joi, 2 decembrie 2021

Marian Ilie - Volumul promis

 




Dragi prieteni, stimaţi confraţi,

Este mai bine de o lună decând vă  anunţam că am adunat în volum creaţiile în versuri cu care în primăvară am început sa însoţesc  revistele de literatură şi cultură pe care, sub deviza “dar din dar… literar”, le primeam şi redistribuiam către voi. Ataşez coperta volumului dat la editură, cu menţiunea că am făcut-o şi o fac nu atât din dorinţa de punctare personală, cât mai ales din convingerea că o cultură şi, în speţă, o literatură nu pot evolua fără solidaritate de breaslă şi convergenţă de eforturi. Am în vedere cultura şi literatura în întregul lor, nu ca performanţă în plan individual. Numai o cultură bine articulată în osatura sa asigură accesul valorilor sale la patrimoniul universal. Avem cazuri edificatoare de creatori români intraţi în universalitate din alte spaţii culturale decât cel autohton.

 

Consider că înainte de orice este nevoie de comunicare şi de promvare a valorilor în interiorul sistemului. Aşa cum remarcă Nicolae Georgescu în prefaţa la volum, “apar la noi, astăzi, mai multe reviste literare și culturale decât apăreau în binecuvântatul interbelic”. Eu n-m făcut decât să inventariez o bună parte din aceste reviste (peste 70) şi să vi le prezint într-o manieră care să vă combustioneze interesul. Mărturisesc, n-aş fi perseverat dacă nu aş fi avut un ecou stimulator de la bună parte din destinatari, de  multe ori chiar în maniera similara celei adoptate de mine.  Volumul în sine oferă şi câteva astfel de mărturii.

 

A fost un fel de joc, din care a rezultat o panoramă a presei culturale şi literare din România anului pandemic 2021 - făra pretenţia de a fi cuprins toate revistele (de vreme ce nu mi-au parvenit toate), dar cu satisfacţia de a fi acoperit toate zonele ţării, cu extensie dincolo de hotare, de la revistele de cenaclu la cele de anvergura inter-continentală . Iar ca să nu ne limitam la simplul joc, la sfârşitul volumului am inserat  lista cu casetele tehnice ale revistelor “procesate”, în care cei interesaţi găsesc succinte prezentări ale acestora, inclusiv adresele şi datele de contact, pentru eventuale colaborări.

 

Jocul ce vi l-am propus a fost deci şi unul pragmatic şi este, cred, singular, cel puţin în literatura română. Vă mulţumesc pentru că l-aţi acceptat şi mi-aţi dat posibilitatea să-mi etalez “arsenalul” creator. Creaţiile însoţitoare ale revistelor (din care o ataşez pe cea de încheiere) sunt, aş spune, mai mult decât nişte “poezele”, cum le-am mai numit eu însumi; nu-s peme/poezii, nici pamflete şi nici pastişe. Sunt nişte predoslovii sârguincios versificate la reviste, scrise într-un stil ce aminteşte de Păstorel,  pe care m-am străduit să nu-l imit, făra însă să evit atmosfera junimistă, în care chiar m-am simţit în largul meu.

 

Volumul se află deci la editură urmând să apară înainte de sfârşitul anului, într-un tiraj redus (deh, hârtia şi, vorba lui Nenea Iancu, “renumeraţie după buget mică”!). În caz că sunt doritori de a-l procura contracost, vom suplimenta tirajul, cu speranţa că ne vom putea încadra în 25 lei/exemplar  (inclusiv cheltuielile cu poşta). Am în vedere că unicitatea în sine nu conferă valoare decât cunoscută şi recunoscută. Vă rog aşadar să notificaţi dorinţa de a intra în posesia volumului.

 

Tuturor, cu preţuire,

 

Marian Ilie

 

Pun aicea punct

 

~*~

 

Dacă România-i  eşuată

Jobul meu ce rost ar mai avea?

Trag pe dreapta, frate, şi îndată

Pun de un volum din… poşta mea.

 

Nu va fi o carte oarecare

Sper să nu mă fac de panaramă

Universul presei literare

Va avea de-acum o panoramă

 

V-am expediat zeci de reviste

Salbă de cetăţi spirituale

Ce-au avut tăria să reziste

Şarjelor cu timbrele-mi poştale…

 

Vreau să ştiţi,  n-aş fi perseverat

În această lungă odisee

Să vă iau vâslaşi la lecturat

De nu venea Roşu c-o idee;

 

Mi-a zis dânsul: Fă-le diacritic

Dă-le la Arena literară!

Cum mă ştiţi, un tip cam zgubilitic

M-am şi înhămat la trebuşoară…

 

Ei, şi uite-aşa m-am pus pe treabă

Ca umil ispravnic la redacţii

Mi-am expus talentul pe tarabă -

Ce impact pe piaţa de distracţii!

 

Că au început să curgă, frate

Droaie de reviste, cum vedeţi

De aici şi din străinătate

Că românii se tot nasc poeţi

 

Şi crează-n îndelungi puseuri

Poezie, proză, umor, teatru

Cronici literare şi eseuri

Mai ceva ca după '44...

 

Nea poştaşul care mi le-aduce

Ignorând cine-s destinatarii

Şi-aplicând democraţia ciu-ce

Vine mai mereu cu comentarii

 

L-aş muştrului, dar mă inspiră

De cum îmi întinde recipisa

Vocea lui, ca sunetul de liră

Mă vrăjeşte şi… îmi pică fisa…

 

Uite-aşa se face că-n reprize

Ca la box, tot trimiţând reviste

V-am legat, cu droaia de avize

Robi unei lecturi stahanoviste…

 

Trecu primăvara, trecu vara

Şi constat că încă rezistaţi!

Mai departe mergem bara-bara -

Să nu fac din voi nişte dopaţi

 

Pun aicea punct, cu ‘i’ sub el

‘I’-ul de la numele Ilie

Şi vă-ndemn s-o ţineţi cătinel

Că mai e de tras la pandemie...

 

Cât despre Arena, n-are pagini

Pentru câte-avize am trimis

Aşa că superbele imagini

Să le-adun în carte am decis…

 

Veţi putea să lecturaţi volumul

Ca un soi de recapitulare

Şi-aveţi la sfarşit, cu tot tacâmul

Salba de reviste literare.

 

~*~

16 oct.2021, 13:02






De la RADU GABRIELA - Sa nu renunti niciodata + FLOAREA VIETII

 



Sa nu renunti niciodata

 

“Doamne”, am intrebat. “Poti sa-mi dai un motiv bun ca sa nu renunt?” Raspunsul lui Dumnezeu m-a luat prin surprindere…

“Uita-te in jur”, a spus. Vezi feriga si bambusul?

“Da”, am raspuns.

Cand am plantat semintele de feriga si de bambus, am avut mare grija de ele. Le-am dat lumina, le-am dat apa. Feriga a crescut repede din pamant. Verdele ei stralucitor a acoperit pamantul. Cu toate acestea, din semintele de bambus nu a iesit nimic. Insa nu am abandonat bambusul.

In cel de-al doilea an, feriga a crescut si mai mare, si mai bogata… Din nou, din samanta de bambus nu a iesit nimic. Insa nu am abandonat bambusul, a spus.

In cel de-al treilea an, tot nu iesea nimic din seminta de bambus. Insa nu am abandonat bambusul.

In cel de-a patrulea an, iarasi, din samanta de bambus nu iesea nimic. Dar nu am vrut sa renunt, a spus.

“Apoi, in cel de-al cincilea an, o mladita a iesit din pamant. Comparativ cu feriga, era in mod evident mica si insignifianta… Insa dupa numai 6 luni, bambusul s-a inaltat pana la 30 de metri inaltime.

In toti acesti cinci ani, bambusul si-a dezvoltat radacinile. Radacinile sale au crescut. Aceste radacini l-au facut puternic si i-au oferit lucrurile de care avea nevoie pentru a supravietui. Nu as da niciuneia dintre creatiile mele o provocare careia nu ar putea sa-i faca fata.”

M-a intrebat. “Stiai, copilul meu, ca in tot acest timp in care te-ai luptat, de fapt ti-ai dezvoltat radacini?” “Nu as abandona bambusul. Nu o sa te parasesc nici pe tine niciodata.”

“Nu te compara cu ceilalti”, a adaugat. “Bambusul a avut un scop diferit fata de feriga. Cu toate acestea, ambele alcatuiesc cea mai frumoasa padure”.

