ION COJA - Poveste de citit în seara de Crăciun

 

Mirabunda cea mai mirabundă:

Minunea de la Vorobiev

  

Oprim povestea noastră, pentru altă poveste, și mai adevărată, și mult, mult mai de a se minuna tot omul ascultând-o. Total neverosimilă! O coincidență mai mare și mai zguduitoare e greu să-ți imaginezi! Darămite s-o trăiești, tu sau altul, nu contează cine, cuiva să i se întâmple și i s-a întâmplat, iar tu, dacă ești normal la simțire, la suflet și la cap, te minunezi și te bucuri aflând de ea și dându-ți seama că e deasupra oricărei scorniri scriitoricești, dar și adevărată! Petrecută! Întâmplată! Deloc scornicită!

Să zicem că mi-ar fi trecut mie prin freză povestea ce urmează și m-aș fi gândit s-o scriu, s-o public! Adică mi-aș fi imaginat-o! Imediat aș fi alungat din minte gândul, intenția de-a o scrie, de-a o trece pe hârtie, zicând ceea ce oricare altul în locul meu, adică vreun coleg nimerit prin apropiere, un Tolstoi sau Rebreanu, Dickens sau mon oncle Balzac, ar fi zis: e prea de oaie, colega! Nu ține, e total neverosimilă și imposibilă! E cusută cu ață albă albă! E la fel de puțin probabilă ca și apariția vieții prin evoluția strict naturală, darwiniană, de la apă chioară la ochiul atoatevăzător!

Iată povestea, cu o mică introducere a subsemnatului de mine, după care vă trimit și la bibliografie, ca să credeți ceea ce nu pare de crezut și ca să vă minunați ca lumea:

este povestea unui soldat român din Maramureș, în Primul Război Mondial, când a combătut în armata chesaro-crăiască, a Imperiului Habsburgic. Luat prizonier de ruși, a ajuns, firește, și în Siberia, unde l-a prins Marea Revoluție din Octombrie Roșu. Drept care nu a mai putut părăsi raiul sovietic, laolaltă cu toți ceilalți vreo două sute de milioane de celaveci. A fost nevoit să supraviețuiască cum s-o putea, departe de țară și de familia rămasă în urma sa: femeie și doi copii… Plecând din Siberia spre Soare Apune, ca să se apropie de baștină, s-a oprit într-un sat de cazaci de pe Don, doborît de oboseală, de foame și de boli. Localnicii l-au oblojit și l-au făcut iar om! Ba chiar, după ce s-a însurat cu fata starostelui de cazaci din sat, după câțiva ani a fost el ales de cazaci să le fie staroste… A scăpat cu viață din marea foamete a anilor ’30, el singur și fata doar… Nevasta și un băiețel pierindu-i pe mâna consătenilor, canibalizați de bolșevici!…

Apoi a venit războiul al doilea, încă mai mondial decât primul, iar curând pe malul Donului și-a făcut apariția falnic Armia Română.

…Mergem acum la bibliografie. Așa procedează orice autor serios, citează. Citez, deci, din volumul Constantin Roiban. Jurnal de front, publicat de domnul Dan Șalapa la Drobeta Turnu Sever. Constantin Roiban a fost învățător. Chemat sub drapelul Patriei, și-a făcut datoria de oștean, dar și de dascăl, căci a ținut un Jurnal de front, scris cu talent și cu multă onestitate, lăsându-ne astfel un document extrem de prețios pentru a pătrunde în sufletul combatantului român de pe frontul de Răsărit. Jurnalul a fost găsit de Dan Șalapa după mai bine de o jumătate de secol și publicat într-un tiraj de 500 de exemplare. La mine a ajuns unul din ultimele exemplare. Mi l-a dăruit domnul Dan Șalapa. Bănuia că o anumită relatare privind iunie 1940 în Basarabia mă va interesa. E adevărat, m-a interesat! Numai că eu am citit mai departe, prins de farmecul însemnărilor neprelucrate artistic. Ne-literare!… Așa am ajuns și la pagina 157 a caietului. Citez:

„24 iulie. După hartă, până la Vorobiev ar mai fi vreo cinci kilometri. (…)

În sfârşit se vede un nor de praf pe drumul dinspre răsărit. Va fi agentul de la regiment, pe care-l aştept de trei zile? Da! E un motociclist şi, sub crusta de praf, aşezată pe faţă-i, recunosc pe Muntean, agentul nostru. Îmi dă ordinul în care se spune că pot rămâne la Vorobiev până la un contra-ordin. Regimentul este la Iepifanoff, peste alte dune, către malul Donului. Gândesc că, dacă e vorba de şedere, să-mi caut singur un cantonament mai bun. În cap de amurg, plec călare pe singura uliţă, cu case de locuit. Tocmai în capătul satului găsesc o casă mai curată pe dinafară, acoperită tot cu trestie ca şi suratele ei, o casă cu pomi şi verdeaţă împrejur. În ograda închisă cu şanţ, nu se vede nimeni. Nu ştiu, nu-mi dau seama ce anume mă îndeamnă, mă împinge să sar cu Olguţa (iapa ofiţerului – n. red.) şanţul puţin adânc, să mă apropii de uşă. Bat cu cravaşa în uşă, dar nu răspunde nimeni. Privesc mai atent dacă se vede vreun lacăt, dar în loc de lacăt zăresc un… aviz mititel ca o carte de vizită, prins cu o piuneză. Curiozitatea mă împinge jos din şa, mă apropii şi cetesc: “Nu va cartirui nimeni, aici!” Această carte de vizită, semnată cu numele unui Colonel român din cavalerie, aşezată pe uşa unei case căzăceşti, îmi măreşte nedumerirea. Bat cu mânerul revolverului, mai tare, repetat şi, pe o fereastră ce se deschide, scoate capul o… mândreţă de cazacă, căreia îi spun aspru să deschidă uşa. Ea îmi răspunde că nu poate şi, tot râzând, îmi arată cu mâna cartea de vizită şi mă întreabă dacă ştiu să cetesc. Mă înfurii, învârtesc automatul în mână, dar cazaca, în loc să fugă din fereastră, se aşază mai bine cu brâncii şi râde, râde aşa de drăgălaş, săltându-şi sânii bine conturaţi, încât… mă desarmează. Mă gândesc că înăuntru este vreun pişicher de major, ei care au năravul cu cărţile de vizită, prinse cu pioneză pe uşă, care, în timp ce eu mă înfurii în faţa cetăţii zăvorâte, el se lăfăeşte după cină, în patul pufos – sau poate că şmecherul e chiar Nicu Radu, care şi-a aranjat al doilea cantonament. Îi spun că, dacă nu deschide imediat, voi sparge uşa. Ca să-i dovedesc că aşa voi face, trântesc un picior în uşa ce se dârdâie în ţâţâni. Văzând că nu glumesc, cazaca deschide uşa, continuă să zâmbească drăgălaş, şi mă invită să intru. Ştie că sunt ofiţer. Mai ştiu eu ce poate fi? În Rusia asta haotică, de multe ori, moartea ţi se prezintă mascată de zâmbete frumoase, de aceea, fără să las pistolul automat din mână, păşesc cu atenţie în semi-întunerecul dintr’o cameră în care a intrat drăcoasa de cazacă. Aprinde repede o lămpiţă, pe care o aşază pe colţul unui şifonier şi apucă cu mâna tot aşa de repede un şnur atârnând. Se întoarce tot zâmbitoare, ademenitoare şi-mi face semn cu degetul la buze să tac. Fulgerător, mă gândesc că, la capătul şnurului, poate fi mina ancorată ce ne va îngropa într’o secundă sub dărâmăturile casei şi rostesc în gând o scurtă rugăciune către Maica Domnului, păşind spre cazacă, cu intenţia de-a o împiedica să mai facă vreo mişcare. Îi spun să nu tragă sfoara că atunci voi trage în ea. Continuă să zâmbească, ştie bine că voi trage şi… trage ea, repede, de  sfoară. Un alunecat metalic de belciuge se aude, şi perdeaua mare ca o cortină, lunecă într’o parte lăsând să se vadă un … pat mare, curat. Zâmbesc şi eu, îmi aşez pistolul în toc, şi, cu paşi mărunţi, mă apropii de patul mare, în semiobscuritatea odii. Dar, patul nu-i pentru mine pregătit. Este deja ocupat de doi bărbaţi, unul bătrân, cu barbă albă, şi altul tânăr, cari sunt cufundaţi în somn adânc. ”Moi papa i moi brat”  (În limba rusă: Tatăl meu şi fratele meu – n. red.), abia şopteşte cazaca şi lacrimile îi şiroiesc pe obrajii frumoşi. Rămân foarte surprins la recomandaţia ei, fiindcă pe un scaun zăresc uniforma unui sergent român. Tot în şoaptă îi spun să nu-şi râdă de mine, că dă de dracu’! Dintr’o raniţă românească îmi întinde un livret, pe care, răsfoindu-l, citesc: “Sergent Brad Silviu, contig. 1930, născut în com. Saru, jud. Maramureş, fiul lui Ion şi Stanca. Regimentul X roşiori”. Nu înţeleg nimic. Să înţeleagă Dumnezeu. Nu vreau să tulbur somnul nimănui, fie chiar duşman, mă întorc şi vreau să plec, dar, din nebăgare de seamă, lovesc un scăunel ce se răstoarnă cu zgomot. Tânărul din pat se mişcă, sare jos şi’ntreabă mirat ce vreau, în vorbă curată, românească.

