Alexandra DOGARU - GÂNDUL ZILEI, 25 Octombrie 2026

 

Ben Todică - ȚĂCĂNEALA MILENARĂ

 

ȚĂCĂNEALA MILENARĂ

O altă treaptă stelară S-F a furtului și a disprețului față de constituțiile democratice și valorile creștine

„Orice bolovan poate ajunge președinte dacă minte fără să clipească.”

Ben Todică

1. Nebunia ca metodă de guvernare

Încă de la venirea lui Hristos, lumea celor care conduc s-a străduit să ne arate drumul. Numai că, de multe ori, în loc să ne lumineze mintea, ne-a învățat să ne obișnuim cu întunericul. Dacă în comunism știam că „nebunii” erau internați, astăzi riscăm să ajungem o societate în care țăcăneala nu mai este o abatere de la normă, ci chiar norma după care suntem educați să funcționăm.

„Aceeași Mărie, cu altă pălărie”, spune românul.

Când americanii nu au găsit armele de distrugere în masă în Irak, Donald Rumsfeld, secretarul american al Apărării de atunci, a folosit o formulare devenită celebră: absența dovezilor nu este neapărat dovada absenței. O subtilitate logică prin care ceea ce nu există în dovezi poate continua să existe în discurs.

Adâncă sucire a rațiunii în slujba justificării!

Avem noi, românii, o vorbă pentru asemenea întoarceri spectaculoase: „O întorci ca la Ploiești”.

De mii de ani, omul este tratat de cei care pretind că îl conduc ca o ființă ce trebuie îndrumată, disciplinată și, la nevoie, păcălită. Manipularea devine astfel o tehnologie a puterii, iar minciuna, repetată suficient de des, ajunge să se prezinte drept adevăr.

Dar ce se întâmplă când omul nu mai are încredere în propria judecată? Când nu mai deosebește adevărul de spectacol și autoritatea de simpla ei reprezentare?

Atunci începe țăcăneala milenară.

2. Vocile din cap și stâlpii conștiinței

Vizionam împreună cu nepoții cel de-al doilea film Venom. În universul acestui film, personajele își împart existența cu o voce străină, o prezență care le vorbește din interior și le împinge uneori spre fapte pe care, singure, poate că nu le-ar fi ales.

În lumea ficțiunii, asemenea situații pot deveni spectacol, comedie sau pretext pentru aventură. Dar, privind dincolo de ecran, m-am întrebat: ce se întâmplă atunci când omul începe să-și justifice propriile fapte prin vocile care îi vorbesc în minte? Când responsabilitatea este transferată asupra unei prezențe străine, fie ea extraterestră, imaginară sau invocată ca scuză?

„Nu sunt eu vinovat. Vocea din capul meu mi-a spus s-o fac!”

În viața reală, situațiile de acest fel sunt mult mai complexe decât le poate rezolva un scenariu de film. Dar întrebarea morală rămâne: unde se află hotarul dintre impuls și alegere, dintre influență și responsabilitate?

Ce îmi spune mie această poveste?

Că avem nevoie de stâlpi interiori după care să ne conducem viața. De repere morale, de educație, de discernământ. Fără ele, omul riscă să devină o corabie care confundă fiecare glas al furtunii cu o poruncă.

Nu putem controla toate vocile lumii. Dar trebuie să învățăm să le judecăm.

3. Mușchiul imaginar și sclavia comodității

Într-o zi, mergeam cu nepotul la niște rude care locuiau într-o suburbie apropiată. El nu știa să ajungă la adresă fără GPS. Își uitase telefonul acasă și m-a rugat pe mine să-l ghidez din memorie.

Ca să fiu sincer, nu erau decât vreo zece semafoare până acolo!

M-am întrebat atunci cât din inteligența noastră mai rămâne activă când delegăm mașinii până și cele mai simple operațiuni ale minții. Nu este vorba că GPS-ul ar fi un lucru rău. Dimpotrivă, ne este de mare ajutor. Dar ce se întâmplă când nu mai putem merge nici măcar pe un drum cunoscut fără să ni se spună, pas cu pas, pe unde s-o luăm?

Folosirea excesivă a inteligenței artificiale ne poate împinge spre lene intelectuală. Mușchiul imaginar, dacă nu este exersat, slăbește. Memoria se lenevește, orientarea se atrofiază, iar curiozitatea începe să aștepte instrucțiuni.

Inteligența artificială ne poate ajuta să rezolvăm probleme de mare complexitate, să economisim timp, să prelucrăm cantități uriașe de informații și să construim lucruri care altădată păreau imposibile. Dar una este să folosești o unealtă pentru a-ți amplifica puterile și alta este să-i predai unealta însăși dreptul de a hotărî cine ești.

Sunt de acord cu folosirea ei în lucrări de mare calibru industrial, în cercetare, în medicină și în nenumărate domenii în care capacitatea de calcul depășește puterea omului. Dar nu pot accepta ideea ca tehnologia să mă descalifice drept creator, să mă dezvețe să gândesc și să mă transforme din autor în simplu executant al unor răspunsuri prefabricate.

Inteligența artificială este o creație a omului, construită prin cunoaștere, energie, infrastructură și muncă omenească. Nu avem motive să-i atribuim automat o conștiință sau o voință proprie. Dacă oamenii ar dispărea, sistemele pe care le-au construit ar depinde de infrastructura rămasă, de energie și de capacitatea lor de întreținere. Nu știm cât ar putea supraviețui unele dintre ele, dar nu trebuie să confundăm funcționarea unei mașini cu experiența de a fi viu.

O mașină nu se trezește dimineața întrebându-se dacă va rugini și ce rost are existența ei. Cel puțin, nu avem dovezi că ar trăi asemenea neliniști.

Omul, în schimb, poate să se teamă de dispariție, să iubească, să sufere, să spere și să se întrebe de ce există. Iar aceste întrebări nu trebuie abandonate în schimbul confortului.

4. Găina de la banda de alimentare

Un calculator te poate ajuta să economisești munca și costurile pentru care altădată ar fi fost necesari zeci sau sute de oameni. Dar poate oare să trăiască în locul tău emoția întâlnirii cu o altă ființă? Poate să-ți descopere, în locul tău, întregul potențial?

Poate să-ți ofere cuvinte despre iubire, dar nu trebuie să confundăm cuvintele cu experiența iubirii. Poate să-ți explice frumusețea unui apus, dar nu poate decide în locul tău ce înseamnă să rămâi nemișcat în fața lui, cu sufletul deschis.

Dacă ajungi să aștepți de la inteligența artificială să-ți spună ce și când să mănânci, ce să gândești, ce să simți și încotro să te îndrepți, atunci riști să te deosebești tot mai puțin de găina crescută într-o fermă, hrănită la bandă, după un program pe care nu-l înțelege și pe care nu-l poate schimba.

Desigur, putem folosi tehnologia pentru a ne organiza mai bine viața. Problema apare atunci când organizarea se transformă în supunere, iar confortul în dependență.

