Mircea Dorin Istrate
Poezii pentru sâmbăta seara
,,Într-o toamnă
mohorâtă,,
~*~
Cu gându-ntors în
alte vremi
Voi, cei plecați
din sat și-apoi ,,domniți,,
În lumea cea de
astăzi rătăciți,
Cu satu-n voi
de-apururi, mi-ați plecat.
*
De-aceea cât trăiți
nu-l ve-ți uita
Și-n tăinuitul vis
el s-o afla,
Nedezlipit de apa
de izvor,
De pita aburindă
din cuptor,
De valea înegrită
de cea mure,
De răcoroasa umbră
de pădure,
De cea frăguță-n
iarba din cărare,
De cei melini din
țintirim în floare,
De moara șubrezită
și bătrână,
De veșnicia-n
dealul cu cea stână,
De-un săniuș în
iarnă, sus, pe hulă,
De-un joc cu
strigături la popa-n șură,
De primăveri cătând
la lăcrămioare
Păzind ciopărul
nostru de mioare,
De ceata noastră
ceea zgomotoasă,
Și de privirea ceea
drăgăstoasă
A unei fete încă
doritoare
De o stângace,
caldă-mbrățișare,
De-un lapte muls în
seară, în ulcică,
Cu-n bruș de
mămăligă pritocită,
De-un somn în șură
coperit cu stele,
Acolo-n raiul
visurilor mele.
*
Când duce-ne-om
cândva din astă lume,
Cu tine-n gând
ne-om risipi în hume,
Că tu ne-ai fost
cel dascăl înțelept
Ce învățatu-ne-ai
să ținem drumul drept,
Păcatele să nu ne
întineze,
Mereu ne fie
simțurile treze,
Că-njur -prejur
sunt veșnic prădători,
Iar înlăuntru
țării, vânzători.
4.11.2024
Mircea Dorin
Istrate
***
În țintirim, pe
Coastă-n deal.
Motto
Pășește-ncet, cu
grijă mare,
Prin țintirimul
nostru-n care,
Vecia-și doarme
somn prelung
Sub ochi, ce pe
ascuns îmi plâng.
Ca buni creștini,
în aste zile, închinăciuni în țintirime
Îmi faceți voi
creștini din neamul acel smerit, umil, cuminte,
Si încă rugi
adevărate, cu drag, cu dor, înlăcrimte,
Spre Domnul fie
îndreptate, cu rugă sfântă de iertare,
De dragoste și
de-mpăcare cu cei ce veșnicesc în humă,
Să fim cum fost-am
împreună, cu ceva timp, rămas în urmă.
*
E zi de toamnă
îmbrumată și-n țintirimul cu melini,
Tot rând larând îmi
vine satul, dar și necunoscuți străini,
Plecați demult din
cuibul ăsta să se domnească-n astă lume,
Să-și uite tagma
țărănească, pe-acol’ să-și facă un renume,
Și-acum, mustrați
de conștiință, de ziua morților se-ntorc,
Să vadă lumea că
pe-acolo, le fost-a steaua cu noroc.
*
E plânset mult,
închis în oameni, e geană grea, înlăcrimată,
E vie-aducere
aminte de draga mamă și de tată,
De Moșul, Buna,
duși de-acuma, ființe dragi acelea care,
Duceau istoria în
spate, bătrâna limbă fiecare,
Sfânta credință
strămoșească, înțelepciunea lor adâncă,
Cu care-au fost în
lunga vreme, pumnul de fier și tarea stâncă,
Atâtea datini,
obiceiuri și preafrumoasele tradiții,
Cu care-n clipe de
răgazuri erau a lumii, fericiții.
Acuma mi-s țărână
sfântă, ulcele, oale mai apoi,
Un nume ce l-om ști
o vreme și dat uitării chiar de noi,
Și-ncet încet,
uitarea lumii, peste mormânt mi s-o așterne,
Și timpuri lungi
de-adâncă pace, pe țintirim, mi se așterne.
**
Așa e dară soarta
lumii, să-și țină minte mult mai bine,
Pe cei tirani ce
transformat-au atâtea țări în mari ruine,
Iară pe noi, cei
jertfitorii, ce dus-am lumea în spinare,
Ne uite-n două generații,
tot rând la rând, pe fiecare.