– Ale cui sunt hainele de pe scaun? Ce cauţi aici?

– Să trăiţi, don’ locotinent, sunt ale mele. Aici sunt la tata, acasă !

Mirat, mă aşez pe un scaun, sergentul se îmbracă repede şi mă roagă să-l ascult.

Privesc pe fereastră, şi văzând pe Tufiţă, îl strig să-i dau pe Olguţa s’o ducă la grajd cu ceilalţi cai; iar majorului să-i spună că sunt aci, la casa din capătul satului – sergentul trimite pe fata la „cuhnie” spunându-i să pregătească ceva bun pentru Domn locotinent. Ea pleacă zâmbind, cerând iertare de cele ce-mi spusese mai înainte. Mă izbeşte mult asemănarea fetei cu sergentul – Aceeaşi faţă drăgălaşă, aceleaşi gesturi, acelaşi umblet uşor !

Bătrânul doarme adânc, somn cu tresăriri în timp ce Brad Silviu povesteşte :

– Sunt sergentul al cărui nume e scris în livretul din mâna dumneavoastră. Acum opt zile, după ce trecusem încoace Oskolul, sunt trimis cu grupa să cercetez o pădurice despre care fusese informat domnul căpitan Silişteanul, că este ocupată de partizani. Galopam peste stepă şi când ajungem cam la o sută de metri de lizieră, suntem primiţi cu salve dese de pistolete. Cârâiau pistoletele ca ciacărurile! Informaţia era bună. Până să ne ascundem la pământ, îmi sunt răniţi uşor doi ostaşi. Lăsăm caii şi ne târâm prin iarba înaltă, printre mărăcini, către o mâncătură de teren. Ascuns aici, îmi fac planul de atac fiindcă nu vream să mă întorc cu mâna goală. Mai făcusem eu alte isprăvi înainte, că asta ne era doar misiunea, de a curăţa terenul din urmă. Nu degeaba sunt crescut în munţii Maramureşului; unde de multe ori am fost nevoit să vin de hac urşilor ce-mi vămuiau turma de oiţe, nu cu puterea, ci cu şiretenia. Iau cu mine trei băieţi cu o puşcă mitralieră, celorlalţi le dau ordin să ţină sub foc intens marginea păduricei şi, târâşi ca şerpii ne strecuram printre buruieni şi mărăcini până la marginea din dreapta. Partizanii erau urcaţi în copaci şi trăgeau mereu asupra cailor noştri şi împrejur. Nu ne văd. Pregătim grenadele incendiare şi la comanda abia şoptită, patru grenade zboară în lăstărişuri bubuind grozav, împrăştie pe frunze lichidul inflamabil. Aruncăm mereu până terminăm grenadele, în păduricea numai fum şi flăcări.

Ruşii nu mai trag ci, orbiţi de fum, fug besmetici să scape din foc în câmp, afară. Îi luăm ca din strachină. Am adunat ca la şaizeci de inşi, copii şi bătrâni. Ofiţerul care-i comanda şi doi politruci, s-au împuşcat singuri. În coloană de marş ducând pe cei doi răniţi ai noştri, mă prezint cu ei la comandament. Pentru partizanii scoşi din lege, nu există cruţare, ştiam asta, dar nu ştiu ce m-a făcut să’i duc la comandă să se hotărască cu ei. Sunt ascultaţi aşa de formă şi-s duşi de grupa mea sub comanda unui domn sublocotenent, într-o scobitură de teren, să fie executaţi. Ei plâng, se târăsc în genunchi, urlă să fie iertaţi, dar nu-i aude nimeni.

Mă aşez la puşca mitralieră, o armez, sunt gata, numai domnul sublocotenent să coboare mâna şi… Dar, domnul sublocotenent nu coboară mâna, zăboveşte. De ce ? Vrea să lungească chinul acestor nenorociţi? Îi place să-i vadă cum se svârcolesc ca viermii, să-i vadă cum urlă ca fiarele în cuşcă? Nu ştiu… dar văd că mâna începe să se coboare încet, în jos. Suntem gata! Degetul arătător atinge trăgaciul rece, însă… nu apasă, fiindcă din grămada clocotitoare se ridică un strigăt puternic: „Nu puşcaţi ! Sunt rumân !”

– Să nu trageţi băieţi ! ordonă domnul sublocotenent şi merge spre grămadă. Se face linişte. Toţi îl privesc cu ochi de vită dusă la abator:

– Care-i român ? Să iese aici ! strigă dânsul.

Din învălmăşagul acela, se desprinde un bătrân înalt, cu barba albă, murdară şi iese înainte.

– Eu îs! vorbeşte el, tăios. Eu privind pe acel bătrân, m’a prins un fel de ameţeală, las puşca mitralieră şi mă apropii. Vorba lui e ca vorba părinţilor din ţinutul meu. Simt că-mi tremură inima fără să vreau. Povesteşte în românească stricată cum au fost încărcaţi în maşini şi duşi undeva să ucidă nişte tâlhari ce jefuiau colhozurile şi dau foc la sate.

