ION COJA - Mirabunda cea mai mirabundă: Minunea de la Vorobiev

 

Mirabunda cea mai mirabundă:

Minunea de la Vorobiev

  

Oprim povestea noastră, pentru altă poveste, și mai adevărată, și mult, mult mai de a se minuna tot omul ascultând-o. Total neverosimilă! O coincidență mai mare și mai zguduitoare e greu să-ți imaginezi! Darămite s-o trăiești, tu sau altul, nu contează cine, cuiva să i se întâmple și i s-a întâmplat, iar tu, dacă ești normal la simțire, la suflet și la cap, te minunezi și te bucuri aflând de ea și dându-ți seama că e deasupra oricărei scorniri scriitoricești, dar și adevărată! Petrecută! Întâmplată! Deloc scornicită!

Să zicem că mi-ar fi trecut mie prin freză povestea ce urmează și m-aș fi gândit s-o scriu, s-o public! Adică mi-aș fi imaginat-o! Imediat aș fi alungat din minte gândul, intenția de-a o scrie, de-a o trece pe hârtie, zicând ceea ce oricare altul în locul meu, adică vreun coleg nimerit prin apropiere, un Tolstoi sau Rebreanu, Dickens sau mon oncle Balzac, ar fi zis: e prea de oaie, colega! Nu ține, e total neverosimilă și imposibilă! E cusută cu ață albă albă! E la fel de puțin probabilă ca și apariția vieții prin evoluția strict naturală, darwiniană, de la apă chioară la ochiul atoatevăzător!

Iată povestea, cu o mică introducere a subsemnatului de mine, după care vă trimit și la bibliografie, ca să credeți ceea ce nu pare de crezut și ca să vă minunați ca lumea:

este povestea unui soldat român din Maramureș, în Primul Război Mondial, când a combătut în armata chesaro-crăiască, a Imperiului Habsburgic. Luat prizonier de ruși, a ajuns, firește, și în Siberia, unde l-a prins Marea Revoluție din Octombrie Roșu. Drept care nu a mai putut părăsi raiul sovietic, laolaltă cu toți ceilalți vreo două sute de milioane de celaveci. A fost nevoit să supraviețuiască cum s-o putea, departe de țară și de familia rămasă în urma sa: femeie și doi copii… Plecând din Siberia spre Soare Apune, ca să se apropie de baștină, s-a oprit într-un sat de cazaci de pe Don, doborît de oboseală, de foame și de boli. Localnicii l-au oblojit și l-au făcut iar om! Ba chiar, după ce s-a însurat cu fata starostelui de cazaci din sat, după câțiva ani a fost el ales de cazaci să le fie staroste… A scăpat cu viață din marea foamete a anilor ’30, el singur și fata doar… Nevasta și un băiețel pierindu-i pe mâna consătenilor, canibalizați de bolșevici!…

Apoi a venit războiul al doilea, încă mai mondial decât primul, iar curând pe malul Donului și-a făcut apariția falnic Armia Română.

…Mergem acum la bibliografie. Așa procedează orice autor serios, citează. Citez, deci, din volumul Constantin Roiban. Jurnal de front, publicat de domnul Dan Șalapa la Drobeta Turnu Sever. Constantin Roiban a fost învățător. Chemat sub drapelul Patriei, și-a făcut datoria de oștean, dar și de dascăl, căci a ținut un Jurnal de front, scris cu talent și cu multă onestitate, lăsându-ne astfel un document extrem de prețios pentru a pătrunde în sufletul combatantului român de pe frontul de Răsărit. Jurnalul a fost găsit de Dan Șalapa după mai bine de o jumătate de secol și publicat într-un tiraj de 500 de exemplare. La mine a ajuns unul din ultimele exemplare. Mi l-a dăruit domnul Dan Șalapa. Bănuia că o anumită relatare privind iunie 1940 în Basarabia mă va interesa. E adevărat, m-a interesat! Numai că eu am citit mai departe, prins de farmecul însemnărilor neprelucrate artistic. Ne-literare!… Așa am ajuns și la pagina 157 a caietului. Citez:

„24 iulie. După hartă, până la Vorobiev ar mai fi vreo cinci kilometri. (…)