5.11.2024
Mircea Dorin
Istrate
***
Epitaph, în deal
pe-o cruce
Pe o cruce-n
cimitir, îmi stă scris ca să se știe:
IO, a lui IOAN, a
lui IUĂN, a lui ION
Că cel mort e-un
ins din șirul
Nesfârșit, din
VEȘNICIE.
*
Bunul meu strămoș,
cel care,
E mereu a mea
mândrie,
Odihnind sub astă
cruce,
De pe româneasca
glie,
IO, a lui IOAN, a
lui IUĂN, a lui ION
E un cap, de
VEȘNICIE.
*
Tatăl meu ce
odihnește,
Sus pe deal, sub a
ei glie,
IO,
a lui IOAN, a lui IUĂN, a lui ION
E din neam de-Adam
ce vine,
Din prelunga,
VEȘNICIE.
*
Eu, ce-oi hodini
odată în umbrosul țintirim,
Voi fi-n șir de
IONI sub brazdă
Așteptând un alt’
să vie,
Și cu el apoi
vecin,
Să fim șir,
De VEȘNICIE
6.11. 2024
Mircea Dorin
Istrate
***
Așa e viața
Cocorii toți
de-acum s-au dus,
Cârd după cârd prin
ceruri sus,
Golit de frunze-mi
e cel nuc
Și peste vechiul
meu sătuc,
Căzut-a astăzi,
primul fulg.
Veni-vor vremi
de-acum vântoase,
Cu zile lungi,
nenorocoase,
Albis-or largile
poiene,
Pe câmp s-or face
iar troiene,
Vreme de stat,
închis în case.
Apoi, zăpezi ce mi
s-or pune
Pe sat, pe câmpuri
și pe lume,
Pe Hulă sus, pe
deal, pe Coastă,
Copii vor strânge-n
săniat,
mai ziua toată
Și mai apoi, pe la
Crăciun,
Mi s-or porni pruncuți
pe drum,
Pe la vecini, la
colindat,
Și-apoi la rând, iar
la urat,
La oameni dragi,
cu suflet bun.
*
Vom pune iar un an
în plus,
La clipa care-acum
s-a dus,
Apoi, rotite-n
anotimpuri
La rând veni-vor
alte timpuri,
Ce-ncet-încet,
parcă-n ascuns,
Ne scade viața,
ce s-a dus.
7.11.2024
Mircea Dorin
Istrate
***
Mofturoasa toamnă
Ne pare rău, că
vara-i dusă, deși ne-a ars ca-ntr-un cuptor,
Acuma toamna stă la
pândă, să-i ieie locu-ncet, ușor,
Să vină dânsa-n
lăfăială, cu mere, pere și gutui,
Să stâmpere arsura
verii, vânturi să bată iar hai-hui,
Să îmi micească
clipa zilei și să lungească ceea noapte,
Și-apoi,
momească-ne într-una cu struguri dulci și prune coapte,
Iar mai încolo,
înspre iarnă, când lasă totu-n a ei urmă,
Prin câmpuri largi
și prin ponoare, îmi facă iară, cuib de brumă.
*
Așa e ea de când e
lumea, bătrână hâdă, mofturoasă,
Când vrea e largă
mult la pungă, zgârcită când e furioasă,
Ne tot zorește
ziua-ntreagă, ne dă a nopții cea visare,
Să adunăm în pragul
iernii, de ale gurii câte-mi are,
Că vine mâine iar
Crăciunul și-apoi cea vreme de nuntit,
Cu cozonaci și cu
sarmale, cu cel colind, cu veselit,
Cu case-ascunse sub
troiene, cu drumuri ninse la-nserat,
Și cu copii ce ziua
toată sunt sus pe deal, la săniat.
**
Lăsați-mi toamna,
facă-și vrerea, că pân’ la urmă iar se duce,
C-așa e legea lumii
noastre, aibă-mi amar și-un pic de dulce,
Să știm de toate
cât pe lume, vom fi mai încă trăitori,
Să nu lăsăm necaz
în urmă și nici la nimenea datori,
Ca să muncim, cât
ține ziua, să săturăm flămânda gură,
Chiar dacă încă pe
ascunsuri, pe toamna asta, mulți mi-onjură.
8.11.2024
Mircea Dorin
Istrate
***
Într-o țandără de
gând
Motto
Un moșneag, ca
orișicare, toamna, în amiaza mare,
Toarce firul unui
gând din visare, mângâind
Vremi de rai, din
tinerețe, când iubiri-i da binețe
Moșule, ce stai pe
prispă, toropit de sfântul soare,
În amiaza unei
toamne plină toată de răcoare,
Te-a momit de-acuma
visul îndulcit cu amintiri
Din frumoasa
tinerețe, cu trecutele-ți iubiti
Tăinuite-n a ta
minte într-o țandără de gând,
Ce le depeni
pe-ndelete din cea geană lăcrimând.
