luni, 30 noiembrie 2015

VESTI CU DAR de la fratii mei ROMANI


Domnule Ben,
Vă trimit acest mesaj de suflet, ca unui mare iubitor de sat şi de oamenii săi.
Cu bine,


I. I. BENCEI




Stimate domnule redactor-şef, Vasile Barbu,

Onorată redacţie a publicaţiei de cultură "TIBISCUS", cu sediul în frumoasa localitate Uzdin din Banatul Sârbesc (pe pământ românesc), de fiecare dată când primesc gazeta mă cuprinde un fior de nostalgie după satul de altădată, cu oamenii (paorii) săi minunaţi, curaţi la suflet şi la trup, înţelepţi, harnici, talentaţi, săritori la bine, iubitori ai tradiţiilor străbune, purtători cu mândrie ai "portului naţional" (nu popular!), patrioţi raţionali cu dragoste şi respect faţă de ţară şi neam, faţă de simbolurile naţionale.
Frumuseţea satului de altădată s-a dus definitiv; avem datoria să păstrăm măcar satul şi oamenii.
Orice om chibzuit îşi dă seama că-în secolul XXI - nu se mai poate face agricultură cu plugul tras de boi sau de cai, dar ne doare sufletul că foştii paori, deveniţi mai apoi "colectivişti" (goscolnici!) sau navetişti, au ajuns să devină pur şi simplu "locuitori ai satelor". Şi aceştia din ce în ce mai puţini. Casele goale (multe mari şi frumoase), ca şi terenurile aferente, în special grădinile, porţile veşnic zăvorâte, cenuşiul care s-a abătut asupra satelor mai mici, lipsa de comunicare şi de minimum confort (drumuri,reţele de apă şi canalizare,chiar şi electricitate), îi îndepărtează pe locuitorii actuali sau potenţiali cumpărători de imobile şi teren. Desigur că sunt şi excepţii, ca în cazul unor fermieri care cumpără pământul pentru câştiguri tot mai mari, dar satul, în sine, este fără viaţă, lipsit de perspectiva unei reveniri miraculoase.
Nimeni nu-şi doreşte să-i mai vadă pe ţărani trudind de dimineaţa până noaptea, la munci grele, cu unelte depăşite, randament minim, etc., dar ne este dor de ei să-i vedem în casele lor, cu o gospodărie prosperă, cu familia din care să rămână urmaşii la "poşiumb"...
Iată de ce, ca un mare iubitor de sat şi de paori, trăiesc momente pline de admiraţie, dar şi emoţionale, când citesc anumite materiale publicate şi - mai ales - când privesc pozele (molă-raili) dân băbăluc, dă la "uspeţă", "conţărturi" sau alte evenimente. Îndată privesc la vitrina din sufragerie unde tronează, la loc de cinste, un "cineri" pictat de doamna păoriţă Ileana Oalge, uzdâneanţă stabilită la Zrenjanin. Nu pot să închei decât cu o strofă de inimă:

Satule izvor dă viaţă,
Adurmit supt clar dă lună,
Până mâne gimineaţă
Ce las sângur. Noapce bună!

IONEL IACOB-BENCEI
(fişior dă paore)



P.S.
O EPIGRAMĂ PE LUNĂ
INVITAŢILOR LA AGAPA "BENCEI-75"
(18.12.2015)

Dragii mei contemporani,
Ce-aţi venit de astă-dată,
Peste dou'ş'cinci de ani
"O s-o facem şi mai lată."

I.I.BENCEI



Domnule Ben,
Vă trimit o poezie gândită în "grai bănăţean", căreia i-am făcut şi această variantă literară, întrucât nu toţi ascultătorii cunosc dialectul bănăţean. Este inspirată din durerea atâtor părinţi care se mistuie de dorul copiilor, indiferenţi sau plecaţi... Recitarea ei merge pe un "fundal" de doină zisă la "torogoată", ca-n Banat. Eventual, "Doina lu' Luca" (Novac), alias: "Balada Goznei".
Cu urări de bine,
I. I. BENCEI
                           

ULTIMA SCRISOARE

Într-un sat, uitat de lume
Şi de bunul Dumnezeu,
Plânge-o mamă, fără nume,
Plânge pe feciorul său.
N-a murit răpus de boală
Sau de mâna nu ştiu cui,
Dar nu are bani de-o „coală”,
Ca să-i scrie mamei lui.
De ce sunt copiii, oare,
Nemiloşi la suferinţi...,
Nu au suflet, nu îi doare
Nici de bunii lor părinţi?
Şi văzând bătrâna mamă
Că scrisoare n-a primit,
„A pus degetul pe rană”
Şi-a scris fiului iubit:
„Eu te-am legănat în poală,
Ai ajuns printre străini
De-am rămas cu casa goală
Şi cerşesc pe la vecini;
Dragul mamei, n-am de-acuma
Porcul gras să ţi-l mai dau,
Că ne sărăceşte „ciuma”
De nici pensia n-o iau.
Doamne,cum trecură anii...
Parcă ieri eraţi copii;
Vino-acasă, dragu' mamii,
Până ai la cin'să vii!
Vino să-ţi mai vezi „odaia”,
La oraş nu te ascunde;
O s-apuci tu vremea aia
C-ai veni şi nu ai unde...
Frică mi-e că vine iarna,
Nu am lemne pentru foc
Şi-o să mă găsească „goarna”
Îngheţată în cojoc.”
...De ce sunt copiii, oare,
Nemiloşi la suferinţi...,
Nu le pasă, nu îi doare
Nici de bunii lor părinţi?
I-a răspuns în graba mare:
„Mamă, nu-mi ajunge banul
Şi de-aceea-ţi cer iertare,
Poate fi că vin la anul...”
De la biata mamă, care
Ne-a iertat îndeajuns,
Pentru ultima scrisoare
Nu a mai primit răspuns;
Dar poştaşul, om de treabă,
Totuşi, i-a adus o veste,
Că a scris pe plic, în grabă:
„Adresantul nu mai este...”

I.I.Bencei




PS.
1. Este vorba de „ciuma” politică, cea care taie salarii, pensii, ajutoare, îndemnizaţii, etc
2. Am încredinţat textul (prescurtat) unui interpret de romanţe. Poate..., poate...




Ardeiul iute, cea mai bună plantă în primul ajutor



Opreste sangerarea, oricat de puternica ar fi, in doar 10 secunde! In plus, opreste atacul de cord!

Ardeiul rosu a fost utilizat continuu, de peste 9.000 de ani, de amerindieni, ca aliment si medicament deopotriva.




Iuteala din gustul sau este datorat prezentei capsaicinei, ingredientul cel mai activ din ardeiul iute. In mod surprinzator, "iuteala" nu reprezinta un gust, ci mai degraba o senzatie. Nu exista papilele gustative asociate cu aceasta capsaicina.
Ardeiul rosu este planta care ar trebui sa nu lipseasca din cabinetul niciunui medic de familie si nici din trusa medicului urgentist. Si asta pentru ca ardeiul rosu opreste extrem de rapid sangerarile severe in doar cateva secunde.
In afara de asta, planta are multe alte beneficii de sanatate exceptionale, precum oprirea unui atac de cord in doar cateva minute de la ingestie.




Iata ce declara de exemplu un medic american: "In 35 de ani de practica, nu am pierdut niciodata un pacient cu atac de cord, in vizitele de la domiciliu, iar motivul este acesta: atat timp cat inca mai respira, le recomand pacientilor sa toarne o lingura de ardei rosu pisat intr-o cana de apa fierbinte".
Cum se utilizeaza ardeiul rosu pentru ranile externe? In mod normal, pana cand veti numara la zece, sangerarile abundente ar trebui sa se opreasca complet dupa administrarea de ardei rosu.
Praful de ardei iute se aplica din belsug si direct pentru a reducere sangerarea sau rana. Aplicand astfel, sangerarea trebuie sa se opreasca in termen de 10-15 de secunde.
Ardeiul iute poate fi folosit pentru taieturi mici si zgarieturi.
Daca avem de-a face cu o rana mare care sangereaza abundent, sunati la Salvare, dar, in acelasi timp, puneti o multime de praf de ardei iute.