În sfârşit se vede un nor de praf pe drumul dinspre răsărit. Va fi agentul de la regiment, pe care-l aştept de trei zile? Da! E un motociclist şi, sub crusta de praf, aşezată pe faţă-i, recunosc pe Muntean, agentul nostru. Îmi dă ordinul în care se spune că pot rămâne la Vorobiev până la un contra-ordin. Regimentul este la Iepifanoff, peste alte dune, către malul Donului. Gândesc că, dacă e vorba de şedere, să-mi caut singur un cantonament mai bun. În cap de amurg, plec călare pe singura uliţă, cu case de locuit. Tocmai în capătul satului găsesc o casă mai curată pe dinafară, acoperită tot cu trestie ca şi suratele ei, o casă cu pomi şi verdeaţă împrejur. În ograda închisă cu şanţ, nu se vede nimeni. Nu ştiu, nu-mi dau seama ce anume mă îndeamnă, mă împinge să sar cu Olguţa (iapa ofiţerului – n. red.) şanţul puţin adânc, să mă apropii de uşă. Bat cu cravaşa în uşă, dar nu răspunde nimeni. Privesc mai atent dacă se vede vreun lacăt, dar în loc de lacăt zăresc un… aviz mititel ca o carte de vizită, prins cu o piuneză. Curiozitatea mă împinge jos din şa, mă apropii şi cetesc: “Nu va cartirui nimeni, aici!” Această carte de vizită, semnată cu numele unui Colonel român din cavalerie, aşezată pe uşa unei case căzăceşti, îmi măreşte nedumerirea. Bat cu mânerul revolverului, mai tare, repetat şi, pe o fereastră ce se deschide, scoate capul o… mândreţă de cazacă, căreia îi spun aspru să deschidă uşa. Ea îmi răspunde că nu poate şi, tot râzând, îmi arată cu mâna cartea de vizită şi mă întreabă dacă ştiu să cetesc. Mă înfurii, învârtesc automatul în mână, dar cazaca, în loc să fugă din fereastră, se aşază mai bine cu brâncii şi râde, râde aşa de drăgălaş, săltându-şi sânii bine conturaţi, încât… mă desarmează. Mă gândesc că înăuntru este vreun pişicher de major, ei care au năravul cu cărţile de vizită, prinse cu pioneză pe uşă, care, în timp ce eu mă înfurii în faţa cetăţii zăvorâte, el se lăfăeşte după cină, în patul pufos – sau poate că şmecherul e chiar Nicu Radu, care şi-a aranjat al doilea cantonament. Îi spun că, dacă nu deschide imediat, voi sparge uşa. Ca să-i dovedesc că aşa voi face, trântesc un picior în uşa ce se dârdâie în ţâţâni. Văzând că nu glumesc, cazaca deschide uşa, continuă să zâmbească drăgălaş, şi mă invită să intru. Ştie că sunt ofiţer. Mai ştiu eu ce poate fi? În Rusia asta haotică, de multe ori, moartea ţi se prezintă mascată de zâmbete frumoase, de aceea, fără să las pistolul automat din mână, păşesc cu atenţie în semi-întunerecul dintr’o cameră în care a intrat drăcoasa de cazacă. Aprinde repede o lămpiţă, pe care o aşază pe colţul unui şifonier şi apucă cu mâna tot aşa de repede un şnur atârnând. Se întoarce tot zâmbitoare, ademenitoare şi-mi face semn cu degetul la buze să tac. Fulgerător, mă gândesc că, la capătul şnurului, poate fi mina ancorată ce ne va îngropa într’o secundă sub dărâmăturile casei şi rostesc în gând o scurtă rugăciune către Maica Domnului, păşind spre cazacă, cu intenţia de-a o împiedica să mai facă vreo mişcare. Îi spun să nu tragă sfoara că atunci voi trage în ea. Continuă să zâmbească, ştie bine că voi trage şi… trage ea, repede, de  sfoară. Un alunecat metalic de belciuge se aude, şi perdeaua mare ca o cortină, lunecă într’o parte lăsând să se vadă un … pat mare, curat. Zâmbesc şi eu, îmi aşez pistolul în toc, şi, cu paşi mărunţi, mă apropii de patul mare, în semiobscuritatea odii. Dar, patul nu-i pentru mine pregătit. Este deja ocupat de doi bărbaţi, unul bătrân, cu barbă albă, şi altul tânăr, cari sunt cufundaţi în somn adânc. ”Moi papa i moi brat”  (În limba rusă: Tatăl meu şi fratele meu – n. red.), abia şopteşte cazaca şi lacrimile îi şiroiesc pe obrajii frumoşi. Rămân foarte surprins la recomandaţia ei, fiindcă pe un scaun zăresc uniforma unui sergent român. Tot în şoaptă îi spun să nu-şi râdă de mine, că dă de dracu’! Dintr’o raniţă românească îmi întinde un livret, pe care, răsfoindu-l, citesc: “Sergent Brad Silviu, contig. 1930, născut în com. Saru, jud. Maramureş, fiul lui Ion şi Stanca. Regimentul X roşiori”. Nu înţeleg nimic. Să înţeleagă Dumnezeu. Nu vreau să tulbur somnul nimănui, fie chiar duşman, mă întorc şi vreau să plec, dar, din nebăgare de seamă, lovesc un scăunel ce se răstoarnă cu zgomot. Tânărul din pat se mişcă, sare jos şi’ntreabă mirat ce vreau, în vorbă curată, românească.

– Ale cui sunt hainele de pe scaun? Ce cauţi aici?

– Să trăiţi, don’ locotinent, sunt ale mele. Aici sunt la tata, acasă !

Mirat, mă aşez pe un scaun, sergentul se îmbracă repede şi mă roagă să-l ascult.

Privesc pe fereastră, şi văzând pe Tufiţă, îl strig să-i dau pe Olguţa s’o ducă la grajd cu ceilalţi cai; iar majorului să-i spună că sunt aci, la casa din capătul satului – sergentul trimite pe fata la „cuhnie” spunându-i să pregătească ceva bun pentru Domn locotinent. Ea pleacă zâmbind, cerând iertare de cele ce-mi spusese mai înainte. Mă izbeşte mult asemănarea fetei cu sergentul – Aceeaşi faţă drăgălaşă, aceleaşi gesturi, acelaşi umblet uşor !

Bătrânul doarme adânc, somn cu tresăriri în timp ce Brad Silviu povesteşte :

– Sunt sergentul al cărui nume e scris în livretul din mâna dumneavoastră. Acum opt zile, după ce trecusem încoace Oskolul, sunt trimis cu grupa să cercetez o pădurice despre care fusese informat domnul căpitan Silişteanul, că este ocupată de partizani. Galopam peste stepă şi când ajungem cam la o sută de metri de lizieră, suntem primiţi cu salve dese de pistolete. Cârâiau pistoletele ca ciacărurile! Informaţia era bună. Până să ne ascundem la pământ, îmi sunt răniţi uşor doi ostaşi. Lăsăm caii şi ne târâm prin iarba înaltă, printre mărăcini, către o mâncătură de teren. Ascuns aici, îmi fac planul de atac fiindcă nu vream să mă întorc cu mâna goală. Mai făcusem eu alte isprăvi înainte, că asta ne era doar misiunea, de a curăţa terenul din urmă. Nu degeaba sunt crescut în munţii Maramureşului; unde de multe ori am fost nevoit să vin de hac urşilor ce-mi vămuiau turma de oiţe, nu cu puterea, ci cu şiretenia. Iau cu mine trei băieţi cu o puşcă mitralieră, celorlalţi le dau ordin să ţină sub foc intens marginea păduricei şi, târâşi ca şerpii ne strecuram printre buruieni şi mărăcini până la marginea din dreapta. Partizanii erau urcaţi în copaci şi trăgeau mereu asupra cailor noştri şi împrejur. Nu ne văd. Pregătim grenadele incendiare şi la comanda abia şoptită, patru grenade zboară în lăstărişuri bubuind grozav, împrăştie pe frunze lichidul inflamabil. Aruncăm mereu până terminăm grenadele, în păduricea numai fum şi flăcări.

