Recenzie de carte
„Cuvinte cu parfum de levănțică”
Despre bine-cunoscutul poet Mircea Dorin Istrate s-a
scris mult și încă se va mai scrie, valoroasa și vasta sa opera literară fiind un
adevărat îndreptar lirico-etnologic pentru tinerii de acum dar și pentru
generațiile viitoare. Domnia sa a publicat peste 30 de volume și a scris peste
4000 de poezii, colaborând la numeroase reviste și lucrări colective. Numele
domniei sale va rămâne inscripționat cu litere de aur în Istoria literaturii
române drept „Voievodul poeziei ardelene” așa cum l-a numit critica literară
contemporană pe Mircea Dorin Istrate, recunoscând în opera sa o fidelitate
aparte față de valorile tradiționale și spirituale ale spațiului românesc.
În
anul editorial 2025, poetul a publicat mai multe volume la Editura Tipomur,
între care și „Cuvinte cu
parfum de levănțică”, confirmând o impresionantă vitalitate creatoare.
Dacă
în alte volume accentul se pune strict pe o cultivare acerbă, aproape organică
a filonului identitar, patriotic sau spiritual, aici vom întâlni o înrâurire
de vibrații, între trecutul istoric, și trecutul recent pe plaiul strămoșesc,
amintind de datinile și obiceiurile
copilăriei, de iubirea din tinerețe, oferindu-ne o lirică luminoasă dar flambantă,
cu o tonalitate oscilantă când aprinsă, patriotică sau reproşatoare, când blândă și calmă căpătând pe alocuri o
suavitate aparte, asemenea parfumului discret de levănțică ce persistă peste
timp.
Volumul
„Cuvinte cu parfum
de levănțică” al
poetului Mircea Dorin Istrate, se deschide asemeni unei
grădini de suflet multicolore în care nuanțe
ale istoriei, ale valorilor
morale și ale iubirii de neam și țară, se împletesc cu suavele culori ale
memoriei tinereții și cu frumusețea fragedă și vie a rostirii poetice într-o
simfonie de trăiri și alternanțe
vibraționale diverse.
Dacă
analizăm titlul acestui volum, observăm că autorul ne sugerează oarecum
dimensiunea senzorială și afectivă a poeziei sale, Levănțica semnificând
vechimea, liniștea, purificarea și vindecarea sufletului. Această floare
Lavanda sau Levănțica cum frumos i se
mai spune pe la noi, este o plată cu flori de culoare violet, originară din
zona Mediteraneeană, Orientul Mijlociu și India, cu o istorie ce datează de
peste 2500 de ani. În antichitate, Lavanda fiind considerată o plantă sfântă
era folosită pentru a reîmprospăta și parfuma ușor hainele și părul într-un
gest de binecuvântare. În zilele noastre, floarea și uleiul de levănțică sunt
folosite pentru a face medicamente, decorațiuni și produse cosmetice diverse.
Lavanda este apreciată pentru efectul său calmant, liniștitor și
purificator fiind utilizată frecvent
pentru stările de neliniște, insomnie, depresie sau durere. Levănțica este
folosită pentru a înmiresma săpunurile, produsele cosmetice și menajere sau
chiar parfumurile.
Pentru
poetul Mircea Dorin Istrate, „parfumul de levănțică” reprezintă mireasma
divină, sfințenia timpului trecut și legătura cu străvechiul invitându-ne la reîntoarcere spre frumusețea
simplă, spre emoțiile autentice.’’Așa, el, neamul nostru, rămâie românesc /Cu
rădăcini înfipte adânc, în strămoșesc/ Și-om fi în fața lumii vecie stătători
/Aici, pe huma noastră, la nimănui datori’’ (A noastră străvechime)
Pe
de altă parte, trăind într-o epocă
dominată de grabă și înstrăinare cartea „Cuvinte cu parfum de levănțică” poate
fi privită ca un adevărat exercițiu de reconectare la demnitate și
onoare, la valorile morale de
altă-dată,. ’’Acuma când trăim cu toții în aste vremi ce mi-s nebune/De nu ne-ntoarcem la ce fost-a
orânduială între noi/El satul nostru va ajunge, un sat cu oameni triști și
goi’’ ( Cronicarii de vremi bătrâne)
Trecutul
și istoria sunt temele omniprezente ale cărții, teme care îl preocupă pe poet,
întâlnindu-le în versuri cu semnificații profunde într-o încercare de
redeșteptare a memoriei colective și a filonului străbun, în poezii precum:
’’Jelindu-l pe Ștefan la Putna’’, ’’La Rovine’’ sau ’’Să nu uităm trecutul’’:
’’Un Deceneu ca preot, cel știutor de toate/ Apoi un Burebista, cel rege
înțelept/ Ce pentru cei de-atuncea a fost și bun și drept / Și-apoi cea străvechime, cu Decebal vitezul / Încheie
ceea vreme ce fostu-mi-a de aur’’ ( Să nu uităm trecutul)
O
altă tematică importantă a poeziei lui Mircea Dorin Istrate este tematica
timpului care se scurge atât de
neiertător în clepsidra vieții:
’’Clepsidra vieții noastre îmi stă mereu întoarsă/Din prima zi în care, noi
încă ne-am născut/ Nisipul ei de clipe, ce-n picuri se revarsă/ Din ăst prezent
nevolnic, făcându-se trecut’’ ( Clepsidra vieții noastre)
Observăm
aici construcții inedite alcătuite atent pe care le folosește poetul pentru a
defini trecerea timpului: ’’S-au făcut pe rând clipite precum valurile
mării/Ce-au pierit în clipocire pe un țărm stâncos întins/ Ȋntr-un bob de
strălumină, ca-n clipita unui vis’’ ( Duse clipe în vecie) Limbajul
poetic este limpede și melodios, iar metaforele sunt construite cu rafinament
și naturalețe. Poetul posedă acel rar echilibru între simplitate și profunzime.