De ce opreste sangerearea? Pentru ca ardeiul iute contine un puternic stiptic (o substanta capabila sa opreasca sangerare atunci cand se aplica pe o rana.) Ea face acest lucru prin egalizarea rapida a tensiunii arteriale si declansarea coagularii sangelui. Nu numai ca sangerarea se opreste rapid, dar ea si dezinfecteaza in acelasi timp, asa ca nu trebuie sa va faceti griji cu privire la infectie.
Surprinzator, multi oameni spun ca praful de ardei iute rosu nu ustura atunci cand este aplicat direct pe o rana deschisa!
Iata ce spune Dr. Richard Schulze




cu privire la acest subiect: "Nu exista nicio planta care opreste sangerarea mai repede decat ardeiul iute rosu, chiar si pentru hemoragia interna. El nu numai ca opreste sangerarea, dar si curata, dezinfecteaza, si chiar etanseaza rana. In plus, el nu arde. Pe rani proaspete deschise, nu se simte nimic.

Cantitatea mare de vitamina A si vitamina C din ardeiul iute rosu curata si dezinfecteaza".



1 din 21 în Rashtrapati Bhavan

duminică, 29 noiembrie 2015

de George Anca




To
Honorable Sri Pranab Mukherjee
President of India

Subject: Permission of translation into Romanian of the book Thoughts and Reflections, adding chapters from Selected Speaches, I, II.

Through Indian Council of Cultural Relations

Honorable President of India

This is to ask permission as Romanian delegate to World Indology Conference, 21-23 November 2015, Delhi, writer and translator, to translate into Romanian language your book Thoughts and Reflections, adding, in context of the above Conference, chapters from your Selected Speeches.Here is the tentative content:

Thoughts and Reflections

Selected Speeches

I
Looking within to move forward
Marching towards vibrant and dynamic India – Beyond the mandate
Constitution and governance
The right to information
In recognition of valour
Gurudev – humanitarian, visionary and literary figure par excellence
Remebering Swami Vivekananda on his 150th birth anniversary
Jawaharlal Nehru and the making of the modern India

II
Sri Aurobindo and International Centre of Education
Towards an ecologically sustainable society
National Mission on Libraries – A significant step towards a knowledge society
Education as a transformative factor
Parliament and policy making
Creating an inclusive ecosystem for innovations
Ayurveda – the oldest surviving system of medicine
Public lecture at Uppsala University on the topic – Tagore and Gandhi: do they have
contemporary relevance for global peace?

With most respectful homage,

Dr. George Anca
President, Romanian-Indian Association, Bucharest
George Anca

Foto:




George Anca cu Președintele Indiei


1 DIN 21 ÎN RASHTRAPATI BHAVAN
la World Indology Conference

18.11.2015,
Otopeni, 4.05 a.m., apoi Berlin, Abu Dhabi, Delhi. Dar de unde mai puține destinații. Roma Berlin chek-in nedestin. Nu-mi îngheța genunchiule când ne-om muia în Gange. Aventură creștin-siriacă. Mai cine din Siria?Rece nemțesc răpuse orhidee, dreptatea supărării desărez marionete, urnit chininei arlechin. Curajuri indescifrabile o oră petromax. În grădina îngrădirii jnana gnosis coborâm. Trecui poliție security. Yoga air ochi de închis. Tu ce-i avea de citit, viciul e incursivitatea, o literatură la loc. Amprentări secrete cu timpul în proțap. Zborul desfundă urechile, niciun spațiu folosit de ochi. Bengaluru Ethihad.

20.11.2015
În Rashtrapati Bhavan, în camera Brahmaputra, tablouri, telefon, calculator, televizor, papuci. Vorbii cu Plata. Citii Statesman. Nu pot dormi de visul indologic al lui Pranab. Sunday 22nd Nov. 2015 at Dinner in your Honour, 7.30. Sogit Benjamin. Nu se deschid geamurile. Conferință recepții pelerinaj sudhanidhi ratarea studenților. Plec la recepție să schimb colivia. Cred că mi-au înregistrat dubla conversație cu Nansi. La o sută, Tola nu-și mai aducea aminte de mine, nici de Sergiu. Cu diplomatul gaucho și tânăra-i octogenară veniseră și fetele lor la un hotel pe lângă. O pocnitură ca de Diwali. Pe culoare aer de zarcă. Instantul bru cu ceaiul tulsi, busoiciți la majores în uischiuri.

21-23 11. 2015
Brahmaputra trezit la 5, neștiind unde, ba da, RB, după Majores, Streitencorn cu fi-sa și ginerele Racanello, arhitect. Marietta paradită, chilianul după Eliade, sanscrită la Ibsen. Felix Toposki The East, 1948. Că e conferință politică. N-are habar de India, vag din cărți. Stau iar ca-n avion. Fiecare cu închisoarea lui, același nume de sanscrită. Eticheta eminenți. Sagiayana. I am a Romanian writer filling like an Indian. A încuviințat. Jucăm în piesa indologia președintelui rashtrapati. Față blajină sticloasă-n privire. Am mestecat pan. Tripathi, in our country, any act is acted as a illusion of reality. Edwin Lutyens. Mongoli moguli persianizați. Patru adevăruri și dharma. Se va incinera per tradiție. Ravana Varana. Arheologie de centru cosmic. Satya valedictory Rajasekar vote of thanks. Strietencorn se oferi să susțină cursurile românești. Aryan story. Scrisoarea principală dată. Nu mă mai uit în urmă. Sutra frumoasă. Cam facere de râs.

24-11-2015.
La 6.30 breakfest, la 7.30 avion Dehradun-Haridwar-Rishikesh. Indieni acasă în sanscrită, neindieni cabotini forțamente. MaGanga MeKong. Buddha-Shiva. Teravada nu se înțelege cu mahayana. Buddhiștii predică pacea și în război. Prastara piatră în sanscrită, nu și piatra din unghi. Din pietre aruncate podul spre Ravana. N-a bântuit nimic, doar un câine lătra azi-noapte în vreo curte a bhavan-ului rashtraptian. Interviu pe New Chanel DD Lok Sabha pe sanscrită macabră to die for sanskrit sub comuniști și bengalezi. Jos e Jamuna. K. K. Paul governor of Uttarakhand. Din Rishikesh back în Haridwar. Paramatha. Pandit Jagannath Benares Ganga Lahari. Aarti. Govinde Govinde. Rama-Krishna. Om-Shalom. Lumini stinse clopote copii în brațe foc gras Cidanand. Am ezitat, swami, în fața ghirlandelor de foc, 60 de tineri în România muriră de foc la concert, ajută-i cu agni. Că Obama îl crede mare om pe Cidanand intimează public ambasadorul american în India. Dev Sanscriti University. Gayatri. Nemțoaica - iar uită România - sunt prea bun. Prietenii-mi rămăseseră-n Bhavan, dar pomeniți.

25-27. 11. 2015. Badrinath după Gange incendiat. Ce-a mai tras de mine Cidanand să mă duc să-mi dau foc colectiv – mi-au încălzit mâna forțe politice militare religioase eliadesc americănește la Rishikesh pe partea cealaltă. Luceafăr cer adânc în Haridwar cu munți din Gange zornăiți, a voce de vestală peste tufișuri, pe laudă oriunde gurii iernatori ca swami orice zi numai în poza doxă puja netremurată, ba luînd foc de Gange pe un comerț Golden Tulipe, hotelul cu poliția înainte. Hari heritage Geeta Bhavan Shanti Kunj 1917 human compassion Pandit Sriram Sharma Acharya Gayatri Hymalaia Temple meditație rotundă vârfuită Jamdagni Bhavan Lordess Gayatri Temple vâjul părului Sarvesh Vara Nand ji Vi-ci kumba mela unique unity trinity meditation. Per Gynt și indienii de noi, norvegul era neamț, din Frankfurt are avion direct la Delhi. Cu toată lumea mă înțelesei minus UGC dar mai vedem. Cameră pe jos, chinezul întreba pe ceh, e a mea, uite chiar ultima poză până la finirea memoriei o făcuse chiar el eu muindu-mi mâna în Gange. Vipralamha. Aarti. Ashram. Șapcă japcă treacă zacă meargă marga. Te uită în palatul președintelui cu Vacev. Ce-o fi zicând Satya. Timpul meu nu există. M-am simțit tânăr în India. În vitrină farfurie town hall Rîmnicu-Vâlcea. Cărțile Luminiței Cioabă. Bartrihari și Vitgenstein. Political thought in Sanskrit Kavya. Satya Vrat, Discovery of Sanskrit treasures, Vash Publication 2006, 7 volume, I Grammar and Linguistics II Epics and Puranas III Classical Sanskrit Literature IV Modern Sanskrit Literature V Philosophy and Religion VI South-East Asian Studies VII Society and Culture. Human values: Satya, Dharma, Dana, Acara sau Sadakara, Karun, Propukara, Titikșa (kșama), Udyoga, Udyama, Santoșa, Sanca, Sila, Dhairya, Cittajuddhi, Andarya (Liberality). Tamara Ditrich indolog Austria. Satya Vrat omonim Jaipur, Panoramic of Sanskrit Literature. Origin of Elephant Rider. Citeam biblia Satya, apăru Esha introdusă de chowkidar, prezentabilă, cu două ex. Tagore, cercei, inel. Andre, cancelar la două universități. Chaos Theory by Anuval Pal, Picador India, 2012. „What is this quintessence of dust?” (Hamlet). Peshavar. Samskritsudhanidi. Trece timpul indienește. Mirosul budelor conspicuos. God universal phenomenon. God and human right. Născut în Punjab, Lahore. Poet shakti. Miracol indian. Chairman of Indian Sanskrit Council. Ashok Pradan începe cu mine, că eram chief guest. Cultul lui Satya. Esha a sunat că și-a uitat ștergarul, că trimite șoferul, i l-am dat lui Vinod. Mă simțisem hindu anii aici, rămânând creștin, am comparat pe Rama cu Hristos nu o dată. A cucerit România ca Alexandru India, pe care a pierdut-o, Satya nu. Românii popor mic, indienii ăl mai mare. Râma apei în deșertul mării. L-am făcut fratele meu, mă întrebase câți ani aveam, el 85. How to Get Away with Murder. Casele Romei roșii. Ulisse, Griffa. Iau jerseul lui Vinod. Ceață albă ca cetatea. Cantine di Ermes. Nu pierdeam mobilul în Indira Gandhi, acum vorbeam cobelile, așa fără anunțuri ne-om fi învățând minte. Scheletul de rechin avio să nu zică vinul roșu că nu l-am băut.