În Rusia, de multe ori, se ridicau aşa, cete de voinici.  Auzindu-l vorbind aşa, îi cer voie domnului sublocotenent să mă lase să vorbesc eu cu el:

– De pe unde ieşti, neică ? îl întreb în graiul din munţii mei.  El se gândeşte puţin şi-mi răspunde rar, privindu-mă de sus până jos:

– Apăi! Deaclio di la Mărmuriş! Diparte rieu!

– Da, chianu teu, cum si chiamă?

– Chianu meu ? Se gândeşte mult ca pentru a-şi aduce aminte. Chianu meu se cheamă Saru!

– Saru! Cum ti chiamă pre nume?

– Iştia îmi zic Ivan, aclio, Ion.

– Muierea tea?

– Diaclio? Apăi… Stiana o străgam.

– Copchiii tei?

– Pi-l mare, Părvu, pi-l mic Silu…”

– Nu mai pot răbda, continuă sergentul, şi strig: Tată! Tată! Te-am aflat! Doamne, Te laud şi preamăresc! Aflasem, găsisem pe tatăl meu bun, dispărut în războiul ăl mare, când eu n’aveam decât patru ani. Ăsta-i, care doarme aici, îl arată sergentul pe bătrânul din pat.

– Domnul sublocotinent lăcrăma ca şi camarazii mei, toţi, iar eu îmi amestecam lacrimile cu lacrimile tatii, în barba lui albă, murdară, povesteşte el, iară, pe nerăsuflate. Ne reîntoarcem cu toţii la comandă fără să executăm pe cineva, se raportează domnului Comandant cele întâmplate; iar el luând aceasta ca un semn dumnezeiesc, îi sloboade pe toţi rusnacii, să se ducă pe la vetrele lor, spunând că mai sunt şi azi, minuni ale lui Dumnezeu. Îl întreabă pe tata care-i este satul de acum şi, cum se uită pe hartă, spune că vom avea drumul pe acolo. Aşa se face că stau aici, de acum trei zile, de când a trecut unitatea mea; iar eu îmi petrec concediul căpătat, de 15 zile, aici, în casa tatii, cu sora mea vitregă, frumoasă cum rar sunt şi la noi în munţi. Mi-o ajuta Dumnezeu să-l duc acasă cu fată cu tot, că tare-i arde inima să închidă ochii la umbra munţilor noştri, nu prin aste pustietăţi.

Aşa termină sergentul Brad Silviu minunata poveste a regăsirii tatălui pierdut spre apa Donului, sculându-se de pe scaun să-şi sărute frumoasa soră, cu ochii voalaţi, care tocmai se furişea în odaie cu o cogeamite tavă plină cu plăcinte căzăceşti, al căror miros gâdila nespus de plăcut nările unui înfometat ca mine. După ce mă satur bine cu bunătăţile aduse la masă, mulţumesc sergentului şi prea drăgălaşei surioare vitrege, îi spun că mai bine e să fie singur în familie, netulburat de nimeni, şi mă duc să mă culc în palatul meu, învelit cu rogojini, iluminat electric în interior, pe lăzile cu muniţii, fără să pot dormi, impresionat de cele auzite seara, şi de urletul câinilor de prin ogrăzile părăginite ale Cazacilor.

(Aici se termină pagina 172, după care lipsesc paginile 173 şi 174. Însemnările continuă cu pagina 175 – n. red. În continuare avem un fragment, cel care s-a păstrat, din relatarea bătrânului maramureșean, despre cum i-a fost viața în Rusia sovietică, după prizonieratul din Siberia)

Cât au mers? Pe unde-au mers? Nu mai ţine minte. Ştie numai că, într’un amurg de seară, în toamna anului 1919, pe o vreme rea, după ce au trecut apa Donului şi pustiul de nisip, a căzut sleit de puteri aproape de un sat frumos. A fost găsit în nesimţire, slab şi bolnav de un pâlc de fete ce mânau din urmă o herghelie de cai, de prin stepe. L-a luat alături de ea, pe cal, şi aşa au ajuns în acest sat.

– Aici, peste drum, unde-i mormanul acela de ruine, se ridica falnică, casa starostelui cazacilor. Fata care mă culesese din stepa pustie, era fiica lui. M’am întremat repede, am fost om de omenie şi, după un an, prin 1920, m’am însurat cu aceia ce mă culesese. Am petrecut frumoasă viață între aceşti Cazaci cinstiţi, eram sdravăn, cumpănit la vorbă şi în 1927 am fost ales staroste în locul socrului prea îmbătrânit. Atunci s’a întâmplat revolta culacilor cazaci. Peste toată ţara cazacilor, de la Don, s’a abătut furtună pustiitoare.

Satele şi aşezările au fost isbite, risipite, sfărâmate cu tunurile. Lumea împrăştiată în cele colţuri ale lumii. Aveam trei copii, doi băieţi şi fetişcana asta. Unul a scăpat din prăpăd cu mine şi fata. Ortaca mi-a fost ucisă de o ghiulea, gospodăria dărâmată. Au plecat Muscalii şi ne-au lăsat cu durerea noastră. Pe cei ucişi nu era slobod să-i îngropăm, şi au slobozit Muscalii haite de câini flămânzi să-i mănânce. S’a supărat şi cerul că trei ani n’a slobozit un strop de apă peste pământul stropit cu sânge. Părăul şi iazul au secat. A fost moarte şi foamete mare. Om de om se feria. Se auzia că la Celbin, mormintele se găsesc goale, fiindcă morţii erau furaţi şi mâncaţi de cei vii. Copiii nu mai sburdau pe uliţele satului că dispăreau fără urmă; aşa a pierit  într-o bună zi şi „Cole” al meu, numai de 5 ani. Târziu am aflat că a fost mâncat în celălalt capăt al satului de… oameni. Eu nu m’am spurcat, am trăit cu rădăcini de ierburi şi frunze de copac. Dumnezeu să ne păzească.

Zicând aşa, bătrânul îngenunche în faţa icoanelor din colţul de răsărit al odaiei, face mătănii lovindu-şi fruntea de pământ, se’nchină şi murmură rugăciuni abia şoptite. Candela aruncă văpăi în pletele-i albe; pare un sihastru al stepelor. Se scoală şi urmează:

– Amu’, arde inima în mine de când m’a găsit fecioru meu să plec la noi în Mărmureş, să simt pământul şi să închid ochii liniştit în umbra şi răcoarea munţilor mei, privindu-le creştetele ninse. Ajută-ne, dacă poţi! îşi încheie moşneagul povestea lui, cu lacrimile şiruindu-i în barbă.

I-am sfătuit să se prezinte împreună până nu se termină concediul flăcăului, la cartierul oricărei divizii române, să povestească minunata regăsire a tatălui cu feciorul şi vor fi trimişi toţi trei în ţară.

Plec mulţumit din casa bătrânului strângându-le mâna cu drag şi urându-le călătorie frumoasă către ţară.