Ruşii nu mai trag ci, orbiţi de fum, fug besmetici să scape din foc în câmp, afară. Îi luăm ca din strachină. Am adunat ca la şaizeci de inşi, copii şi bătrâni. Ofiţerul care-i comanda şi doi politruci, s-au împuşcat singuri. În coloană de marş ducând pe cei doi răniţi ai noştri, mă prezint cu ei la comandament. Pentru partizanii scoşi din lege, nu există cruţare, ştiam asta, dar nu ştiu ce m-a făcut să’i duc la comandă să se hotărască cu ei. Sunt ascultaţi aşa de formă şi-s duşi de grupa mea sub comanda unui domn sublocotenent, într-o scobitură de teren, să fie executaţi. Ei plâng, se târăsc în genunchi, urlă să fie iertaţi, dar nu-i aude nimeni.

Mă aşez la puşca mitralieră, o armez, sunt gata, numai domnul sublocotenent să coboare mâna şi… Dar, domnul sublocotenent nu coboară mâna, zăboveşte. De ce ? Vrea să lungească chinul acestor nenorociţi? Îi place să-i vadă cum se svârcolesc ca viermii, să-i vadă cum urlă ca fiarele în cuşcă? Nu ştiu… dar văd că mâna începe să se coboare încet, în jos. Suntem gata! Degetul arătător atinge trăgaciul rece, însă… nu apasă, fiindcă din grămada clocotitoare se ridică un strigăt puternic: „Nu puşcaţi ! Sunt rumân !”

– Să nu trageţi băieţi ! ordonă domnul sublocotenent şi merge spre grămadă. Se face linişte. Toţi îl privesc cu ochi de vită dusă la abator:

– Care-i român ? Să iese aici ! strigă dânsul.

Din învălmăşagul acela, se desprinde un bătrân înalt, cu barba albă, murdară şi iese înainte.

– Eu îs! vorbeşte el, tăios. Eu privind pe acel bătrân, m’a prins un fel de ameţeală, las puşca mitralieră şi mă apropii. Vorba lui e ca vorba părinţilor din ţinutul meu. Simt că-mi tremură inima fără să vreau. Povesteşte în românească stricată cum au fost încărcaţi în maşini şi duşi undeva să ucidă nişte tâlhari ce jefuiau colhozurile şi dau foc la sate.

În Rusia, de multe ori, se ridicau aşa, cete de voinici.  Auzindu-l vorbind aşa, îi cer voie domnului sublocotenent să mă lase să vorbesc eu cu el:

– De pe unde ieşti, neică ? îl întreb în graiul din munţii mei.  El se gândeşte puţin şi-mi răspunde rar, privindu-mă de sus până jos:

– Apăi! Deaclio di la Mărmuriş! Diparte rieu!

– Da, chianu teu, cum si chiamă?

– Chianu meu ? Se gândeşte mult ca pentru a-şi aduce aminte. Chianu meu se cheamă Saru!

– Saru! Cum ti chiamă pre nume?

– Iştia îmi zic Ivan, aclio, Ion.

– Muierea tea?

– Diaclio? Apăi… Stiana o străgam.

– Copchiii tei?

– Pi-l mare, Părvu, pi-l mic Silu…”

– Nu mai pot răbda, continuă sergentul, şi strig: Tată! Tată! Te-am aflat! Doamne, Te laud şi preamăresc! Aflasem, găsisem pe tatăl meu bun, dispărut în războiul ăl mare, când eu n’aveam decât patru ani. Ăsta-i, care doarme aici, îl arată sergentul pe bătrânul din pat.

– Domnul sublocotinent lăcrăma ca şi camarazii mei, toţi, iar eu îmi amestecam lacrimile cu lacrimile tatii, în barba lui albă, murdară, povesteşte el, iară, pe nerăsuflate. Ne reîntoarcem cu toţii la comandă fără să executăm pe cineva, se raportează domnului Comandant cele întâmplate; iar el luând aceasta ca un semn dumnezeiesc, îi sloboade pe toţi rusnacii, să se ducă pe la vetrele lor, spunând că mai sunt şi azi, minuni ale lui Dumnezeu. Îl întreabă pe tata care-i este satul de acum şi, cum se uită pe hartă, spune că vom avea drumul pe acolo. Aşa se face că stau aici, de acum trei zile, de când a trecut unitatea mea; iar eu îmi petrec concediul căpătat, de 15 zile, aici, în casa tatii, cu sora mea vitregă, frumoasă cum rar sunt şi la noi în munţi. Mi-o ajuta Dumnezeu să-l duc acasă cu fată cu tot, că tare-i arde inima să închidă ochii la umbra munţilor noştri, nu prin aste pustietăţi.

Aşa termină sergentul Brad Silviu minunata poveste a regăsirii tatălui pierdut spre apa Donului, sculându-se de pe scaun să-şi sărute frumoasa soră, cu ochii voalaţi, care tocmai se furişea în odaie cu o cogeamite tavă plină cu plăcinte căzăceşti, al căror miros gâdila nespus de plăcut nările unui înfometat ca mine. După ce mă satur bine cu bunătăţile aduse la masă, mulţumesc sergentului şi prea drăgălaşei surioare vitrege, îi spun că mai bine e să fie singur în familie, netulburat de nimeni, şi mă duc să mă culc în palatul meu, învelit cu rogojini, iluminat electric în interior, pe lăzile cu muniţii, fără să pot dormi, impresionat de cele auzite seara, şi de urletul câinilor de prin ogrăzile părăginite ale Cazacilor.

