BEN TODICA - Interviu cu Poetul Ioan Miclău al Gepiului

 

Interviu cu Poetul Ioan Miclău al Gepiului

 

Prima parte

 

1. Ești mulțumit de cum ai ajuns și te-ai așezat acum la vârsta înțelepciunii?

R:Da, sunt foarte mulțumit, convins că numai prin bunăvoința și grija lui Dumnezeu am reușit eu, ajuns prin lume, să-mi găsesc o cale omenească pentru mine și familia mea, formată din 5 persoane, emigrați în această frumoasă țară Australia.

 

2. Soția s-a dovedit un maestru în a te înțelege și susține în pasiune orchestrând atât de bine realitățile supraviețuirii cu cele ale visării și credinței divine pentru că nu e ușor să trăiești alături de un idealist POET?

R: Avem toate scrisorile scrise ale dragei mele neveste, din care poate oricine înțelege că ne iubeam familia și cei trei copii ai noștri. Deci, fără o umbră de îndoială de a ne rătăci prin lume. În mine răsărea un poet tocmai pe aceste principii a iubirii și dăruirii familiei mele, deci un idealist în această orientare, iar nevasta îmi era un sprijin de nădejde în orice situație mă aflam. Dumnezeu mi-a ales-o bine, româncă și din același sat cu mine. Gepieni.

 

3. Scriai poezii înainte de a vă cunoaște?

R:În tinerețe îmi plăcea să am acel caiețel intim de suveniri și cântece, probabil că mai și compuneam câteceva din visările tinerești, dar poezii adevărate încă n-am scris. Am început să scriu poezii adevărate la vârsta de 39 de ani, aici în Australia. Dar încă le adunam fără să public imediat. Fetițele doar îmi zicea: ”Tati vrea să fie poet”.

 

4. Când ai primit prima confirmare de la semenii tăi poeții?

R: Cam de prin anii 1989 în Australia, și în 1991 din România, deci după anii 1989.

5.Când ai publicat prima poezie și unde?

R: Prima poezie era ”Cetatea de foc a Port Kemblei” publicată la ”Quarterly”, revistă a Societății P.E.N-Sydney Centre în anii 1989 (tradusă în Limba Engleză)

 

6.Când te-ai îndrăgostit de Florica știa că scrii poezii?

R: Cum încă nu scriam poezii, nu avea cum să știe, doar că împreună iubeam cărțile. Am cumpărat multe cărți de literatură și istorie, mai ales după căsătorie cu gând să le adunăm pentru copii noștrii. Aceste cărți mi le trimitea familia aici la mine, cu cheltuieli destul de mari în situația noastră dificilă de atunci.

 

7.Unde voiai să ajungi prin poezie?

R: Conștient sau inconștient uneori, vedeam în poezie singura respirație care mă mângâia sufletește la noua situație a vieții mele, în noua țară adoptivă, dar simțeam de fapt o mână dumnezeească asupra mea, care mă împingea parcă unde trebuia să ajung; scrie, scrie, și scriam desigur poezie, căci ieșea din ființa mea suferința, înlocuind-o sau încercând să o înlocuiesc cu o alinare de care aveam mare nevoie. Mă apăsau amintiri proaspete, amintirea prietenilor, pădurea, văile înflorite, Crișurile în care ne scăldam vara, ba și cu câte o bere la Ciuperca din Dealul Orăzii. Oricum, atunci când te rupi de undeva, v-a rămâne și o cicatrice vizibilă probabil tot restul vieții, dar prin poezie vroiam să mă vindec, și am reușit.

 

8.Care e rezultatul luptei cu poezia?

R: Răspunsul la întrebarea asta Benule, poate fi cât o carte. E cât o întreagă viață. Dar să fiu scurt și la subiect, rezultatul luptei cu poezia a fost fructificarea unor cărți de poezie precum și de proză, formarea mea ca om integru și sănătos, însă tare încăpățânat înspre ideea mea de a vedea lumea cinstită, înfrățită, cu guverne pe măsură, însă vis cam greu de realizat, ba te mai vedea-i și batjocorit, cum mi s-a întâmplat cu un prieten scărpănos, care mă califica un analfabet, un lemnar tâmpit, auzi să facă el pe poetul. Puțini aveau limpezimea a vedea că nu eu mă fac poet, ci Dumnezeu a vrut așa!

 

9.Cine au fost cărămizile care te-au construit ca poet.

R:Cum spuneam mai sus, Dumnezeu a fost ziditorul meu, și apoi aproapele pe care l-am iubit, primind aprecieri sau critică, eu deopotrivă le primeam calm și cu știința că muncind și iar muncind, voi dovedi că iubesc lumea din jurul meu. Fie literatură, fie lemnărie sau oțelărie mă simțeam fericit să-mi duc truda, o acceptam așa cum e. Și mai știam ceva din scrierile oamenilor de seamă, cum că ”tăcerea e de aur”, adică până reușești să faci dovada conștiinței tale. Așa si cu poezia.

 

10.Dacă comunismul a sădit poezia în tine care e efectul democrației de azi asupra ei?

R:Eu nu prea accept a fi democrația comunistă săditoarea talentului meu, acea democrație mai mult m-a speriat, m-a făcut să-mi iau lumea-n cap. Adică, vedeam aceleași diferențe de stare între membrii comunității vremii. Dar pentru că democrațiile sunt entități filosofice, de ele se folosesc, s-au folosit și se vor folosi guvernele lumii mereu. Sfințirea ființei mele în ale artei litertare se trage din geografia locului natal, a pădurilor în care m-am jucat și am crescut. Mare adevăr spunea preotul Oradiei, Pr. Gheorghe Nemeș, născut și crescut tot în satul Gepiu: ”Ionică pe tine pădurea comunei te-a făcut poet”. Deci tot la Dumnezeu ajungem! Sigur eram acum deja poet realizat în Australia, dar sigur ,un har înăscut în Țara-Mamă, în mijlocul oamenilor cu care am trăit și împărțit zilele vieții, dar mai încet cum zic, cu democrația în care trăiam, cu forțările aplicate spiritului meu, de a nu gândi numai cum altii gândesc pentru mine.Și iar o altă democrație de după 1989, în care s-a realizat ceea ce vedem cu ochii azi; nu cred că am să-mi leg izvorul poeziei tocmai de democrațiile astea care tot dispar și răsar pretutindeni în lume.

 

11.Are poetul vre-o responsabilitate față de societate, om, mediu etc?

