Alexandra DOGARU - GÂNDUL ZILEI, 24 Iunie 2026

 

Mircea Dorin Istrate - Ziua universală a Iei Românești

 

Ziua universală a Iei Românești

24.06.2026

 

 

~*~

 

Comori din lăzile de zestre

 

În lăzile de zestre zac comori

Înnobilate-n timpuri, de vecie,

La ele ne-am întors de-atâtea ori

Când ne-am adus aminte de pruncie.

 

Îmi stau cuminţi acolo miruite

Păstrând în ele vremuri şi vecia,

Podoabe dragi ce fost-au rânduite

De bunii mei, să-şi poarte măreţia.

 

În ele s-au simţit nemuritori

Când au ştiut că dacă mi-s purtate,

Al neamului trecut îl duc, şi mi-s datori

Să-l lase la urmaşi, pe mai departe.

 

Acolo-i dor şi multă suferinţă

Şi vise şi speranţe înşelate,

Cel drum scoborâtor din Mioriţă,

Fior şi umilinţe îndurate.

 

Şi bucurii cusute într-o floare

Cu gând curat şi fală măsurată,

Tristeţea înnegrită în culoare,

Şi viaţa cu-ale sale încă toată.

***

Aceste ale noastre începuturi

Se vor topi încet în grea uitare,

S-or risipi în cele patru vânturi

De n-or găsi în suflet, căutare.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

Portul popular

 

Văzut-ați voi cu câtă voioșie

Frumosul port venit din veșnicie

Românu-l poartă-n zi de sărbătoare

Să-i umple ziua de frumos și soare?

 

Cu el femeia încă se mândrește,

În el ființa toată-i înflorește

Și este-ntr-una floare între flori,

Iar de-o privești te trec ades fiori.

 

Cu IA învrăjitu-mi-a bărbații,

În POALĂ -a legănat copii și frații,

CĂTRINȚELE îi dat-au strulucire

Mereu să-mi aibă parte de iubire.

 

În LAIBĂR pus-a un buchet de floare,

Iar în NĂFRAMĂ loc de lăcrimare,

Când  fi-va dânsa încă în nevoi

La mort, necaz, ori de boli-veți voi.

 

Când și-a țesut veșmântul iarna toată,

A pus în el iubire laolaltă

Cu tot frumosul lumii ce-o-nconjoară,

Sperând să-i fie viața mai ușoară.

 

Cu-n PUNCT, c-o CRUCE, toate le-a cusut,

Acolo-mi stând istorii de-nceput,

Tristeți, speranțe, încă bucurie

Și-a locului poveste-n ele-mi fie.

 

De știi să le citești, dintr-o privire

Îmi știi de unde-i fata cu-a ei ie,

În care deal îmi este măritată,

În care vale fosta ea ca fată.

*

În cinste-mi țineți portu-adevărat

Pe care-n timpuri neamul  la purtat,

El încă-nnobilează și-nfințește

Pe cela care, astfel îmi gândește.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

Comori de suflet

 

V-am lăsat în ladă, straie de-mpărat,

Albi iţari ca spuma, clichină de lână,

O cămeşă nouă, bună de-mbumbat,

De la mine încă, asta vă rămână.

 

Comănac de paie şi opincă groasă,

Un cojoc de oaie şi de miel căciulă,

Cald vă ţie iarna de o fi geroasă

Că la noi c-am trage, vântul sus, pe hulă.

 

Abă, coţi vreo zece, bună de croială,

Moi obiele încă şi cheptar de lunea,

Vă-mbrăcaţi cu ele ca să-mi fiţi în fală

Când cel port purtave-ţi, să vă vadă lumea.

 

Un răboj de stână, fluier să-nvioaie

Inimi  în durere când vi dor de ţară,

Briciul de la moşu ce-a trecut războaie,

Brişca încă nouă, şi-o parauă chioară.

 

***

Ţineţi dar la ele că-s comori de suflet

Din străbuni lăsate, sfântă moştenire,

De le porţi, fiinţa toată-i numai râset

De le uiţi vei pierde, drep la nepieire.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

Frumoasă ca o zână

 

Motto: ,,Ia, poalele, cătrința înfloresc mereu o fată

Fiind  averi neprețuite când ai mâini cu-ndemâneală,

Cu un ac și-un fir de ață, într-o iarnă-nviforată

Ea cusutu-și-a averea, s-o ridice-n mare fală.