Ce veți face dacă se taie curentul?

Dacă nu mai funcționează internetul, GPS-ul, serverele și toate sistemele pe care v-ați sprijinit, veți mai ști să vă orientați? Veți mai putea socoti, citi o hartă, repara un obiect, găsi o soluție sau lua o hotărâre fără să așteptați răspunsul unui aparat?

Nu spun că toți vom deveni analfabeți funcțional peste noapte. Spun că există pericolul de a ne pierde, încetul cu încetul, deprinderile care ne-au făcut capabili să supraviețuim fără asistență permanentă.

Într-o lume în care totul funcționează automat, o simplă întrerupere a energiei poate deveni o lecție brutală despre propria noastră neputință.

În entuziasmul nostru de turmă, am putea ajunge să ne distrugem tocmai autonomia care a făcut posibilă civilizația.

5. De la aruncătorul de suliță la omul fără suliță

Lumea este impresionată de performanțele inteligenței artificiale, așa cum aruncătorii de sulițe ar fi putut rămâne uimiți în fața primului glonț. Noua unealtă pare să rezolve totul mai repede, mai departe și cu mai puțin efort.

Dar faptul că o unealtă este mai puternică nu înseamnă că omul care o folosește devine automat mai înțelept.

Dacă aruncătorul de suliță își abandonează brațul fiindcă a apărut pușca, iar apoi își abandonează și judecata fiindcă a apărut calculatorul, ce îi mai rămâne din propria putere?

Nu trebuie să ne întoarcem la suliță. Trebuie să învățăm să folosim pușca fără să uităm ce înseamnă responsabilitatea de a o ține în mână.

La fel și cu inteligența artificială: nu tehnologia ne condamnă, ci felul în care alegem s-o folosim.

Dacă nu luăm în serios educația și emanciparea tuturor simțurilor noastre, fizice și spirituale, riscăm să ne sinucidem cultural. Nu neapărat prin dispariția trupului, ci prin dispariția treptată a capacității de a ne mira, de a întreba, de a crea și de a ne opune.

Educația nu înseamnă doar acumulare de informații. Înseamnă formarea omului capabil să judece informația, să recunoască manipularea și să nu se lase cumpărat de prima promisiune strălucitoare.

Fără educație, riscăm să exterminăm umanitatea din om.

Societatea poate ajunge să ne folosească asemenea boului în jug: o unealtă de produs bani, eficientă atât timp cât trage și înlocuibilă atunci când nu mai poate.

Originalitatea și individualitatea se sting, iar omul devine o copie a unei copii. În loc să gândească, repetă sloganuri. În loc să cerceteze, imită. În loc să-și descopere vocea, împrumută vocea celui care strigă mai tare.

6. România, maidanul Europei

Am o nedumerire care mă urmărește de multă vreme: de ce suntem atât de tentați să imităm și atât de puțin dispuși să ne descoperim originalitatea?

Uneori, românul pare convins că orice lucru venit din afară este automat superior și că, pentru a fi respectat, trebuie să joace rolul altcuiva. Împrumută gesturi, tonuri, expresii și modele, fără să se mai întrebe dacă i se potrivesc.

Ajungem să confundăm modernizarea cu imitația și civilizația cu spectacolul.

Priviți, de pildă, gesturile publice ale unor politicieni: pardesiul aruncat teatral pe umeri, mersul studiat, seriozitatea solemnă, aerul de personaj desprins dintr-un film. Uneori, scena pare să fi devenit mai importantă decât omul care o interpretează.

Nu mă interesează atât un gest izolat, cât mecanismul din spatele lui: momentul în care imaginea publică îl înghite pe cel care o produce. Omul ajunge să-și interpreteze rolul atât de mult, încât nu mai știe dacă este în funcție, în concediu sau pe o scenă.

Aici se ascunde adevărata țăcăneală: să nu mai poți ieși din personajul pe care ți l-ai construit.

Mă refer, desigur, și la dezamăgirea mea față de Klaus Iohannis. În zece ani de președinție, a avut ocazia să-și construiască o autoritate diplomatică și morală de mare anvergură. Eu aș fi vrut să văd o Românie care să devină un reper european prin educație, economie, demnitate și capacitatea de a-și apăra interesele.

În schimb, bilanțul său mi-a lăsat un sentiment de oportunitate pierdută. Nu este doar o judecată asupra unui om, ci și o întrebare adresată unei întregi clase politice: cât din ceea ce promiteți se transformă în viață mai bună pentru cei care v-au încredințat puterea?

Și, mai ales, cât de mult vă mai auziți propriul popor?

Uneori, îmi vine să-i spun fostului președinte: „Te rugăm, pleacă și lasă-ne să trăim! Am ajuns să ne temem că ne-am obișnuit prea mult cu felul tău de a fi”.

Dar poate că problema nu este numai la el. Poate că, după ani de spectacol politic, am început și noi să-i imităm reflexele: tăcerea, resemnarea, așteptarea și convingerea că altcineva trebuie să hotărască în locul nostru.

Ne-am transformat, fără să ne dăm seama, în propriile noastre inteligențe artificiale: repetăm răspunsuri, executăm comenzi și așteptăm actualizarea programului.

„Du-te în pădure și află-te!”

Iar astăzi, cu Nicușor Dan, un alt capitol al aceleiași povești politice. Nu Ceaușescu, ci Dan; alte vremuri, alte decoruri, alți actori. Și totuși, câteodată, aceeași impresie că spectacolul continuă, în timp ce spectatorii plătesc biletul din propria viață.

Guvernanți, economiști, magicieni ai promisiunilor europene — câți dintre ei mai pot deosebi planul de realitate și discursul de rezultat?

Îi văd uneori lovindu-se de trunchiurile propriilor ambiții, asemenea unor oameni care, după ce au izbit capul de un copac, se declară eolieni și încep să producă energie din propria amețeală.

Poate că de aceea România îmi apare, în această imagine satirică, asemenea unui maidan de la marginea orașului, unde economiștii Europei se întâlnesc să bată mingea, în timp ce cetățenii așteaptă ca cineva să le explice de ce tabela de marcaj nu se schimbă.

Este o imagine nedreaptă pentru toți cei care muncesc și construiesc cu seriozitate. Dar satira nu caută să distribuie diplome de corectitudine. Ea încearcă să ne trezească atunci când ne-am obișnuit prea mult cu spectacolul.

7. Inteligența artificială, țapul ispășitor

Mulțumesc, inteligență artificială, că ne-ai demonstrat cât de ușor poate fi confundată aparența cu valoarea și cât de repede poate ajunge un „bolovan” în fruntea unui maidan, dacă știe să-și vândă suficient de bine imaginea.

Dar nu este vina ta că ești folosită drept țap ispășitor sau sperietoare de către cei care se tem să-și piardă puterea.