R: Colosală răspundere! Dar să vedem reversul, are Societatea responsabilitate pentru poeții care își iubeau până la sacrificiu, neamul și vatra, prin scrierile lor, dedicându-se adevărului și binelui? A ajuns Cartea a fi aruncată iar poeții batjocoriți în tot felul în aceste democrații? Se tai pădurile, se orăvesc apele, ba creiem și judecătorii pentru scriitori și poeți. E bine? Doresc să scriu și să devin ,așa cum Dumnezeu Hristos ne-a dat prin Învățăturile Sale Sfinte ! Lumea cu toate frumusețile ei naturale sunt create de această Divinitate, iar omul are cea mai mare responsabilitate față de acestea, și de propria sa ființă, fiindcă în noi vom găsi împărăția lui Dumnezeu, spun Scripturile cele Sfinte!

 

12.Care a fost rostul tău pe pământ?

R: Aceasta o știe mai bine Cel care ne-a dat Duhul vieții! Iar eu mă văd pe mine asemenea oricărei ființe din jur, fir de iarbă, pom sau animale. Dar având eu un gram de minte, cât o fi, înțeleg că rostul meu pe pământ a fost să măresc lumina adevărului în viața mea proprie, apoi a ajuta pe aproapele sau departele meu, convins că aceleași bucurii, suferințe, sperante și doruri le are fiecare om, purtând acelaș duh dumnezeesc.

 

13.Ți-a schimbat viața poezia, cum o vezi?

R: Poezia eu o văd ca pe o respirație sănătoasă a ființei mele, a duhului meu! Uneori în viața mea, eram îmbolnăvit de relele vieții, suferințe pe care nu le doream și nici nu le căutam de fapt, dar am observat în oglinda sufletului că am și eu greșeli, și atunci am mai observat cum poezia îmi venea ca o rază de lumină lină, care-mi armoniza întreaga ființă. Și, zi de zi așa, iată că poezia mi-a schimbat viața. Și așa cum zicea-i Benule despre tine, și eu am iubirea a mângâia și piatra muntelui, sau pe cea căzută pe stradă!

 

14.Cât de departe poți evolua/emancipa poezia dacă cei din jur nu te înțeleg?

R: Știi ceva? Eu mi-l apropiu în afirmarea mea, pe distinsul prof.dr. Adrian Botez, căci poetul o dată dăruit luptei în aducerea luninii și adevărului, el nu e legat de dușmăniile omenești, își va urma calea harului divin, al inditruirii primite prin Duhul luminii sale dea nu se desprinde de suferința Neamului. Și mai cred eu, că a fi naționalist este o nimica pe lângă adevărul universal prin care Neamurile au fost create tot de Dumnezeu, și nu pot dispare precum nu dispare firul de iarbă. Deci Poezia este însăși glasul duhului sfânt spus prin gura unui poet adevărat. Iar gura acestuia numai pământul o poate astupa, dar nu și sufletul, care este lumina armoniei universale, și acolo se va reântoarce întreg și sfânt.

 

15.Te poți urca atât de sus încât nu te mai vede nimeni și atunci, care e rostul ei?

R: Orice răspuns aci ar fi nelogic, dacă nu vom ști/simți/recunoaște, cum, smerenia sinceră ar fi scara sfântă pentru urcarea cât mai sus a unui poet iubitor de înțelepciune, de iubire și adevăr. În rest e pierdere de sine, mândrie fără vr-un folos, făcătură!

 

16.Rostul poetului e de a vindeca dar dacă ne globalizăm și devenim oi blânde n-o să mai fie nevoie de vers, va fi suficient fluierul, ce vei face?

R: Cu drag și îngenunchi ași lua Fluierul, acela pe care l-a luat și Avram Iancu, care zicea regelui european, cum: ”un nebun nu are ce vorbi cu un mincinos”. Și..., mi-ași iubi poezia ca și până acum, nedezlipit de armonia universală sfântă dăruită ființelor, altfel ce-ași mai putea face în globalizarea pământeană? Dar cu siguranță că și globala va avea iar o nouă democrație!

 

17.Pentru cine scrii poezie azi?

R: Pentru a mulțumi Celui ce m-a creat, Părinților care m-au născut, Neamului și Limbei în care m-am născut, Copiilor-copiilor mei, și pentru a nu mă desprinde de cultura și credința tainicei Românii.

 

18.Îți dorești ca poezia să-ți fie citită peste ani?

R: Cu specificația că: ” nici într-un caz nu-mi doresc ceva născut din orgoliu și lăudăroșenie”. Sunt sigur că citindu-mi poezia, cititorii viitorimii vor găsi scrieri de înobilare sufletească pentru ei și familiile lor, cât despre mine, iată, am fost și eu un om al vremii mele. Un fel de ființă trecătoare, iar criticii înțelepți vor valorifica desigur opera mea, nu păcătoasele mele pelegrinări.

 

19. Cum ai vrea să ne amintim de tine?

R: Ca de un român adevărat, emigrat cu familia în Australia. Și la a cărui botez la Biserica Ortodoxă Română din Gepiu, Mama mea mi-a dat numele de Ioan, iar cei de la cancelaria primăriei din sat, cu pene de cocoș, m-au trecut la registru, Ianoș. M-am născut la 25 decembrie, 1940.

 

20.Câți poeți ai in familie?

R: Deocamdată 2.

 

21.Pandemia parcă a sosit la timpul potrivit vârstei noastre ca să ne închidă pentru a ne scrie memoriile. Este ea un motiv de a reânvigora poezia ca sculă de îmbărbătare și vindecare a speciei împotriva morții?

R: ”Ce vremuri, ce oamneni!”. O pandemie: o expresie care înseamnă ”toatăpopulația”, după grecismele - pan-pantos =”tot” +demos=”populație”. Aceastei pandemii Corona virus, în engleză i se zice ”flu” iar în românește ”gripă”, iar în iernile friguroase, pandemia gripei o cunoșteau oamenii lumii de milioane de ani. Facerea unei poezii, adică inspirația poetică mai greu ar veni atunci când tușim de răceală de ne curg nasurile. Se poate ajunge la boli de plămâni, tuberculoze, de care au murit milioane de oamneni dealungul istoriei. Dacă știința medicală de azi poate opri flagelul acesta, este un lucru extraordinar de folositor. Așa că, Dumnezeu cu mila, atunci când virușilor li se adaugă catastrofele naturale, sărăcia și suferințele ce ne acoperă, iar oamenii capabili mai greu străbat prin mrejele luptelor politice. Oricum, poezia continuă a fi inspiratoarea speranței de mai bine, și trebuie să învigoreze lupta omenirii pentru salvare din pierzanie, stingerea bolilor și oprirea războaielor, fiind mesajul ei în general.

 

22. Ai ajuta pe cei tineri s-o prețuiască. Poate ea fi bandajul sufletului?

R: Cu aceste gânduri de ajuror mi-am umplut tolba scrierilor și faptelor mele proprii, o viață întreagă. Fiindcă așa e cum perfect de bine zice frăția ta, ”Poezia poate fi bandajul sufletului”, dacă cei ce o caută o doresc a o primi curată, și lumina adevărului să-i sîngereze conștiința și mai ales faptele. Poezia este un foc purificator pentru poet în primul rând, ca la rândul lui să poată lumina în jurul său!

