N. Grigorie Lăcrița - Ospățul care l-a ucis pe cel mai bătrân om al Angliei

 

Ospățul care l-a ucis pe cel mai bătrân om al Angliei

Schimbarea radicală și bruscă a regimului alimentar

poate cauza chiar și moartea

 

25.09.2026                                                            Conf. univ. dr. N. Grigorie Lăcrița

 

 

„Fericirea noastră se bazează exclusiv pe sănătate, iar sănătatea depinde e ce mâncăm, cât mâncăm, când mâncăm și cum mâncăm, fapt pentru care trebuie să ne hrănim sănătos, nu cu îmbuibarea care ne îmbolnăvește, ne întunecă mintea și ne produce moartea!” )N. Grigorie Lăcrița)

 

„O gustare luată în liniște e mai bună decât un întreg banchet trăit în neliniște și stres.” (Esop)

 

 

Rezumat. În acest articol se prezintă unul dintre cele mai celebre cazuri din istorie, care arată cum schimbarea radicală și bruscă a regimului alimentar al unei persoane sănătoase i-a putut cauza moartea. Este vorba despre Thomas Parr, un englez despre care se spunea că s-a născut în jurul anului 1483, că a trăit 152 de ani și că a decedat în 1635. Vestea despre vârsta sa s-a răspândit în toată Anglia, iar „Bătrânul Parr” a devenit o celebritate națională, fapt pentru care a fost adus la Londra și prezentat regelui Carol I, fiind tratat ca un oaspete de seamă. Numai că schimbarea bruscă a modului de viață – de la o mâncare puțină și sărăcăcioasă la una bogată și îmbelșugată, cu vinuri alese, la care s-au adăugat sedentarismul și aerul poluat al orașului – i-a fost fatală bătrânului Parr, care a murit la câteva săptămâni după sosirea la Londra. Medicul care i-a făcut autopsia a concluzionat că, dacă Parr nu și-ar fi părăsit locul natal, continuând să trăiască cu dieta sa simplă, cu munca sa și în aerul său curat și liniștit, ar fi trăit mai mult.

*

Schimbarea radicală și bruscă a regimului alimentar produce un șoc alimentar atât de puternic asupra organismului, încât poate cauza chiar și moartea.

„Șocul alimentar fatal” se produce atunci când un om trece, radical și brusc, 1) de la un regim alimentar sărăcăcios, însoțit de multă muncă și mișcare, 2) la îmbuibare și sedentarism, pe care un asemenea organism nu le poate suporta.

Medicina modernă cunoaște un fenomen înrudit, numit „sindromul de realimentare”: atunci când un organism obișnuit cu foarte puțină hrană primește brusc cantități mari de alimente, se pot produce dezechilibre grave ale sărurilor minerale din sânge, care afectează inima și plămânii și pot duce chiar la deces.

Fără prea multă teorie (care se găsește din plin pe Internet), voi prezenta unul dintre cele mai celebre cazuri din istorie, care ilustrează cum schimbarea radicală și bruscă a regimului alimentar al unui om i-a cauzat moartea.

Thomas Parr a fost un englez despre care se spunea că s-a născut în jurul lunii octombrie a anului 1482 sau 1483, că a trăit 152 de ani și că a decedat la 13 noiembrie 1635.

A locuit în micul cătun Winnington, din comitatul Shropshire, în casa cunoscută astăzi drept „Old Parr's Cottage”.

Nu există informații precise privind modul de alimentație al lui Thomas Parr înainte de sosirea sa la Londra, dar medicul William Harvey a consemnat că acesta a trăit cu o dietă de „brânză verde și lapte subrânced sub orice formă, ceapă, pâine aspră și tare și băuturi slabe, în general zer acru, iar cidru la ocazii speciale”.

„Cu această mâncare jalnică, dar trăind în casa sa, fără griji, a atins acest om sărac o asemenea lungime a vieții.”

Viața lui simplă confirmă cuvintele lui Arthur Schopenhauer: „un cerșetor sănătos e mai fericit decât un rege bolnav”, iar sănătatea, spunea filosoful, reprezintă „nouă zecimi din orice fericire”.

Agerimea, memoria formidabilă, simțul umorului și istorisirile sale amuzante și fără de sfârșit au făcut ca prezența „Bătrânului Parr” să fie dorită pretutindeni.