La ora 6 seara, primesc ordinul de deplasare spre Iepizanaft. (…)

Locuitorii sunt foarte primitori, serviabili. Se bucură nespus de mult că au scăpat de stăpânirea bolşevică. Caut şi găsesc pe Ole Iermiliuc, un bătrân trecut de 70 de ani, către care mi-a dat o recomandaţie şi scrisoare moş Brad din Vorobiev. Au vitejit împreună în lupta contra bolşevicilor în 1927, prin stepele Donului. Ceteşte cele câteva rânduleţe măsgălite pe hârtie, clatină din cap şi plânge. Îi pare rău că pleacă departe, spre Soare-Apune, tovarăşul lui de odinioară. El i-a povestit multe despre minunata noastră ţară şi… păcat că-i prea bătrân dar s’ar duce măcar… călare s’o vadă. Când îi spun cam câte zile ar trebui să facă călare, nu se miră şi spune că a mers el de trei ori mai mult până la Kurdistan şi la Sibir.”

 

Eh, ce ziceți?… E careva care nu vede mâna Domnului în toată povestea asta?!…

Merg și la câteva detalii: Nu sergentul Silviu Radu a ezitat să apese pe trăgaciul mitralierei care urma că curme viața tatălui său! El avusese „contribuția” sa atunci când i-a făcut prizonieri pe partizani și nu i-a împușcat pe loc și pe toți, așa cum se obișnuia, ci i-a dus la comandant, așa cum nu era obiceiul. Repet: nu aceasta era procedura! Pentru partizani tratamentul era unul singur și fără discuții, fără comentarii: glonțul pedepsitor pentru fapta lor lașă. Silviu al nostru, Silu, cum îl ținea minte tată-su, a reacționat sub porunca neștiută a Domnului și s-a abătut de la procedura standard. În felul acesta s-a mai scurs ceva timp. Cine avea nevoie de acest răstimp? Cine altul decât bătrânul său tată. Ascuns în pădure, el nu știa prea bine ce soldați au intrat în sat. N-a apucat să-i audă vorbind! Să-i audă vorbind în limba sa maternă, pe care n-o mai vorbise de douăzeci și ceva de ani!…

Oricum, bătrânul a ezitat în a-și face cunoscută identitatea de român. De ce oare? De ce a lăsat să treacă atâta timp, riscând să fie împușcat împreună cu ceilalți?! Și abia într-un târziu, „văzând” ezitarea locotenentului care tot întârzia să dea ordinul fatal, a strigat mântuitor: Sunt rumân!

Eh, de ce a ezitat bătrânul?

Cuuum?! Nu vi se pare pertinentă întrebarea?… Domnii mei! Toate detaliile din această poveste absolutamente biblică, evanghelică, au o mare însemnătate fiecare! Citiți comentariile lui Steinhardt la Noul Testament, la faptele și cuvintele Învățătorului: sunt comentarii literare de fapt, care evidențiază subtila punere în text a evanghelistului, dar mai ales a Mântuitorului, a Domnului, care, prin tot ce face, ridică la maximum nivelul de literaritate al vieții, al trăirii!

Căci, în relatarea acestei minuni, minunea de la Vorobiev, învățătorul – și iar nu este întămplător cine a consemnat minunea: un învățător!, Constantin Roiban, face operă de evanghelist, consemnează faptele Domnului la care a fost martor…

Așadar, de ce ezită bătrânul?

Roiban consemnează cum ceilalți săteni se tăvăleau pe jos cerând îndurare, plângeau, îi blestemau pe bolșevici etc., etc. Ipoteza mea: exista pentru bătrân riscul, repet: riscul, ca odată ce va spune că este român, el să fie iertat. El și numai el! Știa bine că nu există iertare pentru partizani. Iar dacă el ar fi scăpat cu viață, iar toți ceilalți, aproape tot satul, ar fi fost împușcați de militarii români, ce viață ar mai fi fost pentru el, el care era starostele acelui sat de cazaci?! Ar fi riscat să pară că se dezice, trădându-i, de cei care, în urmă cu mai bine de douăzeci de ani, îl salvaseră de la moarte și-l adoptaseră cu atâta generozitate. Tipic căzăcească!

Prin ezitarea sa de a avea altă soartă decât ceilalți consăteni, bătrânul „și-a plătit” datoria de recunoștință față de binefăcătorii săi. Dar în același timp i-a „oferit” ofițerului posibilitatea să ezite și el! Ezitarea locotenentului este alt moment de grație, de intervenție divină! Execuția prelungindu-se, întârziind să se producă, bătrânul cedează: faptul că el era român, iar cei ce se pregăteau să-l împuște ca pe un rus turbat erau și ei români, era un detaliu prea spectaculos ca să rămână necunoscut și să nu producă niciun efect! Coincidența era prea mare ca să treacă fără urmări, fără să se afle de ea! Și strigă: Sunt rumân!

A riscat din nou bătrânul staroste de cazaci! Căci, nota bene, faptul că era român putea să conteze și pe invers, ca o agravantă a situației sale!… Nenorocitule, ai tras în frații tăi?!… Lucrurile puteau lua și această turnură, ba chiar să fie numai el împușcat, conform mentalității românești că dacă ai un singur cartuș și ai de ales pe cine să răpui, pe dușmanul de moarte sau pe fratele care a încercat să te vîndă acelui dușman, românul pedepsește mai presus de orice trădarea, dezicerea cea mai gravă de la condiția umană, a fratelui vânzător și trădător de frate…

Se mai pot face și alte comentarii, în același sens și spirit. Le las pe seama și pentru plăcerea altora. Eu mai adaug atât: sergentul este cu degetul pe trăgaci, în fața sa este taică-su, pe care urmează să-l ucidă, dar el nu știe, nimeni nu știe asta, și așteaptă pasiv comanda… Dumnezeu a acționat prin sergent atunci când acesta i-a dus pe partizani la comandant, în loc să-i execute pe loc, mintenaș, așa cum era regula. Nu știa nici el de ce a făcut-o. De ce nu i-a împușcat pe loc, după …datină! Știa însă Cineva… A două oară, Dumnezeu se arată și acționează asupra locotenentului care trebuia să dea ordinul, să coboare brațul, slobozind astfel rafalele mitralierei asupra rusnacilor. Iar brațul locotenentului întârzie să coboare! Nimeni nu știe de ce brațul întârzie să coboare. De ce? Este evident de ce! Așteaptă strigătul mirobolant: Nu pușcați! Sunt rumân!… Era undeva scris, adică prevăzut, în mintea Cuiva, ca acest strigăt să se audă! Să fie rostit!

Sergentul, de îndată ce-și dă seama că era cât pe ce să-l împuște pe taică-su, cel după care tânjise atât amar de vreme, și că l-a regăsit, identifică imediat, spontan și precis esența celor ce se petrecuseră, concluzionând: Doamne, Te laud și Te prea măresc!

…Ce să mai vorbim?! Ești mare meșter, Meștere!

Și, în definitiv, ar trebui să-Ți mulțumesc personal, căci mi-ai făcut și mie un loc în această poveste decât care nu știu alta mai frumoasă! Căci ce s-ar fi întâmplat cu ea, cu minunata de ea, dacă nu dădeam eu de dînsa?! Iar eu cum am dat de această prea minunată mirabundă? Ducându-mă după dumneaei până la Drobeta Turnu Severin!… Unde nu mai pusesem piciorul de pe vremea când se numea numai Turnu Severin, iar insula Ada Kaleh din fața urbei era încă plină de viață și de șalvari, iar eu eram îndrăgostit de Viorica P.D.B… Deci, de mai bine de 55 de ani! Și nu-mi pusesem nicicum în cap să mai ajung pe acolo… În general, nu prea mă fâțâi de ici-colo pe scoarța terestră!… Prefer să contemplu cum se scurge la vale apa, înnebunită de curiozitate, să vadă cât e lumea asta de variată, de diferită cu fiecare pas pășit!… Urăsc mișcarea!