Să știe omenirea că ai iubit.

 

 

Partea a doua.

 

1. Care e filozofia vieții tale?

R: Filosofia vieții, poate fi simplă dar cu succese, și poate fi lungă și complexată, dar cu vagi succese, dacă nu chiar cu o cale ce duce nicăieri. Filosofia vieții mele a fost simplă, oriunde și întotdeauna. Iar cine nu mă înțelegea repede găurea pânza: ”ce mai, un bâlbâit”. Să fie sănătoși, îmi vedeam de treaba mea, de munca mea, de purtarea mea. Vorbeam cu Îngerul meu Păzitor întotdeauna, și-mi reculegeam forțele voinței mele. Ce, evreii l-au învinuit pe Moise a lor pentru că era și el bâlbâit, sau românii despre Ceaușescu, care era un bâlbâit, și pe care am vrea noi să-l mai avem. Filosofia vieții mele, eu am învățat-o de la părinții mei țărani, de la păstorii de turme, căci numai acestora a vroit Cerul să le arate steaua cea călăuzitoare la Nașterea lui Iisus. Am muncit o viață întreagă, știind de rostul acesteea, transpirație cere și poezia cea bună, ruptă din sufletul poetului iubitor de poezia sa.. Asta îmi este filozofia vieții!

 

2. Care crezi că e cea mai mare virtute a omului?

R: Este de a-ți iubi aproapele, căci pe Dumnezeu îl iubești. Chiar dacă cineva îl va scuipă pe obraz, tu fă ceeace a făcut întemeietorul României Al.Ion Cuza, care a sărutat obrazul țăranului scuipat de moșier. Ajută-l pe cel ce-ți cere ajutor, și ferește-te a fi tu poticnirea omului căutător de adevăr. Și desigur a nu minți și a nu fura munca nimănui.

 

3.Crezi că România e un părinte bun pentru cei din Diasporă?

R:Dacă vorbim de acea Românie tainică, trunchiul mare al Neamului nostru, atunci da, ne este adevăratul Părinte.

 

4.Ce crezi că îi trebuie unui suflet tânăr de poet ca să scrie poezie.

R: Dacă este un tânăr poet înseamnă că are poezie, doar că îi trebuie o înclinare totală spre adevăr, și a da poeziei sale lumina credinței sale, așa cum făcea Eminescu în tinerețea sa. Analogii de versuri au existat de multe ori la poeți, dar de a plagia cu bună știință este un lucru de care să se ferească. Poezia este un gen literar bine definit, după cum și proza, dar dacă vrea să fie poet, să studieze Poezia și rosturile ei.

 

5.La ce ajută poezia?

R: Poezia pare a fi o cheie cu care deschizi propriu-ți suflet. Te privești în acea oglindă interioară, începi să te cunoști, și să te prezinți lumii din jurul tău și în care trăiești. Apreciera comunității vine ca un bumerang înapoi la autor, iar acesta vrând nevrând își va slefui noi principii de conviețuire și de înțelegere a unei adevărate vieți de om instruit. Poezia te armonizează legităților universale, și în acelaș timp vei înțelege mai ușor legile omenești, subiective și tot atât de încâlcite precum cele cosmice.

 

6.Tu ajuns în Australia ai practicat multe meserii. Care dintre ele te-au ajutat cel mai mult în poezie.

R: Fantastică întrebare, dar inerentă în asemenea dublicități de activități, fiindcă deși întregul timp ni-l folosim muncind, diferă calea realizări în parte a produsului finit. Eu eram uneori un adevărat anahoret, adică un fel de pustnic pentru a-mi prinde și scrie pe hârtie o oarecare înspirație poetică, pe când la practicarea unei meserii dimpotrivă ai nevoie de o cooperare vie cu toți cei din jurul tău. Ori a căuta eu acea armonizare în creier a meseriei cu poezia, am căutat să pun, de exemplu ”lemnul”, într-o îmagine artistică, dând produsului finit muzicalitate de vers, desigur în percepția mea. Ajunsei și eu a învăța despre acea viață ce o are și pomul. Atâta mi-a trebuit. Ori scriam o poezie, ori construiam o masă, ființa mea ținea în echilibru, rima și ritmul unui vers, cu șlefuirea elemetelor unei mese. Era un fel de vis. Deci cred că tâmplăria este o meserie misterioasă; de fapt Maica cea Sfântă este Patroana meseriei. Dar și ”focul” oțelăriilor iși avea sacritalitatea sa în nașterea artei poetice din mine.

 

7.Cu ce a contribuit fiecare meserie la echiparea poeziei tale?

R: După cât înțeleg eu această întrebare, revin iar, meseria practicată devine o necesitate din foarte multe puncte de vedere, în raport cu poezia. Orice muncă necesită o cheltuială financiară pe lângă cheltuiala de spirit și energie celebrară, înainte ca poezia să ne aducă vre-un profit; iar pentru asta am apelat la meseriile ce le știam sau învățat, spre a supraviețui. Deci într-un fel de simbioză, se crea posibilitatea creării poeziei mele. Nu cred să încerce mulți experimentul meu, și a familiei mele, a folosi bugetul propriu pentru iubirea ce o aveam eu pentru poezia dăruită apoi cititorilor români-australieni, și din România.

 

8.Cum ai ajuns, cine te-a influiențat să-ți tipărești prima carte de poezii?

R: Prima mea carte de poezii, era intitulată ”Florile Crișurilor” , poezii scrise de mine aici în Cringila și duse cu mine la Oradea , pe care am vizitat-o în anii 1991, imediat după căderea comunismului. Acolo, la Editura Împrimeriei de Vest mi s-a publicat această plachetă de versuri. Cu ajutorul Prof.dr. Sabin Burcă, un orădean inimos , fiind la acea vreme și Directorul Filialei Ecologice-Bihor, prezentându-mă cu manuscriptul meu la această edtitură deosebit de profesională.

 

9.Cine te-a ajutat cel mai mult, țara în care te afli sau România?

R: Să fiu drept, când această Țară în care mă aflu acum, m-a primit la vreme de grele situații familiare, cum ași putea răspunde cu îndoială, când și azi cu întreaga familie aducem mulțumiri Australiei. Sigur sunt foarte mândru de originea mea românească, de Limba și tradițiile cultural-religioase ale Neamului meu românesc. Căci oriunde mergi în lume, ești întrebat: ”de ce naționalitate ești?” sau ”de unde vii?”. Răspunsul: ”Sunt român, vin din România. Aici am ajuns la vârsta de 39 de ani, aici mi-am scris poeziile.

 

10.Care a fost cea mai rapidă scrisă poezie?

R: Poezia ”Cetatea de foc a Port Kemblei”.

