stat din lume: Rusia! Cu planuri mărețe de expansiune a revoluției bolșevice asupra întregii planete! Această expansiune s-a împiedicat de un „ciot”: existența statului român, a poporului român!

 

Noi, românii, întârziem să înțelegem rolul teribil jucat de politicienii români, aflați în fruntea unei armate de analfabeți, de țărani tari însă în credința lor în Dumnezeu, în jurămîntul dat Țării și Regelui! Noi nu prea înțelegem la ce nivel de importanță istorică planetară s-a ridicat prestația românească în martie 1918 la Chișinău și în august 1919 la Budapesta! La Viena sau Praga, capitale cuprinse de nebunia revoluției cazare, bolșevice!

 

În pofida recomandărilor insistente primite de la marile cancelarii occidentale, regele Ferdinand secondat de Ionel Brătianu și ceilalți mari români, au dat ordin armatei române să se opună tăvălugului bolșevic! Faptul că revoluția criminalilor evrei de la Petersburg nu a trecut granițele imperiului țarist este isprava românească cu care ne binemerităm recunoștința planetară.

 

Revoluția bolșevică a ratat extinderea în imperiul habsburgic, aflat în centrul Europei, și acesta a fost meritul românilor din armato chezaro-crăiască, al armatei statului român, al românilor din Basarabia! Al românilor, ca neam aparte, cu menirea sa în ordinea neștiută a lumii. Din păcate nu suntem în stare să înțelegem ce rol istoric gigantesc am avut noi, românii, în acei ani teribili. Dar elita kazară cu siguranță a contabilizat exact pierderile colosale pe care le-a înregistrat în confruntarea neașteptată cu „falnic armia română”! De nimeni anticipată, de nimeni prevăzută!

 

Este sigur că elitele conducătoare ale kazarilor au astfel motive serioase de adversitate pentru români! E timpul să-i înțelegem de ce ne poartă sâmbetele! De ce nu ne iubesc, ci dimpotrivă, urzesc mereu strategii anti-românești. Lazăr Șăineanu și Mozes Gaster au fost doi filologi evrei cu frumose preocupări în domeniul românisticii. Lazăr Șăineanu a scris un meritoriu dicționar al limbii române și inspirate studii privind etno-psihologia românilor. Mozes Gaster a lăsat în urma sa o operă lingvistică strâns legată de fenomenul românesc! Pentru aceste lucrări cei doi filologi evrei se bucură de un bun renume printre „lingviștii și filologii români”!

 

În ciuda acestor performanțe pentru care cei doi ar fi meritat recunoștința noastră, autoritățile române au avut o atitudine șocantă față de Lazăr Șăineanu și Mozes Gaster: amândoi au fost declarați persona non grata și invitați să părăsească definitiv teritoriul României. Motivul - puțin cunoscut publicului, inclusiv filologilor români: serviciile de siguranță națională ale României au descoperit că cei doi filologi aveau o misiune secretă extrem de periculoasă care le fusese încredințată de structuri / entități evreiești, khazaro-sioniste. Misiunea de a cerceta psihologia poporului român în vederea alcătuirii unui plan de transformare a spațiului românesc într-o colonie evreiască, un spațiu în care evreii să se simtă ca acasă, ca în țara lor! Un Israel avant la lettre!

 

În acest proiect era nevoie să se știe care sunt punctele slabe ale mentalului românesc, ce anume îi făcea vulnerabili în fața agresiunii perfide a sanhedrinului evreiesc. Deja în România, pe căi mai mult sau mai puțin legale, se infiltraseră câteva milioane de pribegi evrei, îndeosebi în Moldova, schimbând radical aspectul demografic al orășelelor moldave, inclusiv al capitalei Iași! E de admirat complexitatea strategiei khazare, care nu a neglijat nici acest acest aspect: mentalul populației autohtone, al băștinașilor români ce aveau să fie transformați în servi ai invadatorilor evrei sau, în alt scenariu posibil, urmau să fie alungați din propria țară. Sau pur și simplu exterminați!

 

Nu se cunosc cu exactitate detaliile proiectului criminal urzit de liderii iudeo-khazari cu privire la soarta ce ne era rezervată nouă, românilor, în acest „Israel carpato-danubian”! Dar natura criminală a acestui proiect este indiscutabilă și este timpul să fie pus în discuție publică! A celor care cunosc mai multe despre acest proiect și se abțin să-l abordeze, din varii motive! Avem nevoie de documentele încă tăinuite în arhive privind vinovăția cumplită a elitelor khazare față de români, în ultimele două secole de istorie!