Acum vezi,
c-atuncea fost-a, raiul vieți-n pământesc,
Iar clipita vieții
tale drumețea prin cel ceresc,
Când strângeai cu
drag în brațe, bobocel plăpând de fată,
Și-i dădeai un car
de stele, pentr-o gură sărutată,
Când credeai că
ești alesul cerului pe-acest pământ,
Să împarți cum
crezi mai bine, fericire, rând la rând.
N-ai crezut că
vremea ceea, vine, stă, apoi îmi trece,
Și, nimic nu poți a
face ca s-o ții, să nu mai plece,
Ea apare doar o
data, și-ntr-o zi când vrea se duce,
Și te lasă-n drum
cu toate, chiar de-i raiul cela dulce,
Tu, rămâi cu
amintirea unui timp ce-a fost de aur,
Și-unde tu mi-ai
fost odată, cel înobilat cu laur.
*
Azi, tot depeni
amintirea ce-a frumoasă și curată
Și, sub blândul
cela soare, de sub geana-ți tremurată,
Se preling pe-obraz
la vale, picuri calzi de lăcrimare,
Ce se-adună-n a ta
barbă, să îmi treacă în uitare.
**
Asta-i tot din câte
viața îți lăsat-a ca plăcere,
Restul, fost-au
mestecate, mult amar, puțină miere,
Tu de-acuma îmi ții
minte raiul cel din pământesc,
Dar de-o vreme
gându-ți zboară, și-n spre cela, din ceresc,
Unde tot îți faci
socoată, de-i întra, de nu-i intra,
Dar oriunde-i fi
vre-odată, nicidecum, nu-l vei uita.
9.11.2024
Mircea Dorin
Istrate
***
Într-o noapte
înstelată
Într-o noapte
liniștită, când cel somn mă ocolește,
Stau cu ochii în
visare la cerescul ce lucește ,
Luminat de-atâtea
stele ce clipesc în pâlpâire,
Dintr-un mal de cer
în altul, de vecii, fără oprire.
Și atunci, ca
filosoful, mă gândesc, ca fiecare,
Cum să fiu singur
pe lume în lărgitul ăsta mare?
Cum de tina
asta-noastră, de pe-ntinsul cel imens,
Să îmi aibă doar ea
viață. din întregul, Univers?
Poate-n cele largi
afunduri, ce se strâng în căi lactee,
Sunt atâtea lumi
ascunse ce îmi poartă viață-n ele,
Unele mai noi
ca-noastre, alte vechi de când vecia,
Ce s-au pripășit
pe-acolo, tot lărgindu-și azi moșia,
Poate noi am fost
ca dânșii, mult mai vechi decât Adamii,
Poate noi suntem
chiar dânșii ce pe-acolo mi-s Titanii
Ce-s stăpâni pe Căi
Lactee din atâtea Galaxii,
Ce-au pe mâna lor
de-acuma nesfârțite energii,
Poate cei rămași
pe-aicea, tot luăm de la-nceput
Viața, ce mereu din
dânsa ne-a-nvățat cât a putut,
Poate din
străfundul lumii ei îmi vin tot rând la rând
Să îmi vadă ce-i
pe-aicea, pe străvechiul lor pământ,
Poate de-asta-n
noi, de veacuri, avem dorul cel de ducă
Către cerul cel cu
stele, să zburăm ca o nălucă,
Și acolo să ne
facem cuibul nins cu mii de vise,
Lăsând celor ce-or
rămâne, dorul lacrimii cuprinse
Într-o geană
tremurată, când privesc în nopți cu stele,
Cerul nopții
necuprinse, ce ne cheamă, către ele.
*
Eu, cuprins în
somnul nopții, mă visez cărăruind
Prin cerescul de
de-asupra, ce cu gândul mi-l cuprind,
Ca din cela,
Nesfârșitul, să culeg măcar o stea,
Ca s-o dau când se
trezește de pe brațe-mi, draga mea,
Ce-mi va da,
presimt de-acuma, dulce dar, un sărutat,
Pentru câte-n astă
noapte, eu nebunul, am visat.
10.11.2024
Mircea Dorin
Istrate
***