Și cu toate astea m-am cărăbănit sute de kilometri de acasă, fără să-mi fie clar de ce acest sacrificiu! Căci sacrificiu e, la aproape 70 de ani, cât aveam și luna trecută, să călăresc CFR-ul câteva sute de kilometri ca să vorbesc la un post TV nici cinci minute, în sprijinul unei candidaturi fără nicio șansă, a unui necunoscut, voitor la Primăria Municipiului. Am regretat că mă duc chiar înainte de a fi invitat, cum mă așteptam să fiu, și am știut că nu voi refuza… Mă miram și eu de ce nu refuz! Am aflat de ce?, dar asta abia în tren, la întoarcere, atunci când m-am apucat într-o doară să frunzăresc cărticica primită de la domnul candidat… Cărticica cu minuni!… Iar întorsul acasă mi-a fost absolut feeric! Extaz pur.

Erau o mie și un milion de șanse ca eu să nu dau de acest libellus. Miliarde! Și o singură variantă câștigătoare. Cineva a mizat pe ea. De fapt, a provocat-o, a produs-o, nici nu știu cum să zic! Și a ieșit capitolul de față. Și tot ce va urma! Căci nu voi lăsa lucrurile să se încheie așa, fără contribuția cititorului, adică a mea. Final deschis și interactiv: aștept un ziarist isteț, care să preia toată documentația, adică numele satului și al familiei, să meargă să-i caute pe urmași și să vadă ce a mai rămas în amintirea familiei din minunata poveste, ce s-a întâmplat cu sergentul Silviu Brad și al său tată. Poate mă duc chiar eu în satul Saru să dau de urma, de dâra Domnului… S-o amușinez! Cum vă spuneam, extaziat…

…Mă simt dator să răspândesc această poveste căci ea aparține Cuvîntului rostit de Domnul Însuși, altă explicație, altă ipoteză explicativă nu poate fi imaginată! Este Logos înfăptuit! Împlinit! Mulțumescu-Ți, Doamne!

 

(Fragment din Cartea cu mirabunde, în pregătire pentru tipar)

 

                                                                                                       ION  COJA

*

NR. Cartea cu mirabunde poate fi cumpărată de la Depozitul de carte STAND, st, Ion Neculce 83

 

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU - MUNȚII noștri – Cetăți, Sanctuare și Dăinuire ale poporului NEMURITORILOR

 

MUNȚII noștri – Cetăți, Sanctuare și Dăinuire ale poporului NEMURITORILOR

Munții Apuseni

(partea I)

 

       „Munții Apuseni sunt un permanent ecou, elogiu și eroism

      pentru istoria și frumusețile lor unice! (Nicolae Bălcescu)

 

   Fiecare lanț-cetate al dinastiei Carpaților noștri poartă cu o mândrie regală, dincolo de diadema farmecului pitoresc, coroana vechimii istoriei lor și aura locuitorilor din trecut-prezent-viitor. Prinți dinastici ai Munților Apuseni veghează milenar Patria dragă, Hristică, necontenit prin cele patru lanțuri de aur verde: Munții Bihorului, Munții Trascăului, Muntele Mare și Munții Gilăului.

       Marele Erou al neamului, cărturarul, istoricul și martirul Nicolae Bălcescu a închinat Ardealului un poem de o frumusețe tulburătoare, dăltuit printr-o admirabilă știință a compoziției literare:

   „Pe culmea cea mai înaltă a munților Carpați, se întinde o țară mândră și binecuvântată între toate țările semănate de Dumnezeu pe pământ. Ea seamănă a fi un măreț și întins palat, capodoperă de arhitectură, unde sunt adunate și așezate cu măiestrie toate frumusețile naturale ce împodobesc celelalte ținuturi ale Europei, pe care ea cu plăcere ni le aduce aminte. Un brâu de munți ocolește precum zidul o cetate, toată această țară, și dintr-însul, ici-colo se desfac, întinzându-se până în centru ei, ca niște valuri proptitoare, mai multe șiruri de dealuri nalte și frumoase, mărețe piedestaluri înverzite, cari varsă urnele lor de zăpadă peste văi și peste lunci...”(N.Bălcescu, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, Ed. Minerva, Buc.1985)

   Munții Apuseni-sceptrul regal al Carpaților Occidentali, îmbrățișează ca o Mamă bună și iubitoare pe toți geto-dacii ei, „moții ce viețuiesc în satele și crângurile lor, cei care au săpat timp de milenii „băile”de aur, aramă, și argint, care le-au transformat în tulnice, doniți și ciubere fagii și gorunii, paltinii și brazii, și care timp tot de atâtea veacuri au luptat cu înverșunare pentru libertatea țării lor, pentru libertatea tuturor românilor.”(Vasile Netea, Munții Apuseni-Muzeu istoric și pantheon al poporului român, Ed. Sport-Turism, Buc.1977)

   Crestele Munților s-au încununat cu aurele satelor: Albacul, Cărpinișul, Vaca, Vidra, locurile natale ale Eroilor lor Horia, Cloșca, Crișan, Avram Iancu, dar și cu celelate așezări care s-au sfințit prin sângele vărsat de atâția eroi și martiri sau au avut privilegiul unor sacre ctitorii.  

      Toate crestele Munților Apuseni s-au înfrățit cu Eroii-Martirii lor devenind la rândul lor o parte componentă, fidelă a naturii, adevărate piscuri grandioase ale istoriei noastre multimilenare!       

   „Am amestecat munți cu oameni, fiindcă eroii moților, căpitanii lor, Horia și Iancu, sunt și ei niște munți, și așezarea lor printre giganții naturii fiind astfel cu totul firească. Și am mai amestecat poieni, izvoare, râuri, cascade, peșteri și legende cu nume de cărturari, scriitori, artiști, compozitori, folcloriști, atât elementele geologiei cât și talentele umane fiind o expresie a aceleiași naturi, a aceleiași vieți, primele prin farmecul lor pitoresc, celelalte prin creațiile lor spirituale, artistice. O sinteză a gloriei naturii și a gloriei omului!” (ibid.)

    Așa ne-a fost datul divin al traco-geto-daco-românilor – testamentul milenar ca să se zămislească în noi dincolo de unitatea familiei, de statornica credință, de omenie, de hărnicie, de înțelepciune și imensa dragoste de pământ. Moții îndeosebi poartă cu ei pretutindeni această iubire de pământ, de munți, de păduri și de stâncile cu care s-au înfrățit întru dăinuire.      

   „Fiecare din ei se simte născut din însuși pământul sau din stânca pe care îi e așezată casa, legăturile moților cu locul de naștere fiind legături din domeniul geologiei și al mitologiei, viguroase ca acestea, nezguduite ca ele. Sprijinindu-se pe stânci și pe piscuri, moții trăiesc o viață ale cărei încordări se împeltesc cu fulgerele norilor și razele soarelui.” (ibid.)

