duminică, 31 mai 2020

C.J. Hopkins - acel tip de totalitarism care torturează psihologic masele.




Minunata Noua Normalitate,
acest fascism al zilelor noastre – acel tip de totalitarism care torturează psihologic masele.

În ultima vreme editorialele mele nu au fost foarte amuzante. Nici acesta nu va face excepție. Îmi pare rău. Fascismul mă face să fiu ciufut.

Și nu vorbesc de fascismul pe care media mainstream și falsa Rezistență l-au tot scos în față în ultimii patru ani. Să mă ierte Dumnezeu, dar chiar nu mă îngrijorează foarte tare câteva sute de cretini albi suprematiști care mărșăluiesc cu torțe și răcnesc lozinci naziste.

Vorbesc de fascismul actual, acest fascism bona fide, sau totalitarismul dacă vreți să fiu tehnic. Acela în care statele declara o „stare de urgență” mondială din cauza unui virus cu o mortalitate de 0,2%-0,6% (și care are drept simptome de tipul gripei medii, sau niciun fel de simptome în peste 97% dintre cei infectați, care îi închide în case pe toți oamenii, le suspendă drepturile constituționale, îi terorizează cu propaganda și dezlănțuie brigăzi înarmate asupra tuturor celor care nu se conformează decretelor despotice.)

Vorbesc despre acel tip de totalitarism în care poliția te urmărește după telefonul mobil iar apoi vine la tine acasă pentru a te hărțui că ai mers la un protest politic, sau te atacă pentru că le contești autoritatea lor ilegitimă, iar apoi te acuză de „violență” pentru că ai răspuns, după care media publică un articol în care te acuză că le-ai înscenat o diversiune polițiștilor.

Vorbesc despre acel tip de totalitarism în care poliția secretă are mână liberă să monitorizeze activitatea de pe internet a oricui, să te scaneze cu coronavirus-italy-holland-china-temperature-scanning-helmets-2020-5?r=DE&IR=T”>„cască de supraveghere” și să-ți dicteze cât de aproape poți să stai de prietenii tăi și să te amenințe cu drone și câini-roboți și să-ți smulgă violent copiii din brațe și să te aresteze dacă îndrăznești să protestezi.

Vorbesc despre acel tip de totalitarism care îi torturează psihologic pe copii prin ritualuri de supunere în fața autorității menite să-i condiționeze a trăi în frică și să răspundă la stimuli pavlovieni absurzi, și care încurajează masele să-și închidă mintea și să repete mecanic lozinci propagandistice precum „poartă o mască”, „aplatizarea curbei”, ori să își toarne vecinii la poliție pentru că dau o petrecere „ilegală”…

Da, genul ăsta de lucruri mă face să fiu ciufut.

Și știți ce mai mă face să fiu cu adevărat ciufut? Vă spun imediat ce mai mă face să fiu cu adevărat ciufut.

Sunt oamenii care și-au definit public o imagine de „anti-autoritariști” și „anti-fasciști” sau care și-au făcut pe social media sau chiar în media mainstream un brand din „anti-establishment”-ul și „dizidența” lor, dar care acum aplaudă zeloși acest totalitarism sau care privesc în altă parte și care nu scot acum un cuvânt.

Nu știu de ce, dar genul acesta de lucruri mă face să fiu foarte ciufut.

Să vă dau câteva exemple.

Activiștii „antifasciști din Portland”, de care s-a îndrăgostit media mainstream și care au devenit faimoși pentru cum s-au bătut ei în ultimii patru ani cu amenințarea Trump-care-îl-iubește-pe-Putin, imediat ce a început Corona-totalitarismul, ei bine, ei au făcut ceea ce fac toți anti-fasciștii atunci când statul devine întru totul fascist… nu, nu „au dat de pământ cu statul”, nu au „ocupat străzile” sau ceva de felul acesta.

Și-au pus măștile și au început să facă dezinfectant de mâini vegan.

„Anti-imperialiștii” populari pe internet au început să-i acuze pe toți cei care se opun carantinei că fac parte dintr-o conspirație republicană de extremă dreapta care vrea să „promoveze moartea în masă sub stindardul libertății” sau „să normalizeze moartea” în beneficiul celor bogați sau că sunt membrii ai unui „cult al morții” sau ceva.

Socialiști notorii au dat năvală pe Twitter pentru a avertiza că „vom avea sângele a mii de oameni pe mâinile noastre” și ne-au numit „anti-vacciniști” și „imbecili care susțin că pământul e plat”.

Analiști politici și militari independenți ne-au explicat cu răbdare de ce statele trebuie să fie capabile să-i extragă pe oameni din case împotriva voinței lor și să-i bage în carantină.

Antropologi anarhiști ne-au spus de ce nu va distruge carantina economia productivă; va distruge doar „economia de rahat”, iar aceia care se plâng că au rămas fără serviciu sunt oameni a căror muncă este „în mare parte degeaba”.

Alții pur și simplu și-au mutat privirea în altă parte sau au tăcut în timp ce eram ținuți cu forța în casele noastre și forțați să mergem la magazin cu hârtii de permisie la noi, în timp ce eram bătuți și arestați pentru că nu am respectat „distanțarea socială”, sau eram intimidați și umiliți pentru niciun motiv serios.

(La urma urmei, vorbim de un virus despre care până și experții medicali, e.g., Responsabilul Medical din Marea Britanie, recunosc că este mai mult sau mai puțin inofensiv pentru cei mai mulți dintre noi, și nu vreun fel de ciumă bubonică sau cine știe ce gripă inventată de teroriști sau extratereștrii… așa că scutiți-mă de „nu aveam altă șansă decât să luăm măsuri totalitare”.)

Intenția mea nu este doar de a-i lua în derâdere pe acești oameni (i.e., acești „radicali” „anti-establishment” care s-au încolonat și au mărșăluit pentru că le-a spus presa cum vom muri cu toții), ci și de a-i folosi pentru a arăta limpede cum iau naștere și se mențin poveștile oficiale.

Este îndreptățit să facem asta acum, deoarece „Minunata Nouă Normalitate” s-a născut, dar încă nu a prins rădăcini. Ce se va întâmpla în continuare va determina acest lucru.

Pentru a înțelege cum funcționează acest lucru, să ne imaginăm pentru o clipă că sunteți unul dintre acei oameni care sunt în mod normal sceptici față de guvern și presă, vă considerați un anti-autoritarist, sau cel puțin un prieten al claselor muncitoare iar acum începeți să vă dați seama că nu există un virus ucigaș nemaivăzut (la fel cum nu au existat „arme de distrugere în masă” irakiene, „hackeri ruși” etc.) așa că îți dai seama că te-ai comportat ca un fascist isteric, spălat pe creier tocmai de establishmentul căruia, se presupune, i te opui… sau cel puțin ai fost un laș abject.

Dă-ți seama cum te simți acum.

Probabil destul de ridicol, așa-i? Și ți-e rușine de tine. Așadar… ce vei face? Ei bine, ai o serie de opțiuni.

Opțiunea Numărul Unu este de a recunoaşte ceea ce ai făcut, să-ți ceri scuze cui ai de cerut scuze, și să încerci naibii să nu mai faci așa. Nu vor fi mulți care să aleagă această cale.

Majoritatea oamenilor vor alege Opțiunea Numărul Doi, care înseamnă a încerca cu disperare să negi ceea ce ai făcut, sau să argumentezi disperat ceea ce au făcut guvernele (și în multe cazuri ceea ce fac în continuare).

Acum, asta nu este atât de ușor pe cât pare, pentru că înseamnă să continui a crede (sau cel puțin să pretinzi a crede) că există un virus ucigaș care va ucide sute de milioane de oameni din momentul în care vom înceta carantina. Ei vor trebui să continue a pretinde că virusul mega-ucigaș există, deși ei știu că nu există aşa ceva.

Iar aici intervine „dubla gândire orwelliană”.

Oamenii (i.e., acești „anti-autoritariști”, ca nu menționăm majoritatea publicului „normal”) nu vor dori să fie confruntați cu realitatea faptului că s-au comportat ca niște fasciști (sau lași) fără niciun motiv serios.

Așadar, ei vor continua să susțină disperați că au avut o justificare să se comporte astfel, iar propaganda pe care au înghițit-o și regurgitat-o nu a fost propagandă ci mai degrabă „Adevărul”.

Cu alte cuvinte, pentru a scăpa de rușine vor face tot ce le stă în putere pentru a legitima povestea oficială și a delegitima pe oricine încearcă să o denunțe ca pe o propagandă, cum a fost de fapt cazul. Așa că vor da mâna cu presa mainstream și ne vor numi „extremiști”, „conspiraționiști”, „anti-vacciniști” și multe alte epitete.