 

11.Ce fel de poet te consideri a fi?

R: N-am o idee care să mă pună exact la o anume categorisire; liric, idealist, romantic...! Sunt un poet natural, cu inspirații creatoare în funcție de situațiile pe care viața mi le oferă. Iar viața fiind datul ființelor, desigur mă consider/doresc a fi poetul iubirii pentru tot ceea ce ne înconjoară, oameni, natură, univers.

 

12. Cine crezi că e mai violent, omul sau natura?

R: Cronicarii noștri clasici spuneau că ”omul trăiește sub vremuri”, dar vedem că și omul s-a tot cățărat a fi deasupra vremurilor. Deci există o luptă între om și natură. Omul este extrem de violent creind mari daune acesteea, însă Natura devine mult mai violentă, cu mari catastrofe, la care însăși omul își aduce aportul.

Concluzie: Natura este tot mai violentă, fiind că și omul ca ființă, este tot mai violent.

Parohiei Malovăţ-Mehedinţi - Scrisoare pastorală - Anul XXVI(2026), nr. 559(16 –28 Februarie)

 

Scrisoare pastorală

Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi

Anul XXVI(2026), nr. 559(16 –28 Februarie)

 

Dragii mei enoriași!

             Adevărul Învierii.  În ,,Scrisorile pastorale” din preajma Sfintelor Paşti, pe care vi le-am trimis în anii trecuţi am revenit în mai multe rânduri cu privire la argumentele referitoare la adevărul Învierii Domnului Iisus Hristos. Niciodată însă nu v-am vorbit de adevărul morţii Mântuitorului. Abordez acum această temă, fiindcă zilele trecute a venit o enoriaşă la mine cu sufletul foarte bulversat şi mi-a relatat o întâmplare, care mi-a dat de gândit. Femeia se întâlnise în Severin cu un individ cu o poziţie socială destul de ridicată. Din respect pentru instituţia şi pentru tagma din care făcea parte acel individ, îi voi păstra anonimatul. Cel puţin deocamdată. Femeia îi spusese, aşa cum spun toţi creştinii când se întâlnesc unii cu alţii: ,,-Hristos a înviat!” Individul a rânjit cu superioritate şi, fără să-i răspundă la salut, a întrebat-o: ,,- Ha, ha, ha, chiar crezi că a înviat?” ,,- Cum să nu cred?” i-a răspuns femeia revoltată. Individul nu s-a oprit. ,,- Ha, ha, ha, dar dacă a fost moarte clinică? Atunci mai putea fi înviere? Ei, ce mai zici acum?”

        Dacă şi printre Dvs. sunt unii care pun la fel problema, socotesc că sunt absolut necesare câteva precizări. Moartea clinică de care vorbea individul de mai sus este aşa-numita moarte aparentă. E vorba de un fel de letargie, care se poate produce în anumite situaţii deosebite. Să zicem că cineva este electrocutat sau trăznit. Aparent, el este mort; în realitate, nu. Este posibil ca, după ce este înmormântat, cantitatea de electricitate ce se depozitase în trupul lui să fie absorbită de pământ şi, la un moment dat,  omul să revină la viaţă cu adevărat. De data aceasta însă moare cu adevărat, din cauză că nu are aer. S-au întâmplat cazuri când s-au făcut deshumări  şi s-au găsit trupurile în altă poziţie decât în cea în care fuseseră înmormântate, respectiv culcat pe spate. De obicei, în astfel de cazuri, se spune că respectivii ar fi fost moroi sau  strigoi, ceea ce nu este adevărat. Omul acela s-a zbătut acolo în sicriu, până a murit. Pot fi şi alte cauze, care duc la o astfel de moarte aparentă sau clinică. Tocmai de aceea  legea nu le permite medicilor să elibereze certificatele de constatare a decesului decât după 48 de ore după deces, iar  înmormântarea se face abia după trei zile de la deces, pentru că, dacă este vorba de o moarte aparentă, să poată să-şi dea seama cei din jur.

          În cazul Mântuitorului nu poate fi vorba de moarte clinică sau aparentă. În cazul Lui  a fost o moarte reală, datorată procedurii la care a fost condamnat. I s-au bătut cuie în mâini şi picioare, deci I s-au făcut răni deschise, din care s-a scurs sânge timp de câteva ore. A fost ridicat pe cruce şi s-a zbătut de durere, fapt care a făcut ca rănile să se mărească şi sângele să curgă cu putere. Fiindcă a doua zi era paştele iudeilor, trupurile nu trebuiau să rămână pe cruce. Tocmai de aceea Pilat a trimis garda să verifice dacă cei condamnaţi la moarte muriseră cu adevărat. Cei doi tâlhari încă nu muriseră şi li s-au spart fluierele picioarelor cu ciocanul, pentru ca, datorită durerii îngrozitoare, să moară. Mântuitorul tocmai murise şi nu i-au mai spart fluierele picioarelor, ci doar  I-au băgat suliţa sub coasta stângă, înpungându-I inima şi atunci a mai curs restul de sânge care mai rămăsese depozitat acolo. Moartea clinică nu mai poate să se producă în astfel de cazuri, la trupuri din care s-a scurs sângele. Moartea Mântuitorului a fost reală. Tocmai de aceea şi Învierea Lui a fost reală. Teoria aceasta cu moartea aparentă a mai fost vehiculată şi în vechime, ea constituind chiar miezul unei erezii. Sfântul Apostol Pavel spune că, ,,dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa noastră, zadarnică şi speranţa voastră!”

           Aşadar, dragii mei, Mântuitorul a murit cu adevărat şi a înviat cu adevărat, dovedind că este Împăratul cerului şi al pământului, creatorul şi conducătorul lumii, mai presus de Viaţă şi de Moarte, mai presus de legile firii. A dovedit cu prisosinţă că este Dumnezeu adevărat. Această credinţă s-o păstraţi cu tărie în sufletul dumneavoastră,  fără să vă îndoiţi vreodată. Chiar de ar zice şi papa de la Roma că a fost moarte aparentă să nu-l credeţi. Asemenea afirmaţii şi asemenea glume de prost gust nu pot veni decât de la duşmanii lui Hristos şi de la duşmanii mântuirii noastre. Niciodată să nu fiţi printre aceia!

*

Postul.   Din lucrările Sf. Grigore Palama selectăm un scurt fragment, care se referă la post: ,,Rugăciunea și știința curăță și înfrumusețează mintea, blândețea partea irascibilă, înfrânarea partea poftitoare. Postul și cumpătarea înmoaie răzvrătirile trupului, veștejesc furia mâniei și a  poftei, aduc cugetării un văzduh limpede și, ca să spunem așa, lipsit de nori, curățind-o de aburii pricinuiți de mulțimea mâncărurilor și de ceața izvorâtă din acestea. Prin post și cumpătare omul cel din afară se strică. Și pe cât se strică acesta, pe atâta omul cel dinlăuntru se înnoiește. Când stomacul este subțiat prin post și cumpătare, în mod necesar se subțiază și mintea. Să fugim de lăcomia pântecelui, să îmbrățișam cumpătarea, să strângem în brațe aceste zile de post, ca unele care fac ca trupul să fie ascultător sufletului și fac mai ușoară mintea care se înalță către Dumnezeu”.