 

Pe ie și cătrință curg râuri înflorate

În galben și-n albastru, în roșu ca de mac,

E sufletul femeii în toate desfătate,

Ca nufărul în floare, pe ochiul unui lac.

 

Din linii și steluțe, din puncte îndesate,

Din cruci și câte alte însemne meșterite,

În mintea ei și-n suflet se rânduiesc mai toate,

Apoi,  în  ochi și-n mână, mi se preling grăbite.

 

Pe câmpul alb al iei cu acul ea îmi ară

Și-mi seamănă frumosul cuprins în vii culori,

Tristețea-o pune-n negru, iubirea-n roșu-pară,

Speranța și visarea-n albastru unor zori.

 

Lumină-a pus din soare pe firul din cătrință

Și-nvioratul verde din iarba din poeni,

Parfumul unor toamne din arămita viță,

Iar galbenul din lanul ce mi se coace-n veri.

*

În straiul ei codana-i,  Ileană Cosânzeană

Atuci când iasă-n lume duminica la joc.

Se-nciudă alte fete și sigur vre-o vădană

Că mândra ce-a fătucă, e plină de noroc.

 

Iar când se-nvârte-n horă cu pletele-i în vânt

Și poala-i se ridică lăsând picior să-i vadă,

Să-mi spuneți voi atunce fecior de-i pe pământ

Fătuca cea frumoasă să nu îi fie dragă.

**

Purtați-mi dară straiul ce din vechime vine,

Cu tot ce el aduce din vremea cea bătrănă,

Vă-nobilează trupul și sufletul în sine

Făcându-vă pe toate, frumoase ca o zână.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

Ie de băciță

 

De fi-veţi vreodată pe-un umăr de deal

Cu nalbă în flore şi-n iarbă crăiţă,

Să ştiţi că aicea, în vechiul Ardeal

Născutu-sa Doina, din cânt de băciţă.

 

Pe-aicea şi vântul atunci când adie

Poveşti îţi aduce de-acol’ din trecut,

Cu fir de mătase ea scris-a pe ie

Râmână însemne  din vremi de demult.

 

La fel ca răbojul ţinută-i socoată

La câtă durere e-n neam şi pe lume,

Cât râuri de lacrimi sunt puse în soartă,

Cât zile cu soare putut-a s-adune.

 

De ştii le citeşte şi ele ţi-or spune

Cât doruri, cât jale e-n suflet la neam,

Cât soare-i în galben, în negru-s furtune,

În roşu şi-albastru-s dorinţi câte am.

 

Cusută cu suflet, cu drag, cum se cere,

Purtat-a ea ia la nunţi şi la mort,

În fală şi-n cinste, că-i mândră muiere

Atunci când se-mbracă în dragul ei port

 

Iar când de pe lume s-o duce-n uitare

În ladă lăsa-va o taină-nstelată,

Să ştie urmaşii, că neamul mai are

Comoară de suflet cu stele-nflorată.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

Dovezi de viețuire

 

Istoria străveche, aceea adevărată,

Stă-n limba cea vorbită de bunii mei moșneni,

În semne încifrate în lut sau pe vre-o piatră,

La sfânta Tărtăria, Dârjov, ori Cucuteni.

 

Pe-atunci, în vechea lume, cuvântul era lege

Și în puține semne puneai un  legâmănt,

Vre-o vrajă, îmn de slavă, ori fapta unui rege,

Blesteme ce dușmanii să-i bage în mormânt.

 

În datini și-obiceiuri stau zile însemnate

Anume dară puse să ținem bine minte,

Ne fie de-o schimbare, de-un hram, de sănătate,

Să știm ce-a fost în urmă și cum o fi ‘nainte.

 

Așa era viața  pe-atunci, în cele timpuri,

Un semn, erau cuvinte spunând ceva anume,

Porecla ta și locul erau însemn de neamuri,

Iar fapte mari făcute, te încinsteau cu-n nume.