Frumusețea vine tocmai din sinceritatea rostirii și din capacitatea autorului
de a transforma trăirea cotidiană într-o experiență spirituală.
Registrul
amintirilor deschide un spațiu de rai interior, unde fiecare poem respiră
lumină și bucurie pe ogorul copilariei, în poiana cu lăcrămioare sau în deal pe
coastă, la stână. Poetul invită cititorii să pășească în ’’Veri cu gust de rai ceresc’’, unde îi
întreabă ‚’’Mai țineți minte?’’ adulmecând ‚’Mirosuri vechi’’ și concluzionând
”Pe lume nu-s mirosuri ca acasă’’
În
registrul amintirilor din tinerețe se înscriu și versurile de iubire, unde
regăsim o poezie spectaculoasă, caldă,
confesivă cu rezonanțe interioare profunde. Versurile sale au fluiditate
muzicală și o noblețe afectivă rar întâlnită în lirica contemporană.’’ Când tu
erai icoană sfântă/Iar eu păcatul întinat/Cerșind în rugă neîntreruptă/Iertări,
pe încă ce n-am dat/Când nopți sub bolte înstelate/Ardeam în focuri de divin/Și-n
jurăminte preacurate/Croiam speranțe și destin” ( A fost cândva, odată)
În
țesătura de cuvinte parfumate a volumul „Cuvinte cu parfum de levănțică” vom întâlni și fibra spirituală, acea
legătura sacră cu divinul, în poezii cu valoare moral-creștină precum: ’’Doamne cum se schimbă lumea’’,
‚’Neîmplinită încă vrere’’ sau ’’Doamne cât de rău ajuns-am’’ versuri în care cititorul asistă la un dialog sincer cu Dumnezeu. Prin
adresarea directă ’’Doamne’’ poetul nu caută intermediari ci își cere iertare
și dorește îndurare de la bunul Dumnezeu
pentru toate păcatele oamenilor nu doar pentru sine considerându-se parte din
comunitatea cea vinovată în care trăiește și asumându-și într-un gest de
pocăință și umilință greșelile
celorlalți pe care de altfel le
reclamă: ’’N-ajutăm pe cel săracul,
nevoit și vai de el/ Suntem Iude trădătoare, mai mișei ca cel mişel’’ ( Doamne
cum se schimbă lumea)
Ȋntr-o
vibrație de versuri de impact pline de
resentimente și tristețe Mircea Dorin Istrate încondeiază iscusit
nemulțumirea față de vremurile deocheate
și strâmbe pe care le trăim, în care scara valorilor a fost inversată. ’’Nebună-i lumea noi mereu vom
merge împreună/Ne-a tulburat parcă mereu, ne trage după ea de mână/ Suntem o
turmă dezlânată, mereu cu capul în pământ/Și-n noi de-amu nu licărește o boabă
de ceva ce-i sfânt (...) Ca racul îndărăt noi mergem, orbecăind prin
neștiut/Atâta am învățat din viață, atâta numai am putut/Mai mult noi stăm pe
loc de-o vreme, decât un pas înaintăm/Urâm, trădăm, furăm din toate în draci ne
văităm (...) Dă Doamne rău cât poate duce acest popor de troglodiți/Ce a uitat
sfânta cărare și se închină la alți sfinți/ La ban putere și avere robind în
ani în țări străine/ Uitând în țara lor
să steie, muncind pe brânci și-n vrednicie’’ ( Doamne cât de rău
ajuns-am)
Chiar
dacă lumea în care trăim nu este cea ideală și poetul își exprimă profunda-i mâhnire, totuși acesta nu
încetează să spere ’’Că anul ce-o să vină aduce-o îmbunare/Ne
vom iubi ca frații uitând de neagra ură’’ ( Se-apropie Crăciunul) și își continuă cu sfințenie rolul de dascăl
prin poezie, oferind imagini unice ale vremurilor de-altădată despre datini și