Ne vor acuza pe noi cei de stânga că ne-am aliat cu milițiile „de extremă dreaptă”, că facem parte din „coloana a cincea” rusească și ne vor asocia cu tot felul de mișcări care îi sperie pe stângiști.

Mai presus de toate, vor continua să insiste că, în pofida tuturor dovezilor contrare, suntem „cu toții atacați” de „un virus ucigaș” care „poate lovi din nou în orice moment”, așa că va trebui să menținem cel puțin un anumit nivel de totalitarism și paranoia, sau altfel… ei bine știți, teroriștii vor câștiga.

Legitimarea poveștii oficiale de către cei cărora le este rușine să recunoască ceea ce au făcut (și care să încerce să-și dea seama de ce au făcut-o) și nu povestea sau propaganda însăși, va fi cea care va stabili „Minunata Nouă Normalitate” ca realitate (presupunând că procesul va decurge la fel de lin cum a fost cazul cu „Războiul împotriva Terorii”, „Războiul împotriva Populismului” și povestea „Războiului Rece”).

Faptele, informațiile, „știința” nu vor conta. Realitatea este determinată de consens… iar acum asistăm la formarea unui nou consens.

Există în continuare o șansă (acum, nu peste câteva luni) ca acești oameni (unii dintre ei sunt foarte influenți) să se ridice și să spună „Am făcut-o de oaie și m-am comportat un pic ca un nazist”. Dar mă îndoiesc serios că se va întâmpla acest lucru.

Este mult mai probabil că Minunata Nouă Normalitate (sau o versiune mai atenuată) va deveni treptat noua noastră normalitate.

Oamenii se vor obișnui din când în când să fie „carantinați” și să li se ordone să poarte măști și să nu se atingă unii cu alții, să stea în cercuri și cutii desemnate, cum s-au obișnuit cu „măsurile anti-terorism” și cu ideea că Trump este „în mâna rușilor”.

Criza economică va fi pusă pe seama virusului și nu a carantinei care a produs-o în fapt. Milioane de oameni vor ajunge într-o sărăcie lucie sau îndatorați pe viață, așa că vor fi prea ocupați cu supraviețuirea pentru a opune vreo rezistență.

Copiii nu vor fi, desigur, mai bine. Vor crește cu „bariere protective” și „cutii de izolare” și „contact tracing” și vor trăi într-o frică perpetuă de viruși ucigași, atacuri teroriste și revolte ale suprematiștilor albi susținuți de Rusia, sau ce altă speritoare mai iese din cutie pentru a înfricoșa imperiul capitalist global, care, nu trebuie să o mai spunem, se va descurca de minune.

Eu, probabil că voi rămâne un pic ciufut, dar voi încerca să găsesc partea amuzantă în toate astea. Suportați alături de mine… s-ar putea să dureze un pic.

- - -


Comentariu de C.J. Hopkins – este un dramaturg, romancier și satirist politic premiat de origine americană, care trăiește la Berlin. Piesele sale de teatru au fost publicate de Bloomsbury Publishing și Brodway Play Publishing, Inc./ articol preluat integral de pe contramundum.ro/








Ion Măldărescu - „Intelligentul” asimptomatic




„Intelligentul” asimptomatic
Ion Măldărescu
31 Mai 2020


Dacă Baronul Münchausen s-ar preumbla astăzi prin Cetatea lui Bucur, ar rămâne perplex în faţa imaginilor Capitalei şi a celor de pe sticla televizoarelor. Dacă ar fi dus cu izoleta în carantină, nu „asasinul de serviciu” SARS CoV-2 i-ar putea pune viaţa în pericol, ci incompetenţa, ticăloşia şi prostituţia clasei politice „nedistanţate social” care se plimbă liberă pe străzi în loc să fie „carantinate” în aşezăminte de maximă siguranţă pentru bolnavii psihici. Ar amuţi în faţa minciunilor şi abuzurilor chiriaşului de la Cotroceni, în faţa rătăcirilor mentale ale dirijorului orchestrei de mandoline, care emană aerosoli alcoolizaţi în cabinetul de la Palatul Victoria, în faţa fără-de-legilor emise de firma clientelară „Parlamentul României şi asociaţii” şi ridicate la rang de poruncă generală.

Dezamăgit că actualul şef oficial al statului român l-a detronat ca Rege al Mincinoşilor, Münchausen n-ar mai avea de ales. Ar încăleca ghiuleaua, ar evada din carantină după care... pe-aci ţi-e drumu’, nu înainte de a propune rebotezarea Palatului Cotroceni - „Casa fantomei din Spessart”, după titlul filmului nemţesc din anii ’60, în ton cu originea coloniştilor germanici ai secolului al XII-lea, abandonaţi pe meleagurile transilvane. Sediului Guvernului i se potriveşte firma „Hanu’ lu’ Manuc”, fiindcă acolo se bea fără mască şi se fumează la vedere, ca la o cârciumă din Ferentari, precum în poza de scandal cu premierul Ludovic Orban, vicepremierul Raluca Turcan, ministrul Transporturilor Lucian Bode, ministrul de Externe, Bogdan Aurescu, ministrul Economiei Virgil Popescu, șeful Cancelariei Guvernului Ionel Dancă, ministrul Agriculturii Adrian Oros, pastorul baptist, Ben Oni Ardelean şi care-or mai fi fost la bairam. Pentru o asemenea ispravă,  într-o „ţară civilizată”, premierul şi miniştrii în cauză ar fi fost obligaţi să-şi prezinte imediat  demisiile, dar în România KWI-stă... „merge şi-aşa!”. Sediului Parlamentului i s-ar potrivi firma „Şatra”, unde „eroii” alegorici din „Ţiganiada” lui Ion Budai Deleanu se bat cap în cap.

Susţinut de Mutti pe ducă şi de prea întunecaţii „Iluminaţi”, aruncătorul de paltoane, robotu’-rebut al unei linii de asamblare defecte, se autoprezintă pe fundalul Marelui Circ Pandemic, visând cu ochii deschişi să devină personaj principal al dictaturii personale. Îşi doreşte cu disperare propria-i „reîncarnare” în fantoma junkerului prusac Otto von Bismark, pentru a-i bântui pe români de-a lungul secolelor în propria lor ţară. Spre fericirea acestora din urmă şi spre ghinionul lui, dorinţa e doar în capul posesorului. Ridicola caricatură a „pumnului de fier cu mănuşă de catifea” se reduce la statura unui clovn de mari dimensiuni, ce-şi arată public fasolea, numai potrivit pentru aşezăminte speciale, cu staţionări alternative la Jilava sau Rahova. Apariţiile publice, ca personaj principal în toate spectacolele de circotecă, puse pe scena cotidiană din ultimii şase ani, au evidenţiat - pas cu pas - sclipitoarea sa „inteligenţă” asimptomatică, alimentată repetitiv şi diabolic cu supradoza cotidiană  de infatuare.

Exemplul recent al comportamentului antiromânesc al acestui exemplar malefic, aflat pe un loc nepotrivit, îl constituie actul de sfidare a tuturor românilor, comis în Ziua Învierii Domnului şi a Zilei Eroilor Neamului Românesc, acela de a interzice pentru prima dată în istorie slujba religioasă ortodoxă întru cinstirea eroilor-martiri, căzuţi sub Tricolor. Gestul incalificabil îşi găseşte justificarea deplină în cel puţin două argumente: nu apar’ine acestui neam şi nici Creştin Ortodox nu e. Nimic nu i se potriveşte mai bine acestui intelligent asimptomatic antiromân decât catrenul lui Radu D. Rosetti: „Toate capetele-n lume,/ Au produs ceva în viaţă/ Numai capul dumnitale/ N-a produs decât mătreaţă”.

Şi mătreaţa nu-i atât de dăunătoare ca scurtcircuitarea sinapselor (desigur, doar în cazul în care ele există!)... Oricum, locul personajului nu este „acolo” unde se află acum!


Aranjament grafic - I.M.








Petru Romoşan - Sfârşitul mascaradei




Sfârşitul mascaradei
Petru Romoşan 
31 Mai 2020


Zisa pandemie e pe o panta descendentă peste tot în Emisfera Nordică. Se va deplasa coronavirusul în Emisfera Sudică? Nimeni nu ştie. Şi nimeni nu mai crede într-un al doilea val, lucru prevăzut de adevăraţii şi puţinii oameni de ştiinţă care contează. Puterea de răspândire, de infectare a SARS CoV-2 slăbeşte vizibil în Europa şi în America de Nord. Unele ţări s-au deschis şi la turism (Grecia), altele, printre care şi România, anunţă ridicarea treptată a restricţiilor, a carantinei, a „lazaretului” generalizat, a brutalului arest la domiciliu, precum şi renunţarea la măşti, la mascaradă. Preşedintele american Trump a redistribuit un mesaj care spune că masca reprezintă „cultul tăcerii, sclavie şi moarte socială”.