 

Ascunse în legende, în mituri, în povești,

În vechile balade  se tăiniuesc  adânc,

Eroi din cele timpuri din spițele domnești,

Ce în a lor pomelnic, bucăți de vremuri strâng.

 

Citește-le cu grijă, că ele îți vor spune

Cum  fost-a a lor viață, în timpul cela scurs,

Eroii și-a lor fapte din vremile bătrâne

Ce-n fila de poveste, e adevăr ascuns.

 

Învață și păstreazî în țandără de minte

Minunile acestea,  istorii curgătore,

Ele-s dovadă vie, de ce a fost ‘nainte,

De cum prin astă lume, trecut-am în urcare.

 

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

Însemne sfinte

 

STEAGUL e simbolul bravului popor

Ce înflăcărează inimi care vor

Fie-mi laolaltă neamul cu-a lui toate,

Facă-n faţa lumii măreţite fapte.

 

IMNU-i pentru suflet cânt înălţător

Bun de pus pe rană, leac vindecător,

El îmbărbătează şi ne face bravi

Întărind credinţa celor care-s slabi.

 

PORTUL e oglinda sufletului meu

Ce ne leagă încă de strămoşi mereu,

Curcubeu, lumină, fală, frumuseţe,

Bunătate-n inimi, jale şi tristeţe.

 

Steagul, imnul, portul sunt avere sfântă,

Fală, vis, putere, toate ce încântă

Inima română, sufletu-i curat,

Facă-l din nimica scut de apărat.

 

Ele întărească-mi veşnica credinţă

Că mereu avea-vom sfânta biruinţă

De vom fi în viaţă strâns uniţi, curaţi,

Într-un gând şi faptă cum sunt bunii fraţi.

 

Le purtaţi în suflet toate cele trei

Şi-n urmaşi le puneţi fie-mi pui de lei,

Fără ele-n lume suntem neştiuţi,

De le dăm mărire, fi-vom neînfânţi.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

~*~

&&&&&&&&&&&&&&&&&&&

 

Ben Todică - CAMERA DE FILMAT CA DESTIN

 

CAMERA DE FILMAT CA DESTIN
Comentariu de film inspirat de filmul mut al cineamatorilor reuniți la Băile Herculane în anul 1970
de Ben Todică

Există filme care impresionează prin complexitatea lor artistică și există filme care emoționează prin ceea ce conservă. Acest scurt film mut, realizat de cineamatorii cineclubului Metalurgistul din Reșița cu ocazia Festivalului Național de Film Turistic desfășurat la Băile Herculane în anul 1970, aparține celei de-a doua categorii. Nu este doar un document cinematografic. Este o capsulă a timpului. O fereastră deschisă către o Românie care nu mai există și, în același timp, o mărturie despre o generație care a crezut în puterea imaginii de a învinge uitarea.

Privindu-l după mai bine de o jumătate de secol, am avut surpriza și emoția rară de a mă descoperi pe mine însumi printre participanți. O clipă suspendată în timp. O figură tânără, aproape uitată, reapărută dintre umbrele trecutului. Sentimentul a fost asemănător gustului unei bomboane fondante din cofetăriile anilor ’70, când dulceața avea încă răbdare, iar bucuria nu era industrializată.

Filmul începe prin prezentarea participanților și a atmosferei festivalului. Vedem oameni tineri, entuziaști, veniți din toate colțurile țării, uniți de aceeași pasiune. Privirea contemporană observă imediat ceva aproape dispărut astăzi: lipsa grabei. Oamenii nu alergau după notorietate, după contracte sau după algoritmi. Ei alergau după lumină, după cadre și după posibilitatea de a spune o poveste.

Locul ales pentru întâlnire nu era întâmplător. Băile Herculane reprezenta una dintre marile bijuterii ale Banatului și ale României. Așezată pe valea Cernei, între munți spectaculoși și izvoare termale cunoscute încă din epoca romană, stațiunea păstra aerul unei aristocrații naturale. Romanii care cuceriseră Dacia descoperiseră aici izvoare cu proprietăți terapeutice excepționale și construiseră primele băi. De-a lungul secolelor, împărați, nobili, artiști și oameni simpli au venit aici în căutarea sănătății.

