Textul
cu care a debutat în 2007 site-ul www.ioncoja.ro
28
februarie 2026
nota redacției
: acesta este textul cu care a debutat site-ul nostru. Îmi face plăcere să
reproduc și cele trei comentarii care au făcut safteaua. De atunci s-au strâns
circa 3500 de articole și 65.000 de comentarii. Nu-mi vine să cred…
Mai exact, după Panou Control al
site-ului, sunt 3782 de articole și 63.371 de comentarii. Mai aflu că Akismet
m-a protejat de 372.826 de comentarii spam. Nu prea pricep ce înseamnă asta,
cine este Akismet… Nu cumva m-a protejat mai mult decât era nevoie?!
Mă bucur să constat, să-mi aduc aminte, că
site-ul nostru are un naș – sau o moașă, în persoana dlui MARCEL BOUROȘ. Ne
onorează, ne bucură etc…
*
Eu,
Petre Ţuţea şi Securitatea
Publicat
de Ion Coja in Amestecate pe 21.06.2007
La sugestia, ca să nu zic la insistenţa
domnului Marcel Bouroş din Constanţa, preşedintele fundaţiei „Sfinţii Martiri
Brâncoveni“, o persoană la care ţin prea mult ca să nu-i urmez sfatul, fac
următoarele precizări pentru cei – aflu de la domnul Marcel că ar fi unii –
care cred sau bănuiesc ori sunt convinşi că „ucenicia“ mea pe lângă Petre Ţuţea
şi Simion Ghinea a fost o simplă sarcină de serviciu pe care am primit-o din
partea Securităţii, al cărui agent sau ofiţer (cu grad de colonel în 1989) aş
fi fost. Căci, se pare, altă explicaţie nu se poate da „curajului“ meu,
iresponsabil între oameni normali, de a nu-l ocoli pe Petre Ţuţea, aşa cum
făcea înainte de 1990 orice intelectual conştient şi ştiutor pe ce lume
trăieşte. Curajul de a nu-l ocoli şi de a-l frecventa şi cultiva în plină eră
socialistă pe un dovedit duşman al poporului şi al orânduirii noi. Doar erau
bine cunoscute riscurile şi represaliile multiple şi multiforme la care te
expuneai pe atunci (anii ’70-80) atunci când frecventai persoane ca Petre
Ţuţea, cu atât mai mult pe Petre Ţuţea însuşi, care nu ascundea nici o virgulă
măcar din ceea ce gândea, deşi ceea ce gândea era atât de periculos pentru
toată lumea.
– Aţi fost legionar, domnule Ţuţea? l-am
întrebat la prima noastră discuţie, pe la începutul anilor ’70.
– Sunt legionar! a tunat răspunsul. Un
răspuns care i-a făcut pe câţiva să se scoale de la masă şi să-şi caute alt loc
unde, în holul de la Athenée Palace, să-şi vadă în tihnă de cafeaua lor. Eu am
rămas la masă cu Petre Ţuţea, plin de încântare că în România socialistă
trăiesc astfel de oameni, iar eu am norocul să dau peste ei!
Aşadar, pe puncte:
1. Pe mulţi prieteni, colegi şi studenţi
i-am dus sau le-am prilejuit să-l cunoască pe Petre Ţuţea, să se bucure ca şi
mine de aşa bogăţie de om. Pe Radu Sergiu Ruba, pe Cornel Dida, pe George
Mitrache, pe Alecu Cuturicu, pe Marian Munteanu, pe Mugur Vasiliu, pe Mihai
Gheorghiu şi alţi colegi de-ai lor, pe Diomid Perciun, pe preotul Dumitru
Coman, în fine, pe fratele meu şi pe cumnatul meu, dr. Ion Efrim. Aceştia doi
din urmă sponsorizându-mă cu ajutoare materiale pentru nevoile domnului
profesor, cele trupeşti (era foarte hrănace, ca orice fecior de popă – după
propriul său comentariu), dar şi cele sufleteşti. Adică bani pentru
dactilografierea manuscriselor lui Petre Ţuţea. Un om ca Petre Ţuţea este ca
vinul bun: nu-l poţi bea de unul singur. Ai nevoie să te însoţeşti cu oameni de
ispravă ca să te bucuri împreună cu ei de vinul din pahare şi de nestematele
rostite de Petre Ţuţea. Că veni vorba: lui Petre Ţuţea îi plăcea să mănânce,
dar de băut, abia se atingea. La fel şi Simion Ghinea. Dumnezeu să-i odihnească!