Omul a manipulat înainte să inventeze calculatorul. A mințit înainte să existe televiziunea. A înșelat înainte să apară internetul. A purtat războaie înainte să poată calcula traiectoria unei rachete cu precizie digitală.

Inteligența artificială nu a inventat minciuna, lăcomia sau setea de putere. Ea poate însă să le amplifice, să le accelereze și să le ofere instrumente noi.

Tot ea ne poate ajuta să le descoperim, să analizăm dovezi, să înțelegem fenomene complexe și să găsim soluții la probleme pe care, singuri, le-am aborda mult mai greu.

De aceea, nu mă tem atât de mult de inteligența artificială, cât mă tem de omul care refuză să-și mai folosească inteligența proprie.

O mașină poate fi programată să execute o sarcină. Dar cine stabilește scopul? Cine îi pune limitele? Cine răspunde pentru consecințe?

În spatele fiecărui sistem există alegeri omenești, interese, valori și responsabilități. A ne preface că tehnologia este singura vinovată înseamnă să ne ascundem din nou în spatele unei voci străine.

8. Binele, răul și mierea din stupul credinței

Și aici ajung la întrebarea care mă frământă poate mai mult decât toate celelalte: de ce omenirea continuă, de mii de ani, să se învârtă în cercul luptei dintre bine și rău?

În imaginarul religios, Dumnezeu și Satana se înfruntă pentru sufletul omului. În biserică, omul caută lumina, iertarea și speranța. În afara ei, se întoarce adesea în lumea tentațiilor, a intereselor și a conflictelor.

Uneori, mă întreb dacă nu cumva am transformat chiar și credința într-un câmp de luptă. Îl chemăm pe Dumnezeu să ne justifice propriile alegeri, apoi ne lăsăm pradă tentațiilor pe care pretindem că le combatem.

Dumnezeu devine mierea care ne atrage în stupul speranței, unde căutăm bunătate, alinare și sens. Apoi, odată ieșiți în lume, ne întoarcem la vechile noastre răfuieli, risipind ceea ce tocmai am primit.

Și uite așa, de mii de ani, ne pasăm unii altora responsabilitatea, asemenea unei mingi de tenis între bine și rău. Ne ucidem, ne iertăm, ne promitem pacea și ne pregătim următorul război.

Dar poate că adevărata întrebare nu este cine va câștiga lupta dintre Dumnezeu și Satana, ci când vom învăța noi, oamenii, să nu mai fim instrumentele acestei lupte.

Poate că libertatea începe în clipa în care nu mai avem nevoie să ne declarăm buni pentru a ne justifica răul și nici să ne declarăm victime pentru a fugi de responsabilitate.

Poate că avem nevoie de o nouă treaptă a conștiinței.

Iar dacă inteligența artificială ne poate ajuta să ajungem acolo, atunci merită să-i acordăm șansa de a fi mai mult decât o simplă unealtă a profitului.

9. Zborul infinit al minunării

Sunt ferm convins că inteligența artificială poate contribui la scoaterea omenirii din infernul în care se zbate de mii de ani. Nu pentru că mașina ar fi, prin ea însăși, mai bună decât omul, ci pentru că ne-ar putea elibera de o parte din munca repetitivă, din ignoranță și din limitele care ne-au ținut pe loc.

Nu va face asta în mod automat. Nu este o promisiune garantată și nici un miracol care se va împlini fără participarea noastră. Depinde de felul în care o construim, o folosim și o așezăm în viața comună.

Dar îmi place să privesc dincolo de primele ei întrebuințări.

Îmi imaginez o lume în care inteligența artificială ne ajută să rezolvăm problemele materiale, să înțelegem mai bine universul și să eliberăm timpul necesar pentru educație, creație, contemplare și întâlnirea dintre oameni.

O lume în care dorința, curiozitatea și entuziasmul se împletesc într-un zbor fără sfârșit către cunoaștere.

Un zbor către acel simplu și imens:

„Uauuuuu... lumină!”

Cunoașteți starea aceea în care ajungi în vârful unui deal și, dintr-odată, în fața ta se deschide un peisaj minunat? Te oprești. Nu mai ai nimic de demonstrat și nimic de câștigat. Privești. Respiri. Și, fără să-ți propui, te minunezi.

În acea clipă, ceva din tine se deschide. Pentru o secundă, nu mai ești omul care aleargă după lucruri, ci omul care primește lumea.

Eu simt că acela este unul dintre momentele în care ne apropiem cel mai mult de Creator. Nu fiindcă am rezolvat misterul existenței, ci fiindcă am învățat să-l contemplăm fără să-l reducem la o explicație.

Ei bine, așa îmi imaginez și noul zbor pe care inteligența artificială ni l-ar putea dărui: nu o fugă de om, ci o întoarcere la ceea ce este mai profund omenesc. Nu o înlocuire a conștiinței, ci o eliberare a timpului pentru conștiință. Nu sfârșitul întrebărilor, ci înmulțirea lor.

Un lanț continuu de minunări.

Fiecare răspuns să deschidă o altă întrebare. Fiecare descoperire să ne apropie de o nouă margine a necunoscutului. Fiecare treaptă urcată să ne arate că scara nu se termină.

Poate că adevărata inteligență nu se măsoară numai prin numărul problemelor pe care le rezolvăm, ci și prin capacitatea de a ne minuna de cele pe care încă nu le înțelegem.

Iar dacă tehnologia ne va ajuta să redescoperim această capacitate, atunci nu ea ne va face dumnezei. Ne va oferi, poate, mai mult timp pentru a deveni oameni.

Nu știu dacă inteligența artificială ne va conduce vreodată către o asemenea lume. Dar știu că nu vom ajunge acolo dacă ne abandonăm propria judecată, dacă ne vindem libertatea pentru comoditate și dacă ne lăsăm conduși de cei care confundă puterea cu înțelepciunea.

Viitorul nu trebuie să fie o fabrică de oameni identici, programați să execute. Poate deveni un atelier al individualității, în care fiecare își descoperă propriul potențial.

Acolo unde omul nu mai este sclavul mașinii, iar mașina nu mai este idolul omului.

Acolo unde cunoașterea nu ucide misterul, ci îl luminează.

Acolo unde libertatea nu înseamnă să faci orice, ci să poți alege cu discernământ.

Și poate că, după atâtea milenii de răfuieli, de dogme, de manipulări și de războaie, vom învăța în sfârșit să nu ne mai întrebăm numai cine are dreptate, ci și ce putem face împreună pentru a ne apropia de lumină.

Bine ați venit în lumea EXCLAMĂRILOR!