În imaginile filmului, Herculane apare exact așa cum era atunci: elegant, viu și plin de speranță. Clădirile imperiale încă păstrau strălucirea vremurilor de glorie. Parcurile erau îngrijite. Hotelurile respirau istorie. Iar râul Cerna, curgând nestingherit printre stânci și vegetație, devenea parcă personajul principal al întregii povești.

Dar adevărata temă a filmului nu este stațiunea. Tema sa este comunitatea.

Vedem adunați laolaltă oameni proveniți din medii foarte diferite. Muncitori, tehnicieni, profesori, elevi, mineri, ingineri, funcționari. Toți deveniți cineaști prin pasiune. În acea perioadă, cinecluburile reprezentau una dintre cele mai importante forme de exprimare culturală accesibile oamenilor obișnuiți.

Astăzi este greu de explicat generațiilor care filmează cu telefonul mobil ce însemna atunci să realizezi un film. Pelicula era scumpă. Aparatura era puțină. Montajul necesita răbdare și dexteritate. Fiecare secundă filmată costa bani și efort. Nu exista posibilitatea de a șterge și relua la infinit. Fiecare cadru trebuia gândit înainte de a apăsa pe declanșator. Alergam prin fiecare oraș mare din țară dupa role de film virgin de trei minute, puse la dispozitia turiștilor în magazinele ONT. Așa îmi procuram pelicula. Apoi nu mai vorbesc de chimicalele din compoziția soluțiilor de developare și fixare a imaginii pe suportul de celuloid. Trebuia să merg prin combinatele chimice din țară ca să le obțin și apoi să le combin în laboratorul meu improvizat. Cineamatorul e un fel de Haiduc sau Samurai al filmului - pentru că el e toate funcțiile unei echipe profesioniste întrunul: scenarist, regizor, montaj, sunet, lumini, compozitor etc.  

Din această lipsă s-a născut însă o disciplină artistică extraordinară.

Filmul surprinde tocmai această generație care a învățat să creeze din puțin. O generație pentru care imaginația suplinea lipsurile materiale. Poate tocmai de aceea privirile celor surprinși pe peliculă emană o energie atât de specială. Ei nu erau consumatori de imagini. Ei erau creatori.

În acea perioadă reprezentam Cineclubul Apollo al Exploatării Miniere Banat din Oravița, cu activitatea desfășurată la Clubul Muncitoresc din Ciudanovița. Pentru mine participarea la festival însemna mai mult decât o simplă competiție artistică. Însemna reprezentarea unei comunități.

În spatele fiecărui film se aflau oameni adevărați: mineri, familii, sate și orașe. Fiecare cineast devenea un ambasador al locului din care venea. Era o responsabilitate asumată cu mândrie.

Filmul cu care am participat se intitula „Cheile Nerei”. Era o călătorie cinematografică prin una dintre cele mai spectaculoase zone naturale ale Banatului. Urma cursul Nerei și evoca, într-o manieră poetică, traseele istorice pe care odinioară înaintaseră cohortele romane în confruntarea cu Dacia.

Astăzi, privind retrospectiv, înțeleg că acel film nu vorbea doar despre peisaj. Vorbea despre continuitate. Despre istorie. Despre legătura dintre om și pământ. Despre memoria locurilor.

Am obținut doar o mențiune.

Pentru un tânăr cineast, premiul părea atunci important. Astăzi însă înțeleg că adevăratul premiu a fost cu totul altul.

Oamenii.

Prietenii.

Întâlnirile.

Discuțiile purtate până târziu în noapte.

Schimburile de idei.

Sentimentul că faci parte dintr-o familie spirituală.

Aceste lucruri nu apar în clasamente și nici în arhive. Dar ele reprezintă adevărata istorie a oricărei mișcări culturale.

Filmul mut surprinde tocmai această fraternitate invizibilă. Vedem oameni zâmbind, discutând, explorând împrejurimile, schimbând experiențe. Fără să știe, ei construiau o cultură paralelă, una bazată pe pasiune și solidaritate.

Privit astăzi, documentul are și o valoare sociologică remarcabilă.