2. Riscul, adică lucrul cel mai neplăcut
care mi se putea întâmpla pentru că eram văzut mereu alături de Petre Ţuţea,
era cel semnalat şi de dl. Marcel Bouroş, un risc de care eram perfect
conştient: să nu fie puţini imbecilii şi netrebnicii care, ocolindu-l ei
sistematic pe Petre Ţuţea, vor trage concluzia că eu nu-l ocolesc pentru că
sunt pus de Securitate să stau pe capul lui Petre Ţuţea şi să-l monitorizez cu
atenţie, ce face, ce zice, ce gândeşte! Precizez şi subliniez: nu de Securitate
m-am temut cel mai tare în acei ani, ci de prostia şi ticăloşia unor aşa-zişi
colegi, adică mai intelectuali, care ştiau ei bine că de pe urma prieteniei cu
Petre Ţuţea sau Simion Ghinea nu aveai nimic de câştigat, ci numai de pierdut.
Adică, în limbajul de atunci, îţi atârnai de coadă nişte tinichele cu care îţi
„stricai dosarul“. Pentru aceşti deştepţi comportamentul meu ştiam că părea sau
ilogic, iraţional, iresponsabil, sau, dimpotrivă, avea o raţiune (ascunsă)
foarte puternică: colaborarea mea cu Securitatea care, se ştia, urmărea fiecare
mişcare a lui Petre Ţuţea… Iar cum eu iraţional, adică nebun, se vedea bine că
nu sunt, nu mai rămâne în picioare decât explicaţia cu Securitatea. Tertium non
datur… Adică o explicaţie care conta şi miza pe mizeria mea sufletească. Pe
nevrednicia mea. Pe golănia mea!… Unii mai mizează şi azi, mă face atent dl
Marcel Bouroş. Să fie sănătoşi!…
Nu insist asupra acestei psihologii, ea
ţine de eternitatea prostiei şi a nemerniciei umane. Niciodată spectacolul
acesteia nu m-a încântat, ci m-a îndurerat profund. Nişte amărâţi, nişte
nefericiţi incapabili să-şi imagineze altceva decât proiecţiile propriei lor
nimicnicii.
3. După 1990 m-am confruntat în mod
deschis cu această suspiciune, atunci când unele persoane au publicat în
„România Liberă“ şi în „Adevărul“, texte care se refereau cu non-şalanţă la
apartenenţa mea la structurile Securităţii. Pasă-mi-te, după unul dintre
autori, participasem chiar la reprimarea partizanilor din munţi… N-am avut
încotro şi i-am dat în judecată pe dumnealor C.T.P., Felicia A. şi I.Z.,
binecunoscuţi ziarişti, cărora le-am cerut prin justiţie daune. În cele din
urmă m-am mulţumit cu scuzele lor, prezentate public. Cred că am greşit, poate
că s-ar fi cuvenit să fac mai mult „caz“ de cazul meu…
4. În primăvara lui 1996 am avut o
întâlnire cu studenţii din Liga Studenţilor, care mi-au cerut să le dovedesc că
nu sunt şi nici nu am fost ofiţer de securitate, aşa cum au aflat ei de la unii
şi alţii. Răspunsul meu a fost destul de amplu şi de convingător, căci în final
Liga Studenţilor a decis că eu voi fi candidatul la preşedinţia României pe
care studenţii de la Universitate îl vor susţine. Mai candidau atunci, în ’96,
Emil Constantinescu şi Nicolae Manolesccu, profesori şi ei la Universitate. Din
păcate, eu n-am mai ajuns să candidez propriu-zis, fiind „lucrat“ în acesct
scop de Dan Voiculescu şi alţii, eiusdem farinae, care m-au scos din cursă
înainte de a apuca să mă înscriu. De ce a ţinut Dan Voiculescu să mă elimine
din cursa pentru Cotroceni? Bănuiesc că a aflat şi el despre mine cât am fost
de colonel de securitate şi a reacţionat cu toată energia, împreună cu Antonie
Iorgovan, ca să-mi bareze accesul la funcţii politice necuvenite unui securist
ca mine. Eram probabil prea mic în grad.