“Va veni si timpul tau”, mi-a spus Dumnezeu. “Te vei inalta.”

“Cat de sus o sa ma ridic?”, am intrebat.

“Cat de sus se va inalta bambusul?”, a intrebat la randul sau.

“Atat de sus pe cat poate?”, am intrebat. “Da”, a spus. “Cinsteste-ma inaltandu-te cat de sus poti.”

Am plecat din padure si m-am intors cu aceasta poveste. Sper ca aceste cuvinte te pot ajuta sa vezi ca Dumnezeu nu te va abandona niciodata si nu va renunta niciodata la tine.

Nu ii spune lui Dumnezeu cat de mare este problema, spune-i problemei cat de mare este Dumnezeu.

autor necunoscut

 



 

FLOAREA VIETII ~ ORIGINE, SEMNIFICATIE, BENEFICII

Cuvant inainte

 

FLOAREA VIETII – SIMBOLUL DE UNDE SE IMPLINESC VISELE SI INCEP MINUNILE

Simbolul perfectiunii si al armoniei, Floarea Vietii este o figura etalon a geometriei sacre, a Universului si dragostei neconditionate.  Este cunoscută de multe generații ca fiind forma perfectă care descrie modul cum se constituie materia din vibrațiile energiei universale.  Perfectiunea formei, a proportiilor si armonia Florii Vietii au facut ca acest simbol sa fie numit si “limbajul linistii” sau “limbajul luminii”. Floarea Vietii este considerata sursa a tot ceea ce exista, a tuturor limbajelor, limbajul primordial al Universului, al formei pure si al proportiei.

 

Simbol cu straveche valoarea spirituala ce infatiseaza formele fundamentale ale spatiului si timpului, Floarea Vietii reprezinta expresia vizuala a fortei vietii, a energiei pure, a legaturilor armonioase dintre toate formele de viata, a faptului ca totul este interconectat si creat perfect.

 

FLOAREA VIETII – SIMBOLUL, CONCEPTUL,  CREDINTA, UNIVERSUL

Floarea Vietii este simbolul care m-a invatat, m-a indrumat, m-a asezat sa traiesc in universul infinit al inimii, acolo unde daca vrei poti, daca iti doresti primesti si daca visezi materializezi.

 

Floarea Vietii m-a sprijinit in indeplinirea dorintelor si mi-a aratat ca EU pot materializa, crea, infaptui.

 

M-a invatat sa nu ma abat de la drumul meu si sa cred in mine.

 

Mi-a aratat ca pot asimila si integra perfect totul daca fac ceea ce simt, ceea ce ma indeamna inima.

 

Mi-a dat forta, mi-a dat culoare, aripi, rost si bucurii. Mi-a deschis drumuri minunate din carari nebanuite si mi-a scos in cale oameni magnifici si experiente frumoase. M-A INTELES si m-a facut sa inteleg cat de frumos poti trai in armonie si in ganduri pozitive.

 

Mi-a devenit atat de draga si m-a invatat ca in lumina incape doar LUMINA, BINE, ARMONIE, IUBIRE, ECHILIBRU. Si ca este un simbolul atat de pur in care LUMINA isi depasese suficienta spre INFINIT.

 

Mi-a aratat ca pot schimba lumea in bine atat timp cat eu sunt bine. Cat eu traiesc in armonie, tot ceea ce respira  in jurul meu se echilibreaza in armonie.

 

FLOAREA VIETII ESTE SIMBOLUL CARE M-A INDRUMAT LA VISE MARI SI LA ALEGERI DIN INIMA

Floarea Vietii este simbolul care m-a indrumat sa vibrez in armonie cu tot si totul sa vibreze in armonie cu mine!

 

Am inteles ca nu trebuie sa ma judec, ca totul este exact asa cum trebuie sa fie, ca prezentul este ACUM si cu cat ma bucur de ACUM cu atat viitorul lui ATUNCI CAND va fi mai luminos. Am invatat ca nu trebuie sa ma intreb daca o sa cad atat timp cat am CREDINTA ca o sa zbor.

 

Floarea Vietii mi-a aratat ca acolo unde nu cred, nu vreau, nu pot, de fapt tocmai acolo am puterea de a face minuni.

 

M-a ajutat, m-a impins si mi-a aparut acolo unde ma asteptam mai putin. Mi-a adus mai multe bucurii decat mi-as fi imaginat vreodata.

 

Am invatat ca Floarea Vietii aduce bucurie, armonie si echilibru, fiind suficient sa te lasi in voia ei, in voia unui simbol complet, perfect si complex, cu inteles profund si benefic in arta si trairea tuturor civilizatiilor lumii, din toate timpurile.

 

Floarea Vietii – simbolul meu drag mai presus de cuvant, concept, capodopera – cu care cred, respir,  traiesc cum e sa fii bun, sa vrei, sa faci, sa cauti, sa gasesti, sa integrezi, sa porti, sa te lasi in voia VIETII, ARMONIEI, ECHILIBRULUI, MIRACOLELOR, INIMII, FERICIRII, SUBLIMULUI.

 

Floarea Vietii, Floare de Lumina, Floare de ViataFloarea Vietii, Floare de Lumina, Floare de Viata – Floarea unde Armonia intalneste Sublimul, unde Echilibrul intalneste Absolutul, unde Universul sta incriptat atat de FIRESC.

Este simbolul pe care cand nu l-am cautat m-a gasit si pe care l-am gasit atunci cand a trebuit.  Mi-a bucurat inima cand am plecat special de acasa sa-l gasesc dar si cand a aparut suprinzator acolo unde m-am asteptat mai putin.

 

Fie ca este in arta mesterilor populari, fie ca o gasim in cladiri emblematice si de insemnatate – puncte strategice de crez, in situri arheologice vechi de mii de ani, pe cupole, ornamente, porti, pietre de hotar, rozete, fatade…. Floarea Vietii se contureaza maiestoasa, delicata si de fiecare data  imi incarca sufletul de bucurie cu energia ei magnifica.

 

Floarea Vietii transcende cultura, limbajul,  obiceiul, spatiul, armonios spre suprem.

 

Origini

 

Floarea Vieții este cunoscută de multe generații ca fiind forma perfectă care descrie modul cum se constituie materia din vibrațiile energiei universale.

Floarea Vietii este un șablon de geometrie sacră format din 19 cercuri complete și 36 de arcuri, dispuse simetric sub forma unui hexagon, în care centrul fiecărui cerc este pe circumferința a șase cercuri învecinate de același diametru, încadrate echilibrat într-un alt cerc mai mare. Hexagonul – transpus în Steaua lui David – simbolul analogiei și al armoniei – armonia între cele de sus și cele de jos, între cer și pamant, între divin și lumesc (Steaua lui David – Cele sase colturi corespund celor sase zile ale creatiei. Acestea reprezinta, de asemenea, cele sase atribute ale lui Dumnezeu: dragoste, putere, intelepciune, mila, maiestate si justitie).

 

Privite în plan bidimensional, sferele din care este formată Floarea Vieții arată ca niște cercuri ce se intersectează prin centrul lor, creând o viziune comună în zona lor de suprapunere. Astfel, prin acest simbol sacru străvechi ne este sugerat faptul că totul este interconectat și că poate fi văzut din diferite perspective care contribuie la crearea unei viziuni holistice și holografice asupra universului, asupra existenței. Se consideră și că, de fapt, în Floarea Vieții este transpus tot Universul.

 

De-a lungul întregii istorii întâlnim simbolul Florii Vieții care poartă un înţeles profund şi benefic pentru fiinţa umană. El poate fi găsit în manuscrise şi temple străvechi, în arta tuturor civilizaţiilor lumii, din toate timpurile: Tempul lui Osiris din Abydos – Egipt contine cel mai vechi exemplu al Florii Vieții, alte exemple exista in cultura feniciana, Indiana, asiatica, in estul mijlociu, in arta medieval, în templele Shinto, în Anglia, Franța, Israel sau Egipt, îl regăsim de asemenea în România: încrustat pe porțile stravechi maramureșene, pe vechile pietre de hotar, la Mănăstirile Curtea de Argeș și Cozia, pe troița Mănăstirii Caraiman, pe troița aflată lângă chilia lui Daniil Sihastrul, pe poarta Casei Memoriale Tudor Vladimirescu, la Manastirile din Bucovina, în arta meșterilor de la Horezu sau pictată pe cupola Bisericii Carămidarii de Jos – monument istoric București.