Pe măsură ce vestea despre vârsta înaintată și sănătatea bună a „Bătrânului Parr” s-a răspândit, acesta a devenit o celebritate națională, iar portrete ale sale au fost atribuite lui Peter Paul Rubens[1] și lui Anthony van Dyck[2].

Un portret al lui Parr este expus la Muzeul și Galeria de Artă din Shrewsbury, iar o copie se află la Galeria Națională de Portrete din Londra.

Acesta îl înfățișează cu ochi căprui închis, sprâncene albe și ciufulite, mustață și favoriți.

Așa se face că, în 1635, Thomas Howard, al 21-lea conte de Arundel, l-a vizitat pe Parr și l-a dus la Londra pentru a-l prezenta regelui Carol I[3] ca pe o adevărată curiozitate a naturii.

Trăsura și escorta au atras mulțimi mari în drum spre Londra, oamenii sufocându-l pe bătrân în încercarea de a-l atinge și de a-l auzi vorbind.

Ajuns la Londra, Parr a fost găzduit în reședința contelui de Arundel, a fost prezentat regelui și a devenit vedeta înaltei societăți.[4]

Greu de crezut că ar fi existat cineva care să refuze o asemenea onoare, pe care nici acest țăran nu a refuzat-o, acceptând-o cu mare bucurie și părăsind viața sa simplă de la țară.

Dar mai bine n-ar fi acceptat să-și părăsească sărăcia pentru belșugul Londrei, unde „a dus o viață regească”, căci această hotărâre și, respectiv, noua sa dietă i-au fost fatale.

Biblia îl avertizase de mult: „Nu fi printre cei ce beau vin, nici printre cei ce se îmbuibă cu carne” (Proverbele 23:20). Iar umoristul francez Coluche avea să spună, peste secole, că „Dumnezeu a împărțit: a dat mâncarea bogaților și pofta săracilor”. Thomas Parr a avut nenorocirea să le primească pe amândouă deodată: pofta săracului și mâncarea bogatului.

Fiind acum o celebritate răsfățată, primea o hrană îmbelșugată, asemenea celei de la mesele nobililor, și vinuri dintre cele mai alese.

Stimulat și de anturajul din jurul său, „Bătrânul Parr”, fără să se rețină, a început să mănânce atât de mult încât organismul său, neobișnuit cu asemenea excese (îmbuibare), n-a mai rezistat.

Cu peste 1.600 de ani înainte, poetul roman Horațiu (65–8 î.Hr.) descria parcă exact ce avea să i se întâmple lui Thomas Parr:

„Aduceți-vă aminte, ce bine vă simțiți

Pe când stăteați la masă hrăniți, nu îndopați.

Dar azi, atâtea feluri, ba fierte, ba prăjite,

Atâtea scoici, cu sturzii de-a valma înghițite,

Atâtea dulci bucate, stomacul tău prea plin

În fiere le preschimbă și scurgeri de venin.”

Și tot Horațiu adaugă: „Corpul împovărat de viciile de aseară apasă greu asupra sufletului și țintuiește la pământ scânteia divină a minții” (Satire, II, 2, 79).

La câteva săptămâni după sosirea la Londra, Thomas Parr s-a îmbolnăvit grav: respira cu greu, iar fața îi devenise vineție.

A murit la 13 noiembrie 1635.

Regele a poruncit o autopsie, pentru a se constata cauza exactă a decesului.

Autopsia a fost făcută, în prezența altor medici, de eminentul medic William Harvey (1578–1657), cel care a descoperit circulația sângelui.

Potrivit unor relatări ale vremii, moartea ar fi fost pusă pe seama „alimentelor prea bogate, cu care organismul său nu era obișnuit”.

Regele a hotărât ca Parr să fie înmormântat în celebra catedrală Westminster Abbey din Londra, unde se află mormintele regilor și reginelor Angliei, precum și ale unor mari poeți și savanți.

Înmormântarea a avut loc la 15 noiembrie 1635, după calendarul vremii (25 noiembrie, după calendarul actual), iar mormântul său a fost arătat vizitatorilor multă vreme după aceea.