5. Le-am povestit studenţilor de la Ligă
avatarurile mele de „chiriaş grăbit“. Spre deosebire de mai toţi colegii mei,
eu n-am primit locuinţă de la stat. Am locuit în gazdă, în cameră mobilată, din
1966 – când am fost angajat la Universitate, până în 1981, când mi-am cumpărat
un apartament într-un bloc construit pentru Uniunea Scriitorilor. Din pricina
aceasta, supărat că nu mă susţine sindicatul ca să capăt şi eu o locuinţă, ca
tot omul muncii, în 1979 am refuzat să mai plătesc cotizaţia de sindicat. Zece
ani de zile, până în decembrie 1989, eu nu mi-am mai plătit cotizaţia la
sindicat. Evident, comportamentul şi gestul acesta al meu – despre care acum
vorbesc prima oară, a fost unul tipic securist. Vorba lui Alexandru Sincu,
rostită la Paris, când l-am revăzut în vară după 15 ani: „Măi, Ioane, tu ai pus
în discuţie sistemul!“ Probabil, dar nu mi-am dat seama prea bine…
6. Ca agent al Securităţii, plantat în
coasta lui Petre Ţuţea, s-ar înţelege că mă ocupam înainte de ’89 cu alcătuirea
unor rapoarte, a unor texte deci, cu privire la Petre Ţuţea şi Camarazii săi.
Nu neg! Am scris asemenea texte, în total vreo 400 de pagini, încredinţate la
vremea aceea autorităţilor comuniste. Şi anume:
a. În 1977, când Petre Ţuţea a fost
anchetat timp de 24 de ore la Securitate, iar de acasă i s-au ridicat toate
manuscrisele, circa 1000 de pagini. Totul ca urmare a ştirii false difuzate la
Europa Liberă că Petre Ţuţea „a semnat“ apelul lui Paul Goma. Imediat ce-a
putut nenea Petrache mi-a telefonat şi mi-a „reclamat“ incidentul. Era foarte
supărat. I-am spus să nu-şi piardă fire, am trecut pe la dînsul pe acasă şi
i-am citit textul unui scurt memoriu, înseilat în grabă, adresat „tovarăşului“
N.C. prin care denunţam abuzul săvârşit împotriva unui om de valoarea lui Petre
Ţuţea şi ceream – insistent şi apăsat – ca foile confiscate să nu fie distruse,
ci păstrate cu grijă pentru că au o mare valoare pentru cultura naţională.
Bătrânul a fost mulţumit de textul meu. Bănuiesc că se află undeva, în arhiva
C.C. sau a M.A.I. După câteva luni m-am trezit vizitat de un „colonel“ de
securitate, cam oacheş, care mi-a spus că şi el a terminat filosofia, că a
citit textele confiscate şi că nu i se pare că ar avea o valoare deosebită.
I-am spus că nu se ştie cine dintre noi are dreptate, dar e sigur că nu are
voie să decidă el sau altcineva din Securitate sau de oriunde ar fi asupra
soarte acelor foi. A promis că le va păstra cu grijă. Discuţia a fost
civilizată, chiar destinsă. După o vreme, Petre Ţuţea avea să declare,
memorabil, că “mare serviciu mi-au făcut ăia de la Securitate că mi-au
confiscat cele 1000 de pagini. Le-am scris din nou şi mi-au ieşit numai 300.
M-au obligat să mă concentrez. Că prea mă lăţisem pe 1000 de pagini ca o pomană
ţigănească. Mă făceam de rîs dacă nu intervenea Securitatea. E o instituţie
foarte utilă!“
După 1990 am primit un telefon de la „un
ofiţer de securitate“, care participase în 1977 la percheziţia făcută acasă la
Petre Ţuţea, dar şi la Marcel Petrişor. M-a rugat să fiu de faţă, ca martor, la
Marcel acasă, când îi va restitui acestuia un manuscris al lui Petre Ţuţea,
confiscat atunci, în 1977, şi pe care el l-a păstrat în fişetul său, nu l-a
predat cu toate celelalte, la arhivă. Ne-am întâlnit toţi trei la Marcel, iar
manuscrisul cu pricina este acum la mine. Spre păstrare. Altele, primite chiar
de la Petre Ţuţea, le-am dat după ’90 să fie publicate. Nu le-am mai recuperat
de la editorii lui Ţuţea. Nu-mi pare rău după ele! Am ştiut, am sperat că aşa
se va întâmpla „până la urmă“…
b. În 1988, vecinul meu, poetul şi medicul
Pan Izverna, care îl vizita şi îngrijea pe Petre Ţuţea, cu un devotament şi o
dăruire unică, satisfăcându-i bătrânului şi nevoia de a purta lungi discuţii cu
oameni deştepţi şi de caracter ca Pan Izverna, m-a căutat şi m-a făcut atent că
Securitatea a declanşat o anchetă cu toţi cei care îl vizitează pe Ţuţea. Pan
Izverna fusese anchetat la Securitate şi urma aşadar să fiu chemat şi eu la
discuţii. Mai ales că eu dusesem la Petre Ţuţea un grup numeros de studenţi (în
frunte cu Marian Munteanu), care făceau cu schimbul şi, în fiecare zi, doi
studenţi se îngrijeau de nevoile lui nea Petrache. Inclusiv nevoia de a avea,
cum spuneam, conlocutori de calitate. Pan Izverna fusese avertizat să nu spună
nimănui nimic despre anchetă. Mi-a mai dat şi alte detalii, utile pentru ce a
urmat. Şi ce a urmat? N-am aşteptat să fiu chemat eu la Securitate, ci m-am dus
eu să reclam abuzul Securităţii. M-am dus la Dumitru Radu Popescu, preşedintele
Uniunii Scriitorilor, i-am povestit şi i-am demonstrat cât de imbecilă era o
asemenea anchetă şi i-am lăsat un memoriu, către ministrul de interne, cu
rugămintea să-l dea dînsul, personal, în mâna ministrului. Reacţia lui Dumitru
Radu Popesu a fost impecabil de colegială şi de eficientă. Îndeosebi pentru
Petre Ţuţea. În ceea ce mă priveşte, nu am mai fost chemat la nici o discuţie.