   Ctitoria celestă a Munților Apuseni s-a dăltuit între râurile Mureș - de la Aiud, până în preajma Aradului – Someșul Mic și Crișul Repede și între Cetățile Alba Iulia și Oradea, Deva și Cluj-Napoca, Aiud și Beiuș, Zam și Huedin, așezând milenar viața traco-daco-română pe temelia de granit în toată temeritatea, austeritatea, dârzenia, răbdarea, credința, cinstea și frumusețea ei!

   Bătrânul voievod pelasgo-trac Mureșul, și-a săpat adânc albia în Vatra milenară înfiind apele Arieșului, Someșului Rece și Cald, Crișului Repede, ducând toată această zestre geto-dacică râului Tisa, după ce a despărțit Munții Metaliferi de Munții Poiana Ruscăi și Munții Vlădesei de Munții Mezeșului. Cu fața mereu către Mureș, s-au format în dreapta Arieșului Munții Trascăului (1438 m), între Abrud și Zam sunt  Munții Metaliferi (1284 m), apoi Munții Zarandului (860 m), între Sebeș și Moneasa Munții Codrului (1112 m), având la nord Munții Pădurea Craiului Moma, iar în față Munții Bihorului cu vârful Cucurbăta (1849 m), iar la nord-est de aceștia Munții Vlădeasa (1836 m), Muntele Mare (1825 m) și Munții Gilăului (1600-1800 m).

   Armătura de mari eroi și dârji veghetori a Munților Apuseni a închis în cadeță spartană arcul Carpaților străjuind Regatul Ardeal în părțile de nord, est și sud, conturând astfel o adevărată Cetate naturală în sânul căreia s-a așezat o comunitate umană străveche de mocani, moți și crișeni în crânguri, cătune, sate într-un perimetru de peste 20.000 kilometri pătrați, exploatând aurul, argintul, arama, cărbunele în jurul minelor de la Abrud, Roșia, Zlatna, Baia de Arieș, Baia de Criș.

   Ulterior denumirile s-au contopit într-una singură – cea a moților, astfel că întreaga Vatră a Munților Apuseni a devenit - Țara Moților, cu o istorie dintre cele mai zguduitoare din care a țâșnit spiritul răscoalelor țărănești de la 1437, 1514, 1784, acel Supplex Libellus Valachorum din 1791, apoi 1848, 1859, 1877, procesul Memorandumului din 1894, marele sacrificiu din 1918 și puzderia de jertfe din perioada ocupației horthyste a nordului Ardealului (1940-1944).

   Abrudul-Terra Abruth e cea mai veche cetate a Munților Apuseni, a Țării Moților, iar pe vremea neînfricatului, neînfrântului și mărețului rege Decebal a fost cea mai bogată mină auriferă unde lucrau cca. 20.000 de mineri, dând o producție anuală de peste 5 tone de aur. (Coriolan Suciu, Dicționar istoric al localităților din Transilvania, București – 1967, vol. I).    

   După jaful fără egal al romanilor, a urmat exploatarea la sânge a regilor și feudalilor maghiari.

   „Abrudul Transilvaniei, grăia la 1518, vicarul Albei Iulia, Ștefan Taurinus – este un târg bogat în aur, în jurul căruia munții sunt atât de fericit încărcați de un belșug minunat, încât cu bună dreptate s-ar putea spune că este tezaurul naturii atotroditoare și visteria nicicând secătuită a unei mărețe împărății.” (Maria Holban, Călători străini despre țările române, Buc. 1968)

  Terra Abruth – Abrudul a intrat în sec. X în stăpânirea Ducelui Gelu, apoi sub Voievodul Matei, iar în 1271 a căzut sub abuzul Mitropoliei romano-catolice de la Alba Iulia, revenindu-i în 1453 dreptul la conducere proprie, „oppidum montanum”.Trece la 1547 sub aripa Voievodului Iacob. Abuzurile coroanei ungare a impus colonizarea Abrudului cu mineri sași și maghiari, pe de o parte iar pe de alta li s-a îngrădit și interzis dreptul la credința străbună prin abominabila și mârșava uniație concepută de ereticul papă și impusă la 1700.

  Situație care a condus la răscoalele din anul 1727, un focar care va pregăti Mișcările unor mari călugări, precum cea a lui Visarion Sarai – „eremitul valah”, venit de la Sf. Munte Athos la 1744, armân din  Bosnia. El s-a oprit la Lipova, a ridicat o cruce pe un deal și a început predica-luptă pentru apărarea Ortodoxiei străbune.

   Urmat de mulțimea de credincioși parcurge traseul Dobra-Deva-Orăștie-Săliște, unde s-a ridicat mai târziu un schit „de la Fântâna Foltii”, cu hramul Adormirii Maicii Domnului. La Sibiu e arestat din ordinul lui Czernin, generalul comandant al Transilvaniei, trimis la Deva, la Timișoara, la Osiek, apoi la Raab și Kufstein, fioroasa temniță din Munții Tirolului, unde a sfârșit ca martir.

   Flacăra aprinsă de Visarion a fost menținută de Oprea Miclăuș, Ioan Oancea, Moise Măcinic, preotul Cosma din Deal-Sebeș, preotul Ioan din Galeș-Sibiu. Văzând că toate demersurile și memoriile credincioșilor români sunt călcate în picioare de hasburgi și maghiari, s-a ales calea răscoalei împotriva uniației și a iobăgiei condusă de călugărul Sofronie de la Cioara – Săliștea – Alba între 1757-1761. Când autoritățile vrăjmașe ortodoxiei și românismului i-au distrus schitul, Sofronie a îndemnat credincioșii ortodocși să alunge preoții „uniației”. La Crăciunul anului 1759, părintele-luptător e arestat și închis la Bobâlna – Orăștie, dar a fost eliberat de 600 de țărani conduși de camaradul de luptă preotul Ioan din Săliște.

   Călugărul Sofronie ajunge în Munții Apuseni și răscoală tot norodul împotriva asupritorilor. A fost arestat la Abrud, dar din nou eliberat la mișcarea moților. La 10 august 1760, a convocat un sinod de preoți și credincioși la Zlatna, întocmind memorii către împărăteasa MariaTereza și guvernul Transilvaniei, cerând episcop ortodox, restituirea bisericilor și a sesiilor parohiale, eliberarea românilor întemnițați. Mișcarea s-a revărsat asupra Blajului, apoi cu repeziciune în tot Ardealul ajungând până la Sătmar și Maramureș, obligând pe împărăteasă și autorități să bată în retragere, înștiințând că va numi o comisie care se va ocupa de plângerile românilor...

   În perioada 14-18 februarie, Sofronie a ținut Sinodul de la Alba Iulia, în 19 puncte cu toate doleanțele creștinilor ortodocși. Sinodul a adus o biruință deplină Ortodoxiei în Ardeal, prin zdrobirea și sfărâmarea jugului celor 60 de ani impus pentru înstrăinarea credinței străbune. În 1761, Maria Tereza l-a numit și trimis pe generalul Bukov comandant al forțelor militare din Ardeal să cerceteze situația prin recensământ și să contracareze mișcarea lui Sofronie. Comisia lui Bukov a lucrat cu abuz și fără-de-lege.     

       În exemplarul oficial apar 2250 de preoți uniți cu 25.223 familii, 1365 preoți ortodocși cu 128.635 familii, 515 biserici unite și 1362 ortodoxe. Dar cele 515 biserici repartizate uniților erau de fapt construite de românii ortodocși. Alte mișelii...