Inscripția de pe mica sa piatră funerară din marmură albă spune ceva aproape incredibil:

„Thomas Parr din comitatul Sallop [Shropshire], născut în anul Domnului 1483. A trăit în timpul domniei a zece monarhi: regele Eduard al IV-lea, regele Eduard al V-lea, regele Richard al III-lea, regele Henric al VII-lea, regele Henric al VIII-lea, regele Eduard al VI-lea, regina Maria, regina Elisabeta, regele Iacob și regele Carol. A trăit 152 de ani și a fost înmormântat aici, la 15 noiembrie 1635.”

Rezultatele autopsiei efectuate de William Harvey au fost publicate în 1669, ca anexă, în cartea „De ortu et natura sanguinis” („Despre originea și natura sângelui”) a medicului John Betts. Potrivit acestora:

1) toate organele sale interne erau sănătoase, cu excepția unor semne de pneumonie în plămâni și a unor semne ale unei suferințe a inimii (interpretate astăzi drept insuficiență cardiacă stângă), iar moartea s-a produs prin sufocare;

2) schimbarea bruscă a dietei – de la o mâncare puțină și sărăcăcioasă, la una bogată, de îmbuibare, cu vinuri alese –, la care s-au adăugat aerul poluat al orașului și lipsa de mișcare, a fost prea puternică pentru bătrânul Parr;

3) dacă Parr nu și-ar fi părăsit niciodată locul natal (Shropshire), continuând să trăiască cu dieta sa simplă, foarte sărăcăcioasă, și în aerul său curat și liniștit, ar fi trăit mai mult.

Deci, schimbarea radicală și bruscă a regimului alimentar a cauzat moartea, în numai câteva săptămâni, a celui considerat de unii drept cel mai longeviv om din lume.

Trebuie spus că cercetătorii de astăzi pun la îndoială vârsta de 152 de ani: unii consideră că ar fi putut avea peste 100 de ani, alții doar 70–80 de ani.

Însă, indiferent de vârsta sa reală, învățătura rămâne aceeași.

Este ușor de înțeles că, la o vârstă atât de înaintată, „Bătrânul Parr” putea muri și din alte cauze.

Trebuie însă ținut cont de faptul că la Londra n-a fost adus un om ramolit sau unul care abia își mai trăgea sufletul, ci un bătrân neobișnuit de vioi și de sănătos, care, de la munca câmpului și de la o alimentație puțină și sărăcăcioasă, a trecut la sedentarism și la un surplus de hrană (îmbuibare), pe care organismul său nu l-a putut suporta.

Desigur că și despre Thomas Parr circulă multe povești și legende, dar esențială este învățătura pe care trebuie să o reținem: schimbarea radicală și bruscă a regimului alimentar poate cauza chiar și moartea.

*

Concluzii

 

O schimbare radicală și bruscă a regimului alimentar poate duce la complicații grave, inclusiv la deces, în ambele sensuri:

1) fie prin trecerea bruscă de la foarte puțină hrană la îmbuibare (cum a fost cazul lui Thomas Parr),

2) fie prin restricții alimentare extreme, cu aport insuficient de nutrienți esențiali, decompensarea unor boli preexistente sau dezechilibre electrolitice severe.

Riscul unor asemenea schimbări este deosebit de mare pentru persoanele cu boli cronice, pentru vârstnici, pentru copii și pentru persoanele cu tulburări de alimentație.

De aceea, orice schimbare importantă a alimentației trebuie făcută treptat și, la nevoie, sub supravegherea medicului.

Să nu uităm îndemnul lui Molière: „Trebuie să mâncăm ca să trăim, nu să trăim ca să mâncăm”, și nici avertismentul Mântuitorului: „Luați seama la voi înșivă, să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare și de băutură și de grijile vieții” (Luca 21:34).

 

Bibliografie

 

Dr. Emil Rădulescu, „Alimentația inteligentă. Ești responsabil pentru propria sănătate”, Casa de Editură „Viață și Sănătate”, ediția a 2-a, București, 2005, pp. 49–50.

Numeroase surse în limba engleză, accesibile prin căutarea „Thomas Parr, 152 years”.