 

Leonardo da Vinci a studiat şi el forma şi proprietăţile matematice ale FLORII VIEŢII, pe care a imortalizat-o în operele sale magnifice.

 

Drunvalo Melchizedek este creatorul seminarului “Floarea Vietii” și este, pe lângă multe altele, cel care a promovat, ridicat și oferit lumii explicații ample despre Floarea Vieții. Putem spune ca Drunvalo Melchizedek a tradus pentru omenire o parte din Universul încriptat atât de magnific în Floarea Vieții.

 

Drunvalo Melchizedek ne spune ca Floarea Vieții este un cod:

 

„Floarea Vieții reprezintă modul în care este organizat totul. Este modalitatea de a structura viața. Toate schelele metalice, procesele chimice și toate lucrurile de această natură, totul, fără nicio excepție, se bazează pe geometria sacră. Și nu poți înțelege cu adevărat ce anume se întâmplă în domeniul chimiei, fizicii, în arhitectură sau în orice domeniu structural, fără să înțelegi geometria sacră. Dacă nu o cunoști, îți lipsește cvea mai importantă cheie a Creației, deoarece nu poți înțelege ceea ce caută ea să facă. Este limpede că există doar o singură Minte care a creat întregul Univers. Un singur gând. Iar el poate fi redus la o simplă sferă. Și aceasta este tot ceea ce există. Iar Floarea Vieții este relația cu privire la modul în care se pot interconecta sferele. Iar când ajungi la 19 astfel de sfere, modelul imaginii rezultate este de asemenea natură, încât lucrurile devin foarte clare. Dacă retrasezi cu grijă geometria, descoperi ca absolut orice lucru existent se află în interiorul unei sfere.”

 

Semnificatie

 

Energia puternică a acestui simbol este asociata cu armonia, echilibrul, perfectiunea, pacea, liniștea, împlinirea.

 

Floarea Vietii ar conține un tip de înregistrare Akashică a informațiilor de bază ale tuturor lucrurilor vii find expresia vizuală a conexiunilor vieții si Universului. Se subliniaza astfel că toată viața face parte dintr-un plan divin, geometric iar toate structurile cunoscute de noi urmează acest plan de geometrie sacra. Astfel, simbolul descrie ciclul creației: toată viața și conștiința apar de la un singur sursă (acesta fiind primul cerc), următoarele 6 cercuri fiind identice cu procesul de diviziune celulară. Prin urmare, Floarea Vieții este văzută ca un model al Creației lui Dumnezeu, celebrand miracolul si maretia vietii.

 

Două din principalele denumiri care mai sunt utilizate pentru acest desen străvechi mai pot fi traduse prin „limbajul liniştii” şi „limbajul luminii”. Aceasta este sursa tuturor limbajelor, este limbajul primordial al universului, al formei pure şi al proporţiei.

 

Floarea vieții deține un simbol secret prin care se poate descoperi cel mai important și sacru model din univers. Este sursa a tot ceea ce există, explicand toate aspectele realității fiind capabila să ne ofere acces la tot ceea ce variază de la corpul uman la galaxii. În cercurile ce o formeaza fiind posibil să se creeze orice structură moleculară și orice structură celulară vie care există în univers.

 

Este numită simbolic o floare nu doar pentru că seamănă cu o floare, ci pentru că reprezintă ciclul unui arbore fructifer: acesta face o floare mică, care se transformă şi devine fruct. Iar fructul conţine în el grăuntele, sămânța care cade pe pământ, începe să se dezvolte prinzând rădăcini şi la rândul său va deveni un copac, simbolizând astfel viața, continuitatea, perfecțiunea Creației.

 

Floarea Vieții este baza în muzică, pentru ca distanțele dintre sfere sunt identice cu distanțele dintre tonuri și semitonuri. Structura celulară este identică cu Floarea Vieții, în a treia fază a diviziunii embrionare.

 

Structura geometrică a apei cristalizate reprezintă şi structura de bază a Florii Vieții. La originile sale, viaţa a evoluat în apă, iar întreaga viaţă de pe Pământ depinde de apă, ca element estenţial al existenţei sale. Simetria fundamentală a FLORII VIEŢII este similară cu cea a fulgului de zăpadă.

Pe lângă caracteristicile de proporționalitate armonioasă, designul Florii Vieții a fost creditat și cu proprietăți legate de procesul evolutiv al conștiintelor. Pentru că arta vizuală, la fel ca și muzica, are o putere enormă de a transmite frecventele și ideile înalte.

 

Perfecţiunea formei, a proporţiilor şi armonia Florii Vieții i-a atras dintotdeauna pe filozofii, arhitecţii, pictorii şi sculptorii din întreaga lume. Ea este considerată un simbol al geometriei sacre, cu o străveche valoare spirituală, înfăţişând formele fundamentale ale spaţiului şi timpului şi reprezentând expresia vizuală a forţei vieţii, a legăturilor armonioase dintre toate formele de viaţă. Geometria sacră este adesea menționată ca “Matematica lui Dumnezeu” deoarece măsuratorile și rapoartele dintre formele sale se regăsesc în întreaga creație conștientă.

 

Beneficii

 

Floarea Vieții este un simbol universal de valență înaltă care acționează la nivel energetic și subtil activând mecanismele de normalizare, regenerare și echilibrare.

 

Floarea Vieții este un simbol de geometrie sacră cu o forță magică și cu o încărcătură energetică deosebită, care întăreşte câmpul auric şi ne protejează de energiile negative şi stres, îmbunătăţind fluxul energiei în corp şi prevenind îmbolnăvirea.

 

Atunci când sunt purtate, desenate sau observate în timpul meditației, modelele de geometrie sacră transmit un sentiment de unitate, echilibru și înțelegere în inițiere. Această proprietate poate fi pusă pe seama faptului că aceaste forme au acumulat mari cantități de energie și cunoaștere de-a lungul veacurilor și, de asemenea, pe seama perfectei armonii vizuale a șabloanelor în sine.

 

Simbol de vibrație superioară care ne armonizează forul interior, ne aduce liniște și pace, ne pune în echilibru, stimulează în noi idei creatoare, capabile să se orienteze spre un țel constructiv.

 

Floarea Vieții – prin energia puternică a forţei vieţii pe care o emană – generează o stare specială de fericire, echilibru, armonie, încredere în forțele proprii și împlinire, ne protejează, ne face mai puternici şi mai încrezători în noi înşine.

 

Purtatul zilnic al Florii Vieții – simbol de valență spirituală înaltă – ar duce, în concepţia iniţiaţilor, la creşterea charismei, a curajului şi capacităţii de a înțelege și vibra armonios cu conștiința universală. În aceeaşi notă, se consideră că purtarea simbolurilor de valență spirituală înaltă menţine starea optimă a sănătăţii celui (celei) care le poartă, duce la creşterea încrederii în sine şi a optimismului, aceste calităţi îmbunătățind stima de sine și prestigiul social.

 

Floarea Vieții – un simbol delicat, armonios, pur ca o FLOARE dar puternic, grandios, impozant, misterios, magic ca și VIAȚA care îndrumă la vise mari și alegeri din inimă, care aduce purtătorului protecție, noroc, prosperitate, fericire, sănătate și abundență.

 

Simbolul Floarea Vietii iti da aripi sa poti zbura in cele mai minunate taramuri!!!

 

Pentru mai multe bucurii decât v-ați imaginat vreodată și mai multe realizări decât ați visat, pentru toți cei care adună praf de stele și îl sădesc în frumusețea imaginației lor pentru ca magnificele lor vise să devină realitate … Totul e traire, totul e magie, totul e în INIMA TA! Crede în visele tale, înconjoară-te de magie și de simboluri care să te susțină și s-ar putea ca realitatea să te poarte în tărâmurile ei cele mai frumoase!

 

Floarea Vietii este un simbol care îi va sprijni pe toți cei care doresc să își urmeze visele pentru că ele își stiu deja calea… pe toți cei care își ascultă inima și aplaudă, pe bătăile ei, existența, având astfel parte de magie și de șansa ca fiecare zi să fie cea mai frumoasă din viața lor!

 

Imaginează-ți, dorește-ți și CREDE!!!

 

Daca acordați încredere acestui simbol cu straveche valoare spirituală, Floarea Vieții, puteti apoi să observați ce energie veți avea, ce lucruri minunate vi se vor întampla sau cum vi se vor rezolva unele probleme … Ideea este să nu mai fim spectatorii propriei vieți, ci să o și TRĂIM!!!