D-Sale Domnului
Radau Boroianu

Președinte
Institutul Cultural Român

Stimate Domnule Președinte,

Mulțumind ICR pentru finanțarea biletelor de avion pentru participarea mea la World Indology Conference 21-23 Noiembrie, Delhi, permiteți-mi să vă fac cunoscute următoarele:

Conferința s-a desfășurat în Rashtrapati Bhavan (Palatul Prezidențial, unde au fost găzduiți și delegații), în cerc restrâns – 21 delegați stăini și 8 din India – fiind deschisă de președintele Indiei, Pranab Mukherjee.
A fost acordat, ca prim indologist al lumii, un premiu de 20 000 dolari USA, profesorului german Heinrich Freiherr Von Stietencron (coleg cu Mircea Eliade în universități americane). Potrivit unei intimări academice însăși conferința s-ar fi organizat în această ocazie. Subscrisul, am susținut o comunicare de 20 minute despre Drama sanscrită și intervenții. Am ținut și un discurs, ca oaspete de onoare, la sărbătorirea marelui sanscritolog Satya Vrat Shastri, în aula Bharati Vidya Bhavan.
La dinner-ul din ultima zi, au fost invitați și ambasadorii din țările reprezentate. Însărcinatul român cu afaceri, dl Radu Octavian Dobre, mi-a relatat că forul financiar University Grants Commision vrea să întrerupă cursurile de limba română. Am adresat o scrisoare președintului Indiei, prin secretara sa, participantă la Conferință, să intervină pentru continuarea cursurilor românești. Am argumentat că aceasta este o cale de creștere a indologiei în cele două țări. Că pentru mine, ca prim visiting profesor de studii romanești la Universitatea Delhi, între 1977-1984, și 2002-2003, aceasta ar fi o tragedie și, precum știm, drama sanscrită nu îngăduie tragedia.
Președintele Indian Council of Cultural Relations (ICCR), C. Rajasekhar, și vicepreședinta Namrata Kumar, le-am comunicat că am ajuns la Conferință cu sprijinul instituției surori românești, ICR, au dat de înțeles că sunt interesați să colaboreze cu ICR. Am început interviurile date la televiziunea națională, Doordarshan, și la New Channel TV (Lok Sabha), cu sprijinul ICR (vizionabile pe You Tube).
Efect al participării la această conferință, am, ca prime proiecte: traducerea cărții Thoughts and Reflection (adăugând capitole din discursuri contextuale) de Pratab Mukherjee, președintele Indiei (urmează să primesc permisiunea prin ICCR); Traducerea cărții Human Values de Satya Vrat Shastri (valori sanscrite); Finalizarea memorialului meu indian. Aș fi fericit ca ICR să fie interesat în ele.

Cu toată recunoștința,
Dr. George Anca
Președinte, Asociația Culturală Româno-Indiană
29 noiembrie 2015




duminică, 29 noiembrie 2015

Un poet ce-mparte versuri “tot așa cum bunul Dumnezeu/ își împarte dragostea lui mare”, Ioan Vasiu – Livada cu metafore- Editura Inspirescu- Satu Mare 2015




Când am deschis plicul, privirile mi-au fost invadate de florile roz de pe copertă! Am închis ochii si mi-am imaginat un copac cu flori aflat undeva, departe, într-un oraș vizitat doar o singură dată cu mulți, prea mulți ani în urmă…Orăștie. Este locul unde, poetul Ioan Vasiu m-a convins că ar exista cu adevărat, “Livada cu metaforie.”
Și dacă acolo, chiar există acea livadă, iar eu deja nu mai am nevoie a mă “molipsi de poezie” deoarece m-am născut asemenea poetului Ioan Vasiu cu această dulce trudă, m-aș duce când primăvara bate la fereastră/ când se sărută cerul/ cu marea înspumată/  și toți îndrăgostiții au inima albastră,/ (ziua poeziei) , și când râde-anotimpu-n fereastrăși muguri-n plopi explodează”( eșarfa albastră), iar /”dragostea nu moare/ și că râmâne-un /geam mereu deschis/”(geam deschis), în  acel oraș să-l revăd. Dar mai bine nu, e prea departe  iar pe-acolo, așa cum ne spune poetul  “/ de iubire nu se știe/ în gară la Orăștie/ două trenuri întârzie!”( în gară la Orăștie).
Poetul acestor minunate mini-poeme ce exprimă multe, în puține cuvinte, este atent la cele ce se petrec în jurul său. El privește, ascultă, simte și apoi transformă totul în trăiri lirice ce oglindesc anotimpurile, frumusețea naturii, trecerea ireversibilă a timpului, magia sntimentelor, “de-o vreme alerg spre casă cu brațele deschise”( provizii)..,ori „singurătatea-i/ iederă pe stâncă/ singurătatea-i ca un testament/”(singurătatea), sau “tristețea nu mă lasă/ tristețea-i o cunună grea/ de spini”/( cunună de spini), declarații de dragoste adresate cititorului “de-aș fi fost/ o pasăre albastră/ primul zbor/ l-aș fi făcut/ prin dragostea/ voastră/”( pasăre albastră).
După ce am citit poemele din cartea Livada cu metafore” a poetului Ion Vasiu ce printr-o alchimie divină transformă cuvintele uzuale în metafore fermecătoare, l-am asemănat cu o albină ce transformă în miere parfumul și seva din oricare floare. Florile primăverii (căci această carte este scrisă fără dor și poate primăvara), copacii înfloriți bogat se scutură odată cu neliniștile și întrebările poetului ce-și urmează drumul  spre altă primăvară, spre alta și alta, până la cea din urmă.
Ioan Vasiu, e însoțit pretutindeni de o muză jucăușă. Și ce poate să facă un poet decât...să scrie poezii, să le dăruiască deoarece „poezia bani nu-mi cere”(jurământ) . A dărui poeziile tale unor oamenii necunoscuți dar care sigur se vor bucura, e o dovadă de mare dragoste! Scriu poezii/ cu lacrimi dulci de rouă/ scriu poezii/ pe frunze de castani/ scriu poezii/ pe-un colț de lună nouă/ scriu poezii/ fără să pretind bani(lacrimi de rouă).
Cine nu a scris niciodată  poezie, cine nu și-a găsit refugiul, ori nu și-a stins bucuriile și neliniștile în ea, nu va înțelege niciodată cum poți să fii bolnav de poezie ori sa te ascunzi de moarte căutând metafore“m-ascund de moarte în păduri cărunte/ m-ascund de moarte și tu nu mă crezi” („ m-ascund de moarte”). Cu toate acestea poetului nu-i este teamă de ceasul final are însă alte temeri: nu mă tem că moartea-i prea aproape/ dar mi-e frică uneori de mine/”( paradox).
Poezia lui Ioan Vasiu este desfătare, bucurie transmițătoare a acelei stări de bine, iar neliniștile ce apar uneori sunt estompate de   darurile oferite de muză. El își exprimă în versuri bucuria de a trăi împărțind cu noi cititorii pacea pe care i-o dă o viață împlinită. Aceste mini poeme ar putea fi transformate de pensula unui artist priceput în imagini.
Mulțumesc poetului Ioan Vasiu pentru cupa plină de nectarul cuvintelor ce-au vibrat în sufletul meu ca o primăvară poetică din care m-am înfruptat în plină iarnă moldavă.
Am scris cu drag și stângăcie despre o carte, ca un diamnat de multe carate.