*

            Taina Sfintei Spovedanii reflectată în proverbele românești(II).   

            II.Perspectiva eshatologică. Strădania omului de a-și mântui sufletul, de a se face plăcut lui Dumnezeu, se face cel mai adesea în perspectivă eshatologică. Sfârșitul vieții, moartea și judecata de după moarte îl înfricoșează pe om și-l face să privească mult mai responsabil realitatea. Moartea face parte din viață, fiind legată strâns de aceasta: ,,După viață este și moarte”(II, 802). Omul  știe că ,,Sufletul e călător”(II, 440), ,,Și e viața o nălucă,/Călător gata de ducă”(II, 803),  că-n orice moment  ,,umblă cu moartea în sân”(II, 629). Se știe doar, că ,,O dată moare omul”(II, 636) și că ,,O moarte are omul”(II, 625). Pentru aceea poate să zică: ,,Treci zi, treci noapte, apropie-te moarte”(II, 620).

            Momentul marii treceri spre eternitate nu-i este indiferent creștinului. ,,De ar ști omul când are să moară, și-ar săpa groapa singur”(II, 637), deși el știe bine că ,,De moarte și de nuntă nimeni, niciodată, nu poate fi gata”(II, 619); ,,Ploaia și moartea niciodată nu le chemi”(II, 638). Pentru acel moment, el trebuie să fie ,,iertat de Dumnezeu”(VI, 687), pentru a ,,merge la Dumnezeu”(VI, 688).  Nimeni nu știe când va fi acel moment: ,,La pocăință să nu dai vreme peste vreme, că nu știi când  și cum va da peste tine ceasul cel din urmă”(VIII, 263); ,,Moartea e mai aproape decât cămașa”(II, 625) ,,Moartea nu vine când o chemi,/Ci te ia când nu te temi”(II, 623).  Unul moare,  fiindcă ,,i s-au isprăvit zilele”(II, 642), în timp ce altul  ,,moare cu zile”(II, 642). Unul  ,,se bate cu moartea”(II, 629), sau ,,se dă de ceasul morții”(II, 631)  în vremea agoniei, altul reușește câteodată să-și mai prelungească zilele ,,Ca din gura morții”(II, 628), după ce  ,,dă mâna cu moartea”(II, 628) sau  ,,Îi cu sufletul pe sobă”(II, 440).  Toți  suntem datori cu o moarte, toți ajungem la acel ceas, însă nu trebuie să ne fie indiferent cum ajungem acolo. Atâta vreme cât ,,avem sufletul în oase”(II, 40), cât ne ,,ținem sufletul în buze”(II, 440).

            Moartea are mai multe denumiri în proverbe: ,,A bea paharul morții”(II, 630), ,,A i se bate sufletul în tindă”(II, 440), ,, A-i suna clopotul”(VI, 517), ,,Ca mâine o să-mi mănânce coliva”(VI, 525), ,,Candela e pe sfârșite”(III, 66), ,,Când untdelemnul se isprăvește, candela se istovește”(III, 66), ,,De-aici înainte ciobu și lumânarea”(VI, 512), ,,I-a suflat în lumânare”(III, 214), ,,L-a iertat Dumnezeu”(VI, 687), ,,L-a strâns Dumnezeu”(VI, 687), ,,Leacul e limba de clopot”(VI, 514), ,,Lumânarea e pe sfârșite”(III, 212), ,,Se sfârșește undelemnul din candelă”(III, 66), ,,Se vindecă cu zeamă de clopot”(VI, 514), ,,umbla cu coliva în piept”(VI, 524).

             Nu ne este indiferent cum ne găsește momentul morții. În mentalitatea populară este foarte importantă lumânarea. Cel care ,,n-are parte de lumânare”(II, 642) este un om blestemat de Dumnezeu, el  ,,moare ca un câine”(II, 642),iar moartea lui este ,,moarte întunecată”(II, 627). Aceasta era convingerea că lumânarea luminează drumul celui plecat prin tenebroasele drumuri pe care le are de străbătut în lumea de dincolo. Existau și din cei care erau conștienți că ,,Lumânarea se aprinde pentru cei ce văd, nu pentru orbi”(III, 214). Pentru cei aflați în viață mai există posibilități de salvare: căința și pocăința, adică Sfânta Spovedanie: ,,Căința și pocăința la ceasul morții în zadar se socotesc, că de nevoie se-nțeleg, iar nu de voie bună; de-aceea tu din vreme să le urmezi, ca sufletul să nu ți-l pierzi”(VIII, 263). Îndemnul se repetă insistent, tocmai fiindcă mesajul este de maximă importanță: ,,Îngrijește-te mai din vreme, ca după căință să ai vreme de pocăință”(VIII, 264), ,,Decât mătănii cu capul până la pământ și cu suflet spurcat, mai bine cu suflet curat, când intri în mormânt”(VIII, 282).

            Pentru cei decedați mai pot face câte ceva cei rămași în viață: ,,Cu plânsul nu se înviază morții”(II, 674). Rugăciunile și pomenile pentru sufletele celor morți sunt esențiale în acest sens. Mortul  ,,așteptă  colacul”(VI, 518). Cei vii  dau celui mort ,,colac și lumânare”(VI, 619), fie că e ,,De sufletul bunicii”(II, 443), ,,De sufletul morților”(II, 443), ,,De sufletul tatei”(II, 442), fiindcă  ,,Din pomană s-a făcut raiul”(VII, 81). Ce-i drept, niciodată cei vii nu fac suficient pentru sufletele celor decedați: ,,Mortul multe zice, viul face ce știe”(II, 613), știind că ,,Mortul nu se mai întoarce înapoi de la groapă”(II, 613), ,,Nu fac vii ce zic morții”(II, 613); ,,Nu mai mănâncă colivă”(VI, 525), doar ,,Când vor învia morții”(II, 616), adică  niciodată, așa că se puteau consola cu proverbul: ,,Morții cu morții, viii cu viii”(II, 614). Sunt cazuri când în acest sector se poate vedea cel mai bine cum mulți semeni sunt nerecunoscători față de binefăcătorii lor decedați: ,,Pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești”(II, 638), viața de apoi fiind de fapt o realitate.  Romanii spuneau că  ,,De mortuis nisi bene”. Același lucru spun și românii: ,,De morți nu trebuie să vorbești decât de bine”(II, 615), deși aceasta folosește doar în ceea ce privește imaginea pământească a celui dispărut, memoria lui, ci nu-l ajută cu nimic în viața de dincolo.