O copie a acelui memoriu o mai am printre hârtiile mele. Din păcate ancheta nu
i-a ocolit pe studenţi, pe Marian Munteanu şi pe colegii săi! Şi nu le-a fost
uşor!
c. În 1985 am încheiat un raport de circa
300 (trei sute) de pagini asupra activităţii lui Petre Ţuţea, asupra a ceea ce
gândeşte etc. Ca să derutez posteritatea, i-am dat acelui raport aspectul de
roman. Ba chiar l-am predat spre publicare editurii Cartea Românească, în al
cărui plan editorial mă şi înscrisesem cu acel text. Nu mi l-au publicat. Nici
măcar în 1990 când editorul Sorin Mărculescu, de faţă cu acelaşi Marcel
Petrişor, mi-a declarat că la editura Cartea Românească nu poate fi acceptat un
roman care face apologia legionarilor. La care Marcel Petrişor aproape că l-a
luat de guler: „Bine, mă, tu nu ştii că socrul tău a fost legionar?!“ Eu chiar
nu ştiusem…
Cum spuneam, textul l-am scris în anii
’80. Se intitulează, ca roman, Salonul de reanimare, şi l-am publicat la
editura ALL. În 1985 i l-am dat, în manuscris, lui Marcel Petrişor să-l
citească. Personajul principal al cărţii este Petre Ţuţea. Mai apare şi Simion
Ghinea şi alţi colegi de la Academia din Aiud… Am bănuiala că Marcel Petrişor,
aşa cum m-am şi aşteptat i-a arătat manusccrisul (sau i l-a povestit) lui Petre
Ţuţea. Acesta, în câteva rânduri, discutând împreună, a introdus în discuţie
câteva din subiectele pe care le abordase şi în textul meu. Parcă pentru a-mi
întări convingerea (şi nădejdea) că transmisesem corect ideile sale, ale
„marelui Ţuţea“.
7. Mă amuza să ridic în adunările generale
de partid chestiuni de principiu, sub forma unor paradoxuri ale lumii noastre,
ale României socialiste. La aceste şedinţe participau cam toţi profesorii şi
cei mai răsăriţi dintre studenţi (cu unele excepţii, fireşte):
– aşa am povestit colegilor mei de partid
că mă întâlnisem deunăzi cu un fost coleg de facultate, care rămăsese repetent
în anul I. Nu-l mai văzusem de atunci, până deunăzi, când am aflat de la el că
este căpitan de miliţie, că are locuinţă dată de stat, un salariu de două ori
mai mare decât al meu, maşină etc. Şi am întrebat adunarea generală: care
dintre noi a urmat politica partidului, atât de corect rezumată în lozinca de
pe perete: Învăţaţi! Învăţaţi! Învăţaţi! Evident, eu! Eu mă înscrisesem pe linia
partidului, nu fostul coleg! Şi cu toate acestea eu nu aveam locuinţă, nici
maşină, şi leafa pe jumătate! Am tras concluzia că lozinca cu pricina nu
corespunde realităţii, derutează tineretul ţării şi am cerut să fie dată jos…
– în altă şedinţă am pus problema
telefoanelor, a faptului că ne sunt ascultate telefoanele. Am adus dovezi! Dar
nu pentru a contesta această practică. Dimpotrivă! Am lăudat-o, zicând că multe
dintre aceste convorbiri, corect consemnate, vor fi de mare valoare pentru
istoria literaturii române! Am deplâns numai faptul că persoana care (mă)
înregistrează tot ce vorbesc eu la telefon (şi în alte ocazii), am aflat că are
un salariu mult mai mare decât al meu! Mi se pare nedrept şi în contradicţie cu
echitatea socialistă! Mai degrabă eu şi alţii care suntem înregistraţi merităm
un salariu mai mare!…
– culmea tupeului meu de colonel de
securitate infiltrat ca profesor la Universitate am atins-o, cred, la şedinţa
PCR când ni s-a prelucrat o lege, a secretului de stat. O prevedere a acestei
legi ne îndemna ca atunci când sesizăm o faptă care aduce atingere siguranţei
naţionale să o aducem la cunoştinţă organelor de securitate. Securităţii, deci.