Dorina Stoica




Mercenarii apocalipsei românești

Gheorghe Constantin Nistoroiu




„Conducătorii de astăzi ai ţării vor fi condamnaţi la ŞTERGEREA din ISTORIE...
Nu se poate să se scoată legi noaptea împotriva propriului popor.
Nu se poate să se condamne intelectualitatea românească, [cei] care au pătimit atât de mult... Nu putem să repetăm istoria pentru nişte epigoni...”
(P. S. Ambrozie-Episcopul Giurgiului)

<<Este, cumva, Legea 217/2015 o lege marţială?>>
(Marius Oprea)

Există pe pământ, în fiecare naţie, prezenţa unor oameni care nu ia sfârşit.
Dincolo de epocile şi generaţiile în care au vieţuit, ei continuă să trăiască.
Prezenţa lor se simte la fel de vie, graţie strălucirii demnităţii care i-a caracterizat. Când păşeşc în lumea transcendentă a luminii, împlinind finalitatea vieţii pământeşti, chipul lor luminos se reflectă în sufletele noastre călăuzindu-ne cu aura harului şi iubirii lor.

Mamele (părinţii), Eroii, Geniile, Mărturisitorii, Martirii şi Sfinţii sunt astfel de prezenţe minunate lăsate de Dumnezeu să ne traseze calea creştină, de onoare spre mântuire.
Vocaţia acestor prezenţe este jertfa ca împlinire mistică, mesianică.
Dâra lor de lumină lăsată pe pământ, pătrunde în inimile celor drepţi ca un nou impuls de viaţă în duh, nemuritoare, susurând de o parte şi de alta a conştiinţei noastre, ca efervescenţa unei simpatii entuziaste, depline, ca o simfonie divină, dar şi ca o profundă cutremurare serafică sufletească.

Prezenţa lor presară în noi sentimentul divinului, al omului curat.
Ei fac parte dintr-o Românie Tainică ca Danie, loc şi bunăvoire, cum spunea filosoful culturii creştine Artur Gabriel Silvestri.

Ei declanşează în noi, creştinii trăitori de azi, o emoţie mistică ieşită din comun, cu o profundă rezonanţă spirituală, care tot urcă spre amplitudinea unui fenomen ceresc continuu.
Inimile noastre trăiesc în lumina sufletelor lor prin care respiră celest întreg Neamul nostru nemuritor.
Potrivit exigenţelor mântuirii, Ei, aceste prezenţe au schimbat realitatea românească printr-o înnoire a spiritului, devenind astfel tipare de conduită moral-religioasă puse în slujba Neamului dacoromân în Calea lui spre desăvârşire, spre dumnezeire.
Devenirea lor întru fiinţa cerească a Neamului prin triada mesianică: Individ-Neam-Dumnezeu, conferă tuturor generaţiilor creştine demnitatea  mărturisirii, a martirajului, a sfinţeniei.
Ei ne-au aprins flacăra sufletească într-o angajare mistică, nu cu pretinse argumente sau silogisme rare, ci cu emoţiile profunde ale trăirilor lor tainice întru dimensiunea etosului creştin naţionalist.
Aceste prezenţe divine păşesc în veşnicie, fiindcă: „Veşnicia este continuarea îndreptăţită a vieţii.”(Aleka Ritsou-Maxim, Mărturisitor şi Sfânt. Trad.din lb. geacă de Cristian Spătărelu. Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2015, pp. 15)
Aceste minunate prezenţe sunt chipul divin sau interfaţa dintre Icoana realităţii dacoromâne şi Aura lumii dumnezeieşti.
Aceste prezenţe harice au parcurs Calea lui Hristos netezită de înaintaşi prin Tradiţia patristică, sub lumina Rugului Aprins al sfinţeniei, sub autoritatea demnităţii Voievodale, a Vlădicilor de cuget şi simţire românească, sub vrednica cinstire a Dascălilor, a Poeţilor, a Preoţilor, care n-au neglijat nici o clipă obştea Cetăţii lor, sacre.
Cu puţin înainte de zorii Creştinismului, marele orator roman Cicero, apropiat de Octavian August, îl sfătuieşte să facă din viaţa sa -lege pentru concetăţenii săi, subliniind astfel calităţile alese ale Conducătorului politic, care: „ ...trebuie să nu înceteze niciodată să înveţe şi să se studieze pe sine ( a seipso instituendo contemplandoque), să le inspire celorlalţi dorinţa de a-l imita (ad imitationem sui vocet alios) şi, prin strălucirea (splendore) sufletului şi vieţii sale, să se ofere pe sine ca oglindă (sicut speculum) concetăţenilor săi.” (De republica, II, 42, 69, pp. 46)
Acest îndem l-a propus şi marele nostru dac Seneca, dementului Nero, care a ales însă varianta artistului prin închipuire: În nimeni să nu-ţi cauţi vreun model în afară de tine însuţi. Dând foc Romei la îndemnul cămătarilor iudei, care l-au sfătuit apoi să de-a vina pe creştini, Nero a arestat cca. 60 000 de creştini, i-a dezbrăcat, i-a legat de cruci, noaptea şi le-a dat foc, organizând la lumina focului de pe trupurile lor arzânde întrecerile bezmetice ale curselor cu cai.
Mânia fiind aşadar urâţenia sufletului păcătos schimonoseşte chipul, mai ales al celui pus într-o demnitate pe care n-o merită, dându-i astfel o faţă monstruoasă de bestie ordinară.
Trei secole mai târziu, pe la anul 362, Sfântul Grigore de Nazianz, sublinia rolul eminent de pedagog pe care trebuie să şi-l însuşească o Elită spirituală, definindu-l într-un mod magistral: „ [...] Într-adevăr, mi se pare că a călăuzi omul (anthropon agein), cea mai diversă şi complexă dintre fiinţe, este arta artelor (techne technon) şi ştiinţa ştiinţelor.” (Discours, pp. 110-1119).

Colegul şi prietenul său, tracul capadochian, Sfântul Grigorie de Nyssa arată demnitatea pe care i-a conferit-o Dumnezeu omului, astfel că minunea Creaţiei a avut drept scop făurirea tronului pe care să domnească omul ca un Rege al ei: „[...] [ Dumnezeu a rânduit lucrurile astfel încât omul să fie capabil de putere regală. Acest caracter regal, care, într-adevăr, îl ridică mult deasupra condiţiilor particulare, sufletul îl manifestă în mod spontan prin autonomia şi independenţa sa (adespoton kai autexousion) şi prin faptul că în conduita sa e stăpân pe propria-i voinţă. Cui îi aparţin acestea, dacă nu unui rege?” (La Creation  de l’homme, IV, 136 b-c, pp. 90-91, 94-95)

Adevăratul izvor al pedagogiei şi al al didacticii regale a Omului este Biblia şi în mod expres şi divin Evanghelia lui Hristos.
Prima abdicare monarhică de pe tronul regalităţii instituite de Atotcreatorul o face chiar primul om, Adam, atunci când rupe ascultarea de Dumnezeu, devenind autonom, adică risipit  sieşi.
Aproape toate manualele-îndrumătoare de instruire a Principilor din perioada Evului Mediu (excepţie făcând Principele lui Machiavelli) au ca sursă Sfânta Scriptură, iar ca modele tracii aleşi: regele David (smerenia căpătată ulterior, devenind primul şi cel mai mare poet al lumii din toate timpurile prin Psaltira sa dumnezeiescă, împăratul Solomon, prin înţelepciuna proverbială, nemuritoare, patriarhul suferinţei, dreptul Iov, care a devenit: măsură a jertfei, a iubirii, a creştinătăţii şi regulă a guvernării, întrecut doar de Mântuitorul Hristos-ca Arhetip suprem şi absolut al Iubirii, profetul Zamolxis, prin monoteismul precreştin şi perfecţiunea Legilor belangine, ş.a.