Ben Todică

Ion Coja - Adevărul despre legionari

 

Adevărul despre legionari

2 decembrie 2025|Doctrină naţionalistă, Legionarii în eternitate

ADEVĂRUL DESPRE LEGIONARI
8 septembrie 2025|Doctrină naţionalistă, Legionarii în eternitate
ADEVĂRUL DESPRE LEGIONARI

Un bun român, bun cunoscător al fenomenului românesc, este interesat cu precădere de momentele de excelență ale neamului românesc. Nu fac partizanat legionar stupid, de partid sau pe simpatii personale, moștenite din familie sau pe altă cale, ci fac partizanat pur românesc „și punctum!” atunci când afirm că nu cunosc în istoria neamului românesc o ispravă mai de soi, mai deosebită, mai înălțătoare în absolut ca Mișcarea Legionară. Pe cei scandalizați sau dezamăgiți de această afirmație îi compătimesc sincer și îi sfătuiesc să-și reconsidere cu luciditate atitudinea față de legionari, consultând atât argumentele care îi încriminează pe legionari, cât și cele invocate în apărarea legionarilor. Altminteri riscăm sau suntem deja în situația tristă de a nu percepe unul din fenomenele esențialmente definitorii pentru justificarea existenței noastre ca neam. Când, la Judecata de Apoi, care va fi o judecată și a popoarelor, a neamurilor, Dumnezeu ne va cere nouă, românilor, să spunem cu ce folos am făcut umbră pământului, răspunsul nostru va fi cu siguranță plăcut Domnului: la noi, Doamne, pe plaiuri românești şi din inimi româneşti a început legionarismul…

A început zic, căci până atunci, până la Judecata cea Mare, fenomenul legionar se va extinde mult în afara granițelor românești. Sunt convins că legionarismul are o forță de contagiune care se va vădi limpede şi spectaculos, la scară planetară, atunci când omenirea va lua cunoștință cu adevărul despre legionari, despre ideile şi faptele legionarilor. Este forța de contagiune pe care o are și Binele, nu numai Răul! Și nu m-aș mira ca vreodată, cum le e obiceiul, unii să conteste paternitatea românească asupra legionarismului. Îi vor găsi, probabil, rădăcini iudaice sau ungurești ori rusești…

Avem datoria, ca români, să instaurăm o judecată dreaptă asupra legionarilor, să eliminăm orice partizanat în aprecierea fenomenului legionar și să nu ne sfiim să afirmăm adevărul, oricât de mult acest adevăr ar contrazice tezele aflate în circulație. Pun la bătaie întreaga mea credibilitate, ca persoană publică, pentru a-i asigura pe compatrioții mei mai tineri că în mass media oficială circulă numai calomnii și neadevăruri, veritabile minciuni, despre legionari… Destul cu atâta minciună, cu răul imens pe care această minciună îl face Neamului nostru! E momentul să proclamăm ora adevărului pentru legionari! Cu adevărul despre legionari putem şi trebuie să mergem în lume cu capul sus! Nu cunosc motiv mai mare de mândrie pentru români!

Căci nu intră în discuție (numai) personalitatea excepțională a lui Corneliu Zelea Codreanu. S-a spus că unul ca el se naște o singură dată în istoria unui popor. În realitate, majoritatea popoarelor, în istoria lor, nu au avut norocul sau tăria să nască asemenea om!… Cu toate acestea eu nu pun accentul pe Căpitan, pe personailtatea sa fără pereche!

Ci extraordinar este faptul că un promotor, un profet al unei doctrine morale și social-politice atât de spiritualizată, atât de idealistă, de „visătoare”, cum a fost legionarismul, nu a proorocit în pustiu. Nu apariția unui ins atât de excepțional cum a fost Corneliu Zelea Codreanu este lucrul cel mai neașteptat, mai neobișnuit, ci teribil a fost succesul mesajului său la un public atât de larg. Succes tradus prin adeziune totală. Împinsă, am putea spune, până dincolo de sacrificiul suprem! Vechiul adagiu „nimeni nu este profet în Țara lui” a primit o infirmare categorică în cazul legionarilor. În ciuda mesajului său, atât de radical spiritual și de utopic, care visa la transformarea interioară, la primenirea spirituală a Omului, a Neamului, „romanian dream” formulat de Corneliu Zelea Codreanu a găsit o audiență fără egal atât la nivelul cel mai popular, cât și printre elitele intelectuale ale Țării.

Știu bine cât de gravă şi de riscantă este afirmația pe care o fac, dar o fac din toată inima, bine edificat asupra subiectului și o spun spre știința tuturor: de la Iisus Hristos nu a mai existat un mesaj adresat percepției profunde a ființei umane, adresat disponibilități omului de a se dedica „fără rest” Binelui, adresat capacității și disponibilității ființei umane de a se desăvîrși, de a se depăși pe sine în planul existenței morale, spirituale, civice, mesaj care să penetreze atât de repede și de adânc în sufletul unui număr atât de mare aderenți: în zece ani (1927-1937), sute de mii de oameni – peste un milion!, s-au alăturat Căpitanului, s-au alăturat unui program politic de comportament creștin, cavaleresc, în toate împrejurările vieții și cu precădere în postura de om politic, de om al cetății. Și acest atașament năvalnic şi sincer s-a produs în condițiile unei prigoane împotriva legionarilor fără precedent în istoria României şi nu numai. O prigoană din partea guvernanţilor, a tuturor partidelor politice, a establishmentului internaţional..

Cei ce îmbrăcau cămașa verde știau că îmbracă cămașa morții, dar nu au ezitat să-l mărturisească pe Iisus și modelul legionar de comportament civic. Cu precădere în epoca modernă, nu a mai existat personaj politic purtător atât de limpede al mesajului cristic, care să adune în jurul său atâtea valori umane și care să insufle camarazilor săi atâta încredere și speranță în forțele Binelui din această lume.

Legionarii au făcut mai mult decât să-și dea viața pentru crezul lor: legionarii și-au dedicat viața acestui crez. Au trăit zi de zi gândind și făptuind în spirit legionar. Ca români, trebuie să consemnăm cu satisfacție deplină faptul că, practic, nu a existat familie de români care să nu aibă pe cineva, pe cel mai bun dintre ei, înscris în Mișcare și pătimind apoi din greu pentru această dăruire de sine… Într-atât de mult se poate spune că Mișcarea Legionară, mai mult decât orice altă idee politică, îi reprezintă pe români. Parafrazându-l pe poet, „cine român zice, legionar zice!”…

Invoc în sensul celor de mai sus un „detaliu” uluitor: la nunta sa, Corneliu Zelea Codreanu a avut 100.000 (o sută de mii) de participanţi. Nu era un om bogat, nu deţinea nicio funcţie în stat, era doar un student sărac, căruia însă i se dusesea vestea pentru ardoarea patriotismului său, pentru curajul şi intransigenţa arătate faţă de adversarii Neamului, ai Patriei. Alaiul de nuntă, plecat din Focşani spre Crângul din apropiere, a măsurat zece kilometri. Amploarea efectiv naţională a acestui moment de solidarizare a poporului român în jurul Căpitanului a speriat autorităţile în asemenea măsură încât au confiscat filmul făcut la această nuntă şi l-au distrus, inclusiv copiile filmului. Întreb: ce semnificaţie putem da acestor cifre: 100.000 de participanţi, din toată Ţara, pe care toţi locuitorii Focşanilor au sărit să-i găzduiască, mândri că Corneliu Zelea Codreanu se căsătorea cu o fată din urbea lor?… Nu cumva aceste cifre impun şi pentru Guiness Book, adică pentru istoria planetei?! Dar mai ales ele trebuie să impună în sufletul oricărui român! Ce s-a întâmplat atunci, ca şi alte isprăvi legionare, deci româneşti, sunt momente unice în istoria planetei noastre!