(Aici se termină pagina 172, după care lipsesc paginile 173 şi 174. Însemnările continuă cu pagina 175 – n. red. În continuare avem un fragment, cel care s-a păstrat, din relatarea bătrânului maramureșean, despre cum i-a fost viața în Rusia sovietică, după prizonieratul din Siberia)

Cât au mers? Pe unde-au mers? Nu mai ţine minte. Ştie numai că, într’un amurg de seară, în toamna anului 1919, pe o vreme rea, după ce au trecut apa Donului şi pustiul de nisip, a căzut sleit de puteri aproape de un sat frumos. A fost găsit în nesimţire, slab şi bolnav de un pâlc de fete ce mânau din urmă o herghelie de cai, de prin stepe. L-a luat alături de ea, pe cal, şi aşa au ajuns în acest sat.

– Aici, peste drum, unde-i mormanul acela de ruine, se ridica falnică, casa starostelui cazacilor. Fata care mă culesese din stepa pustie, era fiica lui. M’am întremat repede, am fost om de omenie şi, după un an, prin 1920, m’am însurat cu aceia ce mă culesese. Am petrecut frumoasă viață între aceşti Cazaci cinstiţi, eram sdravăn, cumpănit la vorbă şi în 1927 am fost ales staroste în locul socrului prea îmbătrânit. Atunci s’a întâmplat revolta culacilor cazaci. Peste toată ţara cazacilor, de la Don, s’a abătut furtună pustiitoare.

Satele şi aşezările au fost isbite, risipite, sfărâmate cu tunurile. Lumea împrăştiată în cele colţuri ale lumii. Aveam trei copii, doi băieţi şi fetişcana asta. Unul a scăpat din prăpăd cu mine şi fata. Ortaca mi-a fost ucisă de o ghiulea, gospodăria dărâmată. Au plecat Muscalii şi ne-au lăsat cu durerea noastră. Pe cei ucişi nu era slobod să-i îngropăm, şi au slobozit Muscalii haite de câini flămânzi să-i mănânce. S’a supărat şi cerul că trei ani n’a slobozit un strop de apă peste pământul stropit cu sânge. Părăul şi iazul au secat. A fost moarte şi foamete mare. Om de om se feria. Se auzia că la Celbin, mormintele se găsesc goale, fiindcă morţii erau furaţi şi mâncaţi de cei vii. Copiii nu mai sburdau pe uliţele satului că dispăreau fără urmă; aşa a pierit  într-o bună zi şi „Cole” al meu, numai de 5 ani. Târziu am aflat că a fost mâncat în celălalt capăt al satului de… oameni. Eu nu m’am spurcat, am trăit cu rădăcini de ierburi şi frunze de copac. Dumnezeu să ne păzească.

Zicând aşa, bătrânul îngenunche în faţa icoanelor din colţul de răsărit al odaiei, face mătănii lovindu-şi fruntea de pământ, se’nchină şi murmură rugăciuni abia şoptite. Candela aruncă văpăi în pletele-i albe; pare un sihastru al stepelor. Se scoală şi urmează:

– Amu’, arde inima în mine de când m’a găsit fecioru meu să plec la noi în Mărmureş, să simt pământul şi să închid ochii liniştit în umbra şi răcoarea munţilor mei, privindu-le creştetele ninse. Ajută-ne, dacă poţi! îşi încheie moşneagul povestea lui, cu lacrimile şiruindu-i în barbă.

I-am sfătuit să se prezinte împreună până nu se termină concediul flăcăului, la cartierul oricărei divizii române, să povestească minunata regăsire a tatălui cu feciorul şi vor fi trimişi toţi trei în ţară.

Plec mulţumit din casa bătrânului strângându-le mâna cu drag şi urându-le călătorie frumoasă către ţară.

La ora 6 seara, primesc ordinul de deplasare spre Iepizanaft. (…)

Locuitorii sunt foarte primitori, serviabili. Se bucură nespus de mult că au scăpat de stăpânirea bolşevică. Caut şi găsesc pe Ole Iermiliuc, un bătrân trecut de 70 de ani, către care mi-a dat o recomandaţie şi scrisoare moş Brad din Vorobiev. Au vitejit împreună în lupta contra bolşevicilor în 1927, prin stepele Donului. Ceteşte cele câteva rânduleţe măsgălite pe hârtie, clatină din cap şi plânge. Îi pare rău că pleacă departe, spre Soare-Apune, tovarăşul lui de odinioară. El i-a povestit multe despre minunata noastră ţară şi… păcat că-i prea bătrân dar s’ar duce măcar… călare s’o vadă. Când îi spun cam câte zile ar trebui să facă călare, nu se miră şi spune că a mers el de trei ori mai mult până la Kurdistan şi la Sibir.”

 

Eh, ce ziceți?… E careva care nu vede mâna Domnului în toată povestea asta?!…

Merg și la câteva detalii: Nu sergentul Silviu Radu a ezitat să apese pe trăgaciul mitralierei care urma că curme viața tatălui său! El avusese „contribuția” sa atunci când i-a făcut prizonieri pe partizani și nu i-a împușcat pe loc și pe toți, așa cum se obișnuia, ci i-a dus la comandant, așa cum nu era obiceiul. Repet: nu aceasta era procedura! Pentru partizani tratamentul era unul singur și fără discuții, fără comentarii: glonțul pedepsitor pentru fapta lor lașă. Silviu al nostru, Silu, cum îl ținea minte tată-su, a reacționat sub porunca neștiută a Domnului și s-a abătut de la procedura standard. În felul acesta s-a mai scurs ceva timp. Cine avea nevoie de acest răstimp? Cine altul decât bătrânul său tată. Ascuns în pădure, el nu știa prea bine ce soldați au intrat în sat. N-a apucat să-i audă vorbind! Să-i audă vorbind în limba sa maternă, pe care n-o mai vorbise de douăzeci și ceva de ani!…

Oricum, bătrânul a ezitat în a-și face cunoscută identitatea de român. De ce oare? De ce a lăsat să treacă atâta timp, riscând să fie împușcat împreună cu ceilalți?! Și abia într-un târziu, „văzând” ezitarea locotenentului care tot întârzia să dea ordinul fatal, a strigat mântuitor: Sunt rumân!