„Cuvintele lui Iov ne arată cum şi-a îndrumat supuşii cu aceeaşi grijă (arte) cu care şi-a condus propria viaţă. Ars regendi subjectos, arta dirijării supuşilor, îşi găseşte în Iov: <<ochii celui orb şi piciorul celui şchiop.>> (Carmen de Timone comite, v. 23-24; citat de Hans Hubert Anton, Furstenspiegel und Herrscherethos in der Karolinger-zeit, Bonn, L. Rohrscheid, 1968, p. 433)

Pasajul din I Regi (8, 11-20) descrie legea privind alegerea regelui, dată de Dumnezeu, la ieşirea din robia egipteană, poporului lui Israel. Este de fapt drumul spre primul Cod regal şi divin din istoria omenirii.
Era o vreme după captivitate când poporul palestinian, seminţie traco-pelasgă era condus de Judecători, dar în mare parte viaţa poporului a uitat de recunoştiinţă pentru Salvator şi s-a intensificat cu violenţe, cu încălcări repetate a legii divine, cu apostazieri de la credinţă, cu împrăştieri de triburi, astfel că sub bătrânul judecător Samuel, poporul a ajuns să ceară rege. Înţeleptul i-a cerut sfat lui Dumnezeu şi a înştiinţat poporul de avertizarea Domnului:
„Şi a zis Domnul către Samuel: Ascultă glasul poporului în toate câte îţi grăieşte; căci nu pe tine te-a lepădat, ci M-au lepădat pe Mine, ca să nu mai domnesc (regnem) Eu peste ei. Cum s-au purtat ei cu Mine din ziua aceea, când i-am scos din Egipt până azi, părăsindu-Mă şi slujind la dumnezei străini, aşa se poartă şi cu tine.” (I Regi 8, 7-8)

Vis-a-vis de acest text se cuvine să facem următoarele precizări:
-          cel care cere rege este poporul;
-          nu Dumnezeu este Cel care li-l alege şi li-l pune;
-          cererea marchează într-un fel uzurparea Teocraţiei, uzurparea identităţii naţionale şi aşezarea în rând cu celelalte popoare politeiste;
-          dorinţa expresă a poporului se traduce ca o mare nerecunoştiinţă şi totodată ca o revoltă de neimaginat împotriva lui Dumnezeu: „ca să nu mai domnesc Eu peste ei.”
-          după ce a avertizat poporul prin gura înţeleptului, asupra drepturilor regelui care va domni peste el, Dumnezeu acceptă:

„Iată care vor fi drepturile regelui care va domni peste voi: pe fiii voştri îi va lua şi-i va pune la carele sale şi va face din ei călăreţii săi şi vor fugi pe lângă carele lui. Va pune din ei căpetenii peste mii, căpetenii peste sute, căpetenii peste cincizeci; să lucreze ţarinile sale, să-i secere  pâinea sa, să-i facă arme de război şi unelte la carele lui. Fetele voastre le va lua, ca să facă mirese, să gătească mâncare şi să coacă pâine. Ţarinile, viile şi grădinile de măslini cele mai bune ale voastre le va lua şi le va da slugilor sale. Din semănăturile voastre şi din viile voastre va lua zeciuială şi va da oamenilor săi şi slugilor sale. Din robii voştri, din roabele voastre, din cei mai buni feciori ai voştri şi din asinii voştri va lua şi-i va întrebuinţa la treburile sale. Din oile voastre va lua a zecea parte şi chiar voi veţi fi robii lui. Veţi suspina atunci sub regele vostru, pe care vi l-aţi ales, şi atunci nu vă va răspunde Domnul.”
Poporul însă nu s-a învoit să asculte pe Samuel, ei au zis: << Nu, lasă să fie rege peste noi, şi vom fi şi noi ca celelalte popoare, ne va judeca regele nostru.>>

Regalitatea are deci ca temei nu voinţa divină, ci o concesie făcută de Dumnezeu poporului nerecunoscător şi neascultător de Pronia dumnezeiască.
Drepturile regelui se regăsesc în orice formă de despotism politic de-a lungul istoriei.
În esenţă nu s-a obţinut un rege, ci un stăpân. Dorinţa devenind mai puternică decât legea a deschis calea constrângerii şi drumul sclaviei
După dispensa acordată poporului de către Dumnezeu, le-a enunţat şi primul Cod istoric îndrumător pentru rege:

„Căci, când se va sui pe scaunul regatului său, trebuie să-şi scrie pentru sine cartea legii acesteia din cartea care se află la preoţii leviţilor. Şi să fie aceasta la el şi el să o citească în toate zilele vieţii sale, ca să înveţe a se teme de Domnul Dumnezeul său şi să se silească a împlini toate cuvintele legii acesteia şi toate hotărârile acestea.” (Deuteronomul 17, 18)

Codul divin având caracter universal trebuie respectat întocmai.    
Textul biblic este o repetare adesea în istoria omenirii şi chiar o prefigurare, o profeţie la istoria dacoromână după uciderea Voievozilor aleşi, (Radu de la Afumaţi, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, Grigore III-Ghica, Tudor Vladimirescu şi cei mai de pe urmă...) şi mai ales după momentul 1989, când trebuia să se revină la dinastia Voievodală a Neamului ales dacoromân.
După detronarea lui Cuza (ales de masoni şi doborât tot de masoni), scenariul se repetă, dar cu altă distribuţie: nu poporul cere rege străin, ci boierii masoni.
După evenimentele fierbinţi şi lovitura de stat din Decembrie 1989, nu poporul cere preşedinte-democrat, ci securitatea trădătoare şi agenturile străine-oculte: „Democrat înseamnă cineva care vrea să înalţe poporul pe umerii săi, nu cineva care vrea să se înalţe el pe umerii poporului.”, spunea Nicolae Iorga.

Zorii Creştinismului, înlocuiesc vechea concepţie hierocratică (î.d.Hr) cu dogma evanghelică, restaurând monarhul după Chipul şi asemănarea Împăratului Dumnezeu-Iisus Hristos, prin formularea unei teologii politice creştine evidente.

Primul Împărat creştin, Constantin cel Mare (306-337) este considerat divin. Iată cum ni-l prezintă episcopul Eusebiu de Cezareea: „Împăratul, mult iubit de Dumnezeu, primeşte [de la Logosul divin] şi prin El chipul supremei regalităţi şi se înveşmântează în acesta şi astfel guvernează şi ţine în mână, asemenea Stăpânului său, cârma tuturor treburilor lumii acesteia [...] Dumnezeu este modelul puterii regale.” (Triakontaerikos, discurs rostit în cinstea lui Constantin cel Mare, în 336, la a 30-a aniversare a urcării sale pe tron, 1-6, III-4-5; trad. şi citat de CL. LEPELLEY, L’Empire romain et le Christianisme, pp. 104-105)

Chipul Pantokratorului pe pământ a mai strălucit şi în alţi Aleşi: Zamolxes, Burebista, Decebal, împăraţii creştini: Theodosie cel Mare (379-395), Iustinian cel Mare (527-565), Heraclius cel Mare (610-641), Ioniţă Caloian Asan (1197-1207), Ludovic cel Sfânt şi mai târziu în Voievozii noştri; Basarab I (1310-1352), Mircea cel Bătrân (1386-1418), Alexandru cel Bun (1400-1432), Ştefan cel Mare (1457-1504), Neagoe Basarab (1512-1521), Mihai Viteazul (1593-1601), poate şi alţii.

Teza Sf. Grigorie de Nazianz despre însuşirile Călăuzitorului este reluată de Fericitul Augustin şi dezvoltată două secole mai târziu (cca 590) de papa Grigorie cel Mare, într-un Îndrumător al Păstorului, respectiv al Conducătorului, în celebra sa lucrare Regula pastorală.
În Songe du vieil pelerin, Philippe de Mezieres (1327-1405), încropeşte la rândul său o veritabilă coregrafie solară privind curtea Conducătorului, a Monarhului, cu: Regina Adevăr şi Doamnele sale de onoare (Pacea, Mila şi Dreptatea). (Cf. D.M. BELL, Etude sur <<Le songe du vieil pelerin, pp. 121)

Modelul Regelui, Ierarhului, Conducătorului a fost trasat de Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, tuturor suveranilor pământului în toate timpurile: rex imago Dei.
Puţini suverani în istorie au urmat prototipul Hristic.
Unii inşi, precum ateii din România, politicienii pu-terii sau mercenarii Apocalipsei Româneşti, ne amintesc de faptul că s-au născut undeva... şi au crescut cumva în lumea sinelui lor, adică a tenebrelor. Ei nu vor dobândi niciodată cunoaşterea luminii, a adevărului, a binelui, a dreptăţii, fiindcă sunt îndrumaţi de propria umbră, de umbra altora şi împiedicaţi de vacarmul malefic.