 

Timpul nu mai are răbdare, imperiul necesității istorice a adevărului ne obligă să nu mai acceptăm niciun soi de menajamente față de cei care ne atacă ființa națională. O crimă mai mare, mai abjectă, e greu de imaginat! Suntem obligați să-i dăm un răspuns potrivit, pe măsură! Răspunsul cuvenit.

 

Eugen Simion și Mossadul

 

 Eugen Simion a fost un important om de cultură, critic și istoric literar. După 1990 a fost președinte al Academiei Române în două mandate. În această calitate a fost contactat la Paris de un evreu, originar din România, căsătorit cu Sorina Berceanu, colegă cu Eugen Simion la Facultatea de litere din București. Evreul în cauză fusese secretarul particular al lui Wilhelm Filderman, liderul evreilor din România, țară de unde a fost nevoit să emigreze pentru a se salva de persecuțiile evreilor bolșevici instalați la guvernarea României după 23 august 1944.

 

Wilhelm Filderman este autorul unui text important, supranumit „Testamentul lui Filderman”, un document decisiv pentru corecta apreciere a guvernării mareșalului Ion Antonescu. Îndeosebi în privința politicii mareșalului față de evrei. Cităm un fragment din „Testament”, textul integral poate fi găsit pe site-ul nostru, cu comentariile aferente: „A fost mereu acuzat regimul Mareșalului Ion Antonescu că a fost un regim înfeudat nazismului și însuși Mareșalul a fost executat de agenții de la Moscova pentru că ar fi fost fascist. Adevărul este că Mareșalul a fost acela care a pus capăt mișcării fasciste în România, oprind, cu începerea anului 1941, activitățile teroriste ale Gărzii de Fier și suprimând toate activitățile politice ale acestei organizații. Eu însumi, răspunzând unei întrebări a lui Antonescu la propriul proces, montat de comuniști, am afirmat că teroarea fascistă de stradă a luat sfârșit în România la data de 21 ianuarie 1941, ziua în care Mareșalul a luat măsuri draconice ca să oprească anarhia fascistă, provocată de această organizație, și să restabilească ordinea în țară.

 

În perioada dominației hitleriste în Europa, am fost în legătură susținută cu Mareșalul Antonescu. Acesta a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuși la persecuția germanilor naziști. Trebuie să subliniez că populația românească nu este antisemită, iar vexațiile de care au avut de suferit evreii în România au fost opera naziștilor germani și a Gărzii de Fier.

 

Am fost martor al unor mișcătoare scene de solidaritate între români și evrei în momente de grea încercare din timpul imperiului nazist în Europa.

Mareșalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor. Aș aminti doar următoarele două exemple:

- Grație intervenției energice a Mareșalului a fost oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina. El a dat pașapoarte în alb pentru a salva de teroarea nazistă evreii din Ungaria, a căror viață era în pericol.

 

- Grație politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub regim de administrare tranzitorie cărora, lăsând impresia că sunt date altora, le era asigurată conservarea în scopul restituirii la momentul oportun.

 

Menționez acestea pentru a sublinia faptul că poporul român, atât cât a avut, chiar în măsură limitată, controlul țării, și-a demonstrat sentimentele de umanitate și de moderație politică. Dar când ocupația sovietică a impus tirania totalitară dirijată de Moscova, condițiile s-au schimbat. Românii nu au mai fost în stare să aibă nici cea mai mică autoritate asupra conducerii afacerilor lor interne”.

 

Într-un mod fraudulos, istoricii care fac bilanțul guvernării mareșalului Ion Antonescu ignoră total mărturia lui Wilhelm Filderman.

 