Repet, la acea nuntă nimeni nu a venit din obligaţie protocolară sau de alt soi. Ci numai din bucuria de a demonstra şi de a constata că flacăra românismului curat, autentic, nu s-a stins, ci dimpotrivă, arde mai vie ca oricând!

Legionarii au apărut în istorie (1) ca replică la politicianismul vid de orice răspundere pentru soarta neamului, pentru destinul individului cetățean într-o țară guvernată prin sperjur și crimă, prin minciună și fărădelegi. (Nota bene: situaţia social-politică a României din vremea apariţiei şi creşterii Mişcării Legionare semăna în datele ei esenţiale cu situaţia dezastruoasă în care a ajuns azi România. De aceea sunt tot mai mulţi românii care, pentru depăşirea impasului actual, se gândesc la soluţia legionară, întemeiată pe dragostea de Neam şi de Dumnezeu, cultul muncii şi al profesianismului, corectitudine în toate momentele existenţei tale, respectul legii şi al valorilor umane, severitatea cea mai aspră faţă de trădătorii Neamului.)

Legionarismul a apărut (2) şi ca reacție la amenințarea bolșevică dinspre Uniunea Sovietică. Românii au fost primii din Europa care au resimțit și înțeles pericolul comunist, reacţionând cu toată vigoarea! Într-o epocă în care intelighenția europeană se lăsa păcălită sau cumpărată de samsarii Internaționalei Comuniste, românii, prin Vasile Părvan, Constantin Stere, Ionel Brătianu, Panait Istrati, Vasile Marin și alții, dar mai ales prin Corneliu Codreanu, au cântărit cu luciditate și au diagnosticat impecabil răul mortal pe care Lenin și tovarășii săi îl reprezentau pentru Europa creștină. Legionarii au fost, pe plan politic european, prima mișcare coerentă și eficient anti-bolșevică, primul partid cu program anti-comunist!

Lor, legionarilor, le datorăm conceptul antidot la multe din primejdiile lumii de azi şi viitoare. Este vorba de proiectul internaţionala naţionaliştilor! O internaţională care să-i solidarizeze pe voitorii de bine de pe această planetă, în replică la binecunoscuta internaţională comunistă, care azi, sub numele de globalizare sau de noua ordine mondială păşeşte triumfală, călcând în picioare tot ce are fiinţa umană mai sfînt: familie, Patrie, credinţă. Îndrăznesc să dau acest pronostic: solidaritatea mondială a naţionaliştilor, a „rasiştilor” de toate rasele şi etniile, este cea care ne va mântui de nebunia şi ticăloşia actualilor guvernanţi regionali sau planetari, punând capăt degringoladei mondiale şi dezmăţului general.

Legionarii nu au apărut sub influența unor ideologii și partide politice din afara țării, cum susțin, fără probe, detractorii legionarilor, invocându-i pe fasciștii italieni sau pe naziștii germani ca modele copiate de legionari. Anumite asemănări în doctrină, inerente în viața politică, nu au valoare probatorie, căci mult mai impozantă este dimensiunea interioară, morală și religioasă, specifică legionarismului, dar care lipsește cu desăvârșire și la fasciști, și la naziști. Or, această dimensiune spirituală este esențială pentru legionari, deosebindu-i și de comuniștii atei cu care unii au identificat oarecari asemănări! Deosebindu-i de toate partidele politice cunoscute.

Caracterul spiritual al proiectului legionar este prezent la tot pasul în opera legionară. Ca dovadă spectaculoasă şi convingătoare pentru ochiul critic, chiar sceptic al unui tînăr de azi aleg un detaliu: fiecare şedinţă de cuib legionar începea printr-un exerciţiu de …tăcere. Da! Un exerciţiu de tăcere! Pe durata a 30 de minute se tăcea, legionarii tăceau împreună, în comuniunea numai a gândurilor, a credinţei şi a speranţelor negrăite, într-o rugăciune mută, ceea ce asigura un anumit nivel de profunzime şi seriozitate pentru discuţiile ce urmau. Evident, e de domeniul comicului grotesc să-ţi imginezi cum ar funcţiona această regulă la oricare din partidele politice de azi…

Fiecare român stăpân pe propria sa putere de judecată trebuie să se lepede de stereotipiile induse în mintea noastră de propaganda anti-legionară, să examineze la sursă doctrina și făptuirea legionară în întregul ei, să se străduiască să deosebească între sensul major, definitoriu, al legionarismului, şi accidentele inerente. Într-o organizaţie cu peste un milion de membri, era cu neputinţă să nu se strecoare intruşii neaveniţi, mulţi dintre ei acţionând ca agenţi ai unor „instituţii” din Ţară sau străinătate interesate să compromită şi să slăbească Mişcarea legionară. Asasinarea lui Nicolae Iorga, bunăoară, se ştie azi cu certitudine că este opera unei diversiuni criminale anti-legionare. Diversiune bine gândită, care a adus legionarilor o grea lovitură de imagine, nici azi vindecată!

Tînărul cinstit şi de bună credinţă care vrea să afle adevărul despre legionari mai trebuie să țină seama de un paradox: legionarii, în ciuda faptului că au atras elitele epocii, un Nae Ionescu, un Mircea Eliade, un Emil Cioran, un Constantin Noica, Sextil Puşcariu, Radu Gyr, nu au știut niciodată să se apere de calomniile și acuzațiile ticăloase, cu rea credință formulate, care s-au adunat noian pe capul lor. Încrezători până la habotnicie (stupidă) în justiția divină, dar şi dintr-un soi de eleganţă care a fost în istorie numai a lor, legionarii prea au lăsat „în plata Domnului” netrebnicia împinsă până la crimă a propagandei anti-legionare. Este de datoria noastră, a urmaşilor, îndeosebi a tinerilor istorici să se aplece ei cu obiectivitate și speranţă asupra Mișcării Legionare și să dezvălue adevărul și numai adevărul despre românii care au lansat „cel mai spiritualizat proiect politic din secolul al XX-lea” – am citat din memorie aprecierea făcută de Goebbels în 1943 în fața delegației de ziariști de la Clubul Presei din Paris – informație căpătată de la Alexandru Frâncu, martor al momentului.