Chipurile lor pâlpîie apatic pe trupurile gargantuelnice sau pantangruelnice, cu ochi holbaţi, înceţoşaţi, nesinceri, înroşiţi de turbare, în strădania de a ascunde adevărul.
Mercenarii Apocalipsei, politicienii pu-terii, ateii din România trăiesc permanent o continuă nelinişte: îmbrăţişând temerile din Lojele fraţilor din lăuntru cu constrângerile confraţilor din Lojele de afară.
Pâcla urii şi învârtoşarea cugetului lor nu vor permite niciodată pătrunderea zorilor strălucitoare ale vieţii harice.
În pustiul sufletelor lor bate doar crivăţul pierzaniei în nuanţe sterpe cu răbufniri cernite de gri, negru ori sinistru.
Ei şi-au agonisit nişte scrupule bizare pe care le chivernisesc exclusiv prin ignoranţă, prin rea voinţă, prin mânie, refuzând exorcizarea nebuniei lor tiranice care le întunecă identitatea umană.
Tiranul este politicianul care prin privilegiile funcţiei sale îşi substitue îndatoririle faţă de Adevăr, de credinţă, de lege cu efectele violenţei, corupţiei şi demagogiei sale.
Aceşti mercenari îndrumă politica lor, nu doctrinei de partid ori binelui obştesc, care s-ar putea constitui într-o pragmatică artă a guvernării, ci calculelor meschine şi maşinaţiilor baroniene scrupuloase, fardate ca raţiuni de Stat: „Astfel, spune Michel Senellart, arta guvernării apare asociată cu calculul şi maşinaţia, cu practicile complicate şi oculte: arcana imperii, mistere sau secrete de Stat... Se înţelege de la sine că arta de a guverna este identificată cu machiavelismul practicat de către State în secolul al XVII-lea sub denumirea de raţiune de Stat.” ( Michel Senellart, Les arts de gouverner. Du regimen medieval au concept de gouvernement. Editions  du Seuil, mars 1995, pp. 8)

Este adevărat că Statul apare ca o reacţie  şi ca uzurpare a modelului imperial absolutist, răsturnând fundamentele lui doctrinare, dar în loc să-şi asume dimensiunea şi coordonatele creştin-naţionaliste, Statul păstrează metodele absolutiste, devenind monarhie sau republică totalitară cu aceleaşi râvniri hegemonice, expansioniste sau profanarea tezaurului spiritual creştin ortodox.

Este foarte îndreptăţit, aşadar Saint-Just să afirme că: „Toate artele au produs lucruri minunate, numai arta guvernării a produs doar monştri.” (ibid. p. 9)
Mercenarii politici contemporani utilizează exclusiv toate resursele de care dispun prin stratagemele puterii lor lipsite de scrupule.
Sub pretextul <<raţiunii de Stat>>, ei încalcă flagrant legea naturală, bunul simţ şi legea morală divină. La această trudă, desigur pune umărul şi recomandările, precum şi încâlceala studiilor, care transpiră şi ele pas cu pas..., prin ei şi prin tehnocraţii înşişi.
Aşadar, preocuparea de căpetenie a lor este subliniată prin tupeul şi mojicia de a păstra cu orice preţ pute-rea, chiar dacă miroase de la mare distanţă... Despre exercitarea puteri, a guvernării nemai fiind vorba, politica lor îi situează doar la nivelul concurenţei, corupţiei şi patimilor de proprietate (vezi: Năstase-4 case; Johanes-6 case, pardon mai puţin cu 2 deocamdată, ş.a.), patimilor de dominaţie,  patimilor de orgoliu stupid.
Statul în ordinea lui firească, morală, ar trebui să slujească Naţiunii creştine, ocrotind poporul îndrumat de Biserică pe Calea Neamului, pe Calea lui Hristos. Pentru aceasta însă aleşii ar trebui să fie creştini drept măritori, călăuzitori, mărturisitori ai Adevărului şi jertfitori întru Dumnezeu şi Neam, apropiindu-se sau identificându-se cu lunga noastră perioadă de aur, voievodală.

Politicienii democraţi nu sunt interesaţi de modele, de responsabilităţi, de îndatoriri, de popor, de arta şi regula Conducătorului, ci de o anume psihologie care-i face subtili în munca abilităţilor lor strânse în jocul ambiţiilor, antrenându-i într-un conflict interindividual cu cei care i-au ales, dar neîncetând să instituie domnia celui ce-şi este suficient sieşi.

Mistificarea conceptului moral-creştin de guvernare, paralizează Statul în urcuşul său spre devenire naţionalist-creştină, care ar eradica din temelii: fără-de-legea, prostia, mişelia, grotescul, gogomănia, mitocănia, laşitatea, trădarea, perversitatea, fariseismul, imoralitatea, disimularea, manipularea, şarlatania, ciocoismul, mercenarismul, ocultismul, sectarismul, etc.
Conducerea Statului revenit la forma tradiţioanală, voievodală, naţionalistă, precum şi politica guvernamentală trebuie asumată pe dimensiunea spiritualităţii monoteiste, pe măsura jertfei şi vocaţiei mistice a Neamului dacoromân, creştin-ortodox.
Tocmai de aceea, conducerii se impune însuşiri, calităţi şi virtuţi speciale, care să-i confere o demnitate distinctă, aleasă, deosebită. aristocrată. Altfel, vorba lui Aristotel, uzurpăm: formele sănătoase de regim politic (monarhie, aristocraţie, plutocraţie), întronizând formele degenerate (tiranie, oligarhie, democraţie).
În viziunea şi concepţia sa, Politeia lui Aristotel aşează Statul şi guvernarea alături, fără a mai desemna forma de guvernare a Statului, fiindcă oricum ele se înrudesc mai devreme sau mai târziu, nemai ţinând cont de maxima romană, reiterată de Hobbes, în De corpore politico: Salus populi suprema lex, salvarea poporului este legea supremă.
Teoreticianul Bodin, identifică guvernarea ca pe un fel de reglementare poliţienească, care în concordanţă cu uzanţele istorice ce urmează, urcă spre mult râvnita poziţie de poliţie-regulament, nefiind  alceva decât oficialul act de guvernământ, care la noi s-a intensificat mai ales sub forma ei superioară... de represiune de cca. 7 decenii încoace.
Schimbările politice prin gust acru şi rafinament opac conduc bezmetic spre acutele schimbări constituţionale, după modelul Medeei, care sfătuieşte fiicele lui Pelias, să-şi taie tatăl în bucăţi şi să-l pună la foc pentru a-şi recăpăta tinereţea. (Ovidius, Metamorfozele, VII, 3-4)  Cu alte cuvinte, ca la noi: să mutilezi spiritual poporul pentru a-i observa regenerarea biologică, fiind capabil de muncă şi asuprire fizic-spirituală fără limite, la infinit. 