            Unii au veac îndelungat, sunt ,,uitați de moarte”(II, 630), dar cât de bătrâni ar ajunge, tot nu se îndură să moară ,,Cât de rău să trăiască omul, tot nu se îndură să moară”(II, 636), Fie tânăr, fie bătrân, în fața morții toți sunt egali, vârsta nefiind o condiție privind momentul morții: ,,Moartea e mai aproape decât cămașa”(II, 625), ,,Viața omului ca oul în mâna copilului”(II, 803).  O condiție care să întârzie moartea nu e nici averea, nici condiția socială: ,,Moartea nu vrea să știe, de averi, de bogăție”(II, 624); ,,Mor întocmai ca tot omul/Și bogatul ca și robul”(II, 638). Nu înseamnă că sărăcia sau starea socială modestă ne întârzie momentul morții: ,,Nici n-am la ce muri, nici la ce trăi”(II, 639). Toate acestea sunt o deșertăciune, o zădărnicie: ,,În deșert sunt toate, dacă este moarte”(II, 625). Toate rămân neputincioase în fața morții: ,,Până la moarte sunt toate”(II, 625), fiindcă moartea-i ,, fără leac”(II, 625) și numai ei ,,leac între muritori nu s-au aflat”(II, 625).Ea nu depinde de oameni, nu poate fi programată, ,,nu vine când o chemi”(II, 623). Toate zbaterile, eforturile, bucuriile și necazurile, toate urile și dușmăniile sunt doar ,,Până la moarte”(II, 630). În fața ei se împacă toate, conform proverbelor: ,,Moartea împacă”(II, 625), ,,Moartea potolește pe toată lumea”(II, 624), ,,Viața urăște, iar moartea împacă”(II, 803). 

           Sunt oameni care au presimțiri că li se apropie moartea, fie datorită unor boli care-i cuprinde, fie vârstei, fie, pur și simplu, că presimt ei că ,,au intrat în anul morții”(II, 631), sau că sunt ,,gura morții”(II, 629). Pentru cei mai mulți însă, moartea este inopinată, ea vine ,,Când ți-e viața mai dragă”(II, 803). Este mare lucru, este o favoare pe care o face Dumnezeu cuiva să mai poată spune celor rămași ,,Cu limbă de moarte”(II, 630). Vorbele acelea, fie că sunt dorințe, fie îndrumări și dispoziții, fie iertăciuni sau rămas bun sunt de mare importanță pentru cei în cauză. Clipele acelea pot fi chiar hotărâtoare pentru viața lui de aici și pentru cea de dincolo. Dacă mai apucă să se spovedească și să se împărtășească, el este asemenea tâlharului de pe cruce, care intră în rai în ultimul moment. După moarte, orice căință este zadarnică.

            În fața morții, omul intuiește toată filozofia vieții. Abia atunci cei mai mulți înțeleg că ,,lumea și viața sunt brăcinari de ață”(IV, 216), că ,,Lumea asta nu-i a mea,/Cealaltă nici așa”(IV, 213), că ,,Lumea e înșelătoare, moartea hoață, răpitoare”(II, 624). Un proverb precum acesta: ,,Numai moartea e în dar”(II, 625) ne duce la unul din cele mai profunde adevăruri privind antropologia creștină(Va urma).

*

Apostolul şi lupii. Părintele Stelică Zoican de la Balta mi-a relatat o întâmplare memorabilă din viaţa sa de preot de ţară. Ascultându-o, am înţeles mai bine cât de folositoare este ucenicia unui preot la o parohie de ţară în primii ani ai activităţii sale, indiferent al cui este şi pe cine are rudă la Ierusalim. Numai la sat  înţelegi mai bine frumuseţile sufletului românesc nealterat de influenţele nefaste ale civilizaţiei moderne, numai acolo, confruntându-te cu greutăţile şi necazurile, cu lipsurile şi cu problemele specifice treci prin cuptorul de foc al încercării şi al călirii. Numai acolo îţi înţelegi mai bine ca oriunde misiunea de preot şi-ţi poţi da seama dacă ai chemare pentru ea sau trebuie să-ţi cauţi rosturile în viaţă în alte părţi.

Era la Bobotează. Părintele Stelică era preot la Balta. Părintele Izverceanu de la Cernavârf  a primit veste că are fiul, profesor în Bucureşti, bolnav. I-a trimis vorbă părintelui Stelică să-l suplinească o săptămână sau două, până se întoarce. De acord, nici nu se putea altfel! Abia a trecut Sfântul Ion şi iată că a venit veste că la Buseşti, -sat al Parohiei Cernavârf-, este o înmormântare. Părintele Stelică a plecat de dimineaţa, cu sania. Crăpau lemnele de ger, iar zăpada era destul de mare. Şi-a luat cojocul cel mare, şi-a înfăşurat picioarele cu pături groase şi a pornit. A trecut pe la Turtaba, şi-a luat cântăreţul şi a ajuns la Buseşti pe la prânz, fiind cale lungă. Înmormântare mare! La pomană au fost peste 600 de persoane, după cum i-a numărat părintele. Tăiaseră un junc de 400 kilograme şi un porc de 100 kilograme. Uimit de atâta mulţime, a întrebat dacă aşa se întâmplă întotdeauna. ,,-Aşa este obiceiul la noi, părinte, să vină tot satul la pomană!” i-au răspuns oamenii. ,,-Şi dacă familia în cauză nu are posibilitate să facă o cheltuială atât de mare?” a întrebat părintele nedumerit. ,,-Nu-i problemă! Noi, satul, punem mână de la mână şi facem pomana, fie că are familia ceva, fie nu. Părintele nostru ne-a învăţat că trebuie să ne ducem neputinţele unul altuia, că aşa scrie în Cartea Sfântă. Tot părintele nostru ne-a învăţat că în faţa lui Dumnezeu trebuie să fim toţi egali şi la rugăciune, şi la pomană! Vin la pomană toţi din sat, cu mic cu mare. Cei care sunt cu vitele sau la muncă vin seara, dar tot vin!” au precizat oamenii. ,,-Este extraordinar ce-mi spuneţi dumneavoastră, oameni buni! Aşa a fost din vechime satul românesc!” le-a spus părintele Stelică. ,,-Da, părinte, noi aşa facem şi la nuntă şi la botez. Se naşte un om, se naşte o familie, moare cineva, se construieşte o casă, se face un drum, suntem toţi alături, ca fraţii, umăr lângă umăr, c-aşa-i place lui Dumnezeu să ne vadă: uniţi şi ajutându-ne unii pe alţii!” ,,-Cinste dumneavoastră!” le-a mai spus părintele.