   În 1172 de sate pur ortodoxe, cu 622 de preoți, existau alți 472 de preoți uniți, fără credincioși, iar 1337 de parohii ortodoxe cu 69.303 familii nu aveau preoți. În Hunedoara, mai ales în Țara Hațegului s-a impus 55 de parohii uniților. Profesorul Silviu Dragomir cercetând starea de fapt constată că s-a trecut arbitar ca „unite” 13.267 de familii. Și cum toate acestea păreau o „nimica toată”, generalul Bukov a săvârșit cea mai mare barbarie din Ardeal, demnă de Atilla și faimoasa Inchiziție, distrugând zeci de schituri și mănăstiri din toată Transilvania. Cele de lemn au fost arse, iar cele din piatră și cărămidă distruse cu tunurile. (Preot Prof.Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Ed.I.B.M. al B.O.R., București-1982)

   Viața creștină și lupta românească pentru apărarea Ortodoxiei dusă de ieromonahii Visarion, Sofronie și de credinciosul Oprea din Săliște, a determita Sinodul B.O.R., în ședința din 28 februarie 1950, să-i cinstească sfinți mărturisitori ai dreptei-credințe. Canonizarea lor a avut loc la 21 Octombrie al aceluiași an în Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia-ctitoria lui Mihai Viteazul.

   Răscoalelor celor doi călugări le-a urmat la cotă maximă de amploare, jertfă și martiriu cea condusă de Horia, Cloșca și Crișan în decursul căreia Abrudul a fost ocupat la 6 noiembrie 1784 de țăranii din Zarand și Zlatna, aflați sub comanda lui Cloșca și Crișan, distrugând diplomele și privilegiile „domnilor” persecutori străini. Autoritățile lașe, inumane în stare de alertă dar încurajate de odiosul împărat Iosif al II-lea care a ordonat legea marțială pentru căpeteniile răscoalei, au pus la cale prin bani, suma depășea 300 de galbeni și onoruri mișeleasca trădare asupra căpeteniilor, în pădurea Scorocetului.

   Prima placă aflată pe casa unde locuia atunci șeful brigadierilor silvici, Antoniu Melzer, arată: „În această casă s-a pus la cale trădarea și prinderea lui Horia și Cloșca în decembrie 1784”. A doua placă,fixată pe o casă cu o veche pivniță afundată în pământ spune: „În subsolul acestei case au fost ținuți în lanțuri Horia și Cloșca în noaptea de Anul nou 1784-1785 și apoi excortați în zorii zilei la Alba Iulia.” (N. Densușianu, Revoluțiunea lui Horia în Transilvania și Ungaria) 

   Un mare apologet ortodox deopotrivă de valah, profesor, cărturar și scriitor Mihail Diaconescu, reitera autoritar: „Eu nu mai cred în misiunea istorică a Hasburgilor, în rolul spiritual pe care ei și-l asumă mereu în numele unor așa-zise drepturi dinastice, al catolicismului, pe care îl apără, sau chiar al Providenței divine. Aparțin unui popor care luptă de sute de ani contra Hasburgilor și a catolicismului... Cred în schimb în martirii noștri, în valoarea spirituală nepieritoare a sacrificiului lor!”(M. Diaconescu, Sacrificiul, Roman, Cartea Românească – 1988)

   Procesul, execuția, sacrificiul, martiriul Moților Horia, Cloșca și Crișan

   O cronică anonimă ni-l arată pe Nicolae Ursu la 54 de ani cu. „privirea lui întunecată și melancolică, cu ochiul ager și pătrunzător. Profilul frumos, cu bărbia ascuțită, se potrivește foarte bine cu fruntea și, mai cu seamă cu chipul oval. Ochii negri, plini de foc, observând tot... Părul castaniu deschis, scurt și moale. De statură mijlocie, mai mult zvelt. Purta o tundră neagră lungă aproape de genunchi, pantaloni albi, strâmți, cisme și un cojoc lung cu lâna în afară, iar pe cap o căciulă neagră.” (Ioan Fruma, Horea, procesul și martiriul său, Ed. Dacia, Sibiu,1947. Moțul Nicolae Ursu-Horea avea doi fii Ion, de 19 ani și el activ în răscoală și pe mezinul Luca.

   Cloșca Ion de 37 de ani era din Cărpiniș, de statură mică și îndesat cu fața rotundă, aprig, dârz și ceva mai înstărit. L-a însoțit pe Horea de 3 ori la Viena, cu jalea românilor și jalba la împărat. Crișan – Marcu Giurgiu, consătean cu Cloșca, de 52 de ani, fost soldat fără soldă la străini.  Abuzurile prezentate de Horea și Crișan în memoriile lor irodului cezar Iosif al II-lea la Viena:

   „Li s-au luat pășunile din păduri; pământul fiind puțin fertil e steril; administrația minelor le-a mărit cota de lemne de la 800 la 3000 de stânjeni; insuficienta retribuție de 30 creițari pentru un stânjen de lemne ce necesită 9 zile de muncă, în vreme ce pentru nevoile casei trebuiau 6 creițari zilnic; abuzul de a scoate la tăiatul lemnelor câte 200-250 de oameni, lăsând gospodăriile cu mâinile frânte; scoaterea la săpat șanțuri la distanță de 2 zile de casă fără plată și fără hrană; obligația de a transporta din Ungaria 130 cible de orz pentru berăria din satul Galați-Zlatna, ce necesita 12 zile de muncă; jecmănirea de către autorități și de propriii lor juzi; interzicerea de a tăia lemne din pădurile domeniului pentru grinzi, scânduri, alte obiecte,fiind obligați să le cumpere. Dacă se plâng, primesc amendă, bătaie și pușcărie.”(Toth Zoltan, Mișcările țărănești din Munții Apuseni până la 1848, București, 1955)

   Horea și Cloșca au fost prinși prin trădare a treia zi a Crăciunului anului 1784 în coliba din pădurea Scorăcetului și duși sub escortă la Alba Iulia. Primul a primit celula de sub poarta nouă a cetății, iar celălalt sub poarta veche, păziți fiecare de câte două santinele una înăuntru și alta afară. În ziua de 30 ianuarie 1785 a fost prins și Crișan, alături de soție, de fiu, de un servitor și duși sub escorta a 50 de soldați și 10 husari.

   În 5 februarie 1785, pe un ger de crapa pietrele Horea și Cloșca și-au început Calvarul Golgotei Românești, pe jos vreme de două săptămâni prin localitățile: Vințul de Jos, Șibot, Binținți, Orăștie, Deva, Șoimuș, Rapolț, Bobâlna, Gioagiu, Inuri, apoi readuși la Alba Iulia. În momentul judecării, tribunalul era condus de contele Anton Jankovich și era în vigoare Codul penal terezian cu cele mai aspre dispoziții procedurale, având un ghid de planșe cu figuri de tortură, folosind ca mijloc de probă și mărturia acuzatului. Pedeapsa era moartea aspră sau blândă. După târârea condamnatului la locul execuției, urma moartea aspră: decapitarea, arderea de viu, tăierea în patru, frângerea pe roată de jos în sus, iar moartea, blândă prin sabie și ștreang.