 

„Sunt două feluri de a-ți trăi viața…Unul – de a crede că nu există miracole. Altul – de a crede că totul este un MIRACOL” – Albert Einstein

 

Purtam și realizăm produse inspirate din bogația, imensitatea, delicatețea, perfecţiunea formei, a proporţiilor şi a armoniei atât de maiestuous conturate în Floarea Vietii . Floarea Vietii este modul de viață, Universul, conceptul, credința, viața, simbolul, energia …. Imboldul care îți dă încrederea că ai ARIPI!!!!!

 

Suntem construiți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, ceea ce ne face și pe noi creatori, deținem puterea, privilegiul și forța de a crea!!!! Depinde doar de noi ce construim. Putem crea tot ceea ce ne dorim, tot ceea ce gândim cu inima și simțim cu sufletul!!!

 

Drunvalo Melchizedek :

 

„Trăiţi şi creaţi din energia iubirii, din Micul Spaţiu al inimii, de acolo de unde este sursa întregii Creaţii”

 




Sursa: RADU GABRIELA








Al Dogaru - GÂNDUL ZILEI, 2 decembrie 2021

 










Grid Modorcea - Concert pentru flaut și broaște râioase

 




Concert pentru flaut și broaște râioase

Grid Modorcea, Dr. în arte

01 Decembrie 2021

 

Pandemia ne-a băgat în casă ca pe broaște. O baltă de broaște masacrate. După ce mai zilele trecute ne-a arătat un senator român care înfulecă și vomită melci, a venit rândul broaștelor, din filmul lui Silviu Purcărete „Undeva la Palilula” (2012), să ne scârbească de viață. Personajul principal din acest film surrealist, consumat doar la nivelul limbajului teatral, este broasca râioasă, o orătanie scârboasă, gheboasă, agresivă, cu picioarele din spate lungi, care o ajută să facă salturi, cu pielea acoperită cu negi, cu scrofulă, cu gura largă și ochii bulbucați, care în final îl înghite pe medicul Serafim, care fusese repartizat în localitatea Palilula, să vindece oameni. El nu vindecă nimic, e doar un fel de veterinar, care ajută să se nască un copil având un picior terminat cu o copită, fiindcă este rezultatul împerecherii dintre o femeie și un țap.

 

Am mai scris pe larg despre acest film pe care l-am revăzut recent din nevoia de  a mă verifica pe mine însumi, dacă am avut dreptate atunci, când l-am văzut prima oară. L-am revăzut într-o sală de cinema - unde trebuie văzut -, pentru că micul ecran omoară plasticitatea lui și mai ales sunetul, în special tot ce iese pe gura actorilor, aâdar în film, gura lle este ocupată de broaștele pe care le mănâncă.

 

Personajul colectiv din acest film dystopic trăiește într-un delir apoteotic, culminând cu o masă tovărășească, un chiolhan cu broaște râioase. Broaștele sunt prinse cu mincioguri și măcelărite bine, apoi gătite, după ce un boss testează calitatea lor, adică i se oferă pe o tavă o broască vie, pe care o înghite și o savurează. Apoi urmează masacrarea broaștelor, care sunt spintecate cu satârul, ca la măcelărie.

 

Există o plăcere a scârboșeniilor, a mațelor, a suptului oaselor de broască râioasă, rețetă naturalistă, nedemnă de estetică. Risipa mijloacelor teatrale ale filmului se concentrează pe voluptatea masacrării și îngurgitării broaștelor! Totul e static, se uzează de planuri fixe cu mizanscenă în cadru, numai broaștele se mișcă, țopăie, se holbează, până când satârul le nimerește și le zdrobește! Parcă ar fi o sfidare a „Infernului lui Bosch” sau a mișcării „Greenpeace!”.

 

Ce am scris în cronica anterioară este valabil, iar acum reconfirm faptul că „Undeva la Palilula” este un experiment avangardist, care se referă numai la limbajul plastic teatral, fără să existe nici un story și personaje credibile, fără să rezulte nici o idee. Și avangardiștii interbelici făceau anti-artă. Totul este în sine, o mare demonstrație fragmentară de limbaj plastic, ca în epoca mută, când se uneau un Buñuel și un Salvador Dali. Dacă ar fi fost susținut de o partitură muzicală de proporția unei opere simfonice, „Undeva la Palilula” ar fi meritat să fie transmis pe „Mezzo”. Numai acolo am mai văzut experimente muzicale asemănătoare ca limbaj. Însă un concert al orăcăielilor nu a transmis încă „Mezzo”.

 

Filmul lui Purcărete nu are nimic românesc. Putea fi numit „Undeva la Marienbad”, Heidelberg sau o altă localitate din Germania, fiindcă experiența germană a regizorului l-a îndepărtat de umorul specific românesc. El practică un umor german, grosier, naturalist, la limita vulgarității, ca în piesele noului val german. Și se vorbește într-o limbă broscărească. Umorul românesc, chiar și când este împins la extrem, la soluții-limită, arată ca în „Nunta mută” a lui Horațiu Mălăele sau ca în „Revizorul” montat de el la Teatrul de Comedie, adică are stil, are puritate, personajul colectiv este generat de un story specific, cu un mesaj clar. Parodia nu are forță dacă pedalează pe nimic. Iar pilula „Palilula” lui Purcărete nu duce nicăieri. Amestecul baroc de epoci și satira burlescă nu au călăuză. Și, fără călăuză, totul devine pastișă sau autopastișă.

 

Regizorul face pe imagine ceea ce a mai făcut pe scenă, adică este cultivat mult expresionismul à la Kokoshka sau Egon Schiele, grotescul paranoic, crucificarea, numai că expresionismul german este o experiență trăită, un sacrificiu de viață și artă, nu o imitație.

 

„Palilula” e un film-experiment, fără succes de public, în care spectatorii sunt actorii care își privesc colegii cum joacă. Nici o audiență din afară, decât privirea în aparat, nu mai vorbim de pozarul care face fotografii în delir. Iar o convenție de distanțare. Cu atât mai mult este un film care trebuie văzut în săli speciale, nu la televizor, care este un malaxor ca o broască râioasă care înghite tot. Alături, pe un alt canal, se redifuza „Mad Max”, filmul lui George Miller, iar secvența cu inventatorul din Palilula, cu aparatul de zbor din tinichele, care se prăbușește, părea rupă din filmul cu Mel Gibson, din urmărirea nebună de rable reasamblate.

 

Suflul „epopeic” este oferit de chiolhanurile cu broaște, inspirate de chiolhanurile cu melci. Mai urmează un film cu chiolhanuri de șobolani, unde tot Purcărete este maestru, le-a experimentat deja în spectacolul „Călătoriile lui Guliver”. Dar e mai bine cu broaște, parcă sunt mai comestibile. Unde o fi auzit el că în România se făceau chiolhanuri sardanapalice cu broaște?! Poate o fi visat o epocă de aur în care se dau concerte de orăcăituri! Singurul lucru bun din film este că în noua versiune pe care am văzut-o pe canalul „Filmbox” nu mai există secvențele cu defilarea portretelor. Fixarea acestui chiolhan broscăresc în epoca de dinainte de 1989 era o eroare. Nu se lega. Nu avea sens. Îl condamna pe regizor la kitsch. la înțelegerea superficială a istoriei (ceea ce s-a și întâmplat - n.r.).

 

Filmul pare o producție provincială, preluând experiența lui Purcărete din spectacolele sibiene, cu actori de acolo, și aceeași echipă de creație, ne plasează într-o lume de sanatoriu, de spital, o lume care își trăiește viața în delir. E o veselie generală, non-stop, amestec de erotism, violuri, masacrări de broaște, gaguri absurde, se configurează un fel de țară a nimănui care trăiește o utopie a fericirii fără nici un sens. Ei se bucură de viață chiar și când sunt măcelăriți, ca personajul Ilie (George Mihăiță), care, deși spintecat de la mijloc, devenind un ciot, nu se lasă de sticla de poșircă, bea și face glume. Pare ca o broască tăiată care mai țopăie. E o dystopie în care trăiesc oameni vii pe jumătate și vindecați, operați, cu mațele revărsate.

 

Nu vreau să repet nimic din ce-am scris anterior, doar confirm că am avut dreptate. Producătorul filmului, Tudor Giurgiu, și-a acordat sieși toate premiile „Gopo” posibile, datorate regizorului. Dar nu a acordat nici un premiu sectorului recuzită, poate cel mai bun care a existat vreodată în cinematografia noastră. Filmul strălucește în detalii și în gaguri, două capitole imbatabile. Dar sunt în sine, la concurență cu commedia dell’arte.