„Ne săpăm mormântul cu dinții mâncând”, pe:

https://uzpr.ro/19/05/2019/ne-sapam-mormantul-cu-dintii-mancand/

„Îmbuibarea ne îmbolnăvește și ne întunecă mintea”, pe:

https://uzpr.ro/24/01/2022/imbuibarea-ne-imbolnaveste-si-ne-intuneca-mintea/

https://www.art-emis.ro/analize/imbuibarea-ne-imbolnaveste-si-ne-intuneca-mintea

https://gandeste.org/analize-si-opinii/conf-univ-dr-n-grigorie-lacrita-imbuibarea-ne-imbolnaveste-si-ne-intuneca-mintea/134185/

„Strategii pentru o viață sănătoasă. Cum renunțăm să ne săpăm mormântul cu dinții mâncând”, pe:

https://www.jurnalul-bucurestiului.ro/strategii-pentru-o-viata-sanatoasa-cum-renuntam-sa-ne-sapam-mormantul-cu-dintii-mancand-corespondenta-de-la-conf-dr-nicolae-grigorie-lacrita/

„Autofagia și rolul ei în prevenirea bolilor, în încetinirea îmbătrânirii și în prelungirea vieții”, pe:

https://www.litoralpress.ro/cultura-educatie/autofagia-si-rolul-ei-in-prevenirea-bolilor-in-incetinirea-imbatranirii-si-in-prelungirea-vietii-de-n-grigorie-lacrita/

„Dilema cu privire la consumul de carne. Cât de dăunătoare este friptura la grătar”, pe:

https://www.jurnalul-bucurestiului.ro/dilema-cu-privire-la-consumul-de-carne-cat-de-daunatoare-este-friptura-la-gratar/

„Suntem ceea ce mâncăm, când mâncăm și cum mâncăm”, pe:

https://uzpr.ro/03/02/2022/suntem-ceea-ce-mancam-cand-mancam-si-cum-mancam/

https://www.pro-oltenia.ro/articol/suntem-ceea-ce-mancam-cand-mancam-si-cum-mancam/

 

 

 

---

[1]Peter Paul Rubens (1577–1640), cel mai renumit pictor flamand, cu faimă internațională încă din timpul vieții. În decurs de patruzeci de ani a pictat circa 1.400 de tablouri și a executat sute de desene.

[2]Anthony van Dyck (n. 22.03.1599 – d. 9.12.1641), unul dintre cei mai mari pictori și gravori flamanzi, reprezentant al stilului baroc, discipol al lui Rubens, inovator în gravura „acquaforte”. A devenit celebru ca pictor al curții regelui Carol I al Angliei.

[3]Carol I (n. 19.11.1600 – d. 30.01.1649), rege al Angliei, Scoției și Irlandei din 27 martie 1625 până la execuția sa, în ianuarie 1649. A adus la Londra mai mulți artiști cu faimă internațională, precum Anthony van Dyck, care i-a devenit pictorul preferat.

[4]A se vedea și cartea „Alimentația inteligentă. Ești responsabil pentru propria sănătate”, autor Dr. Emil Rădulescu, Casa de Editură „Viață și Sănătate”, ediția a 2-a, București, 2005.

Lavinia Elena Niculicea - Nu contează cât de lung ai părul,

 

Nu contează cât de lung ai părul, ci cât și cum gândești.

 

~*~

Spre exemplificare, vă ofer câteva aforisme:

Închid ochii şi-mi deschid inima, pentru a vedea mai bine.

Chiar dacă viaţa nu e o poveste cu ,,happy-end", noi ar trebui să iubim fără ,,end".

Speranţa – minunea omului îndrăgostit de viaţă.

Poezia – aripă de înger ce ne poartă pe umerii lui Dumnezeu.

Cicatricile mereu ne rămân în suflet, poate pentru a ne reaminti că suntem vii.

Am lăsat lacrimile să curgă, ca să arăt că suferinţa de multe ori te înalţă.

Primăvara – ceasul care ne trezeşte visurile.

Atunci când simt că pierd, oamenii îşi arată inima nefardată.

Dacă inima nu îţi este atinsă de dragoste, alergi spre nicăieri...

La porţile morţii, devenim cerşetori ai vieţii.

Nu-ți fie teamă să-i faci loc dorului în inima ta și să iubești, pentru că Dumnezeu a iubit mai întâi şi din dor de frumos a creat omul.

Iubirea calcă pe vârfuri... Dacă faci linişte, poţi să-i auzi paşii.

Orizonturile vieţii se cuceresc conştientizându-ţi sensul.

 

~*~

Lavinia Elena Niculicea

Ben Todică - TRANDAFIRI NEGRI

 

TRANDAFIRI NEGRI

- Versiunea a doua -

 

Eram cu Lopița pe scările marelui palat al Ecaterinei cea Mare, în Sankt Petersburg.