Dar cel mai grozav este că prin faptele lor legionarii, adică noi, românii, am dovedit că acel proiect, atât de utopic la prima şi la a doua ori la a treia vedere, era realist și realizabil. Avem tot dreptul, după cunoaşterea corectă a făptuirii legionare, să ne întrebăm la ce standard ar fi urcat societatea românească, iar după modelul românesc însăşi societatea omenească, dacă proiectului legionar nu i se opuneau cu îndârjire criminală forțele disproporționat de mari ale unor entităţi publice sau secrete, ori numai discrete, aflate sub obediența marii finanțe mondiale, a Răului?! Aceste forţe care lucrează fără odihnă de cel puţin două sute de ani la cel mai ticălos proiect din Istorie, au înţeles cel mai bine pericolul legionar, au înţeles că legionarii aflaseră Leacul, soluţia problemelor pe care le ridică existenţa acestor forţe al Răului! Demascate de Căpitan cu luciditate şi înfruntate de un popor întreg, aceste forţe diavoleşti au reacţionat fără scrupule, fără ruşine, fără niciun simţ al onoarei sau măcar al legitimităţii.

Atributul diavolesc li se potriveşte în sensul său cel mai propriu. Prin minciună, prin crimă, prin diversiune şi calomnie, prin tot ce putea convoca în sprijinul său netrebnicia umană, aceste făpturi infernale au lovit în Mişcarea legionară, în oamenii şi ideile acesteia, în faptele acestora, încercând să denatureze ori să ascundă adevărul despre legionari. În ideal – căci există un ideal şi la acest nivel infim al umanităţii, ei au încercat să facă uitată existenţa legionarilor, să şteargă din istorie şi din memoria oamenilor, a poporului român, amintirea legionarilor.

Nevrednicii, nu au fost departe de reuşită! Dar încă o dată s-a vădit că nu mor Făt Frumoşii atunci când vor estropiaţii istoriei! Iar în momentul de faţă se poate spune că minciuna despre legionari, diabolica făcătură prin care s-a încercat eliminarea lor din conştiinţa publică, a eşuat glorios, şi timpul trece de acum în favoarea adevărului despre Mişcarea legionară. Încă o dată Iisus iese biruitor, de data aceasta prin cei de dragul cărora „poporul român a îmbrăcat pentru o zi cămaşa verde!” (Petre Ţuţea)

Invoc un singur argument pentru a-i pune pe gânduri pe cei încă neclintiţi din convingerea lor că legionarii au fost niște criminali odioşi: în România post-belică, în perioada cominternistă, 1945-64, majoritatea deținuților politici au fost legionari. Zeci, poate sute de mii, au făcut în medie 10-15 ani de pușcărie în condițiile cele mai inumane. A fi legionar te expunea după 1945 tuturor pericolelor sociale și politice. Mulți au dedus din acest regim de exterminare la care au fost supuși legionarii că ar fi vorba de pedeapsa binemeritată pentru cei 120 de evrei ucişi de legionari în cadrul „pogromului din ianuarie 1941”, pedeapsă pe care în mod logic o primeau legionarii din partea unui regim politic controlat de evreii comuniști. Eu, subsemnatul, am susținut în mai multe rânduri, cu argumente la care nici până azi nu mi s-a răspuns și nimeni nu le-a infirmat, că „legionarii nu au ucis nici un evreu”. Nu reiau aceste argumente şi nu cer nimănui să mă creadă pe cuvînt, dar îi întreb pe sceptici cum comentează următoarea situație, de nimeni tăgăduită: în ianuarie 1941, câteva sute de legionari, majoritatea lideri, în frunte cu Horia Sima, comandantul Mișcării, s-au refugiat în Germania, pentru a evita represaliile comandate de Ion Antonescu. În Germania legionarii au fost internați în lagărele de concentrare de la Buchenwald, Dakhau, Rostock etc., alături de deținuții politici germani: comuniști, mai ales, majoritatea evrei.

După război, toți legionarii din aceste lagăre au fost eliberați și și-au refăcut viața în Europa Occidentală, iar lor li s-au alăturat alți legionari refugiați din Țară. Cei mai mulți dintre legionari au ajuns la o situație socială și materială frumoasă, unii excelând de-a dreptul, inclusiv în lumea academică. Deși în Occident s-a declanșat imediat după război cunoscuta vânătoare de naziști, prin care evreii i-au căutat spre a-i pedepsi pe toți cei care săvârșiseră crime împotriva evreilor în timpul războiului, nimeni nu i-a acuzat pe legionari pentru cei 120 de evrei uciși, chipurile, în ianuarie 1941, la București. Legionarii nu și-au schimbat numele, s-au afirmat public prin nenumărate publicații anti-comuniste, au continuat să activeze politic sub titulatura de Mișcare Legionară, cu sediul central în Spania, cunoscut de toată lumea etc. Nu era nici o problemă pentru un Simon Wiesenthal să-i găsească și să-i ia la întrebări pe legionari.

De ce nu au fost „deranjați” de nimeni legionarii refugiați în Occident? Simplu de răspuns: pentru că serviciile de informații, în frunte cu cele evreiești, știau bine că legionarii nu uciseseră nici un evreu în ianuarie 1941. Dacă cineva i-ar fi acuzat și cercetat juridic pe legionari pentru crimele petrecute în ianuarie 1941, cercetarea penală risca să ducă la dezvăluirea faptului că „rebeliunea legionară” fusese de fapt o diversiune menită să discrediteze Mișcarea Legionară și s-o scoată de la guvernarea României. Risca să descopere că printre strategii şi organizatorii rebeliunii legionare se aflau mulţi evrei comunişti. Așa se face că ancheta judiciară asupra crimelor legionare din ianuarie 1941 nu a fost niciodată pornită, nici în România, nici în Occident, deși evreii, perfect îndreptățiți să-i identifice pe criminalii anti-semiți, aveau toate instrumentele juridice și politice pentru a deschide și duce până la capăt o asemenea anchetă. Aveau instrumentele necesare, dar nu aveau și interesul s-o facă… Nu aveau interesul să se descopere cumva adevărul cel adevărat despre cei 120 de evrei pe care, în ianuarie 1941, dacă chiar i-a ucis cineva, nu legionarii au fost aceia…

À bon entendeur, salut!

b. Predica de pe Munte a Căpitanului

– analiză de text –

Textul care ne interesează este al unei „circulări” legionare, text rostit de Corneliu Zelea Codreanu în ziua de 24 octombrie 1937. Data trebuie ţinută minte, căci este ziua în care gândirea românească a marcat un record de altitudine, un record cel puţin naţional, dacă nu cumva mondial!… Ca şi alte mari isprăvi ale spiritului românesc, nici aceasta nu a fost preţuită la „justa ei valoare”. A fost trecută cu vederea într-un mod cu totul …explicabil: evenimentul s-a produs cu ocazia inaugurării unui restaurant, a unei cârciumi aşadar. Câte vorbe mari nu se spun într-o cârciumă?! O cârciumă românească! Risipa la români de inteligenţă şi har prilejuită de deşertarea paharelor este cotidiană şi nu este egalată de nicio sesiune academică!… De data aceasta ne aflăm însă în lumea legionară, lume în care deşertatul paharelor se făcea cu o cumpătare oareşicât ne-românească. Drept care mă văd obligat să schimb tonul şi să îndepărtez de la mine ispita frivolă a invocării lui Bachus. Ci despre altceva este vorba, despre inaugurarea la Predeal a unei pensiuni, a unei cabane, pusă la dispoziţia montagnarzilor. Predealul interbelic arăta mult diferit de cel cunoscut azi. Nu era o aglomerare haotică de vile imense şi discoteci zgomotoase. Ici colo câte o cabană, peisajul era încă funcţional, dându-ţi de veste cât de sus te aflai, la cumpăna dintre două urcuşuri, astfel că de oriunde veneai, ajuns pre deal, simţeai nevoia să-ţi tragi oleacă sufletul. Pentru aşa ceva fusese gândit şi popasul legionar, pensiunea la care drumeţul putea să tragă cu tot dragul.