 

Chiar și în această variantă salvată de falsul istoricism, filmul nu depășește sfera teatrului absurd, a viziunii surrealiste, adică nu vine spre realitate, rămâne tot cantonat în neaderența la real. Există o artă a gratuității, cu sâmburii în estetica lui Kant. Dar receptarea este cu totul elitistă. Degustători ai unei astfel de estetici există, dar puțini, poate cei care cultivă poezia și arta surrealistă. Iar metafora că lumea în care trăim este un spital, este dejá vu, deși am putea spune că se potrivește la realitatea pandemică în care trăim! Toată planeta e un spital, dar Renoir, Milos Forman, Resnais, Kubrick sau Mihalkov au spus-o de mult și mult mai bine.

 

În spitalul lui Purcărete se bea, se mănâncă broaște, se cântă la pian și la flaut, și se face amor non-stop. E un sdupra-plin cu nebuni. Nu e nimeni normal, fără vreo excepție. Ar fi fost o idee să fi existat o excepție. Ca un fel de alter ego al regizorului, care judecă lumea de schizofrenici, care se ridică deasupra bâlciului deșertăciunilor. Dar n-a fost.

 

Aranjament grafic - I.M.






Ben Todică - Pandemia - o treaptă „stelară”

 



Pandemia - o treaptă „stelară”

Ben Todică, Australia

01 Decembrie 2021

 

Toți fug și se ascund de Pandemie. Nu mai sunt mașini pe străzi pentru că nu mai e petrol. Civilizația a supt toate resursele animale din pământ și azi doar din nimereală dacă mai găsești benzină sau motorină prin gospodăriile abandonate. Toți au fugit. Noi cu ce să ajungem la mare, unde găsim vreo ocazie să ajungem în Asia și de acolo e mai ușor să ajungem în România pe uscat. E periculos? Da! Au distrus prin lăcomia lor ecologia planetei. Au reușit să ducă civilizația de nas. Au epuizat resursele fosile de petrol și cărbune, mințind că electricitatea eoliană și solară produsă de baterii va înlocui curat  zăcămintele poluante, fără a specifica faptul că pentru a le produce, aceste surse înlocuitoare ale industriei vor consuma de o sută de ori mai multe resurse și zăcăminte fosile distrugând complet planeta. Nici o baterie nu e capabilă să ajungă la eficiența motorinei pentru a conduce un vehicul. Motorina e de 46 de ori mai eficientă decât orice altă sursă digitală. Costul bateriilor și al plăcilor solare s-a redus prin faptul că fabricile constructoare au fost mutate în China, iar Chinei nu i-a păsat că își otrăvește pământul cu rezidurile din urma procesului. Toate fiind promovate de guvernanți ca un miracol verde. Toți am fost orbiți. Nimic nu a fost în beneficiul omului, ci doar al corporațiilor. Corporațiile au dus planeta la ruină. I-a cumpărat chiar și pe apărătorii ecologiei planetare. Combustibilul fosil nu poate fi înlocuit. Practic, industria civilizației a devorat pământul de resurse. Folosindu-se de flagelul cifrelor au convins lumea să le cumpere ideea. Acum e prea târziu. Societatea industrială trebuia demontată demult. Am devenit servitorii tehnologiei. Acum, tehnologia ne dictează viața. Dacă te uiți la orașe, ele nu sunt construite să servească omul, ci să servească mașinile. Străzi, piste, parcări etc. Omul a favorizat capitalismul, corporațiile cu profitul lor în defavoarea naturii și a ecologiei. Foarte curând, omul biologic va fi înlocuit cu cel sintetic, lipsit de emoții și supus.

 

Am găsit mașina asta de tăiat iarba în doi timpi și trei mișcări, care funcționează cu petrol și stăm călare pe ea, eu și soția și ne îndreptăm spre ocean, unde auzisem că se pot găsi ambarcațiuni spre Asia. Am ajuns la marginea văii dintre două dealuri imense. Suntem siguri că oceanul e în spatele dealului din față, așa că neavând de ales, dăm drumul mașinii de tăiat iarba să alunece la vale, ajustând cu grijă frâna de mână. Nu știu de unde o aveam în stânga mea. Roțile rulau înfrânate din când în când și ajungem pe fundul văii, în peretele dealului din față, care se dovedește a fi un vas de croazieră turistică. Având zece nivele era împotmolit în nisip de câțiva ani. Câțiva golani se învârteau pe punte în jurul cabinei, iar șeful era întins pe un șezlong la soare. Soția sare și se întinde chiar de-a lungul lui, de parcă se cunoșteau de o viață și lingușitor îi cere să ne ajute cu o cabină. Mă apucă gelozia, însă repede realizez că tehnica ei e mai bună în astfel de situații. La auzul chicotelor ei muierești apar golanii și eu dorind s-o salvez, sar de pe mașina de tăiat iarba peste ei și plonjez iar în abatajul din Ciudanovița, de partea suitorului a lacului verde-mineral. Nefertiti din marginea cealaltă îmi zâmbește complice. Îi zic:

- Sunt iar în 1974? Asta e halucinație. Mă duc la suprafață și te las. Eu ies din mină. Îi zic, și fug la gura suitorului în care apa era clară ca oglinda. Aproape că se văd liniile din galerie și chiar niște lumini de lămpi. Nu mai aștept și sar în cap, înot în jos și pe măsură ce mă apropii de galerie, vocile se întețesc, oameni trec prin fața mea alergând. Mâinile îmi deveneau tot mai de copil. Oare ce se întâmplă? Întețesc înotul. Simt un miros de fum de lemn ars care se amplifică. E ca o ceață și nu mai văd nimic. Chiar simt că mă sufoc și mă întorc înapoi, înotând în susul suitorului și, țuști afară în fața lacului verde. Apele curg șiroaie de pe haine în apa limpede. Nefertiti îmi spune să mă dezbrac pentru că voi răci și chiar mă va ataca și covidul din Australia.

- Ce s-a întâmplat? o întreb. Pe măsură ce coborai în adânc, te apropiai de anul 1962, an în care un incendiu în subteran la orizontul 4, unde ne aflam, a luat viața a 11 oameni. Eu, atunci, aveam 10 ani. Tata era la muncă, la revizia puțurilor. Știu că mama ne-a închis în casă și a fugit împreună cu toată valea la gura puțului. Mi-e tare dor de ei.

- Întinde-te pe armătura de jos. Am să-ți fac acest cadou, însă amintește-ți că în momentul în care adormi acolo, te vei trezi aici. Și nu uita. Ai zece ani, însă memoria de acum și să nu fii surprins că nimeni nu va crede ce le spui, însă te vor admira pentru imaginație.

Acum mă invadează emoția întâlnirii. Nefertiti trece mâna pe deasupra mea și în semn de mângâiere părintească mă trezesc din pat în țipetele femeilor din jurul blocurilor. Eram eu cu sora mea cu doi ani mai mică și, normal ne pregăteam de școală la ora asta. Știu, era ora 5 dimineața, cu o ora mai devreme. Mama ne încuiase în casă. O vedeam pe sora mea de 8 ani cât de fandosită era pregătindu-și ghiozdanul. Eu îl aveam gata de aseară. Pe la șase jumate era liniște. Mama s-a întors și ne-a deschis ușa să plecăm la școală. Abia așteptam să-mi văd colegii. Jumate din ei sunt morți azi. Pădureanu lipsea, tatăl lui murise, Molnar nu mai era nici el. Rudi lipsea. 11 Orfani.