Eh, de ce a ezitat bătrânul?

Cuuum?! Nu vi se pare pertinentă întrebarea?… Domnii mei! Toate detaliile din această poveste absolutamente biblică, evanghelică, au o mare însemnătate fiecare! Citiți comentariile lui Steinhardt la Noul Testament, la faptele și cuvintele Învățătorului: sunt comentarii literare de fapt, care evidențiază subtila punere în text a evanghelistului, dar mai ales a Mântuitorului, a Domnului, care, prin tot ce face, ridică la maximum nivelul de literaritate al vieții, al trăirii!

Căci, în relatarea acestei minuni, minunea de la Vorobiev, învățătorul – și iar nu este întămplător cine a consemnat minunea: un învățător!, Constantin Roiban, face operă de evanghelist, consemnează faptele Domnului la care a fost martor…

Așadar, de ce ezită bătrânul?

Roiban consemnează cum ceilalți săteni se tăvăleau pe jos cerând îndurare, plângeau, îi blestemau pe bolșevici etc., etc. Ipoteza mea: exista pentru bătrân riscul, repet: riscul, ca odată ce va spune că este român, el să fie iertat. El și numai el! Știa bine că nu există iertare pentru partizani. Iar dacă el ar fi scăpat cu viață, iar toți ceilalți, aproape tot satul, ar fi fost împușcați de militarii români, ce viață ar mai fi fost pentru el, el care era starostele acelui sat de cazaci?! Ar fi riscat să pară că se dezice, trădându-i, de cei care, în urmă cu mai bine de douăzeci de ani, îl salvaseră de la moarte și-l adoptaseră cu atâta generozitate. Tipic căzăcească!

Prin ezitarea sa de a avea altă soartă decât ceilalți consăteni, bătrânul „și-a plătit” datoria de recunoștință față de binefăcătorii săi. Dar în același timp i-a „oferit” ofițerului posibilitatea să ezite și el! Ezitarea locotenentului este alt moment de grație, de intervenție divină! Execuția prelungindu-se, întârziind să se producă, bătrânul cedează: faptul că el era român, iar cei ce se pregăteau să-l împuște ca pe un rus turbat erau și ei români, era un detaliu prea spectaculos ca să rămână necunoscut și să nu producă niciun efect! Coincidența era prea mare ca să treacă fără urmări, fără să se afle de ea! Și strigă: Sunt rumân!

A riscat din nou bătrânul staroste de cazaci! Căci, nota bene, faptul că era român putea să conteze și pe invers, ca o agravantă a situației sale!… Nenorocitule, ai tras în frații tăi?!… Lucrurile puteau lua și această turnură, ba chiar să fie numai el împușcat, conform mentalității românești că dacă ai un singur cartuș și ai de ales pe cine să răpui, pe dușmanul de moarte sau pe fratele care a încercat să te vîndă acelui dușman, românul pedepsește mai presus de orice trădarea, dezicerea cea mai gravă de la condiția umană, a fratelui vânzător și trădător de frate…

Se mai pot face și alte comentarii, în același sens și spirit. Le las pe seama și pentru plăcerea altora. Eu mai adaug atât: sergentul este cu degetul pe trăgaci, în fața sa este taică-su, pe care urmează să-l ucidă, dar el nu știe, nimeni nu știe asta, și așteaptă pasiv comanda… Dumnezeu a acționat prin sergent atunci când acesta i-a dus pe partizani la comandant, în loc să-i execute pe loc, mintenaș, așa cum era regula. Nu știa nici el de ce a făcut-o. De ce nu i-a împușcat pe loc, după …datină! Știa însă Cineva… A două oară, Dumnezeu se arată și acționează asupra locotenentului care trebuia să dea ordinul, să coboare brațul, slobozind astfel rafalele mitralierei asupra rusnacilor. Iar brațul locotenentului întârzie să coboare! Nimeni nu știe de ce brațul întârzie să coboare. De ce? Este evident de ce! Așteaptă strigătul mirobolant: Nu pușcați! Sunt rumân!… Era undeva scris, adică prevăzut, în mintea Cuiva, ca acest strigăt să se audă! Să fie rostit!

Sergentul, de îndată ce-și dă seama că era cât pe ce să-l împuște pe taică-su, cel după care tânjise atât amar de vreme, și că l-a regăsit, identifică imediat, spontan și precis esența celor ce se petrecuseră, concluzionând: Doamne, Te laud și Te prea măresc!

…Ce să mai vorbim?! Ești mare meșter, Meștere!

Și, în definitiv, ar trebui să-Ți mulțumesc personal, căci mi-ai făcut și mie un loc în această poveste decât care nu știu alta mai frumoasă! Căci ce s-ar fi întâmplat cu ea, cu minunata de ea, dacă nu dădeam eu de dînsa?! Iar eu cum am dat de această prea minunată mirabundă? Ducându-mă după dumneaei până la Drobeta Turnu Severin!… Unde nu mai pusesem piciorul de pe vremea când se numea numai Turnu Severin, iar insula Ada Kaleh din fața urbei era încă plină de viață și de șalvari, iar eu eram îndrăgostit de Viorica P.D.B… Deci, de mai bine de 55 de ani! Și nu-mi pusesem nicicum în cap să mai ajung pe acolo… În general, nu prea mă fâțâi de ici-colo pe scoarța terestră!… Prefer să contemplu cum se scurge la vale apa, înnebunită de curiozitate, să vadă cât e lumea asta de variată, de diferită cu fiecare pas pășit!… Urăsc mișcarea!

Și cu toate astea m-am cărăbănit sute de kilometri de acasă, fără să-mi fie clar de ce acest sacrificiu! Căci sacrificiu e, la aproape 70 de ani, cât aveam și luna trecută, să călăresc CFR-ul câteva sute de kilometri ca să vorbesc la un post TV nici cinci minute, în sprijinul unei candidaturi fără nicio șansă, a unui necunoscut, voitor la Primăria Municipiului. Am regretat că mă duc chiar înainte de a fi invitat, cum mă așteptam să fiu, și am știut că nu voi refuza… Mă miram și eu de ce nu refuz! Am aflat de ce?, dar asta abia în tren, la întoarcere, atunci când m-am apucat într-o doară să frunzăresc cărticica primită de la domnul candidat… Cărticica cu minuni!… Iar întorsul acasă mi-a fost absolut feeric! Extaz pur.