Când am fost întrebaţi dacă e ceva neclar, dacă avem vreo întrebare de pus pe
marginea textului ce ne fusese citit, eu am ridicat mâna şi m-am plâns că de
ani de zile vreau să reclam la Securitate o mulţime de fapte care aduc atingere
siguranţei naţionale, unele dintre acestea fiind fapte săvârşite chiar de unii
colegi, câţiva prezenţi acolo în sală! Dar n-am ştiut unde să-i reclam, iar
legea cea nouă, am sperat, m-am înşelat, nu mă ajută cu nimic, căci nici din
această lege eu nu pot să aflu unde este securitatea! „Am umblat tot
Bucureştiul şi toată Constanţa – oraşe pe care le cunosc foarte bine, şi
nicăieri, pe nici o clădire, la nici o poartă de instituţie nu am găsit firma
Securităţii! Poate măcar acum cineva îmi spune unde se află Securitatea!…“
Colegii rîdeau, eu mă supăram pe ei că nu înţeleg gravitatea situaţiei în care
mă aflu: să vrei să te adresezi Securităţii, nu o dată, de nu ştiu câte ori, şi
să nu-i ştii adresa. „Am întrebat şi oamenii de pe stradă şi, tot aşa, ca
dumneavoastră, mi-au rîs în nas! De ajunsesem să cred, la un moment dat, că
Securitatea, Doamne fereşte, nici nu există de fapt!… Noroc cu legea asta, că
m-am liniştit!… Securitatea există, iar dacă nu are o adresă anume, înseamnă că
e pretutindeni…“
Nu insist cu alte amintiri, cu detalii
care ar ocupa un spaţiu tipografic prea mare. Ca să se înţeleagă că întâmplări
precum cele povestite mai sus s-au putut petrece, trebuie să mai precizez o
dată că n-am fost un ins iraţional şi iresponsabil. Ci am fost, dimpotrivă,
foarte conştient de realitatea în care trăiam. Bunăoară, statutul PCR îţi
oferea o bună apărare: puteai să spui în adunările generale aproape orice dacă
făceai pe naivul care n-a înţeles întocmai spiritul statutului sau al politicii
partidului. Gravitatea unor afirmaţii scădea enorm dacă acele afirmaţii erau
făcute în plenul adunării generale. Din această realitate făceau parte şi
colegii care aveau funcţii de conducere în PCR sau în Universitate. Am apreciat
corect calitatea lor umană şi mi-am dat seama că, în anumite limite şi atâta
vreme cât mă ţin de litera legii şi a statutului PCR, ei vor fi alături de
mine. Mă gândeam la dumnealor Ghiţă Florea, Augustin Gârbea, Romul Munteanu,
Alec Hanţă, Eugen Marinescu, Gheorghe Dincă, Gheorghe Cazan, Paul Miclău,
George Lăzărescu, rectorii Ioviţ Popescu şi Alexandru Balaci. Am avut însă şi o
colegă, care, cu autoritatea ei de lider politic şi soţie a doi generali de
securitate (sic!), a cerut vehement excluderea mea din PCR şi din rândurile
cadrelor didactice universitare, deoarece derutam studenţii şi destabilizam
adunările PCR… Am fost convocat la Comitetul PCR al Universităţii. Era într-o
joi, la prânz… Nu m-am dus cu inima uşoară. Când am fost invitat în sala de
judecată, am dat de figura lui Ghiţă Florea, radiind. N-am apucat să zic ca
lumea Bună ziuaşi m-a luat cam aşa: „Măi, Ioane, m-ai dat gata cu articolul
ăsta! E cel mai bun articol pe care l-am citit în România literarăvreodată!…
Dar îmi place că eşti şi mare şmecher! Cum ai făcut de l-ai publicat chiar
azi?!…“ Despre ce era vorba? Îi dădusem lui George Ivaşcu de câteva luni un
text, de vreo zece pagini, intitulat Cel mai frumos cuvînt, şi George Ivaşcu îl