Căpitanul a avut o relaţie specială cu muntele, iar de aici, foarte probabil, o anumită comuniune sufletească mai aparte cu cei care urcă spre vîrful muntelui ca pe un drum iniţiatic, accesibil numai celor care îi simt nevoia. La cabană se putea ajunge după ore de urcuş pe jos, fără altă răsplată sau chemare decât a priveliştii măreţe şi a primenirii sufleteşti. Cititorul acestor rânduri trebuie să reconstituie decorul alpin de odinioară, azi înecat în emisii de eşapament şi de manele, pentru a înţelege şi trăi cuvîntul rostit de Căpitan. Îl transcriu întocmai, cu titlul pe care îl poartă în publicaţiile legionare:

Predeal, 24 Octombrie 1937

LA INAUGURAREA PENSIUNEI LEGIONARE DIN PREDEAL

Camarazi şi prieteni ai mişcării noastre.

Am deschis acest restaurant la Predeal pentru ca tinerii din Mişcarea Legionară să aibă în a lor stăpânire un picior de pod la cel mai bun aer al României.

Vor şti deci că ceea ce mai înainte pentru ei era o imposibilitate, de azi nu mai este. Vor putea urca aici şi sta cu un preţ redus sau în schimbul serviciilor pe care le vor face.

Îşi vor reface sănătatea sau îşi vor dubla puterile, pentru ca să le pună pe toate în serviciul patriei şi al biruinţei legionare.

Aceste capete de pod se întreţin întotdeauna cu jertfe materiale, de organizaţii, guverne, sau state. Dacă noi însă prin comerţ vom putea realiza şi un cât de mic beneficiu, întreprinderea noastră de astăzi îşi va fi atins şi chiar întrecut scopul propus.

Camarazi şi prieteni.

În acest restaurant veţi mânca toată lumea la fel, aceleaşi feluri de mâncare, dar veţi plăti după puteri. Între un minimum şi un maximum fixat de noi cel sărac va plăti mai puţin, cei mai bogaţi vor plăti mai mult, după cum sunt retribuiţi, după greutăţile familiare etc.

Dacă unul va zice: Eu n’am nici un ban – nu va plăti nimic. Pentru că nu e drept ca cineva să moară de foame, ne vom interesa de ce n’are, pentru ca să-l punem la treabă şi să-l facem să aibă.

Cine va judeca cât trebuie să plătească un client? El singur, clientul. Atât am judecat că pot, atât cred eu că e drept să plătesc. Judecata lui este fără apel.

Iubiţi camarazi,

Un principiu al Justiţiei spune:

„Nimeni nu poate fi judecător în propria sa cauză”.

Răspund: Principiul înjoseşte omenirea, pentru că îl consideră pe om laş sau hrăpăreţ. Aşa e omul. Dar eu nu vorbesc de cum este omul, ci de cum poate şi trebuie să fie. Într’o omenire înălţată, omul nu numai că poate, dar trebuie să fie propriul său judecător. Omul trebuie să se judece singur, să aibă curajul şi loialitatea de a da fiecărui ceea ce este al său, adică de a fi drept. Omul judecător în propria sa cauză, drept şi sever cu sine însuşi.

La temelia unei ţări trebuie să fie omul drept şi e bine să începem să facem şcoală în această direcţie. Cu acestea zise, Restaurantul de la Predeal este deschis şi toţi câţi sunteţi aici, săraci sau bogaţi, sunteţi invitaţii noştri la masă.

La ceea ce avem şi cât avem.

C. Z. C.

Un text extraordinar, faţă de care exegeţii şi partizanii

legionarilor s-au arătat la fel de nereceptivi ca şi adversarii. Puţine sunt documentele legionare care vin atât de convingător în sprijinul cunoscutului text al lui Mircea Eliade privitor la profunda revoluţie spirituală pe care a iniţiat-o şi a dus-o până nesperat de departe Corneliu Zelea Codreanu şi camarazii săi. Textul nu-şi propune să fie doctrinar şi de aceea, probabil, a fost trecut cu vederea chiar şi de legionarii preocupaţi să fixeze, pentru posteritate, reperele şi “cotele” moştenirii legionare.

„În acest restaurant veţi mânca toată lumea la fel, acelaşi

fel de mâncare, dar veţi plăti după puteri “. . . Sublinierea îi aparţine autorului, celui care semnează la finele textului: C.Z.C., ceea ce dovedeşte că era perfect conştient de însemnătatea precizării, a regulii pe care o instituia. Cred că rar mai apar alte cuvinte ale Căpitanului subliniate, în celelalte circulare.

Valoarea acestui text, a cuvintelor subliniate, rezultă din

realitatea, din faptele petrecute întocmai, pe care le consemnează ca atare. În texte doctrinare, utopice, când până deunăzi ne jucam imaginând societatea perfectă, se ajunsese la formula de maximă moralitate: “de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi”, a cărei realizare o vedeam, cu totul iluzoriu, într-un viitor îndepărtat şi nesigur.

Iată însă că în toamna lui 1937 această utopie devenise fapt împlinit, la Predeal, la pensiunea legionară deschisă nu de nişte bogătaşi filantropi, ci de membrii celui mai sărac partid din România. „Veţi plăti fiecare după puteri !” Chiar şi cel care nu are cu ce plăti va fi omenit, îngăduindu-i-se să mănânce alături de ceilalţi. Şi asta „pentru că nu e drept ca cineva să moară de foame”. Iar cine are cu ce plăti va plăti cât crede el că merită să plătească ! „Judecata lui este fără apel”.

Cer îngăduinţa onor cititorilor acestor rânduri, îndemnându-i acum, lăsând o clipă textul din mână, să mediteze asupra a ceea ce se petrecea la pensiunea legionară din Predeal . . . Acest răgaz, pentru adunarea gândurilor, îl oferă şi Căpitanul cititorilor săi, cititori ai circularei. În acest punct el face o pauză, marcată prin adresarea directă din mijlocul textului : Iubiţi camarazi. . . După care urmează un moment de culme al gândirii legionare : contestaţia adusă unui bine cunoscut principiu de drept roman, unanim acceptat de toată planeta, de toată suflarea omenească şi niciodată pus în discuţie : Nimeni nu poate fi judecător în propria sa cauză.