Prima oră aveam citire cu domnul învățător Ion Mustață. Scund și rotofei de statură. Fostul director și locuia în satul Ciudanovița, situat la 3 km de șantierul minier. Scoateți temele de acasă pe băncuță!  Deschid caietul de dictando și mă îngrozesc. Textul compunerii mele avea doi milimetri grosime a liniilor. Îmi aduc aminte că aseară mi-am făcut temele pe ascuns în bucătărie. Ai mei toți dormeau. Eu mințisem că mi le-am făcut, doar ca să ies la joacă și pe la miezul nopții m-am furișat cu ghiozdanul în bucătărie ca să le fac. Descopăr că nu am peniță în penar pentru toc și înapoi nu pot merge în dormitor unde dormeam toți înghesuiți ca să cotrobăi. Mama era foarte fioroasă și mă bătea cu joarda de mă înnebunea. Ce dracu să fac? Cu ce să scriu? Și tot uitandu-mă prin bucătărie, am dat peste cutia de chibrite și am hotărât să-mi fac o peniță din lemn. Zis și făcut; am cioplit din cuțit una, însă nu căra cerneala mai mult de jumate de literă. Ce să fac? Am întors chibritul cu gămălia fosforoasă și am băgat-o în toc. Scria de minune. Gămălia sugea cerneala din călimară și o lăsa ușor la contactul cu hârtia. Singura problemă era că scria gros de tot. Am început eu să judec în gândul meu: Important este că mi-am făcut lecția, iar estetica liniei nu are nimic de a face cu executarea temei ordonate de învățător, pentru că aceasta nu e o lecție de Caligrafie. Astea fiind zise, am finalizat tema de casă pe o pagină și acum mă uitam la fața învățătorului care o privea buimac. Închide caietul furios și mi-l dă de cap. „Ce-i asta Todicoiule?”, „Compunerea, tovarășe învățător.” Și îmi scrie 3 pe ea. „Iertați-mă! Dar nu am avut peniță.”, „De ce, Todicoiule? C-a băut tactu banii.” Eu am tăcut și am lăsat-o ca el, însă ce a urmat e că i-a spus mamei că eu nu am avut peniță că a băut taică-su banii. Că tata e un bețiv. Mama s-a înfuriat și cum am ajuns acasă, mi-a tras o mamă de bătaie cu cismele de cauciuc din picioare pe care le iubeam mult pentru că aveau doi căluți pe fiecare exterior. Mă uitam printre lacrimi gândind cum îl va naște pe fratele meu prin cezariană și pentru că spitalul din Oravița nu a avut ață de pește s-o coasă pe dinăuntru au cusut-o cu ață albă de haine care s-a infectat înăuntru și ani de zile a puroiat găurile cusăturilor prin care se scurgeau ațele afară, iar mai târziu s-a transformat în cancer și așa a murit. Tatăl meu era miner fruntaș, foarte bine plătit și îți dai seama ce jignire le făcuse părinților situația mea. Bine agravată de un învățător bețiv care își ținea sticla cu țuică în bazinul cu apă din veceul băieților. Mai târziu, fratele meu Ghiță a descoperit ascunzișul și l-a dat de gol. Parcă își răzbunase, cumva fratele. În pauze, admiram colegii de școală cu inocența și vivacitatea lor, cu bucuria și zburdălnicia lor se luau la trântă sau săreau capra etc. Mergând prin pădure să adunăm crengi uscate pentru focul de tabără de a doua zi, o căutam din priviri pe Doinița Chibulcuțeanu, căreia îi scrisesem un bilețel cu o zi înainte, că am s-o ajut la cărat crenguțe. Îmi plăcea mult fata. Avea o față bucălată și rotundă precum sânii mamei și ochii migdalați căprui.

 

Mi-am dorit să ajung pioner, însă societatea, spunea Yuri Sokol, operatorul lui Tarkovski în unul din seminarele al cărui student eram în Melbourne, nu lasă spațiu oamenilor să vadă adevărul vieții așa cum îl văd copiii sau omul simplu needucat. Eu nu meritam să fiu recunoscut printre semeni decât dacă urmam linia ideologiei și a programei școlare, ori eu având note mici nu aveam șanse chiar dacă îmi scriam corect temele ca și conținut dar nu estetic. M-a întrebat domnul director Sperlea, de ce scriu cuvântul dac cu literă mică, iar pluralul daci cu literă mare. I-am răspuns că sunt mai mulți și că e important să se vadă bine importanța lor. Bine, nota 3. Stai jos! Era trist, însă îmi aflam bucuria în a proiecta diafilme seara pe peretele opus al blocului unde se adunau oamenii simpli și săraci ai șantierului ca să vadă povești cu Feți Frumoși și Ilene Cosânzene, iar printre ele diafilme create de mine pe foi de hârtie dictando tăiate la lățimea filmului de 35 mm pe care desenam 10 fotograme, povești inventate cu cowboys și farfurii zburatoare cu creionul bine ascuțit sub lupă; apoi hârtia o înmuiam în untură de porc albă și devenea transparentă și astfel putea fi proiectată noaptea. Eram fericit pentru că aduceam fericire oamenilor. Deasemeni când proiecționistul de la cinematograf unde îmi făcusem ucenicia de la 12 ani și aveam privilegiul să văd toate filmele pe ascuns, interzise de școală, lucra la mină în schimbul întâi, dădea telefon la domnul director să-mi dea voie să merg la cinema să proiectez matineurile muncitorilor din schimbul doi. Vă dați seama, ce bucurie pe mine să scap de orele grele de fizică și chimie și să merg să fac fericiți o sală de cinema de 300 de locuri? Oamenii râdeau și plângeau în sală, și eu eram parte din acea emoție. Și tot la 12 ani, mi-am cumpărat și primul aparat de filmat pe 8 milimetri și am început să merg la festivaluri de amatori și să câștig mențiuni și premii, însă pentru astea nu te făcea nimeni pioner. Ba, odată, hai să nu greșesc. La insistența fetelor din clasa mai mică, a comandantelor de pioneri m-au invitat la reuniunea de sâmbătă unde se dansa și unde erau invitați numai elevii fruntași, domnul diriginte care citea circulara a motivat că am fost invitat pentru că sunt bun la desen și lucrări practice, însă eu știu că fetelor le eram drag și emoția asta nu știe de note mici. Era greu. A doua zi, la ora de matematică a intrat vârtej în clasă mama Doiniței cu o plasă de nailon în mână, strigând fără să-i pese că deranjează o clasă: Îți trebuie muiere, bețivule? Numindu-mă astfel după tata, un om pâinea lui Dumnezeu, că-i mai trăgea la masea cu ortacii. Colega mea de clas, Mogdus văzuse când i-am scris biletul fetii și pentru că erau vecine, i-a spus mamei care a bătut fata până i-a dat biletul. Domnul diriginte, Popescu Dorel se uita la scenă stupefiat și când am ajuns acasă i-am spus mamei (care mă aștepta cu joarda în mână), ca o iubesc mult. De atunci nu am mai vorbit cu Doinița. Mama ei era o pișpirica îndesată, iar tatăl ei avea 2 metri, o namilă de om, așa cum erau minierii, pe care ea îl lua la palme, urcându-se pe un scăunel dacă nu pușca în ziua respectivă în mină, că erau plătiți la metru de înaintare. Nu-i dădea de mâncare, îl pălmuia și-l trimitea înapoi în adâncuri să împuște (dinamiteze).

 

Mi-am scos cizmulițele din picioare, am admirat cei doi căluți frumoși mulați pe ele și m-am trezit în lacrimi în brațele zeiței Nefertiti. Plânsesem atât de mult încât lacrimile mele dizolvaseră verdele mineral al lacului. Era de acum o vale adâncă într-un deșert însorit, și-o caravană. Începuse să mă cuprindă o amețeală, o frică de înălțime că erau câțiva km până jos. Aveam senzația că sunt într-un abataj zburător. ’Ți-e teamă?’ mă întreabă. ’Unde e lacul verde?’ ’Lacul e, doar culoarea a dispărut odată cu vindecarea dorului tău de cei dragi.’ A luat un inel și l-a aruncat în mijlocul deschiderii însorite și dintr-o dată inele de valuri s-au declanșat la pătrunderea lui și am descoperit apa cristalină a lacului.

- Deci, acel deșert e pe fundul lacului? o întreb.

- Lacul este conștientul tău, Ben. El e în tine, nemișcat până în momentul trezirii și doar atunci îl vezi. Când te oprești din observație, din gândire, el îngheață. Conștiința salvează existența.

- Și banii? zic eu.

- Banii vor distruge civilizația, așa cum va alertat și Iisus. Banul ține civilizația pe loc. Ține conștiința la nivel de Oaie.

- Ei!! Cum poți să spui asta? Chiar războaiele au contribuit la avansul civilizației. Datorită lor avem avioanele și calculatoarele...

- Și bomba atomică..., continuă ea.

- Avem mașini, televizoare în culori, concedii..., și sute de milioane de suflete care nu au apă potabilă. Beau din mocirlă sau din urma calului. Cu ajutorul tehnologiei s-au creat miliarde de locuri de muncă...