publicase tocmai în joia aceea! Mâna lui Dumnezeu! Eu uitasem cu totul de
articol şi nici nu-mi trecuse prin cap în dimineaţa aceea să cumpăr „R.L.“… Era
un text despre cuvîntul român. Un text avântat naţionalist, dar şi – filologic
vorbind, fără cusur. Sau măcar acceptabil. Acel articol publicat în 1977 la loc
de cinste în „România literară“ (în paginile din mijloc), a făcut fără obiect
şedinţa Comitetului PCR din Universitate în care trebuia să fie analizată
activitatea mea şi discutată cererea tovarăşei E.G. de excludere a mea din PCR
şi, probabil, din… Securitate! Şi fac astfel precizarea cea mai importantă
privind atitudinea mea: eu am criticat deseori stările de dinainte de 1990. Am
criticat ca să zic aşa comunismul! Hai, pot zice că am fost anti-comunist. Mai
exact: anti-bolşevic! Dar critica mea, contestaţia mea, a fost mereu de pe poziţii
naţionaliste! Şi în felul acesta am ştiut şi am simţit, când a fost cazul, că-i
am alături pe cei mai mulţi dintre colegii cu funcţii de conducere în
învăţământul superior. Le mulţumesc.
Colonelul de mine am mai făcut o ispravă:
am trimis la Europa Liberă câteva rapoarte, adică o piesă de teatru, Recviem
pentru Jan Palak şi câteva intervenţii. Piesa a ajuns pe mâna lui Alain
Parouit, Vlad Georgescu, Monica Lovinescu. O piesă anticomunistă,
anti-sovietică mai ales. Scrisă din perspectiva unui naţionalist român. Chiar
şi fără experienţa acestui eşec (nu s-a spus o vorbă despre această piesă la
celebrul microfon), mi-aş fi dat seama că la Europa Liberă anticomunismul era
sinonim cu anti-românismul. Că faţă de Ceauşescu, de România în general, dar şi
în multe alte chestiuni, cei de la München făceau politica Moscovei, nu a
Washingtonului.
În zelul meu de român memorandist (cred că
pe adresa CC al PCR am trimis cel puţin 10-15 memorii), la un moment dat, când
mi-am dat seama ce se întâmplă la „Europa Liberă“ am făcut o scrisoare la
Departamentul de Stat, în care l-am reclamat nominal pe Gelu Ionescu, dar şi pe
cei care-i permit ca la microfonul E.L. să facă nu propagandă anticomunistă, ci
propagandă antiromânească. Mai mult, să atace persoane din ţară – absolut
onorabile prin comportamentul lor civic, politic şi profesional, sub imboldul unor
ranchiune şi adversităţi personale. După 1990, am aflat că reclamaţia mea a
avut efect, s-a făcut o anchetă în legătură cu domnul Geluţu Ionescu. Cu care
fusesem bun coleg până când, ajuns la München, s-a apucat de golănii intrând în
jocul personal şi penibil al unor frustraţi.
De aceea, în februaroe 1989, când Aurel
Dragoş Munteanu mi-a propus să intru, alături de el, în ceea ce urma să devină
în decembrie gaşca de „emanaţi ai revoluţiei“, am refuzat. Mi-a fost teamă mai
întâi că invitaţia este o provocare a …Securităţii. În cazul că nu era vorba de
aşa ceva, oricum nu aveam nici o încredere în ceea ce „Europa Liberă“ încuraja
şi preţuia. N-am avut încredere în binele pe care ni l-ar face străinii, fie ei
din Est, fie ei din Vest! „Străinul nu te creşte!“ o auzeam deseori pe mama. Cu
adresă mai precisă şi cu argumente istorice, lecţia asta am primit-o şi de la
Petre Ţuţea. Căruia nu i-a „mirosit“ prea bine nici aşa-zisa disidenţă a lui
A.D.M. Depun această mărturie!