   Horea a răspuns la 119 întrebări, Cloșca la 134, iar Crișan la 47. Primii doi n-au afirmat participarea la răscoală. Crișan profitând de neatenția santinelei s-a spânzurat cu nojițele de la opinci, murind pe loc. N-a fost suficient pentru călăii feudali, grofii maghiari, fiindcă a doua zi în coformitate cu codul satanic carolin și terezian, se prevedea: „cadavrul osânditului să fie târât la locul de supliciu; acolo călăul să-i taie capul și să-i despice corpul în patru, capul să se pună în țeapă în satul său, în Cărpiniș, iar celelalte patru părți să se pună pe roate, anume o parte de sus a corpului la Abrud, o parte de jos la Bucium, în comitatul Alba de Jos, a doua parte de sus la Brad și a doua parte de jos la Mihăileni în comitatul Hunedoarei.” (Paul Ștefănescu, Enigme ale Istoriei României, vol. 2, Ed. Vestala, București-2007)

   Să ne aducem aminte de debutul cruzimii și uciderii românilor din Ardeal, stăpâni prin drept divin al Vetrei lor strămoșești, de către feudalii maghiari uzurpatori de moșiile și de traiul zilnic al acelora pe care i-au făcut iobagi, prin sângeroasa reprimare a Răscoalei de la Bobâlna, urcând apoi spre cea mai abominabilă ucidere-profanare a lui Gheorghe Doja la 1514, care l-ar fi uimit chiar pe crudul Atilla ori pe fioroasa Inchiziție. După ce l-au torturat, l-au pus pe un tron înroșit în foc, i-au pus o coroană pe cap tot înroșită în foc, i-au tăiat fâșii din pielea trupului și i-au smuls cu cleștele carne dând să mânânce camarazilor lui de luptă, torturați și ei și apoi uciși.   

   Tot la 5 februarie 1785, în zi de târg săptămânal la Zlatna s-a pregătit fariseica festivitate de răsplătire a trădătorilor – iude prezidată de iudeul Samuel Brukenthal, comisar guvernamental. Au fost șapte vânzători în frunte cu Nuțu Matiescu și protopopul Iosif Adamovici.

   Între documentele vremii s-a păstrat procesul-verbal al primului din cele șapte interogatorii luate lui Horea. „La o examinare mai atentă ne putem da seama că întrebările se desfășurau după o tactică extrem de abilă, astfel încât o mărturisire atrăgea după sine o alta, o recunoaștere să derive din cealaltă, o învinuire să se lege de cea anterioară.” (ibid.p. 187)

   În dimineața geroasă cu zăpadă a zilei de 28 februarie 1785, în sudul cetății Alba Iulia în spre Partoș, pe un deal în prejma viilor, autoritățile feudale aplecate slugarnic rânjetului de Caiafa al baronului sionist Samuel Brukenthal-guvernator al Transilvaniei, au strâns cu arcanul din 419 sate, 2515 țărani tineri și bătrâni, obligându-i să asiste la masacrul asupra lui Horea și Cloșca.           

   Primul martir întru Hristos a fost Cloșca. Tortura lui a durat aproximativ o oră. „Cloșca a fost legat de mâini și de picioare de estradă, iar călăul Grancia Rakoczy apucând cu ambele mâini roata, îi aplica lovituri puternice cu partea roții care avea pe ea un fel de cuțit. Astfel, oasele lui Cloșca au fost zdrobite, până când a primit lovitura de grație peste piept... În acest timp Horea era ținut de doi călăi mai mici obligat să vadă supliciul fratelui de jertfă. A urmat Horea, demn, cu curaj, fără strigăt, dar cu tărie a grăit ultima oară: „Eu mor pentru națiune!” (ibid.)

   Să ne mai mirăm azi că urmași ai nemeșimii „taie” și „spânzură” de 35 de ani în parlamentul României încercând să ascundă sau să facă uitată această istorie adevărată față de care nici un om sănătos la cap nu dorește astăzi răzbunare ci doar cunoașterea ei pentru a se putea trage învățămintele necesare pentru ca aceste situații să nu se mai repete ?!

   Iată ce povestea profesorul-istoric Dumitru Almaș, unchiul și nașul istoricului Ioan Scurtu: „Urcând treptele și apropiindu-mă de gorunul lui Horea, am văzut o bătrână în cămașă albă, catrință neagră, broboadă și bârneață castanie, încălțată în opinci groase. O bătrână venită din cine știe ce îndepărtat sătuc transilvănean. Venită anume să aprindă o lumânare la gorunul lui Horea. Sta în genunchi, cu tâmpla lipită de tulpina sură și zgrunțuroasă, adânc brăzdată de vreme, ca și obrazul. Am întrebat-o de ce a îngenunchiat. De acolo, de jos s-a uiat la mine, mirată și o țâră dojenitor:

   -Păi, aista-i gorunu lu Horea... Și netale nu știi cât or sufirit Horea al nost ?!... Eu am auzit di ăi bătrâni. Și zic, în sinea me, că dacă mângâi tulchina asta și-o-ncălzesc cu dramul de căldură din tâmpla me, mai alin o țîrucă sufirința lui Horea. Că mare i-o fo durerea... Nime nu știe ce mare-o fo, dar l-or farmat și l-or tocat răii, dă viu, cu roata... Și la câini l-or dat...” (Dumitru Almaș, Popasuri la vetrele istoriei românești, partea I, Ed. Didactică și Pedagogică, 1981)

   Un magistru al cuvântului-diamant și un mare artist al slovei de aur, Aron Cotruș l-a surprins pe Horea momentului său istoric și l-a cuprins în aura icoanei eroico-martirice a Neamului dacic:

                                                     HORIA

   „de jos/ te-ai ridicat drept, pietros, viforos,/ pentru moți,/ pentru cei săraci și goi, pentru toți.../ și-ai despicat în două istoria, - / țăran de cremene/ cum n-a fost altul să-ți semene,/ Horia!...// te-ai desprins aspru din gloată/ cu-obrajii supți,/ cu ochii crunți,/ să lupți/ să-nfrunți/ din sălbaticii-ți munți:/ oștile craiului, temniță, roată...// ai vrut să spinteci pe munți, pe văi,/ largi, netede, slobode căi/ pentru-ai tăi/ cei mâncați de străini, despuiați/ de biruri, de zbiri,/ de rele-orânduiri.../ și uitați/ de regi și-mpărați...// pân-la Bălgrad pe roată, -/ uimind călăi, nemeși, gloată/ ți-ai bătut neschimbat sub țundra săracă/ aceiași mare, ne-nfricată inimă geto-dacă/ duhul tău trăiește încă treaz în munți/ și va trăi dârz pân-vor domni peste moți/ zbiri cărunți/ și mișelnici despoți...// pe-al adâncurilor noastre sfâșiat somn,/ pe-al răzmerițelor roșu prasnic,-/ mai roși-vei oare vreodat, năprasnic,/ acestui neam – viața și istoria, -/ tu,/ munte/ al vrerilor noastre celor mai crunte,/ Horia?!... (Aron Cotruș, Opere 2 Poezii, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”, București – 2002)

   Tuturor fiilor, fiicelor României Tainice!

   14 Septembrie 2026 + ÎNĂLȚAREA SFINTEI CRUCI

              GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

 

 

Alexandra DOGARU - GÂNDUL ZILEI, 14 Septembrie 2026