Erau o mie și un milion de șanse ca eu să nu dau de acest libellus. Miliarde! Și o singură variantă câștigătoare. Cineva a mizat pe ea. De fapt, a provocat-o, a produs-o, nici nu știu cum să zic! Și a ieșit capitolul de față. Și tot ce va urma! Căci nu voi lăsa lucrurile să se încheie așa, fără contribuția cititorului, adică a mea. Final deschis și interactiv: aștept un ziarist isteț, care să preia toată documentația, adică numele satului și al familiei, să meargă să-i caute pe urmași și să vadă ce a mai rămas în amintirea familiei din minunata poveste, ce s-a întâmplat cu sergentul Silviu Brad și al său tată. Poate mă duc chiar eu în satul Saru să dau de urma, de dâra Domnului… S-o amușinez! Cum vă spuneam, extaziat…

…Mă simt dator să răspândesc această poveste căci ea aparține Cuvîntului rostit de Domnul Însuși, altă explicație, altă ipoteză explicativă nu poate fi imaginată! Este Logos înfăptuit! Împlinit! Mulțumescu-Ți, Doamne!

 

(Fragment din Cartea cu mirabunde, în pregătire pentru tipar)

 

                                                                                                       ION  COJA

Ben TODICA - THE SISTINE CHAPEL AND THE ART OF SEEING

 

THE SISTINE CHAPEL AND THE ART OF SEEING

A Cinematic Essay

 

BEFORE IMAGES HAD NAMES

 

Long before humanity raised its first cities... before kingdoms carved their names into stone... before history learned to measure time... there was imagination.

It was imagination that first lifted human eyes toward the heavens. Long before science explained the stars... people searched the sky for meaning. They painted caves. Raised temples. Invented myths. Not to escape reality - but to understand it.

Every civilization has left behind monuments. But only a few have left behind a new way of seeing. Art has never merely decorated the world. It has revealed it. Each generation inherits the dreams of those who came before... and quietly adds its own voice to the endless conversation. That conversation has never truly ended.

It simply changes its language. Stone becomes marble. Marble becomes pigment. Pigment becomes light. Light becomes digital memory. Yet the question remains unchanged.

Who are we? Why do we create? And what will remain of us... when our own century has become history? Perhaps every great work of art begins with the same invisible act - the courage to imagine what does not yet exist.

Not because artists possess different eyes... but because they dare to look longer than the rest of us. Every masterpiece is born twice.

First in silence. Then in light. And among the places where imagination found its most enduring form... one space continues to speak across five centuries.

A chapel in Rome. A ceiling that became a universe. A vision that forever changed the way humanity looked upward.

The Sistine Chapel.

WHERE HUMANITY LEARNED TO LOOK UP

The Sistine Chapel was never meant to impress. It was meant to inspire.

Within these walls, power and humility have stood side by side for more than five centuries. Kings have admired it. Pilgrims have prayed beneath it. Scholars have studied it. Children have entered in silence, not yet knowing why they instinctively raise their eyes. Because there are places where beauty becomes a form of language. This is one of them.

When Michelangelo accepted the commission to paint this ceiling, he did not simply undertake an artistic challenge. He accepted a conversation with eternity.

For four years, standing high above the marble floor, he transformed plaster and pigment into a vision that no generation has forgotten. Every figure reaches beyond the limits of the human body. Every gesture carries the weight of hope, doubt, creation, loss and redemption.

It is not merely a biblical narrative. It is the story of humanity discovering itself. Perhaps that is why these frescoes continue to move us. Not because they belong to the Renaissance - but because they belong to every age.

Great art never remains imprisoned in the century that gave it birth. It continues to ask new questions of every generation that stands before it. What does it mean to create? What does it mean to choose? What does it mean to be human? The answers change. The questions endure.

Silence has always been part of great art. Not the silence of emptiness... but the silence of listening. Here, beneath this ceiling, history slows its pace. Time no longer rushes forward. It gathers. It breathes.

It invites us to see beyond appearances.

The Sistine Chapel reminds us that civilization is not measured only by its victories, its inventions, or its wealth. It is measured by what it chooses to preserve. By the dreams it refuses to forget. And by the artists who dare to give those dreams a visible form. Yet every civilization must eventually ask itself another question.

If Michelangelo spoke the language of the Renaissance... what is the language of our own century? How does the artist of today speak to a world illuminated not only by sunlight... but by screens... algorithms... and the infinite flow of digital images?

Every age must answer for itself. And somewhere, beyond the echoes of the Renaissance, another artistic journey quietly begins. Not in imitation... but in continuation. Because the story of art never ends.

It simply finds another voice.

 

THE LANGUAGE OF EVERY AGE

Every civilization inherits the masterpieces of those who came before. But no civilization can live by memory alone. Each generation must discover its own way of seeing. Its own symbols. Its own questions. Its own visual language. The Renaissance spoke through frescoes. The Baroque through movement and light. Modernism through fragmentation. Our own century speaks through images that travel at the speed of light. Through digital landscapes. Through layers of memory. Through realities that exist simultaneously in the physical world and within the invisible architecture of technology. The tools have changed. The human heart has not. Artists have always worked with the instruments of their own time. Michelangelo mastered pigment and stone. Photographers mastered light. Filmmakers mastered time. Today's artists explore an entirely new frontier - the meeting place between memory, imagination and digital creation.

It is not the medium that defines the artist. It is the vision. Because technology has never created beauty. It has only expanded the ways in which beauty may reveal itself. Every great artistic revolution has been misunderstood at first. Perspective once seemed impossible. Impressionism appeared unfinished. Cubism looked like disorder. Photography was accused of ending painting. Cinema was dismissed as spectacle. Digital art is often judged before it is truly understood. History reminds us to be patient.