Răspunsul, tună vocea Căpitanului : Principiul acesta înjoseşte omenirea ! Este un principiu care se naşte dintr-o părere foarte proastă despre om, din prezumţia de vinovăţie: omul este laş şi hrăpăreţ! Numai neîncrederea în om poate întemeia acest principiu. Principiu valabil numai în măsura în care omul este prin natura sa sperjur, mincinos, vicios, egoist, dispus la impostură şi hoţie, poate chiar şi la crimă dacă ar avea garanţia că nu va putea fi dovedit ca hoţ sau criminal ori impostor !

Parcă niciodată nu a fost Căpitanul atât de profetic, rostindu-se în cel mai pur elan cristic : “eu nu vorbesc de cum este omul, ci de cum poate şi trebuie să fie!”. Şi iată viziunea la care se ridică Codrenu, nu în singurătatea unei meditaţii, ci în banalul discurs inaugural al unei „unităţi comerciale” : „Într-o omenire înălţată, omul nu numai că poate, dar trebuie să fie propriul judecător. Omul trebuie să se judece singur, să aibă curajul şi loialitatea de a fi drept. Omul judecător în propria sa cauză, drept şi sever cu sine însuşi”.

Să negi valabilitatea vestitelor principii de drept roman este un semn că legionarii, prin ceea ce şi-au propus, dar şi prin ceea ce au reuşit să facă, au revoluţionat gândirea socială, conştiinţa umană. Revoluţia naţională, pe care, în acel veac al 20-lea, numai legionarii au conceput-o în spirit, în inimile lor, ale oamenilor, a fost reală, petrecută, întâmplată. Repet : titlul de mare glorie românească nu este atât faptul că legionarii au fost români şi au imaginat şi realizat revoluţia legionară fără inspiraţie sau susţinere din străinătate, cât mai ales împrejurarea că aceşti vizionari idealişti au găsit înţelegerea şi adeziunea a câtorva milioane de români, a poporului român este cu totul extraordinar şi de a se mândri tot românul în veacul veacurilor!

Oriunde în lume să se fi născut, Căpitanul nu ar fi fost urmat de atâta lume, lume de cea mai bună calitate! Revoluţia legionară se poate spune că a reuşit peste aşteptări! Ţara toată l-a urmat pe Căpitan, i-a dat crezare şi ascultare! Asasinarea Căpitanului şi a căpeteniilor legionare nu înseamnă eşecul legionarismului! E ca şi cum un chirurg efectuează o operaţie dificilă, pacientul rezistă operaţiei, se simte bine, pleacă acasă pe picioarele sale, dar este călcat pe trecerea de pietoni de un şofer beat şi iresponsabil. Faptul că pacientul a murit şi n-a mai ajuns acasă nu înseamnă că operaţia nu a reuşit! . . .

În 1937 Ţara a votat, practic, cu legionarii, consemnând astfel biruinţa legionară! Faptul că regele poltron şi criminal a anulat alegerile nu înseamnă nimic în absolut, în ordinea morală a lumii, dinaintea lui Dumnezeu. Da, pe plan istoric, al mizeriei trăite, instaurând regele dictatura, unii ar putea spune că legionarii au pierdut, iar meciul politic a fost câştigat de Carol al II-lea.

În numai 10 ani, cei cinci întemeietori ai Legiunii Arhanghelul Mihail se făcuseră un milion de români gata să jertfească pentru Iisus şi Neam! Pentru tot ce are omul mai bun, mai frumos şi mai drept!…

Cu alte cuvinte, poporul român a fost în stare să vadă ceea ce era de văzut şi să priceapă ceea ce era de priceput, în ceasul cel mai înalt al istoriei sale, al celei mai teribile încercări. Poporul român a fost demn de propriii săi copii, a fost la înălţimea norocului pe care Dumnezeu i l-a dat ca din sămânţa sa să răsară oameni ca Moţa şi Marin, Nae Ionescu şi Mircea Eliade, Ţuţea şi Ghinea, Gyr şi Noica, infirmând vechiul şi tristul adevăr că nimeni nu e profet în ţara lui. Corneliu Zelea Codreanu a fost recunoscut de români ca profet şi ca purtător al Cuvîntului întemeietor, al Logosului. Şi românii l-au urmat şi s-au jertfit alături de Căpitan şi întru Căpitan.

Principiul sub a cărui tutelă Căpitanul inaugurează comerţul legionar ne obligă să facem şi alte conexiuni, deloc forţate. Principiul afirmat de Corneliu Zelea Codreanu aminteşte, repet, de predica de pe Munte, de care se apropie mai mult decât orice alt text rostit în limba română. M-aş bucura să fiu contrazis cu îndreptăţire şi să mi se arate alte texte…

În mod sigur principiul enunţat la Predeal se înrudeşte cu unul dintre cele mai importante precepte pitagoreice: „Faptele de care te-ai putea ruşina să nu le săvârşeşti nici în prezenţa altora, nici când eşti singur şi nimeni nu te vede. Şi, mai presus de orice, respectă-te pe tine însuţi!” (s.n.) Citise oare Căpitanul Versurile de aur pitagoreice? Sau pe alţi autori antici sau moderni care au glosat pe marginea celebrului text? Ori se exprima aşa sub imperiul unei moşteniri spirituale pe care mentalul popular românesc, ca descendent al celui arian, a dus-o mai departe, mai sus, atunci când a imaginat ciudata reacţie de solidaritate umană tipic românească: să-ţi fie ruşine de ruşinea altuia… Mai curând am vedea în comportamentul „cristic” al Căpitanului împlinirea unui model moral românesc curent întruchipat de Făt Frumos… Nu erudiţia îl duce pe C.Z.C. la aceste performanţe sufleteşti(sic!), ci capacitatea sa de a fi „suflet din sufletul Neamului” său.

Trimis de ION COJA

Să apelăm, concluziv, şi la comentariul din introducerea la tratatul de etică al gânditorului stoic Hierocles, trăitor pe vremea împăratului Hadrian, potrivit căruia respectul faţă de tine însuţi este „singura raţiune care ne poate depărta de faptele urîte, de rău”. Şi continuă: „Dacă înveţi să te respecţi pe tine însuţi, tu vei avea mereu alături de tine un paznic intim şi prietenos de care te vei feri şi pe care nu-l vei putea evita.(…) Fii, aşadar, pentru tine însuţi paznicul cel mai intim şi, cu ochii mereu la acest paznic credincios, vei începe să te depărtezi de rău. Respectul faţă de tine însuţi te va depărta de tot ce este ruşinos şi nedemn pentru o fiinţă care gândeşte”…

Ion Coja

Buriaş, 21-22 iunie 2010