- Și bogătași care nu-și mai cunosc măsura.

- Da, dar ei sunt creatori de bunuri și servicii...

- Și hoți inteligenți care nu plătesc taxe. Specia umană e cel mai mare dăunător al planetei. Au exterminat mii de specii de animale și plante până în prezent. Da, dar ei dau de muncă. Dau de muncă la un milion, iar alte milioane dorm prin corturi. Ei și-au făcut banii într-o societate pentru care s-au sacrificat milioane pentru a le oferi această oportunitate. Omul de rând își plătește taxele obligatoriu sau chiar cu prețul libertății, pe când un bogătaș are numeroase ușițe pentru a fura ceea ce el ar trebui să pună înapoi în societate pentru a-i ajuta și pe alții să crească și să contribuie la evoluția conștiinței. Străbunii s-au sacrificat dându-ți încrederea lor că tu vei duce mai departe onoarea lor și dreptul de a fi. Fără sacrificiul lor, tu ai fi un nimeni azi, iar prin lăcomia și necinstea ta creezi prăbușirea de mâine. Fără conștiințe curate și educate, cine mai duce torța mai departe?

- Și atunci cum vrei să-i stimulezi pe acești oameni să fie creativi. Le faci statui, le dai medalii și premii Oscar și Noble. Le dai cinste și onoare în fața semenilor lor. Eroii istoriei noastre sunt cei mai mari criminali ai lumii. Voi așa ați trăit în Egipt?

- Fără bani, calculatoare, energie electrică și fără războaie. Noi nu am atacat pe nimeni. Noi ne-am distrus dinăuntru din cauza unei intervenții extraterestre.

- Am fost întotdeauna fascinat de cultura voastră, de desenele și construcțiile misterioase. Te întreb. Acei servitori cu capete de șarpe sau păsări erau adevărați sau doar măști simbolice?

- Îți văd dorința de a ști, așa că te invit pentru o zi în Egiptul antic, la palatul meu.

- Adevărat?? Și cum, așa îmbrăcat?

- Vei fi un musafir străin la curte. Tine-mă de mână și ne aruncăm în mijocul lacului fără teamă.

Mii de emoții m-au apucat cu nebuna asta, cu dragoste o zic pentru că mi-a demonstrat puterea de nenumărate ori și noi, copiii de multe ori ne-am aruncat în râul Caraș la scaldat, doar că acum alunecam și treceam prin armonii emoționale naive și pline de curiozitate îmbrăcate în armura temerarului.

Am aterizat într-o căruță de vânătoare condusă de ea. Ne îndreptăm spre palat ca și cum ea se întorcea dintr-o prezentare a ținutului ca element distractiv musafirului, (adică eu), dintr-o țară exotică îndepărtată. Toți îmi admirau ținuta românească a anilor 1974. Bocancii minerești, pantalonii de salopetă și maieul țesute la Victoria București și casca de minier cu lampă elecrică în frunte. Toate aveau o strălucire aparte. Într-adevăr ținută de prinț al unei țări îndepărtate, exotice.

Șareta trasă de șapte cai a intrat vijelios în tunelul luminat ca ziua, în care cu ușurință puteai alinia o autostradă modernă. Părul ei flutura în vânt la fel și pufoaica mea minerească. Regulat, după un anumit timp apărea câte un cap de șarpe care ne înghițea: „După șapte înghițituri vom fi acasă”, îmi spune. Capul de șarpe marcat fluorescent pe circumferința tunelului marca Km în termenii mei. Și tot la fiecare marcaj erau nișe în dreapta și stânga pline cu mumii. Reliefat, era etichetat la intrare ce conține fiecare nișă. Cap de insectă - conținea insecte mumifiate, cap de pește - pești mumifiați, elefant, leu, girafă, oameni după rang etc. Egiptenii credeau în reîncarnare și în cazul unei catastrofe naturale, viețuitoarele aveau șansa să reînvie. Nișele mumiilor om conțineau coșciuge din granit, grele de 60-80 de tone. Numai capacul avea în jur de 40 de tone.

Palatul era în munte, fără ferestre înăuntru, însă luminat ca ziua precum tunelul fără becuri. Am întrebat:

- De unde lumina?

- Construcțiile noastre au inteligență în structura pereților de granit. Piramidele sunt generatoare de energie electrică și circulă de la un perete la altul modificând atomii în moleculele de aer care generează energie luminoasă. Această energie este reflectată de obiectele solide din jur și chiar poate la dorință, prin vibrația cuvântului „keta”, „gama” sau „reta” să-și schimbe culorile. Totul e vibrație, totul e suflet, conștiință, doar la un alt nivel. E conștiința absolută pe care voi o numiți Dumnezeu, iar restul universului sunt funcții ale creației sale. La noi, în țară nu există întuneric. La noi nu sunt taxe. Omul contribuie la societate cu surplusul muncii sale de unde se bucură la greu. Omul este tratat prin vibrații sonore de diferite armonici specifice organului său sau băi în ape verzi ca aceea în care te-ai vindecat și tu în abataj. Cunoaștem metalurgia, învelirea metalelor prin electroliză, generăm electricitate prin baterii cu apă sărată și hidrogen verde, comunicam la nivel molecular și atomic cu materia. Iar dacă alterezi hidrogenul dublându-l lângă oxigen, obții gazul maroniu, adică apă vindecătoare, o apă care este extraordinar de folositoare și în agricultură. Noi nu folosim focul pentru a încălzi apa, ci negociem cu ea să clocotească etc. Toate aceste tehnologii le obținem de la culturi extraterestriale. Sunt civilizații mult mai avansate decât cea a pământului chiar aici în sistemul nostru planetar în cercurile planetei Saturn și care nu au nimic în comun cu noi, însă dacă cerem, ne ajută fără interferență. Noi trăiam între 800 și 900 de ani, iar după distrugerea noastră, noua orânduire globală a luat legatura cu extratereștrii să accelereze arderea în specie  ca să evolueze tehnologia în timp cât mai scurt. Moartea e un bun catalizator al existenței. Așa s-a ajuns la 80-90 de ani. Dacă ne autodistrugem în dimensiunea fizică, e treaba noastră. Noi am lăsat informații pe ruinele și în bibliotecile  noastre pe care unii dintre voi au reușit să ajungă să le cunoască, cum ar fi Tesla, însă omului Morgan nu i-a plăcut darul dacă nu l-a putut exploata. Au preferat să-l țina în hotel turn pe savant până la moarte în schimbul exploatării energiei electrice taxată prin cablu. Omenirea pierde netaxând astfel de criminali. Oare o să ajungem să prețuim conștiința mai mult decât banul? Avem și noi becuri electrice, însă le folosim pentru tratamente medicale iradiind trupul cu anumite frecvențe de lumină.

Palatul e de un lux inegalabil. Intrăm în sala tronului unde mă introduce soțului ei Akhenaten, pe care îl îmbrățișează cum o fac doi îndrăgostiți moderni și îl sărută pe buze. Mă surprinde că nimeni nu reacționează, și atunci de unde această modă la urmași de a-și acoperi fețele? Nefertiti și soțul ei Amenhotep al patrulea i-au eliminat pe vechii dumnezei după care se conducea Egiptul pentru că sunt niște putori, a zis ea. Ei fiind nemuritori nu fac nimic și trăiesc ca verzele în soare. Noi am instaurat o nouă religie ce ne-a dat putere absolută peste locuitori.

 

Nefertiti era o regină preoteasă, soție și mamă, un revoluționar politic, o icoană a frumuseții și în final chiar Faraon. A fost fiica sfătuitorului de împărați Ai, care ajunge mai târziu faraon, după moartea regelui Tut. Se mai spune că e sora lui Amenhotep, el după revoluție și-a schimbat și numele, nu doar religia, în Akhenaten (sau poate verișoară?). Se mai spune că a fost o prințesă Mitani, numită Tadukhipa. Eu am întrebat-o:

- Unde se află aceasta țară de unde vii?

- La poalele Carpaților voștri, mi-a răspuns.

- În ce an suntem?

 - Noi nu măsurăm timpul ca și voi, după soare.

- Ar trebui. Ar fi logic, dacă vă rugați lui.