În exilul său Wilhelm Filderman a avut o intensă activitate publicistică în favoarea românilor, a lui Ion Antonescu, în adversitate cu cercurile evreiești bolșevice din România și din Occident care au susținut și susțin și azi o sumedenie de teze mincinoase privitoare la guvernarea mareșalului. Filderman a trăit până în 1959. Înainte de a pleca din această lume a avut grijă să-i lase secretarului său particular o însărcinare specială: să păstreze caietele în care Filderman își ținuse un jurnal cu tot ce i se păruse important să consemneze pentru urmași, informații în primul rând despre mediul românesc, unde trăise până în 1948. Înțelegerea fusese ca secretarul său să doneze Academiei Române manuscrisele lui Filderman în momentul în care va dispărea din România regimul comunist. Momentul acesta s-a ivit după decembrie 1989, astfel că Eugen Simion a fost invitat acasă la fostul secretar pentru a i se înmâna prețioasele manuscrise! Moment de derută și slăbiciune a marelui cărturar, care nu s-a grăbit să pună mâna pe documentele ce i se ofereau. A invocat, din exces de zel, regulamentul Academiei care prevedea că orice donație importantă trebuia să fie în prealabil discutată și acceptată în biroul executiv al Academiei. Astfel că Eugen Simion s-a întors la București fără prețioasele manuscrise, doar cu oferta lui Filderman și a pus-o în discuția colegilor din conclavul prezident! Oferta a fost acceptată cu entuziasm de prezidiul academic, urmând ca Eugen Simion să se întoarcă cât mai curând la Paris pentru a prelua moștenirea rămasă de la Wilhelm Filderman, considerat în timpul vieții ca fiind cel mai important evreu din Europa! Nu putea fi decât foarte important și jurnalul ținut de un asemenea personaj.

 

Ajuns la Paris, la apartamentul de lux al evreului nostru, Eugen Simion a dat peste Sorina Berceanu, soția gazdei, răvășită de cele ce li se întâmplase: primiseră vizita unui grup de comando israelit care l-a somat pe soț să le predea caietele rămase de la Filderman, apoi au răscolit toată casa să vadă ce documente i-ar mai putea interesa - și au găsit destule!, rămase multe de la același Wilhelm Filderman. Pe scurt, agenții Mosad au băgat spaima în bietul ovrei că a tăinuit documente atât de importante pentru Israel, pentru interesele evreimii mondiale! Cum a putut concepe, ca evreu, ca acele documente să ajunge pe alte mâini, ale unor goimi?! Ale românilor!

 

De la emoțiile prin care a trecut, inima bietului evreu a cedat și s-a oprit să mai bată a doua zi după percheziția Mossadului. Căci numai Mossadul putuse fi. Cum aflase Mossadul de moștenirea rămasă de la Filderman, marele prieten al românilor?

Am discutat această chestiune cu Eugen Simion, după ce s-a întors cu mâinile goale de la Paris. M-a căutat și mi-a povestit cele întâmplate! Am înțeles mai târziu de ce m-a ales pe mine să-mi povestească cumplitul eșec pe care marele cărturar îl suferise! Marea greșeală pe care o săvârșise! Dumnezeu știe de ce fusese atât de precaut și ezitase să-și ia răspunderea de a accepta fără nicio reținere donația respectivă! Regreta că nu acceptase donația hotărâtă de Wilhelm Filderman cu limbă de moarte! Își dădea seama cât de important putea fi jurnalul ținut de Wilhelm Filderman pentru problemele istoriei recente a României! Cât de mult rău făcuse astfel Eugen Simion intereselor adevărului despre români! Cred că a murit măcinat de remușcări.

 

Sigur este că Jurnalul lui Filderman, cel mai important evreu din România, ar fi pus capăt sarabandei descreierate de minciuni scornite pe seama anti-semitismului lui Ion Antonescu, pe seama persecuțiilor anti-evreiești de care s-ar fi făcut vinovați românii.

 

Cât a mai trăit Eugen Simion l-am invitat în public să intervină și să povestească el însuși întâmplările legate de Jurnalul lui Wilhelm Filderman. N-a făcut-o! Și pun astfel prima întrebare rămasă pe urma lui Eugen Simion. Răspunsul meu: Eugen Simion s-a ferit să intre în conflict cu establishmentul sionist. Eugen Simion a avut un program cultural de anvergură și avea nevoie să nu fie sabotat de intervenția ocultă a celor care organizaseră percheziția de la Paris. Cunoștea desigur de ce sunt în stare sioniștii în materie de distrugere a operei unui cărturar. De marginalizare a unui cărturar!

 

L-am cunoscut bine pe Eugen Simion. A fost un patriot, aș risca și aș folosi chiar cuvântul naționalist! A dovedit-o prin opera sa, prin activitatea de la Academie. S-a ferit să intre în conflict cu evreii din Academie, cu evreii din România, pentru a nu-și risca proiectele sale culturale de mare importanță. Dar totuși nu a putut accepta ca ticăloșia săvârșită la Paris, furtul din patrimoniul național românesc, să rămână necunoscut! Soluția găsită a fost să-i paseze colegului Ion Coja prețioasa informație despre Jurnalul lui Filderman. Îl cunoștea bine pe Ion Coja și știa că acesta nu va răbda să tacă și să nu dea în vileag marea ticăloșie făcută față de români!