Nu s-a terminat bine pomana, că a venit la preot cineva din alt sat şi i-a spus: ,,-Părinţele, cineva de la Cornet e pe moarte şi trebuie împărtăşit!” ,,-Păi, mergem acolo, să-l împărtăşim. Poate ajunge sania?” ,,-Nu, că e drumul rău şi se răstoarnă. De fapt, nu e decât pârtie de picior!” Au plecat pe jos, cale de aproape cinci kilometri. A împărtăşit persoana în cauză şi părintele a plecat singur înapoi, la Buseşti, să-şi ia sania şi cântăreţul. La întoarcere abia îl aşteptau, fiindcă în altă parte a satului cineva era pe moarte şi trebuia împărtăşit. Aproape se întunecase. S-a dus până acolo. Când a întors la casa paracliserului, unde avea sania, acesta i-a spus: ,,-Părinte, acum vreau să mă împărtăşesc şi eu!” ,,-Păi, bine, măi, nea Ilie, nu putuşi să-mi  spui acolo, unde grijii bătrâna aceea, că fuseşi cu mine! Făceam o singură slujbă şi te grijeam şi pe dumneata!” i-a zis părintele dojenitor. ,,-Nu, părinte, pe mine mă împărtăşeşti de bucuria de a te avea oaspete pe dumneata şi pe cântăreţ!” ,,-E târziu, nea Ilie, e târziu, se întunecă şi e iarnă. Îţi mulţumesc frumos, dar lasă, că stau altădată la dumneata!” ,,- Nu, părinte, nu, că eu am o datorie la tatăl dumneata. De câte ori am trecut prin Coada Cornetului şi el m-a văzut, nu m-a lăsat până nu m-a băgat în casă şi mi-a pus masa!” Au stat la masă, au servit ceva de mâncare, au băut o ceaşcă două de ţuică fiartă şi au plecat.

Până la Balta era cale lungă, poate mai bine de zece kilometri. A trebuit să treacă mai întâi prin Turtaba, să lase cântăreţul, o deviere de alţi trei sau patru kilometri. Se făcuse ora 22-23 noaptea. Se lăsase ger cumplit. Când a trecut printr-un clet de pădure, părintele Stelică a auzit lupii urlând. Ii auzise de multe ori, dar ca atunci, aşa de înfricoşător, niciodată. I s-a ridicat căciula pe cap. Calul a început să dea semne de teamă. Părintele s-a gândit repede ce trebuie să facă. Avea de urcat un deal, Babele, şi calul nu putea să fugă. Dacă ar fi rămas în sanie, se putea întâmpla ca să nu-l mai asculte calul, s-o ia zăuş prin pădure, să răstoarne sania şi atunci lupii puteau cu uşurinţă să-l mănânce şi pe el şi calul. Părintele a oprit cu greu sania. A coborât, ţinând strâns hăţurile calului. Şi-a făcut o rugăciune şi  s-a închinat de mai multe ori. A luat într-o mână toporul  de care nu se lipsea niciodată când pleca la drum şi cu cealaltă a luat calul de sub barbă. Au apărut şi lupii. Erau şapte. Trei pe o parte a drumului şi patru pe alta. Calul se zbătea înfricoşat. Cu greu îl putea struni. Nu avea lumină, ci doar luna făcea ca umbrele copacilor să pară mai înspăimântătoare. Lupii mergeau paralel cu sania, la câţiva metri distanţă şi urlau. Parcă o putere nevăzută îi oprea să nu atace. Când au ajuns în vârful dealului, părintele şi-a făcut vânt şi-ntr-o clipită a fost în sanie. Calul a pornit într-o fugă nebună, cum nu mai fugise în viaţa lui. Sania venea în urma lui ca o aşchie, nu-i mai simţea greutatea. Lupii veneau pe urmele saniei urlând. Pericolul cel mare era acum răsturnarea saniei. Drumul avea multe şanţuri, denivelări, pietre care ieşeau ameninţătoare prin zăpadă. A ajutat însă Dumnezeu şi sania nu s-a răsturnat.

Când au ajuns acasă, trecuse  de miezul nopţii. În ciuda gerului năpraznic,  atât calul, cât şi Părintele Stelică  erau scăldaţi de sudoare. Era sudoarea morţii, care le dăduse târcoale.

Astfel se încheia ziua de lucru a unui preot de ţară!

*

Publicații. În această perioadă, preotul Dvs.  a reușit să publice câteva materiale, astfel: ,,Scrisoare pastorală” – 558, în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, 2 mart. 2026, ediție și on-line(https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com); în ,,Observatorul”, Toronto (Canada), 12 mart. 2026, ediție și on-line (https://www.observatorul.com); Taina Sfintei Spovedanii reflectată în proverbele românești, în ,,Națiunea”, 5 mart. 2026, ediție și on-line (https://ziarulnatiunea.ro/category/religiespiritualitate).

*

Ajutoare și donații. În această perioadă am primit câteva ajutoare și donații din afară parohiei, astfel: Doamna Ivanovici Florica(Bucureșști) și Doamna Enache Maria (București): câte 250 lei;  Domnul Ing. Bălu Constantin(Tr. Severin), fiu al satului Bârda și Doamna Sârbu Felicia(Turda): câte 200 lei; Doamna Prof. Kemenschi Florica(Tr. Severin): 150 lei;  Doamna Prof. Șerban Avelana (Tr. Severin), Domnul Zgarcea Cornel(Tr. Severin), Domnul Cioabă Constantin(Malovăț): câte 100 lei; Doamna Rolea Violeta(București), fiică a satului Bârda: 50 lei.

Tuturor le mulțumim cordial. Dumnezeu să le ajute!

*

În cursul lunii Februarie am donat pâine credincioșilor participanți la slujbe, astfel: 1 Febr.(Bârda): 70 pâini; 2 Febr.(Bârda): 128 pâini; 8 Febr.(Malovăț): 124 pâini; 15 Febr.(Bârda): 122 pâini; 22 Febr.(Malovăț): 160 pâini. Așadar, în luna februarie s-au donat: 604 pâini. Totodată, s-a vândut pâine la prețul de achiziție de 1,30 lei, astfel:   1 Febr.(Bârda): 30 pâini; 2 Febr.(Bârda): 572 pâini; 8 Febr.(Malovăț): 276 pâini; 15 Febr.(Bârda): 578 pâini; 22 Febr.(Malovăț): 240 pâini. Așadar, în luna februarie s-au donat 1.696 pâini.

*

În luna februarie am efectuat câteva plăți mai mari, astfel: 12.000 lei protoieriei pentru lumânări:  4.682 lei tipografiei pentru cărți; 3.850 lei protoieriei pentru subvenții pe 2026;  3.290 lei pentru cele 2.300 pâini donate și vândute în februarie; 1.849 lei mașina de spălat pentru Azilul Șimian; 500 lei poștei pentru timbre; 392 lei impozit; 250 lei poștei pentru colete; 78 lei internetul; 50 lei curentul electric și altele mai mici.