În schimb, activitatea pare mult mai greu de repornit, mai ales comerţul. Brutalizarea psihologică a populaţiei prin mass-media, prin televiziuni, prin conferinţe de presă agresive ale autorităţilor medicale şi politice pare să lase urme greu de înlăturat, cicatrici adânci. Distanţarea fizică s-a transformat într-adevăr într-o periculoasă distanţare socială. Psihologii, psihiatrii, medicii de familie, medicii specialişti vor avea mult de lucru, iar familiile, mari bătăi de cap cu unii dintre membrii lor. Laboratoarele farmaceutice nu vor găsi molecule noi, un nou tratament pentru virusul „apocaliptic” din 2019-2020, dar îşi vor mări producţia de calmante, antidepresive, sedative, anxiolitice, somnifere.

S-au „golit” (prin decese) iresponsabil, criminal, unele în intregime, azilurile, casele de sănătate destinate seniorilor, mai ales cei de vârsta a patra, cu precădere în Italia şi Franţa, ţări bogate, dezvoltate şi cu cheltuieli pentru sănătate pe măsură, dar se vor umple, la ei şi la noi, cam peste tot,instituţiile care se îngrijesc de sănătatea mintală, casele de recuperare medicalizate. Pensionările anticipate din motive de boli nervoase riscă să crească exponenţial. Deocamdată, magazinele redeschise de doar câteva zile sunt puţin frecventate, chiar şi supermarketurile alimentare sunt mai goale de clienţi decât la începuturile crizei sanitare, deşi mărfurile sunt la locul lor. Lucru constatat şi în China, unde epidemia a fost controlată mai devreme şi unde activitatea a repornit de mai mult timp. Guvernanţii români, aflaţi cam de când au venit la putere, de prin noiembrie trecut, într-o cursă a morţii, a împrumuturilor cu cele mai mari dobânzi de pe piaţă, nu au făcut nimic pentru cei mai săraci şi nici pentru întreprinderile mici şi mijlocii, dintre care cele mai multe sunt româneşti. Guvernul Iohannis-Orban pare mai degrabă preocupat de soarta băncilor şi a multinaţionalelor prin ajutoare, prin credite şi garanţii, bănci şi multinaţionale de care se ocupă oricum şi autorităţile din ţările lor de origine. Dar, de fapt, în afara terorismului medical din comunicate, conferinţe, prezenţe pe televiziuni, autorităţile române nu mai par capabile de vreo altă acţiune.

În S.U.A., confruntarea preşedintelui Donald Trump cu autorităţile medicale şi cu sponsorii lor, printre care Anthony Fauci şi Bill Gates, cu laboratoarele farmaceutice, cu „Big Pharma”, cu guvernatorii democraţi ai statelor americane a luat nişte proporţii epice. Preşedintele Trump a deschis prin ordin toate lăcaşurile de cult ale tuturor confesiunilor, a sancţionat Facebook şi Twitter pentru cenzura ideologică, partizană pe care o practică abuziv, s-a tratat preventiv cu hidroxiclorochina recomandată de doctorul francez Didier Raoult. Şi a făcut încă destule altele, fiind zilnic în activitate contra crizei sanitare şi a celei economice, mereu în sensul protejării populaţiei, inclusiv cu bani cash. Oraşul Minneapolis (din Minnesota) a fost devastat într-o noapte, în urma unui incident rasial cu poliţia acum trei zile, cu magazinele, supermarketurile şi clădiri publice, inclusiv o secţie de poliţie, devalizate, cu mari pagube materiale, distrugeri şi incendii.

Tratamentul cu hidroxiclorochină a fost interzis zilele trecute în Franţa prin ordin de ministru după ce prof. dr. Didier Raoult şi echipa sa de 600 de medici şi specialişti de la „I.H.U. Méditerranée Infection” din Marsilia au testat cca 50.000 de oameni, au tratat aproape 4.000 de bolnavi Covid-19 şi au avut cea mai mică mortalitate din Europa, incomparabil mai mică decât în Bazinul Parizian (Île-de-France) şi în Nord-Estul Franţei. Hidroxiclorochina (nume comercial frecvent Plaquénil) continuă să fie folosită, în schimb, de armata franceză, în China şi în toată Asia, în S.U.A., Marea Britanie, în Africa şi mai peste tot. Înainte de declanşarea crizei Covid-19, Plaquénil era în vânzare liberă în farmacii atât în Franţa, cât şi în România, şi fusese folosit fără probleme de peste un miliard de oameni din lumea întreagă.

Expertul în antropologie medicală stabilit la Geneva Jean-Dominique Michel prezintă contextul bizarei interdicţii, tardive de altfel, căci epidemia s-a cam încheiat, a tratamentului aplicat de dr. Raoult: „Pentru guverne (şi pentru guvernul francez în special), eficacitatea tratamentului de la Marsilia poate să deschidă poarta unor plângeri masive pentru non-asistenţă la persoană în pericol şi chiar pentru omicid involuntar sau din neglijenţă. Din nou, nimic din ordinea juridică şi a jurisprudenţei în Sănătate nu poate justifica privarea de dreptul de a prescrie a medicilor generalişti. Şi, dacă au rezultat mii de morţi, acesta este un caz de proces penal împotriva unor miniştri şi directori din Sănătate implicaţi. Numărul de procese care se întrevede e impresionant şi înţelegem că a devenit o luptă pe viaţă şi pe moarte (a struggle for life), nu mai contează mijloacele pentru aceşti (i)responsabili. Adevărul nu mai este o prioritate. Pentru industria farmaceutică, eficacitatea hidroxiclorochinei ar pune capăt tuturor perspectivelor de câştig gras fie printr-un mijloc novator (Remdesivir a fost un fiasco), fie printr-un vaccin impus populaţiei mondiale : 8 miliarde de doze înmulţite cu atâţia dolari ar da o mare poală de bani” [1].

„Studiul publicat de « The Lancet »: Cine l-a finanţat ? Câte companii şi organisme de Sănătate private care au interesul să discrediteze această moleculă (hidroxiclorochina - n.n.) căzută în domeniul public ! Găsim, evident, Fundaţia Bill şi Melinda Gates şi Mark Zuckerberg, care cenzurează toate articolele care atacă O.M.S.-ul şi articolele care critică anumite vaccinuri”[2]. În Franţa, zeci de mii de plângeri au fost deja depuse pentru dreptul de a prescrie tratamente, pentru scandaloasele morţi din aziluri, vreo 60 de plângeri ar fi fost înaintate contra miniştrilor la Curtea de Justiţie a Republicii, abilitată să judece şi să condamne înalţi funcţionari ai statului aflaţi în exerciţiul funcţiunii, 25.019 plângeri pentru persoane îmbolnăvite, 25.416 plângeri ale personalului medical şi ale sindicatelor lor profesionale, mai multe plângeri grupate ale medicilor împotriva lui Agnès Buzyn şi Olivier Véran (fostul şi actualul ministru al Sănătăţii).

„Din secolul al XIX-lea ştim ce sunt bolile infecţioase. Se pune un diagnostic şi tratăm cum putem. Toţi doctorii tratează bolnavii. Este prima dată când aud spunându-se pentru o boală: « Staţi acasă, nu vă tratăm ». E înfricoşător. Orice medic are datoria de a îngriji. Chiar dacă nu ai la îndemână un tratament adecvat, trebuie să tratezi - şi mai ales această boală pe care n-a lucrat nimeni. De exemplu, cu Covid-19, respiraţia îngreunată apare mult mai târziu decât în alte boli, tocmai în momentul când sunteţi aproape de insuficienţa respiratorie, ceea ce numim hipoxie „fericită” (sau hipoxie tăcută - n.n.). Nu mai aveţi oxigen, dar nu vă daţi seama, pentru că nu v-aţi pierdut suflul. Noi facem scanere. La 70% dintre pacienţii care nu aveau semne respiratorii există leziuni pulmonare grave. Dacă nu examinaţi bolnavii, nu aveţi de unde să ştiţi”[3].