- Așa cum ți-am mai spus, noi trăim azi aproape 900 de ani și măsurăm timpul după stele și rotația axei pământului. Calendarul îl măsuram cu Sfinxul și poziționarea piramidelor. În războiul precedent, tribul familiei mele s-a refugiat în Europa înghețată. Noul Faraon ne-ar fi executat altfel. Amenhotep a fost instalat de familia lui, coborâtă acum 11.500 de ani in urmă. Au fost primii Zei pe pământ care au creat civilizatia egiptului si care locuiesc azi în stația din inelele planetei Saturn. Federația Interplanetară a hotărât să accelereze arderea în specia umană pentru o aduce mai rapid la Conștiința Interstelară. Așa ați ajuns voi să trăiți doar 90 de ani. Amenhotep devenit după schimbarea sistemului Ankhenaton s-a molipsit de virusul posesiei și al violenței. Acesta a fost extras din sistem, iar eu am rămas Faraon în locul său. La sosirea lui, eu am fost aleasă să-i fiu soție și mi s-a dictat prin părinții din ținutul imperiului Carpaților să-l urmez și să-l completez în Egipt. La nemulțumirea Federației de felul cum se desfășurau lucrurile pe Terra, am fost extrasă și eu și s-a declanșat Potopul pentru un nou început.

- De ce am fost eu ales? întreb.

 

- Nu ești singurul.

 

Am fost un pic dezamăgit. Începusem să mă cred un pic special. Numele Nefertiti se traduce: Frumoasa femeie a sosit! Așa a fost anunțată la palat; Nefertiti femeia frumoasă de origine străină. Ea avea doar 15 ani. Au condus Împărăția în mod egal, au avut șase fete și un băiat, Tut care a urmat la tron: Tutankhamen. Au avut multe palate în regiunea Karnak, ea preferând să locuiască în palatul templu numit: Gempeatenul. Lui Akhanaton îi plăceau femeile, având copii cu mai multe. După extragerea lui Nefertiti, a condus țara singură mai mulți ani sub numele de Neferneferuaten. Colinda singură prin imperiu și îi plăcea să-și biciuiască supușii regulat, lucru pe care l-am observat când m-a adus la palat. Lumea se închina soarelui, iar vechiul dumnezeu Amin a fost înlocuit cu dumnezeul Aten. Capitala a fost mutată la Aket-aten, iar toate rămășițele memoriei vechilor faraoni au fost sfărâmate și folosite ca umplutură la zidurile noului oraș. Urmașii au procedat la fel cu memoria celei mai frumoase femei Nefertiti. Am încercat să-i vorbesc faraonului Akhanaton la un pahar de vin fiert în floare de nuferi despre viciul lăcomiei și al materialismului, al egoismului, violenței și nedreptății, la care mi-a răspuns că e un virus pământesc, iar la contaminare:

 

- Suferim și noi ca și voi de boala minciunii. O iubim și ne-o dorim, de aceea suntem prizonierii spirituali ai Terrei. Federația a experimentat sute de civilizații în acest punct al universului. Se pare că e o greșeală în formula cuantică a acestei constelații... Mi-a explicat până m-a luat somnul. Voi sunteți cel mai groaznic experiment, numit civilizație. Vă credeți extraordinari, însă nu dovediți decât a fi conduși de o mână de golani înfumurați. O mână de criminali care profită de fragilitatea și sinceritatea conștiinței divine, exploatează și extermină strălucirea creației divine. Sunteți organizați și conduși de o adunătură de paraziți care vă programează să iubiți și să proslăviți criminalii istoriei, să vă doriți așa-zisa glorie a lor. Priviți dinafară, sunteți niște gunoaie periculoase pentru univers. Voi nu sunteți civilizație. Sunteți o fermă particulară, în care niște descreierați din afară își bat joc și chinuie sufletul omului.

 

Ne oprim într-un solarium cu baie de aburi și încăperi cu tot felul de sunete.

 

- Oprește-te aici! Servitorii te vor pregăti pentru întâlnirea cu faraonul. Și pleacă. Mă dezbrac, intru în bazin și începe masajul. Niște bărbați vânjoși mă dezbracă, mă ung cu uleiuri și mă adâncesc ușor în apa cristalină de un verde mineral al bazinului. Înăuntru mai erau câteva persoane cu fețe impunătoare, trupuri musculoase și bărbi ale unor chipuri parcă ieșite din Grecia antică. Vorbeau șoptit o limbă necunoscută mie. Încerc să-l salut pe cel care era mai aproape de mine și scria pe o tăbliță. „De unde ești, străine și din ce hram te tragi?”, „Din România”.  Mă privește mirat. „Și limba ți-e dulce, melodioasă. Ai coborât și tu pe muntele Sinai precum Dumnezeu cu cele zece porunci”? „Nu. Ar fi fost prea periculos pentru mine ca om. Sunt de la poalele Carpaților”. „Aaa, Trac. Dă-mi voie să mă introduc. Sunt Herodot. Eu vă admir poporul. Zamolxes v-a condus acolo”. „Da! Zic eu, mândru care știam câte ceva despre Zamolxes și acum am prins mai mult curaj să conversez cu acest și mai mare înțelept al antichității care mă introduce celorlalți: „Un discipol al lui Zamolxes”! Toți entuziasmați se introduc pe rând, în timp ce amuțesc de tot: Theodor Sicilianul, Strabon, Plutarh. Suntem cu toții aici în studiu la marea Bibliotecă a Egiptului Antic, care conține întreaga înțelepciune a civilizațiilor întregului nostru sistem solar. Poate ai auzit de Labirintul insulei Creta în care a fost răpus Minotaurul. Labirintul Egiptului e cu mult mai gigant. Labirintul, continuă Herodot conține 1500 de camere subterane și 1500 pereche la suprafață. Egiptenii au construit totul în perechi, precum viața. Femininul în adânc și masculinul deasupra. Fiecare piramidă, la suprafață își are perechea oglindită în adâncime. Aceste încăperi conțineau cărți despre viața acelor timpuri. Herodot descrie încăperi gigantice – monolitice: blocuri mari de granit de sute de metri lungime. Fiecare civilizație care a existat la timpul său, a deținut biblioteci cu milioane de cărți și care odată cu dispariția lor din istorie au dispărut și cărțile. Cum, de exemplu, azi fiecare țară din lume conține zeci sau sute de milioane de volume în bibliotecile lor naționale.

 

Adorm și mă trezesc în pandemie. Azi, în jurul orei 12:00, ora prânzului, de ziua mea - 23 nov. 2021 și după ultimile două felicitări prin telefon, de la Rev. Corin John Izvernariu și Vasile Sachelaru am luat câteva vitamine la recomandarea soției care acum era în spatele casei, pe verandă. Își punea părul pe bigudiuri, iar Eric lucra în camera lui pe calculator. Am luat paharul cu lapte și începând să beau două înghițituri, mi s-a blocat respirația, având senzația că s-a întâlnit o gârâială dinăuntru care voia să iasă și gurile de lapte care voiau să intre. Nu am mai putut respira. Mi s-a întunecat cerul și dacă rămâneam aplecat deasupra mesei, eram mort. Dus în liniște... Însă m-am trezit jos, pe podea, înconjurat de două bălți de lapte, care la lovitura cu solul au țâșnit din mine și m-am trezit. Ce s-a întâmplat? Mă așteptam să fi căzut, dar activitatea din jur îmi arăta un eveniment mai exploziv și de durată. M-am ridicat repede, îngrijorat să nu se descopere cataclismul care, sigur ar fi declanșat altele. M-am curățat repede de lapte, m-am spălat pe obraz și am ieșit afară, pe verandă după mopul de spălat pe jos. Soția era ocupată cu părul în fața oglinzii și telefonul mobil. Am arestat mopul și am spălat imediat și intens podeaua de lapte. Acum am o podea botezată cu laptele țâșnit din gâtul și gura mea. M-am dus repede în garaj, am luat lipiciul prenandez și am lipit talpa de la papucii de casă care se dezlipise. Deasemeni, am reparat și coada de la pâlnia soției folosită pentru a uda răsadurile de flori. În tot acest timp m-am gândit dacă mă comport normal sau am tentă de om ieșit din șoc. Întrebarea care a urmat: Ce nu văd și ce a vrut să spună Dumnezeu cu asta? Mă îngrozesc imaginându-mi urmările unei morți în casă. Ai mei nu știu nimic și curg firesc în viața lor.

 

Inflația a crescut de opt ori și lumea e cuminte. Joe Biden, Putin și Xi Jinping stau la masă și mănâncă. S-au scumpit produsele alimentare de bază... S-a scumpit și laptele...



 

https://www.art-emis.ro/jurnalistica/pandemia-o-treapta-stelara