Observăm felul în care arătau oamenii, cum se îmbrăcau, cum se raportau unii la alții. Nu există ostentație. Nu există vedetism. Există naturalețe.

Chipurile transmit o încredere simplă în viitor.

Este imposibil să nu te întrebi ce s-a ales de toți acești oameni. Câte destine au înflorit? Câte s-au frânt? Cine mai este printre noi și cine a plecat deja către tăcerea eternă?

Filmul devine astfel mai mult decât o înregistrare. Devine un memorial.

Pe măsură ce îl privești, realizezi că pelicula conservă nu doar imagini, ci și prezențe umane. Oameni care continuă să existe prin lumina reflectată de ecran.

Din aceste experiențe s-a născut și evoluția noastră artistică.

Mișcarea cineamatorilor din România a reușit să obțină recunoaștere și sprijin. Au fost organizate cursuri, tabere și ateliere. Specialiști de la studiourile bucureștene veneau să împărtășească experiența lor.

Pentru generația mea, una dintre figurile emblematice a fost marele cineast și animator român Ion Popescu-Gopo.

Întâlnirea cu el a reprezentat o lecție de libertate artistică.

Mai târziu aveam să-l întâlnesc și pe Sergiu Nicolaescu, personalitate majoră a cinematografiei românești. Am avut chiar ocazia să-l filmez într-un scurt material de un minut, păstrat ca o amintire prețioasă.

Totuși, cea mai importantă realizare personală din acea perioadă a fost filmul „Perseverența”, realizat pentru Casa Pionierilor din Oravița. Filmul a obținut Marele Premiu național și a reprezentat pentru mine o declarație de dragoste adresată orașului copilăriei.

Privind astăzi acest film mut de la Herculane, înțeleg mai bine drumul parcurs.

Ani mai târziu am părăsit România.

Viața m-a purtat prin douăzeci și două de țări și, în cele din urmă, în Melbourne.

Dar camera de filmat a rămas aceeași.

Ea a devenit patria mea mobilă.

Prin ea am continuat să documentez oameni, locuri, tradiții și povești. Am filmat comunități românești din diaspora, am înregistrat obiceiuri, sărbători și mărturii care altfel s-ar fi pierdut.

Camera a devenit puntea dintre lumi.

Între trecut și prezent.

Între România și Australia.

Între copilul care filma la Herculane în 1970 și omul care privește astăzi acele imagini.

Acesta este, poate, marele mesaj al filmului.

Nu tehnologia contează.

Nu premiile.

Nu ideologiile.

Nu regimurile politice.

Toate trec.

Rămâne doar capacitatea omului de a se mira.

Rămâne curiozitatea.

Rămâne dorința de a înțelege lumea și de a o împărtăși celorlalți.

Filmul cineamatorilor de la Herculane este dovada că arta nu aparține exclusiv marilor studiouri și marilor bugete. Ea aparține tuturor celor care au ceva de spus și curajul de a privi lumea printr-un obiectiv.

După mai bine de cincizeci de ani, imaginile continuă să vorbească. Nu prin sunet, ci prin tăcere. O tăcere plină de sensuri.

Privindu-le, realizez că fiecare dintre noi caută, conștient sau nu, un loc sub soare. Un sens. O justificare a trecerii noastre prin timp.

Unii găsesc răspunsul în muzică.

Alții în literatură.

Alții în credință.

Eu l-am găsit într-o cameră de filmat.

Și poate că adevărata frumusețe a acestui film nu stă în ceea ce arată, ci în ceea ce dovedește: că un om obișnuit poate transforma o pasiune într-un destin și că memoria, atunci când este încredințată peliculei, poate învinge timpul.

Astăzi, când imaginile se nasc și mor în aceeași clipă pe ecranele telefoanelor, acest film mut ne amintește că odinioară fiecare cadru era o cucerire. Fiecare metru de peliculă însemna răbdare, muncă și speranță. Noi nu filmam pentru a fi văzuți; filmam pentru a păstra lumea. Iar dacă după mai bine de o jumătate de secol ne putem reîntâlni pe ecran, înseamnă că timpul nu este chiar atât de puternic pe cât crede. Uneori, o singură imagine îl poate învinge.