În România, problemele proastei administrări a crizei sanitare (lipsă de măşti, lipsă de tratament adecvat în afară de Paracetamol, lipsa echipamentelor necesare în spitale), netratarea în multe localităţi (vezi cazul Câmpina) timp de mai bine de două luni a celorlalte boli, multe cazuri grave şi/sau urgente, par să fi fost rezolvate. La fel ca închiderea violentă a activităţii (restaurantele, hotelurile şi magazinele de tot felul, printre altele) fără nici o contrapartidă sau ajutoare corespunzătoare de la stat. Anul şcolar a fost ori ratat, ori pus în cârca familiilor, guvernul fostului profesor de la Sibiu s-a spălat pe mâini în mare viteză. Chestiunea anului şcolar nu a fost „rezolvată” atât de simplist şi de primitiv nicăieri altundeva.

Cum s-a găsit rezolvarea tuturor nenorocirilor? Simplu. Presa prostituată, televiziunile slugarnice au fost cumpărate cu o promisiune de 40 de milioane de euro, bani daţi şi pentru campaniile electorale ale P.N.L. de guvernământ pentru alegerile locale şi pentru alegerile generale de la sfârşitul anului. „Miluirea” presei (Ion Cristoiu dixit), a mediei foarte predispuse la prostituţie pare să fi fost cea mai mare urgenţă a guvernului de tristă faimă Iohannis-Orban. Oare chiar merităm asemenea politicieni mărunţi şi asemenea guverne ?

---------------------------------
[1] „Hydroxychloroquine: The Lancet dans de sales draps...” -  https://jdmichel.blog.tdg.ch/  -  24 mai 2020.
[2] Olivier Demeulenaere - https://olivierdemeulenaere.wordpress.com/
olivierdemeulenaere.wordpress.com -  27 mai 2020.

[3] Didier Raoult, în interviul acordat lui L’Express - https://www.lexpress.fr/actualite/sciences/didier-raoult-au-depart-j-avais-des-doutes-sur-la-chloroquine-mais-plus-maintenant_2126622.html   - 27 mai 2020.







Maria Diana Popescu - S-a dus pe copcă opoziţia,




S-a dus pe copcă opoziţia, de vină sînt ruşii, chinezii şi P.S.D.
Maria Diana Popescu
31 Mai 2020

Whisky, bere, şampanie, haleală, femei şi trabucuri. Deja o tradiţie instituţională pentru Sică Mandolină, „celebrul” cîntăreţ şi dansator prin cluburi, campion al accidentelor de circulaţie. Cunoscut pentru comportamentul său extravagant şi stupid, Sică a fost prins fără mască, cu chermeza la purtător, în sediul guvernului, ca pe vremea cînd lucra la Primăria Capitalei. Sediul Guvernului e cîrciuma lu’ Sică! Cine achită nota de plată pentru consumaţie? Cumva fondul de protocol? N-au treabă ei cu legea, cu starea de alertă şi distanţarea socială! Nici de amendă nu-l doare pe Sică. Turcu’ plăteşte, adică poporul. Trabucul din gura lui Sică costă cît pensia medie pe o lună. Guvernul P.N.L. a împrumutat statul în trei luni cît P.S.D. în trei ani! Cine-i de vină pentru că liberalii din guvern ţopăie peste propriile ordonanţe (de urgenţă, de alertă, de clacă), chefuiesc umăr la umăr, fără mască, fumează şi beau în spaţii închise? Păi, după mintea lui K.Johannes Un, P.S.D. e de vină, chinezii şi ruşii. Orban are voie să se dea în continuare în tiribombă. L-aţi văzut la Fieni, Dâmboviţa, învîrtindu-se în lanţuri, cînd şi-a început campania agresivă pentru europarlamentare. Coşcogemitea sa, K. Johannes Un practică sfidător alba-neagra, atacînd, cu orice prilej, P.S.D. cu obuzele achiziţionate de guvernul Sică-3. Cum? Nu ştiţi? Pe vremea pandemiei, guvernul Sică 3 a achiziţionat  cca 8.680 de bucăţi obuze cu bombe de iluminare, au  zis ei, să-i ginim pe ruşi cînd ne atacă. Tot aşteptîndu-i pe ruşi, mult şi bine, să ne atace, obuzele ies din garanţie, şi e musai ca K. Johaness Un să le folosească pe spinarea duşmanului intern P.S.D., care abia mai mişcă. Simt peneliştii că le fuge preşul de sub picioare? O, da!  Opoziţia urcă vertiginos în sondaje! Dar, stai, care opoziţie?  S-a dus pe copcă marea opoziţie! Ciolacu a făcut partidul colac la picioarele serviciilor secrete. Cum se umflă în pene, le scade glicemia şi-i apucă leşinul. Dintr-o altfel de opoziţie adormită un Viorel Cataramă visează Elvila liberă şi cere demisia dictatorului Kim. Ar fi o idee! Dar cum să rostogoleşti un malac de la palat cu un c(i)olac şi-o cataramă?

În rest, trăim într-un tablou jalnic! Propaganda şi campaniile de subversiune sînt armele performante ale lui K.Johannes Un şi peneliştilor. Sică Mandolină, tot la circul de stat paralel, tot cu prestidigitaţiile. S-a dus cu gaşca liberală la vila Florica (Ştefăneşti-Argeş), cică să planteze un copac. Cînd acolo, ce să vezi? Copacul era deja plantat, aşa că, a dat şi el, acolo, două hîrleţe de pămînt, dar nu la rădăcină, ci peste pantofii de lac ai aplaudacilor. Ca să fac o glumă nesărată, tehnologia 5G e extrem de periculoasă pentru liberali şi îi va lovi în punctul lor G. Mai exact, în frunte, acolo unde-i place lui Arafat să aplice termoscanarea idioată. Copiindu-şi tătucul, liberalii ăştia de două parale, de cînd sînt la guvernare, se bat cu inamici inventaţi. Şi dă-i şi luptă, dă-i şi luptă cu pesedeul, ruşii şi chinezii. N-avem nevoie de chinezi, jos chinezii, chinezii sînt comunişti, ciumă roşie, asta ni se inoculează. Dar Johannes, ce să vezi?, îndrăgostit lulea de chinezi, printr-un tîrg fraudulos, şi-a tradus mizeria lui de abecedar în China!

La fel de bătăioasă se dă Fundaţia Bill&Melinda Gates. Ăştia „luptă” cu epidemiile de zeci de ani prin Asia şi Africa. Gates a trecut cu nonşalanţă de la software la microbiologie şi nanobiologie. Nu-i o bănuială ieşită din fabrica de zvonuri. Pe lîngă multele planuri diabolice, care includ depopularea, vaccinurile şi pandemiile, miliardarul sărit din şuruburi a pus în funcţiune, unde credeţi, în lumea a treia (Senegal, următoarea ţară fiind India) un experiment horror. Nişte instalaţii care scot, zice nebunul, apă potabilă din excremente umane. Gates afirmă că ar bea zilnic lichidul rezultat din distilarea excrementelor, el fiind filmat consumînd un pahar cu apă rezultată din excremente, pentru a demonstra lumii că tehnologia poate furniza apă potabilă ţărilor în curs de dezvoltare. În filmul de pe blogul său îl vedem pe Gates cum priveşte un procesor alimentat cu excremente umane, iar apa rezultată este pusă în paharul său. Cum filmele pot fi uşor trucate, refuz să cred că acest călău miliardar ar fi băut o astfel de apă. Dar, dacă - ipotetic - a băut, rezultatele n-au întîrziat să apară, înrăutăţindu-i starea psihică, şi aşa, foarte precară. Nebunul afirmă pe blog:  „Gustul apei e la fel de bun ca al oricărei ape îmbuteliate. După ce am studiat procesul prin care a fost obţinută, aş bea fericit această apă în fiecare zi. Atât este de sigură”. În filmul de pe blog, producătorul sistemului Omniprocessor, Peter Janicki, spune că excrementele umane sînt mai întîi fierte, pentru a separa apa de materiile solide prin evaporare, apa fiind trecută printr-un sistem de filtrare care produce apă potabilă, iar materiile solide rămase sînt arse pentru a produce abur care alimentează un motor ce furnizează electricitate pentru comunităţile locale. Să ne imaginăm duhoarea care acompaniază prelucrarea apei excrementale a lui Gates! Dacă e atît de bună de băut şi atît de sănătoasă, precum afirmă, de ce Gates nu-şi filtrează la domiciliul de lux propriile excremente pentru a bea apă din puţul său?

Pentru a se justifica vaccinarea globală şi ciparea, comandate de Gates şi locotenenţii săi, lumea a fost panicată la comandă cu morţi pe bandă rulantă. Covidul a fost anunţat de Fundaţia Bill & Melinda Gates înainte de apariţia primului caz de infectare raportat în China. Documentarul datează din 4 noiembrie 2019, se găseşte pe Youtube, iar O.M.S. şi locotenenţii lui Bill Gates explicau lumii desfăşurarea programului pandemiei: „Event 201 Pandemic Exercise: Highlights Reel”1.