tradiții. Ia românească are valoare de simbol este ’’Frumoasă Cosânzeană din
basmul românesc’’ deci ‚’’Purtați-o cu mândrie, că ea-i o nestemată’’ (
Frumoasă Cosânzeană)
Remarcăm în poeziile distinsului poet Mircea Dorin
Istrate o originalitate ce-și compune sigiliul amprentei sale unice din împletirea limbajului neaoș ardelenesc cu inflexiuni
arhaice ale specificului local, cu
formatarea versurilor prin folosirea inversiunii verbului ’’Ce de-o vreme tot
vroi-va împlinească-șile toate/Câtă inima îi cere, zi de zi, noapte de
noapte’’, ; ’’Fost-a vis acum sunt sigur, vrerea mea din timpul nopții/
Întristatu-m-am de-acuma, iar trăim sub vrerea sorții’’ etc
Versuri
de înaltă vibrație‚ ’’Eminescului cinstire’’, întâlnim în poezii precum:
’’Lăcrimată geana mea se-nchide’’, Sfânt îndemn’’ ‚’Regret profund’’ , ‚’Tu
ne-ai fost tot și toate’’ , în care poetul Mircea Dorin Istrate îi aduce
‚’’veșnică cinstire’’ Luceafărului poeziei românești: ’’Tu ai fost cuvânt de
geniu, tăinuită-nfiorare / Demiurg prin
căi celeste într-o clipă de visare/ Cronicar la vremi trecute cu istorie
măreață’’ (Tu ne-ai fost tot și toate)
Poetul
își amintește cu drag de Crăciunul de
altădată, sărbătoarea sfântă a familiei, care i-a rămas întipărită în memoria
sufletului redând-o în poezii precum :
„Miroase totul a Crăciun” ’’Cum aș dori să fie”,’’ Așteptând Sfântul Crăciun’’,
‚’Unde-mi ești copilărie? ’Cina de Crăciun’’, Întristatul meu Crăciun’’ , ’’În
vremi de altădată’’ sau ’’Urare de
suflet’’
Prin
opera sa, Mircea Dorin Istrate își exprimă iubirea pentru oameni, neam și
glie, Domnia sa, dorind să trezească nevoia omului de a-și păstra sufletul
curat într-o lume tot mai desacralizată. De aceea poetul Mircea Dorin Istrate vorbește despre frumusețea
vremilor trecute, a lucrurilor simple și despre emoția autentică pe care o pot
simți doar cei buni, cu sufletul curat.
Privit
dintr-o perspectivă filozofică, volumul „Cuvinte cu parfum de levănțică” ne propune o meditație subtilă asupra
fragilității existenței noastre pe pământ
și asupra rolului memoriei afective. Poetul ne sugerează că omul nu poate supraviețui
spiritual fără frumusețe, fără rădăcini și fără capacitatea de a mai simți
profund. Mircea Dorin Istrate readuce în centrul poeziei românești contemporane
emoția pură, aproape uitată, „cuvintele” sale fiind adevărate forme de
vindecare interioară.
Această
carte este o experiență afectivă care ne trece prin timpul istoriei al
copilăriei, trezind sentimente și emoții adormite-n gând. Ea trebuie citită
lent, în tihnă, la gura sobei, asemeni unei scrisori vechi păstrate între file
de timp.
Mircea
Dorin Istrate reușește cu mult talent și dăruire să transforme poezia într-un
spațiu al reconcilierii interioare, unde frumusețea versurilor
sale inedite este respirație
firească a sufletului.
Prin
„Cuvinte cu parfum
de levănțică”, poetul demonstrează încă o dată că adevărata literatură nu are nevoie
de artificii pentru a emoționa. Ea are nevoie doar de sinceritate,
sensibilitate și har. Iar Mircea Dorin Istrate posedă din plin această rară
putere de a transforma cuvântul într-o floare a memoriei și a sufletului.
Mihaela
CD
TWUC,
LSR WPAC - Aprilie 2026