*

         Zâmbete.☺,,- Domnule doctor, nu mai văd la distanță!” ,,– Vezi luna?” ,,– Da.” ,,– Vezi soarele?” ,,– Da.” ,,– Păi și cât de departe vrei să vezi?” ☺ La spovedanie: ,,-Părinte, am înșelat, am mințit, am furat!” ,,– Din ce partid faci parte, fiule?” ☺ Somnul adânc ajută la prevenirea îmbătrânirii, mai ales dacă dormi la volan! ☺Pe vremea mea copiai ca să iei un 5, nu ca să ajungi doctor! ☺ Când profesorii nu lasă repetenți, suferă toată țara.

*

          Excursii-pelerinaj. În ziua de marți, 31 martie, parohia noastră organizează o excursie- pelerinaj de o zi, pe următorul traseu: Tr. Severin-Malovăț-Bârda-Florești-Apa Neagră-Mănăstirea Tismana-Tg. Jiu-Mănăstirea Lainici- Petroșani-Hațeg-Mănăstirea Prislop-Mormântul Sf. Arsenie Boca – Caransebeș – Mănăstirea Teiuș – Mănăstirea Piatra Scrisă-Orșova-Mănăstirea Vodița-Tr. Severin-Malovăț-Bârda. Costul e de 80 lei/pers.

              Atenție. Din motive obiective, am fost nevoiți să schimbăm data. Rămâne valabilă aceasta de 31 martie.

*

             Simpozioane. Universitatea ,,Al. I. Cuza” din Iași l-a invitat pe preotul Dvs. să participe la simpozionul internațional ,,Explorări în tradiția biblică românească și europeană”, ediția a XV-a, ce se va desfășura la Iași în zilele de 9-11 iulie a. c. Grea problemă!

*

             Înmormântări. În ziua de 25 febr. am oficiat slujba înmormântării pentru  Trocan Ion(75 ani) din Malovăț. Dumnezeu să-l ierte!  

*

             Mulțumire. Pe 5 februarie s-a împlinit un an de când malovicenii și-au impus punctul de vedere, au respins delegația episcopiei, care venise să instaleze un nou preot și au cerut să se prelungească mandatul subsemnatului, ceea ce s-a și împlinit.

           Vă mulțumesc frumos, dragii mei enoriași din Malovăț și Bârda! Dacă ar fi s-o iau de la început de zece ori, tot preot m-aș face și tot la Dumneavoastră aș veni!

             Dumnezeu să vă răsplătească!

*

            Program. În luna aprilie avem următorul program de slujbe: 4 Apr.(Malovăț-Bârda); 5 Apr.(pomeniri la ora 8 în biserica din Bârda; slujbă la Malovăț); 6 Apr.(denie la Bârda); 7 Apr.(denie la Malovăț); 8 Apr.(spovediri și împărtășiri în Bârda, la biserică și în sat; denie la Bârda); 9 Apr.(pomeniri la ora 8 la din Bârda; slujbă la Malovăț; denie la Malovăț); 10 Apr.(spovediri și împărtășiri de adulți în Malovăț; denie cu Prohod la ora 18 în Bârda; denie cu Prohod la ora 21 în Malovăț); 11 Apr.(spovedit și împărtășit copiii la Malovăț dimineața; pomeniri la Malovăț, la ora 19; slujba Învierii la Malovăț, la ora 23); 12 Apr.(slujba Învierii, la ora 3 în Bârda);  13 Apr.(Bârda, slujbă cu slobozirea Paresimilor la vii); 14 Apr. (slujbă la Malovăț cu slobozirea Paresimilor la vii); 17 Apr.(slujbă la catedrala episcopală din Tr. Severin); 18 Apr.(Bârda-Malovăț, cu pomenirea Paresimilor la morți); 19 Apr.(Malovăț); 23 Apr.(slujbă la Bârda; pomeniri la Malovăț, la ora 12); 25 Apr.(Malovăț-Bârda); 26 Apr.(Bârda). În restul timpului, preotul poate fi contactat la biserică, acasă, la telefonul  0724.99.80.86, ori pe adresa de e-mail stanciulescubarda@gmail.com.

            Sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu!

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 

Ioan Miclău-Gepianu - Mândra mea cu ochi ca cerul

 

Mândra mea cu ochi ca cerul

(Revizuită și adăugită)

Motto:

”...Azi versul mă recheamă iar,

În largul sfântului său har,

Dar mai umplut cu suferința

Străbunului altar, al gliei

Și-al  cerurilor dar!”

Ioan Miclău-Gepianu

 

 

~*~

 

Mândra mea cu ochi ca cerul,

Fața de suferinți arsă,

Simt că-n inima ta gerul,

A depus o floare albă, rece, falsă!

 

Mândra mea cu ochi ca cerul,

Ești o luntre pe ocean,

Rătăcind pe valuri sumbre,

Tot mai tristă an de an!

 

Din obraji ți-au smuls bujorii,

De la sân a ta căldură,

”O, dar mândri-ți vor fi zorii,

Te asigură și versul din Scriptură!

 

Mândra mea cu ochi ca cerul,

Țara mea, frumoasă, dulce,

Primăvară e, dar gerul

Nu-l lăsa ca să se culce

 

La inima ta cea Sfântă,

Fii voioasă cu poporul,

Căci el azi spre Ceruri cântă:

”Va veni Mântuitorul”.

*

Pentru cine vrei a scrie?

 

Pentru cine vrei a scrie?

Pentru sfânta țara mea!

Pentru cine a cânta?

Pentru sfânta țara mea!

 

Când un vers începi a scrie -

Să ai în inimă și-n cuget,

Icoana dulcei Românie!

Și-al zimbrului istoric muget!

 

Sunt multe vremuri de necaz,

Când nici nu știi ce va fi mâine,

Când vezi la vremile de azi,

Te-ntrebi și tu ca un român,

 

Cinei în țara mea stăpân?

 

O fi iar cei ce năvăliră

Cu mii de ani în urmă,

Încât ne-au plafonat de minte!

Ei nu veniră să muncească,

Ci să ne-arate cum se minte!

*

Să nu arunci...

”Să nu arunci mărgăritar la râmători,

De vrei să n-ai belele și strâmtori”.

*

Și zicea Mihai Eminescu la vremea sa:

”Greșelile în politică sunt crime; căci în urma lor suferă

milioane de oameni nevinovați, se-mpiedică dezvoltarea unei țări

întregi și se împiedică pentru zeci de ani înainte viitorul ei.”

(Ziarul -Timpul, Mihai Eminescu, 13 februarie, 1882)

 

~*~

IOAN MICLAU-GEPIANU

(scrisă în stil și drag de Dumnezeu)