Gates „merită” premiul Nobel pentru medicină, cum fals a fost premiat cu Nobelul pentru pace Obama, cel ce a semănat în lume sînge, războaie, moarte, orori, teroare. La o simplă căutare pe Youtube, folosind cheia „Event 201”, mai pot fi găsite încă cinci documentare despre covid, ceea ce dă de înţeles că inexpugnabilul virus a fost organizat la scară mondială. Încă din 2014, Bill Gates vorbea despre pericolul unui virus care se va propaga la scară planetară, amintind în context exemplul epidemie Ebola, din zone izolate ale Africii (2014), (de ce, acolo, v-aţi întrebat), care a lut prin surprindere elita medicală din lume şi despre care scriam în 2014, în editorialul „Adevărul despre Ebola, „Monsanto”, Bill & Melinda Gates Foundation şi Fundaţia Sörös”2.

Fără un tratament contra Ebola (abia în 2019 a fost descoperit) s-au înregistrai 11 mii de decese şi 10 mii de persoane cu sechele. Aici nu se poate vorbi despre conspiraţie! Ci despre obiective anunţate oficial. Documentarele există pe YouTube. E ca şi cum cineva ar spune că K.Johannes Un nu există, e o conspiraţie. Cît de uşoară ar fi viaţa guvernelor lumii, cît de simplu ar face din noi nişte îngenunchiaţi, dacă ochii critici ai celor cu mintea trează n-ar lua la verificat variantele lor oficiale? Cetăţenii simpli ai planetei se hrănesc cu ce li se serveşte. E mai uşor decît să studieze şi să descopere că unii oameni de ştiinţă sînt cumpăraţi, vînduţi răului. Că studiile lor sînt direcţionate, de mult timp, spre apariţia de noi virusuri, rezistenţi tratamentelor, care să ofere cîştiguri financiare uriaşe companiilor farmaceutice.

Un document al Centrului Naţional de Supraveghere şi Control al Bolilor Transmisibile (C.N.S.C.B.T.) ordona ca toţi decedaţii să fie declaraţi morţi de covid, chiar dacă au avut un istoric al bolilor care ucid anual mii de oameni. De aici, în cîteva luni, s-a întîmplat ceva halucinant: toate decesele erau  puse în seama covidului,  nu atribuite unor  boli cronice preexistente. Aşa s-a ajuns la numărul de decese raportat de autorităţi, mult mai mic decît  numărul morţilor din anii precedenţi, dacă ne raportăm la Institutului Naţional de Statistică pe 2018 sau 2019. Odată frica intrată în oase, Legea vaccinării obligatorii, ilegală şi neconstituţională, va face carieră, oile vor da buluc la tuns, vaccinat şi cipat. Din păcate, situaţia e  reală şi sinistră!


Trăim într-o lume condusă de nişte demenţi, unde eşti constrîns să-ţi pui natura biologică la cheremul lor. Omul nu mai are voie să decidă dacă refuză sau nu arestul de urgenţă la domiciliu, dacă refuză sau nu vaccinul noii „religii mondiale”. În fond, omul nu mai este liber nici să-şi aleagă modul de a pleca la ceruri. Dacă O.M.S. (organizaţie aservită unor interese oculte, care n-are cu sănătatea omenirii decît o legătură malefică de cauzalitate) decide pentru tine, dacă guvernul ţării tale îi dă O.K.-iul, eşti vaccinat obligatoriu, pe baza unei hotărîri de guvern. Un guvern imbecil, fără nicio conexiune cu binele românilor şi al ţării, o gaşcă de iresponsabili, care trebuie să părăsească cît mai grabnic corabia. Cu K. Johannes Un pe puntea de comandă şi Mandolină la timonă, România ia tot mai multă apă la bord şi va avea foarte curînd soarta Titanicului, lovită de icebergul sabordării criminale comandate.







GSM 33 de MILIARDE (tabletă sf ruptă din viață)
















Vasilica GRIGORAȘ – Sărut anii din boccea




Vasilica GRIGORAȘ – Sărut anii din boccea
Dragi prieteni, Sincere și calde mulțumiri pentru gândurile bune și frumoase pe care mi le-ați adresat. Muza să vă fie mereu aproape și să ne bucurăm împreună de scrieri inspirate. Doamne ajută!
Să ciocnim un pahar de șampanie întru sănătatea noastră!

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni, băutură, masă şi interior

Sărut anii din boccea


~*~

E sărbătoare și e ziua mea,
Mă poartă-n brațe vântul,
Cu glas în armonii de păsărea
Mă dezmiardă lin cuvântul.

Mi-a înflorit copacul iară,
Respir în vers blândul senin,
Mi-e sufletul doar primăvară
Și văd mereu paharul plin.

Conjug verdele dintr-o vâlcea
Prin pomii roditori din anotimp,
Apoi îmi sărut anii din boccea,
Inspirând poeme din Olimp.

Mulți arbori aș dori să mai plantez
În sufletul deschis adânc spre lume,
Îmbrățișându-i să mă minunez
De-ale lor fructe dulci și bune.

Peste ani, râvnind să mai rodesc
Sub soarele de mai învietor,
Cu sete poezia s-o iubesc
În ritmul valsului îmbietor.

Apoi, aș dori s-așez un arbore-n rimă,
Să vibrez la fiece slovă din povești,
Îmbăindu-mă în a lor lumină,
Călăuzită de roiuri îngerești.


~*~
30 mai 2020

VASILICA GRIGORAS









FLOARE de MAI pentru VASILICA GRIGORAȘ





FLOARE de MAI pentru VASILICA GRIGORAȘ
Sincere și calde mulțumiri prietenelor dragi, poetele Mariana Gurza, Valentina Teclici, Ana Anton și prietenului drag, scriitorul Ben Todică pentru minunata surpriză cu ocazia aniversării mele, pe 30 mai 2020!




Un clip oferit in dar poetului/scriitor Vasilica Grigoras cu ocazia zilei de nastere de catre patru prieteni din diferite colturi ale lumii: Mariana Gurza, Ana Anton, Valentina Teclici si realizatorul Ben Todica. LA MULTI ANI !

Floare de Mai
(Vasilicăi Grigoraș)

Flori de mai, flori de mai,
albul se ridică-n vânt
încununat cu nimb de Înviere
Lumină din Cuvânt.

Și tu si eu și ei
suntem prinși în hora vieții
nu ne oprim,
avem cerul,
mantia tinereții.
Ce dulce-i dorul de dumnezeire
când îngrădit ești doar tu și El
cerșind cu-aceeași îndurare
drumul spre veșnicie…

Flori de mai, flori de mai
încântă-ne în zi de sărbătoare
să mai uităm de ce-a fost rău
să primim sfânta împărtășanie
Doamne, știu că ne auzi
cerul se revarsă-n dar
fă Doamne încă o minune…
Pentru o ,,floare de mai”.

Mariana Gurza

Timișoara

30 mai 2020

***

Cuvintele tale
Vasilicăi Grigoraş, prietena mea de-o viaţă

Cuvintele tale răspândesc aromă de verde crud,
purifică pământul cu albul lăcrămioarelor,
leagănă iubirea nesperată în braţele curcubeului,
spală înălţimea brazilor seculari cu apă sfinţită
de iertarea de sine şi-a semenilor.

Cuvintele tale, credincioase călugăriţe,
se roagă pentru cei rătăciţi în jungla planetei,
pentru cei care călăuzesc fără să ştie calea,
pentru cei care au intemniţat dragostea
în inimile lor împietrite.
Cuvintele tale topesc cu aura lor gheţarii urii
transformă pietrele-n ţărână
ca dragostea să crească adânci rădăcini
şi să devină crâng înflorit.

Cuvintele tale, din ce în ce mai cizelate,
mai încărcate de sensuri profunde, curg cascadă
în biblioteca inimii din ce în ce mai spatioasă
şi mai plină de cititori.
Cuvintele tale, oglinda perfectă
a minţii şi inimii tale îşi revarsă cu generozitate
lumina peste tot ce atingi
cu vibrarea degetelor,
strălucirea ochilor, traiectoria gândurilor.
De 49 de ani, cuvintele tale sunt fundaţia
şi hrana spirituală a prieteniei noastre.
Cuvintele tale ating mereu
sufletul Domnului, care-ţi dăruieşte
energia florilor de mai în tot ce-nfăptuiesti
te apără şi te binecuvintează.