New languages always sound unfamiliar before they become part of culture. Perhaps the role of the artist has never been to reassure society. Perhaps it has always been to widen its imagination. To open another window. To suggest another possibility. To invite us to see what we had overlooked. And it is here... at the meeting point between tradition and innovation... that another artistic voice quietly emerges.

Not seeking to replace the past. But to continue the conversation it began. That voice belongs to Robert Horvath Deva.

The journey now continues. Not beneath the ceiling of a chapel... but within the landscapes of a contemporary imagination.

"Art does not preserve the past. It teaches every generation how to see its own time."

 

THE ARTIST WHO ARRIVES BEFORE HIS TIME

History often remembers great artists as witnesses of their age. Yet they are something more. They are its quiet architects. Long before society recognizes change... the artist has already sensed it. He notices the invisible currents beneath ordinary life. The emotions for which language has not yet found words. The questions that history has not yet learned to ask. That is why true art often appears unfamiliar. Sometimes even unsettling. Not because it is obscure... but because it arrives before understanding does. Every masterpiece begins as a stranger. Only later does it become heritage. Perhaps this is why every generation initially resists its own visionaries. They remind us that tomorrow is already approaching. Even when we still believe we live entirely in yesterday. The history of art is not a sequence of styles. It is a sequence of awakenings. Each one enlarging the horizon of human perception. Each one inviting civilization to look beyond what it already knows. Art does not preserve the past.

It teaches every generation how to see its own time.

And sometimes... it teaches us how to recognize the future before it arrives.

Among contemporary artists, Robert Horvath Deva follows this ancient tradition in an entirely contemporary language. His works do not ask us to admire technique. They ask us to slow down. To observe. To question. To enter an image rather than merely look at it. They are constructed like memory itself. Fragments that seek unity. Light emerging from darkness. Silence carrying hidden movement. Reality dissolving into imagination... only to return transformed. His visual universe belongs unmistakably to the twenty-first century. Yet its deepest concerns are timeless. Identity. Memory. Fragility. Hope. The search for meaning. These have always been the true subjects of art. Only the language changes.

Perhaps memory is not the opposite of the future. Perhaps memory is the soil from which the future grows. Every civilization carries its past forward. Not as a burden... but as a source of renewal. And every genuine artist becomes a bridge. Between what humanity remembers... and what it has not yet imagined.

The artist does not compete with history. He continues it. He does not imitate beauty. He discovers where beauty is waiting to appear next.

"Every age invents its own language. Every true artist teaches us how to hear it."

"Every age invents its own language. Every true artist teaches us how to see it."

"Every age invents its own language. But only art makes it universal."

 

ENTERING THE IMAGE

Every painting begins long before the first mark appears upon the surface. It begins in silence. Not the silence of emptiness... but the silence in which memory gathers itself. Before colour. Before form. Before composition. There is a moment almost impossible to describe. A moment when an invisible image asks to become visible. Perhaps this is where every work of art is truly born. Not in the hand... but in consciousness.

When we stand before the works of Robert Horvath Deva... we are not simply looking at images. We are entering fields of thought. Landscapes where memory and imagination coexist. Where time no longer moves in a straight line... but unfolds in layers. Fragments appear. Disappear. Return transformed. Just as memory itself returns. Never identical. Always alive. His compositions do not ask us to solve them. They ask us to inhabit them. To remain inside the image long enough... for the image to begin observing us. Because every authentic work of art eventually reverses the act of seeing. At first... we believe we are looking at it. Then we slowly discover... that it has been looking at us all along.

There is no single path through these visual worlds. Each observer creates a different journey. Each memory awakens another. Each question opens another door. Perhaps this is why no two people ever truly see the same painting. The artwork remains unchanged. We do not.

The twenty-first century surrounds us with countless images. Most disappear within seconds. Consumed. Forgotten. Replaced. Yet true art resists this speed. It asks something increasingly rare. Attention. Patience. Presence. To look... without immediately explaining. To feel... before judging. To remain... before moving on. Perhaps this has become one of the greatest acts of freedom in our age. Not merely the freedom to speak. But the freedom to contemplate.

Robert Horvath Deva's visual language invites precisely this experience. His works do not compete with the noise of the world. They create a space where that noise gradually dissolves. Layer after layer. Until something unexpected begins to emerge. Not certainty. Awareness. Not conclusions. Recognition. Not answers. Presence.

Because the deepest purpose of art has never been information. Its purpose has always been transformation. Not to change the painting. But to change the person standing before it. Sometimes the greatest journey requires no movement at all. Only a different way of seeing. And perhaps... that has always been the first step toward wisdom.

"Artificial intelligence may learn to generate images.
Only human consciousness can transform them into meaning."

 

THE HUMAN SPIRIT IN THE AGE OF MACHINES

We live in a time unlike any other before. A time when images can travel across the planet in an instant. A time when technology can imitate forms, recreate styles, and generate visions that once belonged only to the human imagination. The boundaries between the physical and the digital world are becoming increasingly fluid. The tools of creation are changing. Perhaps more rapidly than any generation has ever experienced. And yet, one question remains. A question older than technology itself. What gives an image meaning?

A machine can calculate. A system can analyze. An algorithm can recognize patterns hidden within millions of examples. But can it remember a childhood? Can it feel the weight of a vanished homeland? Can it experience the silence of a place that no longer exists? Can it transform a wound into beauty? Can it turn memory into a reason to hope?

Perhaps the future of art will not be defined by a battle between humanity and technology. Perhaps it will be defined by a dialogue. A dialogue between imagination and invention. Between the hand and the machine. Between what can be created... and what can be understood.

Artificial intelligence may learn to generate images.

But only human consciousness can transform them into meaning.

Because art has never been only about making something visible. It has always been about revealing something invisible. A feeling. A question. A fragment of time that would otherwise disappear. This is why the greatest works of art survive their creators. They carry something more than technique. They carry presence. They carry the invisible signature of a human encounter with existence.