Mă aflam la câțiva metri de ușă, în spatele ei, dar era o înghesuială cumplită la intrare. Oamenii se împingeau, râdeau, vorbeau, fiecare cu punga lui de floricele și răcoritoare, pregătit pentru marele spectacol. Și, dintr-odată, îmi scapă cheile. Le aud lovind treptele. Mă aplec să le ridic, dar o mână neagră apare înaintea mea, le înșfacă și îmi râde în față. Ridic privirea.

Un chip de negru cu buze și urechi mari, aproape neverosimil, ca desprins dintr-un film hollywoodian. Un fel de Joker... sau, mai degrabă, un Țestoasǎ Ninja. Îl privesc nedumerit. El o rupe la fugă. Coboară treptele și, ajuns la bază, se strecoară pe lângă zid. Atunci pornesc după el. Zece metri de trepte sunt pline de oameni. Nu am timp să mă gândesc. Sar peste balustrada de aproape trei metri. Plonjez.

Pentru o clipă, hoțul își pierde zâmbetul. Apoi aud: cling-cling-cling... Cheile mele au sărit printre gratiile de fier. Mă uit în jos. - Adio, chei... Le văd dispărând printre bare, spre marile canale subterane ale Sankt Petersburgului. Și atunci îmi dau seama că nu pierdusem doar niște chei. În ele stătea totul. Mașina. Casa. Serviciul. Seifurile. Magaziile companiei. Zeci de oameni depindeau de ele.

Mă uit printre gratii. Și, ca într-un miracol, observ că nu căzuseră în adânc. Se opriseră într-un strat de gunoi, pe marginea zidului, unde piatra cobora ușor în pantă.

Îmi strecor mâna printre bare. Le ating. Le prind. Le scot. Le strâng în palmă. Salvasem totul. Doar tava de carton cu floricele și răcoritoare fusese zdrobită sub picioarele mulțimii. O ridic și mă gândesc să o schimb. Atunci apare un tânăr. Cămașă albă. Fața și mâinile murdare, parcă venite direct de pe baricadele Bastiliei. Avea în ochi foamea unui om care încerca de ani de zile să înțeleagă lumea. Îmi ia tava.

- E pentru mine. Pentru o clipă vreau să-l apostrofez. Dar mă uit la el. Și renunț. O mie de ochi mă privesc de pe treptele palatului. Palatul Ecaterinei cea Mare strălucea în alb, albastru, verde și aur. Era atât de impunător, încât aproape că îți dădea curaj să crezi că viața poate fi reparată. Și atunci o văd.

Ea. Prima mea iubire. Fata pe care o admirasem în anii de liceu. Fata pe care am iubit-o la optsprezece ani și pe care nu am sărutat-o niciodată. Era acolo, sus, între oameni. Îmi făcea din mână. Am rămas nemișcat. Mă privea. Apoi ușile marelui Kino Sovietic s-au deschis.

Am plecat să-mi încarc din nou tava. Când m-am întors, lumea dispăruse înăuntru. Am urcat treptele alergând câte trei deodată. Am trecut prin porțile uriașe. Covoare de catifea și persane îmi luminau drumul. Tablouri celebre. Statui de fildeș și marmură. Soldați imperiali. Și, deodată - București. Piața în care avusese loc mitingul lui Ceaușescu. Dar nu mai era piața pe care o știam. Întreaga piață și străzile care porneau din ea erau pline de scaune negre, așezate în forme stranii, ca niște note muzicale. Mii de spectatori. Toți stăteau și așteptau.

În mijlocul pieței nu era nimeni. Apoi am înțeles. Nu eram într-un cinema. Cinema-ul era orașul. Un film imens se desfășura în jurul nostru. Lopița îmi făcea semn dintr-o stradă și alerga spre mine. Ne-am întâlnit în mijlocul pieței, într-o mare de scaune. Mi-a luat tava din mână și a așezat-o pe un scaun. Apoi m-a privit. Nu ca pe un spectator. Ca pe un erou.

Și-a desfăcut eșarfa albă, mătăsoasă, și mi-a legat-o la gât. N-am fost niciodată pionier. Nu știu dacă aceea era senzația. Poate că era. Poate că iubirea te face, pentru o clipă, să crezi că ai fost ales.