Valentina Teclici

Noua Zeelandă

30 mai 2020

***

PORTRET
Dedicație poetei Vasilica Grigoraș

De când cugetul tău
sapă sub furtuna cuvintelor,
te-am văzut emigrând
printre spații celeste,
dialogând cu îngerii
și zburând laolaltă cu șoimii
peste înaltele turle celebre…

Sufletul tău,
într-o evadare eternă,
prinde doruri de zbor
dintr-o tainică hibernare…

Te-am văzut
dăltuindu-ți viori
din cele mai simple cuvinte
și ascunzând pe sub pleope
durerea ta nerostită
pentru durerea altora…

Slobozindu-te de tăceri,
ai rostit în culori de lumină
concertul rugăciunilor noastre
duse în larg
de corăbiile tale,
la timpul potrivit !

Ana Anton

Sfântu Gheorghe


17 mai 2020










Vasilica GRIGORAȘ – „Vînzătorul de lumină”, metaforă sau realitate?




Vasilica GRIGORAȘ – „Vînzătorul de lumină”, metaforă sau realitate?

Girel Barbu, un scriitor prolific, cu o bogată activitate publicistică și editorială ne-a obișnuit deja cu varii abordări de genuri și specii literare: epigrame, aforisme, poezii, eseuri, cronici literare, monografii… De data aceasta, ne împlinește bucuria lecturii cu o carte de poezii creștine. Titlul volumului „Vânzătorul de lumină”, Buzău, Omega, 2018, la prima vedere, parcă nu ar onora statutul câștigat pe merit ca scriitor și om al cetății. Ne duce cu gândul la Iuda, trădătorul și vânzătorul Mântuitorului lumii, Lumina vieții. Privind prima copertă, o grafică în creion, destul de întunecată, în care abia se observă licărul unei candele/lumânări și o rază de soare ce mijește timid la fereastră. Și, totuși, curiozitatea îmi dă ghes, deschid cartea și încep să citesc.
Încă din prima poezie, licărul de lumină sugerat pe copertă ia amploare. Venirea pe lume a poetului, începutul comuniunii cu ceilalți este motiv de bucurie în jocul de-a viața: „Și de-atunci tot joc, mă joc/ Sunt cînd apă, sunt cînd foc/ Cînd șarpe, cînd porumbel/ cînd culoare-ntr-un drapel// cînd ulcior, cînd sunt fîntînă/ / Și-o dată pe săptămînă/ Sunt arcuș pentru vioară/ Și-o clipă de primăvară”. (Cântec pentru ziua a doua) Nașterea este doar începutul vieții pe pământ, a unei trăiri, de multe ori cu stări paradoxale, cu situații contradictorii, cu reacții diferite la întâmplările pe care le traversăm voit ori impuse.
Printr-un exercițiu poetic laborios, cu aplecare de bun practician, Girel Barbu își arogă dreptul de emisar, însărcinat să descopere făclia credinței în simțirea românului, să deslușească taina acesteia și s-o poarte prin vers spre înălțare spirituală. Autorul, asemenea lui Octavian Goga, pleacă în acest demers de la satul românesc deoarece „satul reprezintă prin sine unitatea organică a sufletului acestui popor; satul reprezintă prin sine expresia purității de rasă…” Îmbrățișează acest punct de vedere și procedează în consecință. Explorând marile interioare ale ființei, ajunge la cauzele prime ale unei vieți care ar trebui să fie demnă de actul creației, astfel găsește răspunsuri la o parte din marile întrebări ori dileme existențiale. Poezia sa este indisolubil legată de credința strămoșească și prin faptul că autorul este născut și crescut într-o lume în care a moștenit ereditar rădăcinile înaintașilor, bune călăuze prin viață, astfel încât spiritul său liric rezonează armonios cu tot ceea ce este pământesc, dar și cu celestul.
Mai întâi, autorul înțelege limpede că satul românesc este caracterizat de simplitate aparentă, însă are o esență specifică, o reală profunzime. Acest lucru constituie efigia liricii sale. Înaintașii trăiau din munca ogoarelor, creșterea animalelor și a albinelor, însă Iubirea satului și Credința în Înviere erau adânc încrustate în fibra sufletului de român: „Noi n-avem prin cer moșii/ Doar un car cu patru boi/ Și-un cioban doinind din lună/ Seara-n staulul de oi.// Noi n-avem prin cer moșii./ Doar un codru de Iubire/ Și-o țărancă ce e pusă/ Turlă la o mănăstire.// Noi n-avem prin cer moșii/ Doar un fagure de miere/ Un altar de mîini sfințite/ Într-o zi de ÎNVIERE:” (Noi n-avem prin cer moșii) Autorul își propune să descâlcească ițele sufletului și să pună în evidență reacțiile acestuia în varii contexte: „Și sunt din locul unde porumbeii/ Își rotunjesc zborul lor de miere,/ Din satul unde primăvara miei,/ Vestesc cu sîngele curgînd o altă Înviere” (Cîntec de însetat satul natal) Descoperă și se confruntă cu ape tulburi ale eului interior, care par să-i inunde ființa și trăiește acut spaima neputinței: „Doamne cât sunt de slăbănog/ De uscat, de ciung și de olog,/ Și cum mai înflorește în mine păcatul/ Și cum se mai vaită sub mine patul.” (Cum pot oare Doamne?) Implicat sufletește în tot ceea ce se întâmplă în jurul său, caută cu ardoare acea tihnă ancestrală de care are atâta nevoie. Învață treptat că acest lucru se poate realiza doar prin sporirea în credință: „Verdele din frunze piere/ La cea mai crudă adiere/ Din lînă curg raze de miere/ Și se aprind lumini în mere,/ Ca lumînări de Înviere./ Eu te iubesc pîn- la durere/ Și timpul adormit parcă îmi cere/ Să te iubesc încă cinci ere.”! (Să te iubesc cinci ere)
O carte cu binecuvântată mireasmă teologică, LUMINA fiind Dumnezeu întreit. Autorul cărții urmărește câteva repere majore ale credinței ortodoxe, însă nu-i scapă nimic din ceea ce se întâmplă în societatea românească, în lumea de azi, cu îngrijorările zilei: „Criză nu e, că nu-s bani”, „Criză nu e, că nu-i pîine”, „Criză nu-i că e șomaj”, ci în opinia autorui „Criză este de credință!”, „Criză e de fapte bune!”, „Criză e de-nțelepciune!”. În ceea ce privește lipsurile materiale, financiare „Criza vine, criza trece”, însă în plan spiritual „Consecințele rămîn!” (Criza vine, criza trece). Condiția pământeanului într-o creație perfectă este denaturată în timp, prin păcat; Adam, multiplicat la infinit, persistă în a nesocoti cu bună știință porunca de a nu mânca din pomul cunoașterii binelui și răului. De aceea, este nevoie de o analiză atentă a vieții noastre, de recunoaștere a greșelilor, de căință pentru faptele noastre necugetate, de manifestare pioasă și apropiere de viața întru Hristos, cel care S-a lăsat răstignit pentru iertarea păcatelor și mântuirea noastră cu dorința clară și nestrămutată de lepădare de păcat. Autorul se întreabă: „Tu Doamne m-ai sus… ținut, eu vicleanul, Te-am vândut. Doamne, cînd am adormit – în păcat-, Tu m-ai trezit, și eu mi Te-am răstignit. Vei putea Tu Doamne oare, să mă ierți de-așa oroare? Vei putea tu oare șterge, marea mea fărădelege? (Păreri de rău)