Ideea aceasta, că nu-i mare deosebire
între intenţiile Occidentului şi ale Răsăritului am pus-o şi în centrul piesei
de teatru Credinţa. Scrisă în contextul centenarului Independenţei (1877-1977),
când ştiam că cenzura va fi mai permisivă, piesa îl are ca personal principal
pe Carol I. Am fost primul (şi singurul), alături de Paul Anghel, care am făcut
din Carol I un personaj literar pozitiv, simpatic. În piesă se vorbeşte şi de
regele Mihai, cu decenţă. Cu patos sunt prezentaţi Brătienii, inclusiv cel ucis
de comunişti la Gherla: Gheorghe. Piesa s-a jucat la Constanţa şi a fost şi
publicată. O piesă anti-imperialistă, anti-ţaristă, anti-sovietică, cu
trimiteri clare la teza lui Brejnev privind suveranitatea limitată a statelor
mici. Din păcate, această teză este acum 100% americană… Aşa că piesa este azi
mult mai actuală ca în 1978. Probabil că din această pricină nimeni nu se
gândeşte să o mai joace. Dimensiunea anti-naţională, anti-românească a cenzurii
comuniste de odinioară este mult mai cuprinzătoare şi mai apăsată în cenzura de
azi, impusă de democraţia în care ne-am pomenit după 1990.
Aş mai avea (prea) multe de spus în
„apologia“ mea. Dacă cele de mai sus nu sunt suficiente, voi reveni. Dar numai
într-un dialog deschis, transparent, cu persoane care îşi vor afirma
identitatea, nu numai suspiciunile… Dar vreau în încheiere să spun ceva în
apărarea (nu apologia) Securităţii. Relatez o întâmplare:
În 1986 (?) am primit sfatul să nu mă mai
văd des cu Petre Ţuţea. „Ce aveţi de câştigat din asta?“ Am răspuns că de
câştigat nu am de câştigat, dar s-ar putea să am de învăţat. Domnul colonel
mi-a cerut să-i dau un exemplu, ceva ce am aflat de la Petre Ţuţea. „Nici măcar
nu este profesor, cum îi zice toată lumea. În viaţa lui n-a ţinut în mână un
catalog!…“ I-am răspuns că de la Petre Ţuţea am aflat, bunăoară, o altă
versiune, cu totul alta, despre cum şi de ce a fost asasinat I.G. Duca. Şi i-am
povestit cele relatate mie de domn profesor. „Şi dumneavoastră l-aţi crezut?“
s-a mirat ditamai colonelul. Nu-l cred, dar am de gând să verific cu prima
ocazie, când voi putea avea acces la documente, la presa vremii etc. „Îmi daţi
voie să verific eu? Am un coleg care şi-a dat licenţa (doctoratul) cu mişcarea
legionară. A cercetat toate arhivele. Îl întreb eu cum a fost cu Duca.“
Desigur, n-am avut nimic împotrivă, mai ales că nu mă îndoiam de rezultat. După
o vreme, colonelul mi-a dat telefon: „M-am interesat în chestiunea aceea cu
Duca, cum v-am promis. Să ştiţi că Ţuţea al dumneavoastră a avut dreptate,
domnule!“ Era şi el mirat. Nu mai mult decât mime…
După 1990, în „Vremea“ lui Păunescu am
povestit despre acest securist de ispravă şi l-am comparat cu acei intelectuali
de forţă şi renume care se dovediseră incapabili să accepte şi să-şi
însuşească, să bage în ecuaţia adevărului, acele informaţii apărute după 1990,
care, în mod logic, îi obligau să retracteze cele spuse sau scrise vreodată
despre legionari. Colonelul V. a avut această onestitate intelectuală, atât de
rară printre cei mai intelectuali dintre noi.
În 1994, când eram senator, am fost
invitat la Clubul Pensionarilor din M.A.I., adică a foştilor securişti, să ţin
o conferinţă despre 1907. Am transformat intervenţia mea într-o laudă la adresa
lui Petre Ţuţea şi a generaţiei sale, ceea ce i-a făcut pe unii dintre
securişti să mă huiduie, să ceară cu voce tare să plec, să fiu dat afară… Acei
unii au fost însă doar câţiva, ceilalţi – o sală arhiplină, le-au impus să facă
linişte, să fie disciplinaţi, iar la sfârşit am fost aplaudat călduros. Nu eu
propriu-zis, ci Petre Ţuţea. Aplaudat de securişti!… Sper, ţinând seama de
locul unde am conferenţiat, că tot ce am spus atunci s-a înregistrat. Mi-ar
plăcea grozav să recuperez textul.