O priveam. Nimeni nu avea buzele ei. Nimeni nu avea zâmbetul ei. Părul lung, negru ca abanosul, prins aproape întotdeauna într-o codiță pe spate. Pălărioara albă, cu boruri largi, împodobită cu o fundiță neagră. Și atunci am observat ceva.

Pe fiecare scaun din piață era câte un trandafir. Roșu. Unul singur. Mii de trandafiri roșii. Piața Bucureștilor se transformase într-o grădină. Ne priveam. Ne zâmbeam. Și, pentru o clipă, eram acasă. Eram acasă. Trandafirii roșii acopereau întreaga piață. Apoi am ieșit din palat. Și eram în Melbourne. Swanston Street.

Anii trecuseră. Nu o sărutasem niciodată. Dar, mult mai târziu, după ani și ani, când mi-a făcut o vizită la studioul meu, am strâns-o în brațe. O surpriză venită din cer. Eu eram căsătorit. Ea era tot domnișoară. Tremura ca o căprioară. Sau poate tremuram eu. A fost ultima tresărire.

Apoi timpul și-a continuat drumul. Comunismul a căzut. Și, odată cu el, în povestea mea a început să cadă și o altă lume.

Au trecut mai bine de treizeci de ani. Într-o zi m-am trezit acasă cu o scrisoare. Printre mesaje și fotografii am găsit un e-mail. Venise de la ea. Din greșeală. Am deschis fotografiile.Și acolo erau - doi trandafiri negri.

Am rămas nemișcat. Nu mai eram în Sankt Petersburg. Nu mai eram în București. Nu mai eram în Melbourne. Eram din nou băiat. Aveam optsprezece ani. Eram pe scările liceului. Și fata pe care nu o sărutasem niciodată mă privea din nou. Am plâns ca un copil. Atunci am înțeles că unele iubiri nu mor. Nu pentru că au fost trăite. Ci pentru că nu au fost niciodată consumate de viață. Rămân în noi, intacte, ca un film pe care timpul nu reușește să-l ardă.

Am închis fotografia. Pe ecran au rămas cei doi trandafiri negri. Și, pentru prima dată, am înțeles de ce în vis toată piața era plină de trandafiri roșii. Roșul fusese iubirea pe care o purtasem în mine. Negrul era timpul. Sau poate despărțirea.

Sau poate ceea ce rămâne atunci când iubirea nu mai are unde să se întoarcă.

Am privit din nou fotografia. Doi trandafiri negri. Ca două cuvinte pe care niciunul dintre noi nu le spusese vreodată.

Era sfârșitul filmului.

Ben Todică

..........

Epilog:

Au trecut mai bine de treizeci de ani.

Într-o zi am primit un e-mail de la ea. Mi-a spus că fotografia ajunsese la mine din greșeală. Am deschis-o. Era ea. Nu mai era fata cu părul lung și pălărioara albă din amintirea mea. Timpul trecuse și peste ea, așa cum trecuse și peste mine. Dar zâmbetul acela îl recunoșteam.

Am privit fotografia mult timp. Și, fără să-mi spună nimic, am început să-i aud vocea. Poate că nu-mi spunea decât ceea ce aveam nevoie să aud după o viață întreagă: o binecuvântare tăcută: „Nu regreta. Nu te întoarce. Nu ai pierdut nimic. Drumul tău trebuia să continue.”

Nu ai pierdut nimic. Nu regreta. Continuă-ți drumul. Nu știu dacă acesta a fost mesajul ei.

Poate fotografia chiar fusese trimisă din greșeală. Dar pentru mine n-a mai fost o fotografie. A fost o scrisoare fără cuvinte. Am plâns ca un copil. Și atunci am înțeles ceva ce la optsprezece ani nu puteam înțelege: unele iubiri nu vin în viața noastră ca să rămână. Vin ca să ne însoțească o vreme și apoi să ne lase să devenim ceea ce trebuia să devenim. Am închis fotografia.

În mintea mea, piața Bucureștilor era din nou plină de trandafiri roșii. Numai că acum, în fotografia de pe ecran, erau doi trandafiri negri. Poate că erau iubirea și despărțirea. Poate că erau două drumuri care nu s-au întâlnit niciodată. Sau poate erau doar două flori pe care timpul le înnegrise fără să le poată șterge parfumul. Am pus fotografia la loc.

Și mi-am continuat drumul.

Era sfârșitul filmului.