 

Calcul corect! Eu am înțeles de ce Eugen Simion nu voia și nici nu putea să se pună rău cu ovreimea atotputernică. Am acceptat să ies eu la înaintare, cu toate riscurile ce rezultau din conflictul cu Mossadul, la urma urmelor.! Cu Yad Vashemul. Am publicat mai multe texte pe acest subiect, pot fi găsite pe site-ul meu, le voi re-publica zilele următoare! Nu i-am reproșat niciodată lui Eugen Simion decât greșeala de a nu fi pus mâna pe Jurnalul lui Filderman pentru a-l aduce mintenaș acolo unde îi era locul: în biblioteca Academiei.

 

 

Altă întrebare care se naște din cele povestite mai sus: cine a informat Mossadul despre existența la Paris a Jurnalului lui Filderman? Am avut impresia că Eugen Simion bănuia că trădarea - căci trădare a fost -, venise din partea unui membru al Academiei Române, participant la ședința la care Eugen Simion pusese în dezbatere oferta marelui ovrei Filderman. Dar nu a pronunțat niciun nume. Așadar, conchid eu, Mossadul are cârtițe în rândul nemuritorilor din Academie? E vorba de evreii, nu puțini, care fac parte din inventarul uman academic. Câți dintre ei lucrează în timpul liber pentru interesele sionismului kazar? Care dintre ei a raportat la Tel Aviv cele aflate de la Eugen Simion?! Căți dintre ei au transmis informația care a văduvit biblioteca Academiei Române de ceea ce îi aparținea de drept, prin voința lui Wilhelm Filderman, fie-i numele binecuvîntat!

 

Merită subliniat faptul că gestul de corectitudine al celui care a fost ani de zile liderul evreilor din România a intrat în conflict cu atitudinea ticăloasă a evreilor bolșevici, sioniști, astfel că atunci când vorbim de ticăloșia evreiască este bine să ne amintim că printre evrei s-au aflat și exemplare umane de mare ispravă, cum a fost Wilhelm Filderman și secretarul său particular, numitl Gruber.

 

Închei enunțând întrebarea cea mai interesantă care rezultă din cele de mai sus: așadar Wilhelm Filderman i-a lăsat Jurnalul în custodie mai tânărului său secretar particular, cu înțelegerea ca acesta să predea Academiei Române prețiosul manuscris atunci când în România guvernul comunist va cădea! Întrebare: de unde a știut Filderman cu atâta siguranță că guvernul comunist din România va sucomba și că secretarul său va fi în viață în acel moment? Wilhelm Filderman a murit în 1959, iar regimul comunist a căzut în 1989! De unde a știut Filderman că soarta regimurilor comuniste este să cadă relativ curând? În ce calitate a deținut marele evreu această informație? Și de la cine a primit această informație? Ce l-a făcut să fie sigur că regimurile comuniste vor cădea?

 

A căzut regimul comunist din România după decembrie 1989 și a fost înlocuit cu un regim de control kazaro-sionist aproape total! Un regim care protejează în continuare strategiile anti-românești, din care face parte și ocultarea Jurnalului rămas de la Wilhelm Filderman. Gest de colaborare ticăloasă al statului Israel la eșafodajul de minciuni urzit în jurul numelui mareșalului Ion Antonescu.

 

Nota bene. Apendice la cazierul penal al unui stat banditesc lipsit de onoare – statul Israel:

Ion Antonescu a fost conștient că la sfârșitul războiului va da socoteală cu privire la regimul de care au avut parte evreii sub guvernarea sa. Drept care a adunat din vreme o serie de documente care dovedeau protecția acordată de Ion Antonescu evreilor, inclusiv în Transnistria. Ion Antonescu nu a mai apucat să pună în valoare această arhivă. La intrarea rușilor în România aceștia au capturat documentele privitoare la evrei și nu le-au dat niciodată publicității, circulației specialiștilor. După 1990, emisarii statului Israel s-au prezentat la autoritățile ruse și au negociat cumpărarea arhivei Ion Antonescu. Nu se știe dacă rușii au păstrat o copie a documentelor respective. Documente de mare importanță pentru istoria românilor. Gestul Israelului de a ascunde adevărul pentru a putea pune în circulație minciunile ordinare privind regimul mareșalului Ion Antonescu este greu de apreciat între oameni de onoare. Resimte cineva dintre evrei rușinea pentru această manieră de a concepe relațiile între popoare, între state?!