Există o simetrie comună tuturor Statelor, conform căreia politica îşi are aproape aceleaşi principii, dar raţiunea de Stat este specifică fiecărui Stat, existând tendinţa ca Statul şi guvernarea să devină dacă nu identice, cel puţin sinonime, din punctul de vedere al utilizării intensive a ansamblului forţelor de asalt disponibile, trecându-se astfel de la forţa Dreptului la dreptul Forţei, ce se desfăşoară cu o stupoare înspăimântătoare, instalând violenţa în urzeala ţesăturilor lor  microdespotice.
Raţionalismul statal într-o Naţiune creştină nu trebuie să fie contrar misticii ortodoxe a acesteia, ci să se asume ca întrupare a demnităţii spirituale, publice, naţionale.
După mistica sfântului Dionisie Areopagitul, Guibert de Tournai, ilustrează celebrul tratat Eruditio regnum et principium, la 1259, în care orice organizare pământească trebuie să urmeze modelul cerului, de comuniune al Sfintei Treimi: principiul ordinii la toate nivelurile creaţiunii. (Cf. E. Gilson, La Philosophie de saint Bonaventure, Paris, Vrin, 1924, nota 1, p. 199. Noţiunea imago Dei aplicată regelui ţinea clar de similitudinea prin imitaţie; cf. W. Berges, Die Furstenspiegel des hohen und spăten Mittelalters, Leipzig, 1938, MGH, 2; ed. a II-a, Stuttgart, 1952, pp. 303-306)
Ludovic al IX-lea, cel Sfânt (1226-1270) în persoana căruia s-a configurat o uimitoare conjuncţie de majestate regală şi smerenie creştină şi-a manifestat dorinţa de a întemeia o Academie cu misiunea de a constitui o vastă enciclopedie politică, aptă să stea la baza exercitării guvernării, conducerii. În demersul său este ajutat de Abatele Vincent de Beauvais şi lector regal. În monumentala sa lucrare Speculum majus (1256-1259), Abatele cristalizează imaginea principelui printr-o sinteză remarcabilă în De morali principis institutione (1260-1263). (Ipoteza formulată de Berges, op. cit, p.80, sprijinindu-se pe prologul la De morali principis institutione de Vicent de Beauvais, analiza pe care o face la p. 307, Cf. J. L. Goff, <<Portrait du roi ideal>>, pp.72-73. Academia Sfântului Ludovic funcţiona în celebra mănăstire Saint-Jacques, la cererea expresă a marelui maestru al Ordinului dominican Humbert de Romans (1254-1263).
La noi, Academia ne-română din România..., prin aproape toţi baronii ştiinţificişti, supraaglomeraţi de onoruri, salarii şi idemnizaţii au ca manifestare un virulent şi permanent atac la adresa românismului şi creştinismului ortodox dacoromân.

-Ce sunt tehnocraţii? întreabă un cetăţean turmentat de legi.
-Nişte stârpituri academice! răspunde Agamiţă.
-Dar Academia, atunci ce este?
-O paternitate de tehnocraţi! răspunde Dandanache.

Rectitudinea Academiei Române trebuie fundamentată triadic: pe o bază a moralei creştine, pe o dimensiune spirituală a culturii ortodoxe şi pe o profundă demnitate românească, astfel încât la rândul ei, alături de Sinodul Bisericii Ortodoxe Naţionale, asumate aceloraşi caracteristici şi sensuri fundamental-hristice, să poată impune ca principiu însuşi al Elitei politice, al artei guvernării: rectitudinea creştină ca formă de corectitudine morală, mistică, socială, pedagogică şi politică.

Crescând numărul şi incapacitatea celor ce guvernează, crescând conflictul de interese din sânul unei oligarhii, îndulcindu-se setea de privilegii graţie funcţiilor, plus virusul corupţiei tot mai extins, se ajunge la un exces de tiranie, crescând astfel şi pericolul discordiei în sânul comunităţii.

Pe guvernanţii de azi, de orice natură, fie democraţi, republicani, tehnocraţi, baroni, într-un cuvânt: impostori omnipotenţi şi omniprezenţi, nu-i interesează cunoaşterea finalităţii unui sistem politic, de folos naţiei pentru a guverna moral, ci cariera lor şi asigurarea ultraprosperă şi seculară a familiei scoasă şi salvată, din vâltoarea nenorocirilor publice cotidiene.
Salvgardarea unui Stat nu constă într-o multitudine de legi, ci în guvernarea sub aura Adevărului unic ce se reflectă şi sub forma unei dreptăţi sociale şi a binelui obştesc.
Corectarea legilor se face numai în lumina Adevărului dumnezeiesc, de către persoane autentic creştine, (conducător, lider, legislator, executor, consilier, etc.), astfel încât arta guvernării să fascineze deplin ca un exemplu de dreptate morală, înlesnindu-se armonia, spiritul şi netezindu-se Calea spre mântuire a poporului creştin.
Elita spiritual-politică identificându-se cu Icoana neamului, crează premizele identificării şi ale comunităţii cu Elita.
În comuniune cu Dumnezeu, cu crezul Bisericii lui Hristos, nu este de loc cu neputinţă a se ajunge la o astfel de guvernare care să imite Cerul, aşa cum a fost domnia Marelui Constantin şi a altora.
Arta politică jucată ca un teatru seminar creştin, cum îşi dorea marele gânditor creştin Petre Ţuţea, poate avea o înrâurire pedagogic-ortodoxă esenţială în formarea ethos-ului naţional.
Politicianul de azi, care se crede uneori şi român şi creştin nu poate substitui la nesfârşit chipul divin, hristic, cu masca lui Machiavelli, care subordonează morala, bunul simţ, cu necesitatea, fariseismul, justificând guvernarea ca normă a acţiunii politice prin minciună, prefăcătorie, viclenie, ură, corupţie: „să fii vulpe pentru ca să recunoşti cursele care ţi se întind şi să fii leu ca să-i sperii pe lupi.” (Machiavelli, Il Principe e Discorsi. Milano, Feltrinelli, 1984, cap. 15, p. 90)

La fel se situa şi optica lui Jean Calvin, care confunda represiunea statală de tip poliţienesc (cel creat de el...) cu: „prima treaptă a unui sistem politic creştin.” (M. Walzer, Le Revolution des saints. Paris, Belin, col.„ Literature et politique, 1987, p. 63, Cf. Theodore de Beze:<<Adevăratul scop al poliţiilor bine instruite nu e liniştea în viaţa aceasta [...], ci slava lui Dumnezeu, spre care trebuie să tindă chiar întreaga viaţă prezentă.”) (ibid. p. 108)

În toate naţiile pământului sunt mercenari ai Apocalipsei, ateii-slujitori ai Statului-ateu, dar cu preponderenţă cei mai îndârjiţi în rău, în ură, în distrugerea armoniei creştine, în profanarea crezul naţionalist, în declanşarea conflictului duşmănos şi deschis dintre Naţiunea-creştină şi Statul-ateu sunt ateii-creştini, slujbaşii ateilor-necreştini din Naţiunile creştin-ortodoxe.
În aproape toate naţiile pământului au existat câte un Nero sângeros, câte un Iorod ucigaş, câte un Iuda trădător şi vânzător de Hristos.

Paradoxal, oamenii politici ai statelor respective (în afară de statul român modern şi contemporan) au minimalizat însuşirile nefaste ale personalităţilor lor negative, au căutat să nu pună în evidenţă faptele lor cele rele, crude, reprobabile, ucigaşe, antinaţionale, anticreştine, antiumane, pe când la noi s-a întâmplat exact invers: interlopi cu nume de politicieni, politicieni cu nume de interlopi, (după Dr. Mircea Mihordea), aşadar politicieni în majoritate covârşitoare obedienţi ai Ocultei Ecumeniste interne şi internaţionale, cu girul şi binecuvântarea Ierarhilor Bisericii Ortodoxe, cu acordul tacit al marilor ofiţeri ai Armatei Române, cu indiferenţa altor Lideri religioşi-confesionali sau a oamenilor de cultură, cu pasivitatea Dascălilor şi cu muţenia quasigenerală a poporului, au pornit prigoana tocmai împotriva celor mai Aleşi şi mai Bravi Fii ai Neamului Dacoromân: Eroi, Dascăli, Clerici, Genii, Martiri, Mărturisitori, Cuvioşi şi Sfinţi.

Mercenarii Apocalipsei, politicienii pu-terii uită că toate persecuţiile pornite împotriva celor drepţi sfarmă temelia urii pe care se sprijină ei, călăii, declanşând efectul invers, de bumerang, cel al solidarizării poporului cu cei ce sunt prigoniţi. Încrederea poporului creşte aşadar proporţional cu truda autorităţilor politice de a-i reprima pe cei Chemaţi şi Aleşi spre a fi Elita Spirituală Naţionalist-Creştină, Călăuzitoare spre mântuire a Neamului nemuritor Dacoromân.