Situându-se într-o stare îndoielnică, din curiozitate ori din sincera dorință de a-și explica incertitudinile trăirilor, apelează la interogație imperativă, aceasta constituind o necesitate categorică și necondiționată de a corecta lipsurile și abaterile de la calea cea dreaptă. Străbate parcursul tuturor caznelor pe care le-a îndurat Iisus pe pământ: „Cine, Doamne Te-a vîndut, / Pentru-un nelumesc sărut?// Cine mi Te-a legat, / Înainte de Pilat?// Cine Te scuipară, Doamne?// Cine-al meu Doamne Iisuse/ Crucea grea în spate-ți puse?// Cine cuiele-ți bătu?// Cine Doamne, ars de sete/ Ți-a dat apă din burete?// Cine coasta ți-a zdobit,/ Să vadă dacă-ai murit?// Cine străjuia mormîntul,/ Cînd s-a clătinat pămîntul?// Cine Doamne-a declarat,/ C-au venit și te-au furat?” Sunt întrebări, figuri retorice care înfrumusețează stilul de exprimare al poetului, dându-i vigoare și sugestivitate liricii sale. Este de fapt o împletire a rigorii faptelor cu frumusețea metaforei, pentru că toate aceste întrebări au existență milenară, însă doar un singur răspuns: „Unul dintre ei ești tu, Nu ai voie, să spui nu!” (Cine, Doamne?) Omul, creat după chipul și asemănarea Domnului a fost cel care a săvârșit toate aceste păcate și continuă și astăzi în aceeași manieră, vânzându-L și răstignindu-L fără milă și fără vreun regret. Ura și dușmănia între oameni au luat amploare, sfidând sfatul Mântuitorul pentru IUBIREA aproapelui: „Ceea ce ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Mt. 25, 40) De ce doar omul este acela care îl necinstește pe Domnul, Dumnezeul nostru, în timp ce, autorul ne spune cu durere în suflet că întreaga creație a Domnului, necuvântătoarele Îl cinstesc și-I aduc slavă: gâzele, iarba, păsările, rîurile, ramurile, pietrele, munții, stelele, luna, luceafărul, soarele, îngerii…, „Numai omul prost de gură,/ Te hulește și Te-njură…” (Ție, Doamne)
Într-o carte de poezie religioasă, creștin-ortodoxă sunt pe deplin meritorii incursiunile în Sfânta Scriptură, aducând în atenția cititorului pildele Mântuitorului. Dintre temele biblice amintim: trădarea lui Iisus (Cine Doamne); Pilda fiului risipitor – drama căderii și bucuria regăsirii (Întoarcerea fiului risipitor), pilda lui Zaheu vameșul – îndemn către umilință și căința lui Zaheu (Un alt Zaheu), Evanghelia înmulțirii pâinilor și peștilor (Nu am știut că ești Hristos). Autorul își asumă rolul personajului din cele mai grăitoare parabole: „Sunt un smochin neroditor// Sunt patul unui slăbănog// Sunt cîntecul unui cocoș,// Sunt piatra aruncată-n desfrînata.” (Sunt)
Poetul a ales prozodia clasică ca formă de exprimare pentru a fi pe înțelesul tuturor, indiferent de vârstă, de cultură și de trăire duhovnicească. Ca un bard popular cântă plaiurile natale încărcate de istorie, spiritualitate și frumusețe naturală. Într-un autentic demers literar, elogiază duios și tandru viața patriarhală prin vers și cânt. Mărturisirea iubirii pentru locurile natale, sat, familie… este un îndemn, o invitație ca oamenii să revină pe făgașul dreptei credințe ortodoxe, încetățenită de veacuri (a se citi „Veniți creștini la mănăstire”). Revenirea este posibilă, ne spune autorul. Și el a plecat pentru scurt timp din matca sa primordială, însă a revenit călare pe un „Pegas înaripat, mânând cirezi de vise și de idealuri împletite din raze de soare”. Pășește ferm pe urmele bardului din Lancrăn (poetul și filosoful Lucian Blaga), respectând cu sfințenie îndemnul său: „Sapă, sapă până dai de stele-n apă!”. Și tot săpând în adâncul poeziei, alcătuiește un sublim album liric al sufletului, o radiografie pertinentă și elocventă a raportului OM-DUMNEZEU. Prin dialogul cu Mântuitorul, autorul purcede la o introspecție loială, chiar dacă uneori întâlnim și abateri de la normalitate, astfel semnalând aspecte manifestate pe scena existenței.
Poeziile sale atrag atenția prin acuratețea exprimării și maniera în care transmite mesajul. La pagina 33 a cărții, coincidență sau nu, numărul anilor trăiți de Mântuitorul lumii, om pe pământ, poetul creștin inserează poemul intitulat „Eu, vînzătorul de lumină”. Dezleagă misterul, taina titlului volumului, asumându-și smerit condiția de om păcătos într-un poem inspirat de versurile marelui poet național, Mihai Eminescu (Pe lângă plopii sără soț): „Pe lîngă spinii fără soț,/ De pe Golgota am trecut,/ Eram tîlhar, borfaș și hoț/ Pe buze-aveam acel sărut./ Și bani aveam, o pungă plină,/ Și mă dureau, într-un cuvînt,/ Eu, vînzătorul de lumină,/ De cer, de Rai, și de Pămînt.” Putem vorbi despre o similitudine inspirată și ingenioasă între Eminescu și Iisus. Eminescu blamat, constrâns și omorât tot de răutatea omului. Câți oare dintre noi ne recunoaștem păcatele și, mai mult renunțăm la a mai păcătui. Pe modelul poeziei „Revedere” a lui Eminescu, Girel Barbu scrie poemul „Codrule, codruțule”. Dacă la Eminescu întâlnim o poezie despre frumusețile și bogățiile naturii, pădurilor înfrățite de veacuri cu omul, poezia lui Girel Barbu este tristă, prezentând starea jalnică a pădurilor din grădina românească a Maicii Domnului: „Codrule, codruțule/ Unde ești drăguțuler, Că de cînd nu te-am văzut/ Multe toamne au trecut./ Spune unde mi te-ai dus/ În ce țară din Apus?/ Codrule fără noroc/ Ce popor te-aruncă-n foc?/ Aurul cui îl topești/ Copii cui încălzești/ Pîinea cui o rumenești?/ Străinii cu vipușcă/ Fac din tine pat de pușcă?” Români iresponsabili, cozile de topor din țară au vândut străinilor codrii străbuni, azi auzindu-se doar strigătul copacilor tăiați: „Eram una cu poporul/ Dar m-a ciopîrțit toporul./ Dacă îți păsa de mine/ Nu eram prin țări străine/ Eram frate lîngă tine.”
Întâlnim în „Vânzătorul de lumină” poezii aparținând creației populare (bocet, cântec, legendă) și din creația cultă (elegia, rondelul…).
Prin bocet, autorul readuce în atenția cititorilor acea cutumă a românilor de a plânge, jeli pe cei dragi plecați la Domnul: „Mai stai soare nu apune,/ Mai am multe lumii-a spune./ Rămîi soare Răsărit,/ Mai sunt multe de rostit./ Mai stai soare pe cer sus/ Mai am încă mult de spus./ Nu lăsa ziua să piară/ Răpusă de-a beznei fiară.” (Bocet) În antiteză cu bocetul, care are un caracter melancolic, trist, cântecul este vesel, optimist; Girel Barbu îl reînvie în carte, amintind îndeletnicirile femeilor de la țară (torsul, împletitul, cusutul…): „Mi te aduc și mi te-ntorc/ Pe un fus de-argint te torc/ Să te cos în patru zări/ Haină pentru întrebări.// Și mi te-aș împleti în trei/ Să te țes haină la zei,/ Și cînd iarna din neant vine/ Să-mi îmbrac viața cu tine.” (Cîntec de cusut pe buze)
Pe baza cercetării unor izvoare istorice, ori transmise prin viu grai, autorul împărtășește cititorului legenda nașterii satului Pinu. Ca în orice legendă și aici se îmbină elementele reale, pământene „Un frumos ciobănel,/ Venit tocmai din Muscel./ Cu ițari și cu opinci,/ Și cu cîini vreo patru, cinci,/ La brîu cu un fluieraș/ Căutând loc de sălaș,/ Pentru turma de mioare.” cu cele mitice, divine: „Iar sub pin, un îngeraș,/ Grăi către ciobănaș…/ Plin de spaimă vru să fugă,/ Credea că vede nălucă./… Și Arhanghelul se duse,/ Nevăzut precum venise…/ Peste ani s-a împlinit/ Tot ce îngeru-a grăit,/ Satul Pinu, s-a numit,/ Mănăstire s-a zidit,/ Fie Domnul pomenit!” (Legenda satului Pinu) În aceeași manieră, autorul ne face cunoscute și „Legenda mănăstirii de la Pinu” și „Legenda Chinoviilor”.
Din literatura cultă, Girel Barbu abordează elegia, prin care transmite sentimente de visare, meditație până la apatie și anxietate. Subiectele acestor elegii, nu pot fi altele decât cele legate de ființele cele mai dragi autorului. Pierderea mamei, cel mai trist lucru din viață îl determină pe fiu să lege un dialog elegiac cu ființa care i-a dat naștere. Îl întristează faptul că pământul îi este apăsare, bezna este cea care-i aduce neliniște și că prin moarte totul a devenit pustiu, de aceea apelează la o ultimă încercare de a găsi răspunsuri la câteva întrebări ființiale: „Cît pămînt te doare mamă,/ De nu-mi iei toamna în seamă?// cîtă beznă-ți dă de furcă/ Zările de mi le-ncurcă?// Cît mai ești, din cît ai fost,/ De-ți știu moartea pe de rost?// Cît mai ești, din cît te știu/ Că îmi stai în vis pustiu?” (Elegie pentru mama) În altă elegie își slăvește tatăl după trup, harnicul dăruitor: „Tata cioplea doine în porți/ Și le-mpărțea Joia la morți./ Seara privea luna pînă cînd,/ Ne vedea pe toți luminînd./ Lua în furcă tot fînul cu deal cu tot, Și plesnea tristețea, cu biciușca în bot./ Acum a plecat prin cer să semene stele/ Și cuvinte văratice pe buzele mele.” (Tata)