Mai zic una: după o vreme, Petre Ţuţea şi
Simion Ghinea au ţinut să mă avertizeze că ei, când şi când, mai sunt invitaţi
să dea declaraţii despre tot ce au făcut în ultima vreme, cu cine s-au
întâlnit, ce au vorbit etc. Că, deci, vor fi probabil întrebaţi şi despre
întâlnirile cu mine. Le-am spus să nu-şi facă nici o grijă, să nu ascundă nimic
din ce am vorbit şi pus la cale, căci eu unul nu am nimic de ascuns… La o
asemenea întrevedere, onor Securitatea i-a atras atenţia lui Petre Ţuţea că
face prea multă propagandă cu Basarabia, că-i românească, că ar trebui să
revină la Patria mamă. „De ce nu vă potoliţi, domnule Ţuţea?“ „Dumneavoastră ce
ţigări fumaţi, domnule maior?“ a răspuns Petre Ţuţea. „Nu se vede ce fumez?!
Carpaţi!“ „Şi de ce nu fumaţi Kent?“ a insistat nea Petrache. „Nu-mi permite
leafa să fumez Kent!“ a răspuns Ministrul de Interne. „Păi, drăguţă, s-a
înfoiat cât era de mare domn profesor, dacă Basarabia se întoarce la patria
mumă, la România, să ştii că şi dumneata vei putea fuma Kent. Căci salariul
dumitate este direct proporţional cu suprafaţa Ţării!…“
Aşa s-a ajuns ca mitul Petre Ţuţea să
circule şi prin birourile Securităţii, nu numai prin celulele închisorilor. Un
mit perceput de unii securişti cu neaşteptată simpatie. Căci, totuşi, sângele
apă nu se face. Oricât ar fi de aprigă lupta de clasă, mai naturală, mai
firească este solidaritatea de neam. Sentimentul acestei solidarităţi Petre
Ţuţea a ştiut să-l stârnească în jurul său ca nimeni altul. Oriunde s-a aflat!
**
Iată și cele trei comentarii, care au fost
de bun augur! Patria recunoscătoare!
Şerban Popa •
Să nu mi-o luaţi, vă rog în nume de rău,
domnule profesor, dar citind „Eu, Petre Ţuţea şi Securitatea,” mi-am adus
aminte de unele din păţaniile mele de dinainte de 1989.
Spre deosebire de dumneavoastră, eu mi-am
plătit cotizaţia la sindicat.
Ceea ce am refuzat să plătesc au fost
părţile sociale.
Atunci când secretarul de partid de la
institut (lucram la ISPH) m-a chemat să-mi ceară socoteală i-am răapuns că nu
pot să plătesc pentru ceva pentru care sunt proprietar, producător şi
beneficiar.
A rămas mască.
Atât a putut să mă apostrofeze (că nu era
prima nefăcută pe care o făceam) : De ce nu vrei să intri şi tu în rânduri ?
Iar eu i-am răspuns cu un tupeu total (dar
după ce-am ieşit a trebuit să mă ţin puţin de perete că începuseră să-mi
tremure picioarele) : Eu sunt în rânduri tovarăşe Budu (aşa îl chema). Alţii nu
sunt.
Ceea ce era un fel de avertisment să nu-i
mai lase pe alţii să fure din materialele scumpe cu care se lucra acolo. Eu
făceam pe vremea aceea machete de prezentare pentru ceauşescu, machete care
încorporau materiale deosebit de rare şi de scumpe.
Nu ştiu cine, sau dacă altcineva a plătit
în locul meu cei câţiva zeci de lei în fiecare lună.
Cu învăţământul politic a fost o altă
fază.
Eu nefiind membru de partid făceam
învăţământul politic la sindicat.
Numai că, de fiecare dată când îmi venea
rândul legam tema la zi de marile probleme filosofice. Problema cunoaşterii, a
dialecticii, a primordialităţii materiei faţă de spirit etc.
Pe vremea aceea aveam timp să citesc, cu
doar două ore de televizor pe zi.
Rezultatul a fost acela că, din astfel de
intervenţii, reieşea de fiecare dată – fără ca să fie nevoie de nici un efort
vizibil – cât de tâmpite erau de fapt lecţiile la care eram siliţi să fim
prezenţi şi cât de interesante ar fi putut, totuşi, să fie.
Până la urmă însă, „cursanţii” au prins
oarece drag de giumbuşlucurile mele, pentru că nimeni, niciodată, nu m-a tras
de mânecă
Avatar
Mircea O. •
Părerile mele nu corespund întotdeauna
celor formulate de dvs. în post, dar materialul este aşezat şi implicit
instructiv.
Avatar
T. Bucur •
Mda! Am citit cu interes.
*
Nota redacției –
Așadar, ideea de a deschide acest site mi-a dat-o domnul Marcel Bouroș. Acest
site care a devenit o parte importantă din „opera” mea. Și din viața mea. Îmi
face plăcere să mă simt dator la oameni ca domnul Marcel Bouroș! Tot binele
întregii familii Marcel Bouroș.