Michelangelo did not become immortal because he knew how to paint. He became immortal because he understood something essential about being human. His figures do not simply occupy space. They carry destiny. They carry struggle. They carry the eternal search for connection between earth and heaven.

Centuries later, contemporary artists face a different world. A world of satellites, networks, artificial intelligence and endless streams of information. But beneath all these transformations... the fundamental question remains unchanged. How do we preserve the human within the human?

Robert Horvath Deva's work enters precisely this territory. Between memory and technology. Between the visible and the invisible. Between the world we inherit... and the world we are creating.

His images become witnesses of a moment when humanity stands at a threshold. A moment when we must decide not only what we are capable of creating... but what kind of creators we choose to become.

Perhaps the future will not belong to those who create the fastest. But to those who continue to understand why creation matters. Because technology can expand our vision. But only consciousness can give that vision a soul. And this is where art has always stood. At the meeting point between what exists... and what dreams of existing. But the music did not end. It changed. It found another instrument. Another voice. Another century.

"Artificial intelligence may learn to generate images. But only human consciousness can transform them into meaning."

 

THE FUTURE NEEDS DREAMERS

For centuries, humanity has looked at the stars... and searched for meaning. It has built temples. Painted ceilings. Written music. Created images that outlived the hands that made them. Every generation believed it was standing at the edge of something unknown. And every generation was right. The Renaissance had its questions. Our century has its own. But beneath all changes... beneath every invention... beneath every new language of creation... one truth remains. The future is not shaped only by those who build machines. It is also shaped by those who preserve imagination. Michelangelo looked at an empty ceiling... and saw a universe.

A contemporary artist looks at an endless flow of images... and searches for the human presence within them. The materials change. The tools evolve. The horizon expands. But the essential act remains the same. A human being standing before the mystery of existence... and daring to say: I see something that does not yet exist.

Perhaps that is why art has survived every empire. Every revolution. Every technological transformation. Because art is not only what we create. It is how we remember that we are human.

Maybe this is the true mission of art. To transform silence into light. Memory into presence. And uncertainty into possibility. Because every civilization leaves behind its monuments. But only a few leave behind a new way of seeing. Every age invents its own language. Every true artist teaches us how to see it. And when imagination meets courage... the future begins.

Only human consciousness can transform them into meaning."

Ben TODICA

Aurelia Satcău - D R U M U L

 

D R U M U L

Prof. Dr. AURELIA SATCĂU

 

'Drumul nostru' (2009, realizator Ben Todică) este o meandră: ca un şarpe uroburic, acest film de excepţie forţează orice tentativă de analiză la o bine antrenată artă a psihanalizei şi a secretului arhetipurilor primordiale, a înţelegerii istoriei ca dinamică a lui triple-C: cultură, creativitate, conflict; a re-construcţiei sensului autohton al unui Sine - sinele românesc - destinat deopotrivă materialităţii precare, dar şi unui primitivism spiritual sublim.

 

Şarpele (trenul) străbătând molatec un areal uranian de zăcăminte grele în spaţiul bănăţean al urbei natale, Ciudanoviţa, se metamorfozează în imaginile spectrale ale călătorilor fărădestin survolând nodificaţiile onirice ale unei copilării şi tinereţi răsfăţate în promiţătoarele sub-urbii de exploatare minieră, şi rămânând tot atâtea imaginări ale unui trecut fără viitor.

Psihanaliza necesară citirii acestor coduri intime lui Ben Todică revelă un timp/spaţiu arhaic primordial, ab initio (ca şi cel Eliadesc), a cărui bifurcaţie este spre un viitor imposibil, fie acesta utopic sau apocaliptic.

Fie din intimitatea compartimentului în trenul alunecând lasciv între peisajele anoste ale unui prezent iremediabil tributar decadenţei treptate, fie din scaunul de pasager al maşinii unde Deluţă, şoferul, navighează aceleaşi meandre de zăpadă murdară care de această dată nu reuşesc să despartă trecutul de prezent, călătorii apărând purtaţi între viaţă şi moarte (Deluţă avea să piară el însuşi, doi ani mai târziu, strivit de un camion în propria curte). 

Ben Todică se angajează stoic într-o croazieră de parcurs istoric a cărui corespondenţă în prezent trebuie imaginată. Şi chiar şi aşa, veleităţile comuniste ale unor autarhici ani '50, '60', '70 ai secolului trecut apar greu de egalat din avanpostul apocaliptic al dezolării, al dezintegrării de sine prezente. 

Ca şi istoria mitologizată, schismastică a unui Anselm Kiefer (maestru al Expresionismului German), 'drumul' lui Todică reversează  prezentul muribund al absenţei în peisajele refuzînd să se trezească altundeva decât în interioarele secrete ale memoriei, către un trecut dinamic şi ardent, cel al iluziilor socialiste deopotrivă idilice şi infantile.

 

Ca şi în analiza operei lui Kiefer, filmul lui Todică necesită forţa unică a psihanalizei pentru a reuşi să descifreze în regizorul român tendinţa către mariajul sine-qua-non dintre naţionalism şi istorie, un angajament pe cât de conştient în devoţiunea needulcorată, pe atât de subconştient la nivelul amprentei amare lăsată în textura, fie ea şi solidă, ne-efemeră, dar sensibilă a spiritualităţii regizorului.

Dacă Kiefer răspunde, în griurile atavice ale picturii sale monumentale, unei istorii supusă perpetuu (re)capitulării, auto-blamării, filmele lui Todică refuză vehement cadrele post-moderne ale fascinaţiei cu 'nimicul' (Nietzschean), cu futilitatea, şi, în consecinţă, cu angoasele morbide produse de absenţa oricărui viitor, marcă inconfundabilă a (literalmente) nimicniciei prezentului; filmul românului-australian rezistă în Olimpul modernist al frondei, gata să înfrunte mai degrabă Apocalipsa (şi sperând în aceasta probabil Învierea) decât Nimicul la rang de Istorie.