Autorul, fiu de țăran, își poartă obârșia și credința în fire și în sânge, exprimându-le într-o specie de poeziei cu formă fixă, numită rondel. În lumea de astăzi atât de pestriță și înclinată spre denaturarea naturii umane se întreabă sfios: „Se mai roagă încă în mine un țăran,/ Cu palmele crăpate la piept împreunate/ Și mă întreb, de nu cumva în van,/ Mai locuiesc țărani adevărați prin sate? (Rondel) Dacă în prima strofă încearcă să găsească un răspuns întrebării, prin repetiția sub forma unei afirmații a primului vers la sfârșitul poeziei, confirmă că acest lucru este adevărat: „Se mai roagă încă în mine un țăran.” Într-un alt rondel, autorul încearcă să identifice izvorul vieții: „Cît pe lume suntem vii,/ Și urcăm în vrac priporul,/ Căutăm noapte și zi/ Să-i vedem vieții izvorul.” Află singur răspunsul: „Dar n-avem ochi pentru-a privi.” De ce oare? Simplu: din cauza necredinței. (Rondel)
În volumul „Vânzătorul de lumină” se remarcă grija autorului pentru rimă și ritm. Rima bine alcătuită și succesiunea regulată a silabelor dau melodicitate și savoare poemelor. Muzicalitatea versurilor este deosebit de nuanțată prin filonul intim al trăirii, prin claritatea și eleganța limbajului, prin logica discursului liric. Întâlnim în volum rimă împerecheată: „Ninge-a tine zînă bună,/ Ninge-a răsărit de lună./ Viscolește-a Făt-Frumos/ Cerul se mută jos.” (Se ninge până la sfârșitul lumii); rimă încrucișată: „Sunt tatăl copilului ce am fost/ Sunt copilul tatălui ce o să fiu/ Sunt bucuria ținută post,/ Fir de nisip, spulberat în pustiu.” (Poem închis); monorimă (terminație succesivă în mai multe versuri, specifică poeziei populare): „Mărule cui mă foșnești/ Partea cui de dor mai ești,/ Ce păcate-nmugurești/ Pentru cîți ochi înflorești/ Cîte toamne pîrguiești/ În ce gîturi te oprești,/ Raiul mă-tii, șarpe-mi crești!?” (Cuvânt pentru măr); rimă albă (fără rimă, specifică poeziei contemporane): „Mi-e frică de fluturi…/ Într-o seară se vor apropia/ De lumînare/ Și-i vor bea flacăra/ Și va rămîne sfeșnicul gol/ Și întunericul prin cuvinte,/ Și eu voi fi obligat/ Să-i iau locul…/ Și Doamne încă,/ Nu am învățat să ard…” (Nu am învățat să ard). Întâlnim în acest poem o ilustrare abilă a conceptului filosofic de cauzalitate, a raportului cauză-efect prin folosirea conjuncției „și”. Generarea unor stări din altele duce la o înlănțuire de fenomene într-un spațiu și timp greu de cuantificat. În cazul de față, frica de fluturi atât de nefirească, himerică paralizează credința și duce la păcate strigătoare la cer. În această cheie ne aducem aminte de scriitorul și poetul Hermann Hesse, care scria în 1933: „Fluturele nu este un animal, ca toate celelalte, de fapt nu este un animal, ci starea cea mai înaltă, ultimativă, supremă, festivă şi în acelaşi timp cea mai importantă formă de viaţă a unui animal”. Această frică de fluture se poate explica doar prin pierderea sensibilității ancestrale a omului care nu reușește să mai găsească nici câteva secunde pentru a urmări zborul diafan al unui fluture.
Nu lipsește din carte nici proza lirică rimată: „V-am trimis pe Fiul meu, să v-ajute cînd e greu, orbilor să dea vedere, orfanilor mîngîiere, muților le-a dat cuvînt, la-ndoielnici crezămînt, de păcate să vă ierte, și pe demoni ca să-i certe.” (Dojană Divină) De remarcat și faptul că în carte întâlnim distihuri (Elegie pentru mama), terține (Dusu-ntorsu), catrene (Trupul lui Iisus…), septime (Cuvânt pentru măr), strofe polimorfe (cele mai multe dintre poezii).
Girel Barbu s-a dovedit a fi un maestru al folosirii simbolurilor în poezie, imagini sau semne concrete, prin care sunt sugerate însușiri caracteristice unor fenomene și noțiuni abstracte: șarpele – simbolul păcatului și vicleniei, raportat la condiția umană simbolizează zona obscură a ființei; porumbelul – simbolizează pacea, Duhul Sfânt este întruchipat într-un porumbel, asemeni apostolilor; mielul – simbolul Domnului Iisus Hristos, care s-a jertfit pentru iertarea păcatelor oamenilor, murind pe cruce nevinovat; fluturele – simbolul sufletului, schimbării, metamorfozei, învierii, speranței. Acestea și multe alte simboluri întâlnite în lirica poetului buzoian sunt admirabil articulate, astfel încât sensul și mesajul lor ajung cu ușurință la cititor.
Lirica sa se individualizează și prin folosirea unui bogat vocabular arhaic: „ulcior”, „ghizdă”, „ospăț”, „tăpșan”, „traistă”, „biciușcă”, „pripor”, „datină”, „șindrilă”…, însă cititorul poate remarca și se înfrupta din abundența și frumusețea figurilor de stil, care dau strălucire poeziilor: „Mă spăl în zori în tril de ciocîrlii pe față”, „Plânge-n mine-un pui de stea”, „Pe față macii bucuriei mi se agață”, „Femeia este Cuptorul unde se rumenește pîinea cuvîntului”…
Girel Barbu este un Homo religiosus, bun cunoscător al preceptelor mistice și înduhovnicit în sine, cu dorința expresă de a păstra nealterat fiorul credinței și al rugăciunii compune un poem în versuri, intitulat „Simbolul credinței”, inspirat din Crezul ortodox și se individualizează și prin scrierea a 12 poezii, fiecare având ca titlu un vers din rugăciunea domnească „Tatăl nostru”, lucrare nemaiîntâlnită până acum în literatura română (după știința mea, sper să nu greșesc).
O poezie mistică, cu un caracter atemporal sugerează detașarea de lumea materială și cea a plăcerilor, are ca ideal creșterea preocupării pentru evoluția sufletului spre buna întâlnire cu Mântuitorul lumii, mâna invizibilă care ne caută, ne face semn să ne apropiem ori să-I deschidem ușa, însă noi ne îndepărtăm mai abitir pe zi ce trece. Riscăm să pierdem acea mângâiere a sufletului de o tandrețe nepământeană, tainică, divină. Prin maniera de abordare și prin manifestarea optimismul în ciuda faptului că simte la tot pasul păcătoşenia umană, poezia lui Girel Barbu are puncte de interferență cu cea a poetului Vasile Militaru. Crede într-o perspectivă a convertirii, a întoarcerii fiului risipitor la Tatăl, susţinut de harul dumnezeiesc. La ambii poeți, putem vorbi de o operă de apostolat creştin, iar printr-un florilegiu de poeme oferă lumină cititorilor, fără să pretindă ceva în schimb. Nu este un troc, este modul prin care mulțumesc Domnului pentru harul primit, pe care l-au înmulțit printr-o neobosită râvnă.

Dezvoltă un univers liric, nu original prin tematică și fond ci prin puterea cuvântului exprimat într-o formă simplă, delicată, cu mare forță de penetrație în mintea și sufletul cititorului. Se remarcă înclinația autorului în fața teluricului (izvorul ancestral al ființei) și a divinului, o chimie specială care dă armonie și lumină vieții, dacă aripile noastre de zbor sunt alcătuite substanțial din sensibilitatea trăirii întru credință. Valeriu Butuleasa spunea: „În creuzetul său artistic, ca un adevărat alchimist al cuvintelor, Girel Barbu amestecă esențe extrase din inepuizabilul filon folcloric cu elemente autentice ale ortodoxiei rurale.” Un adevăr indubitabil și pot afirma cu bucurie că atât titlul cât și grafica de pe copertă sunt extrem de sugestive pentru conținutul volumului „Vânzătorul de lumină”, semnat de Girel Barbu.