Preocuparea lor machiavelică este aceea de a se menţine cât mai puternici în funcţie de forţa ca amploare a manipulării poporului şi de valeităţile lor de cucerire, de concurenţă, de corupţie, de patimi.
Scopul permanent urmărit de ei nu este unul doctrinar al unei teleologii guvernamentale, ci cel practic, tautologic al puterii.
Discipoli ai lui Machiavelli, care a substiruit prin doctrina sa în ilustrul şi funestul: Il Principe, problema clasică a scopurilor comunităţii cu mijloacele exercitării puterii, ciocoii aleşi, politicienii pu-terii alias mercenarii Apocalipsei, au ciopârţit turma, au sfâşiat familia, au pus tirul pe şcoală, au dinamitat biserica, au împroşcat armata, au dezonorat justiţia, au mocirlit sănătatea poporului şi în loc de călăuză au instaurat o permanentă ameninţare în comunitate stabilind un raport de ostilitate continuu, căci spunea acelaşi părinte al lor Machiavelli: << Uno guverno non e altro che tenere in modo i sudditi che non ti possono o debbano offendere>> („A guverna, înseamnă a-i pune pe supuşii tăi în incapacitatea de aţi face vreun rău.”)( Michel Senellart, Les arts de gouverner. Du regimen medieval au concept de gouvernement. Editions  du Seuil, mars 1995, p.16)

Graţie raporturilor de forţă, graţie transformării politicii într-o tehnică dominantă a guvernării oculte, din lăuntru şi din afară, se atentează permanent la spiritualitatea creştină a Neamului, prin urmaşii odioşilor doctrinari comunişti: pentru că ştim sigur că tancurile au fost însoţite, în România, de: Istvan Foris, Jakob Roitman, Pantelei Bodnarenko, Sandor Magyarosi, Boris Grumberg, Dimitar Colev, Mihail Roller, Dome Adler, Sorin Moscovici, Iordan Dragan Rusev, Lev Oigenstein, Saul Bruckner, Ernest Neulander, Andrei Ianurievici Visinski, Serghei Nikonov, Moise Dulberger, Serghei Kavtaradze... Oare nu spuma politică românească a fost distrusă intenţionat datorită purităţii codului genetic?... Vreau să spun, şi nu parafrazez pe nimeni dar le amintesc nepoţilor citaţi anterior, că străbunii lor AU UCIS, AU UCIS, AU UCIS.” (Dr. Mircea Mihordea-Aerisirea, în Valahia-Dacia Nemuritoare, Nr. 25-Septembrie 2015, p. 16)

Politicienii pu-terii, ateii-statului ateu, mercenarii Apocalipsei Româneşti, domnesc peste un popor lipsit de sensuri, lipsit de scopuri, degenerându-l, turmentându-l, amputându-i demnitatea creştină voievodală, paralizându-i autoritatea tradiţiei ortodox-patristice naţionale şi universale, mistificându-i martirajul, sfinţenia, prin legi-fără-de-legi, precum 217/2015: Din ce noapte a minţii unora se întreabă scriitorul Lazăr Lădariu s-au născut unele prevederi de legi? Cine, de fapt, se află în spatele făcăturii penibile? Ce ascunde această lege, făcută pe genunchi, supervizată de Alexandru Florian, preşedintele Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, pentru neacceptarea acelei fireşti înţelegeri şi receptări corecte, generale? Se ştie că legea aceasta mustind de stupidităţi şi interpretări, a fost năşită şi propusă de trei liberali: Crin Antonescu, cel mai somnoros parlamentar din istoria Senatului, el fiind cu năstruşnica idee, însoţit de George Scutaru şi Andrei Gerea, naşul gugumăniei.” (Valahia-Dacia Nemuritoare, Nr. 25-Septembrie 2015, p. 7)

Legea 217 /2015, solemn proscrisă din Constituţie şi din Carta Drepturilor Omului este un atentat la adresa Libertăţii conştiinţei, apărată şi garantată de art. 29, al. 1-2.

De fapt, LEGEA-FĂRĂ-DE-LEGE 217/2015, LEGIFEREAZĂ GENOCIDUL CONTRA UMANITĂŢII şi în mod expres CONTRA CREŞTINISMULUI şi ROMÂNISMULUI ORTODOX.

Legea-antilege: Antonescu-Johannis legitimează fără-de-legea sentinţelor judecătoreşti programate de dictatura stalinistă.

Faptul că nimeni nu a tras la răspundere nici măcar moral pe părinţii lor biologici sau ideologico-doctrinar privind HOLOCAUSTUL ROŞU care l-au declanşat asupra Naţiunii române, respectiv asupra Bisericii Ortodoxe, fiindcă toţi care au fost ucişi şi-au iertat călăii şi pe cei care au programat GENOCIDUL NAŢIONAL, iar cei care au supravieţuit demni şi dârji, dar în cârje, în spitale, în suferinţe neîntrerupte, în continuă supraveghere, într-o totală izolare şi desconsiderare, ba unii chiar caterisiţi de blândul Sinod, le-au plâns de milă ucigaşilor şi s-au rugat pentru ei la Bunul Dumnezeu pentru că: n-au ştiut ce fac..., când i-au acuzat, i-au condamnat, i-au profanat, i-au torturat, i-au denigrat, i-au omorât, i-au frânt, i-au ciopârţit, i-au mutilat, i-au ars de vii, i-au violat, i-au aruncat în gropi comune, i-au smuls din cărţi, din cultură, i-au dat jos din icoane, din ctitorii, i-au alungat din ţară, de pe pământ şi se căznesc astăzi progeniturile lor prin ordonanţă ori prin lege să-i zvârle chiar şi din Cer...

Astfel că, progeniturile lor de orice natură: bio-psiho-politico-ocultă s-au năpustit cu o ură viscerală, înveninată, diabolică asupra demnităţii spiritului lor mistic-ortodox, asupra sacrificiului jertfelnic fără egal în istoria prigonirilor şi persecuţiilor Bisericii lui Hristos, asupra noastră ca fii creştini, pedagogici, spirituali şi duhovniceşti, asupra generaţiilor viitoare care vor avea tendinţa să se scuture de mişelia, mojicia, laşitatea şi trădarea acestor mercenari ai vânzării, care au transformat arta guvernării într-o conspiraţie a puterii lor.

Am avut o istorie naţională multimilenară a Demnităţii în care Cânejii, Boierii, Voievozii, Domnitorii, nu s-au plecat niciunei seminţii.
Voievozi care au murit pe câmpul de luptă apărând cu viaţa lor ţara.
Vlădici binecuvântaţi de Dumnezeu, care au ctitorit lăcaşuri, şcoli, limba şi cultura spirituală a Neamului.
Poeţi geniali care au cântat Patria în poemele lor de aur şi de suferinţă, fie pe meleaguri de basm, fie la Canal, Aiud, în toate temniţele comuniste.
Scriitori şi Mărturisitori care au brodat cu gândul, cu dorul şi cu jertfa frumuseţea Naţiei şi sacrificiul ei.
Pedagogi şi Dascăli care au format alţi dascăli şi pedagogi iluştri, eroi, genii, artişti, preoţi, conducători, ierarhi de seamă.
Oameni politici de stat care nu s-au înconvoiat, n-au îngenuncheat, n-au trădat, n-au vândut şi n-au cerşit pe la porţi străine, duşmane şi râvnitoare la Moşia noastră.
Mame care şi-a crescut odoarele dragi în dragostea de Dumnezeu şi de Neam, şi care la rându-le multe s-au jertfit pentru Adevăr.
Elevi, Studenţi şi Fecioare care au luptat pe front, în munţi, în câmpii, în codrii, pe zăpezi sau în mlaştini, lăsând fie o mână, fie un picior, fie un ochi, fie un trup, fie o logodnă, fie o conştiinţă arestată în temniţele ateo-totalitare, ca Danie pentru Glia strămoşească.
Monahi şi Monahii care au sfinţit pădurile, peşterile, pustiurile ori lăcaşurile cu conştiinţa, cu credinţa, cu fapta sau cu pana, slova, cazania şi liturghia trăirii lor.
Ostaşi şi Ofiţeri care au făcut din curaj şi onoare stindar libertăţii şi biruinţei dreptăţii naţiei, iar cei mai mulţi sunt Sfinte Moaşte întregului nostru pământ sacru şi binecuvântat de Dumnezeu.
Ţărani care au bătătorit cu dor Vatra Strămoşească  prin cugetul lor curat de înţelepciune, cu dreapta credinţă nezdruncinată, cu omenia proverbială, cu braţul înarmat şi tâmpla de veghe la hotare.
Oameni de cultură, de Ştiinţă şi Academicieni Români care au adus un omagiu ales şi repetat lui Dumnezeu şi Neamului dacoromân prin operele lor nemuritoare...

Dar, azi... azi aproape că ni s-a luat DARUL şi HARUL!

Dacă, România Tainică, nu este a voastră, mercenarilor, ci a lui Dumenezeu, a Neamului şi a NOASTRĂ, a câtorva care am mai rămas ai Ei, atunci de ce vă ridicaţi împotriva a cea ce nu vă aparţine, legiuitori nelegiuiţi?