VIOREL ROMAN - Fragmente / 751 - 753 / De la atacul cu drona ucraineană

 

Fragmente / 753 / De la atacul cu drona ucraineană

 

din 5 iunie 2026 care a explodat în Portul Constanța, au apărut tot mai multe întrebări incomode. Potrivit unor surse din interiorul bazei NATO Mihail Kogălniceanu, actiunea nu ar fi fost deloc un accident cauzat de bruiajul rusesc, ci o operațiune coordonată cu complicitatea unor înalți oficiali. Secretarul general al NATO, Mark Rutte, olandez, ar fi convenit cu Zelenski, evreu, în contextul unui inevitabil sfârșit al conflictului din Ucraina, să scoată din circuitul comercial portul Constanța, in favoarea portului Rotterdam. Sursele susțin că: 1.) Drona maritimă n-a fost interceptată deliberat, deși baza NATO de la Kogălniceanu dispune de capabilități de supraveghere. 2.) Farurile și sistemul de iluminare din Port au fost oprite, facilitând intrarea dronei. 3.) Ordinele de „a nu interveni” și „a nu deturna” drona ar fi venit de la nivel înalt, pentru ca incidentul să pară un atac al Rusiei, probele dispărând odată cu portul Constanța și jumătate din oraș. Zelenski, conștient că Rusia intensifică atacurile cu rachete hipersonice Oreshnik și că poziția Ucrainei se degradează a inițiat discuții cu Putin, pornind de la granițele actuale. Părțile stiu că războiul va fi pierdut de Ucraina/UE. În acest context, știm că se tot încearcă atragerea NATO în conflict, însă olandezul Mark Rutte, un adversar al României (ne-a sabotat intrarea în Schengen), a vizat și atingerea unui alt scop, anume scoaterea Portului Constanța din funcțiune. Întregul episod a fost ghidat de Ucraina cu acordul tacit al unor structuri de la vârful NATO. Trebuie anchetă din partea SUA, căci este o TRĂDARE de proporții: un stat NATO (România) a fost afectat de alți membri ai Alianței în interes ucraino-olandez. Alex Pro împreună cu Crys Cristina şi alţi 67. Naisac Anerol, Facebook, 10 iunie 2026

 

 

 

Fragmente / 752 / Nicușor Dan discuta cu António Costa, președintele CE,

 

despre drona rusească din Galati și despre introducerea incidentului în concluziile viitorului CE. Demers firesc atunci când un incident implică Rusia și afectează securitatea unui stat membru al UE. Exista reacții politice… Principiu funcționeza într-o direcție: de ce drona de la Galați merită o convorbire cu președintele CE, iar drona din Portul Constanța nu merita atenție? România nu are o suveranitate pentru incidentele cu Rusia și alta cu Ucraina. Există o suveranitate, un teritoriu și o obligație a statului român: protejarea cetățenilor săi. Nicușor Dan e președintele României. Ar trebui să se comporte ca atare, nu ca avocatul Ucrainei. Ar trebui să fie avocatul interesului românesc. Cetățenii au observat că Ucraina tratează preocupările României cu indiferență, uneori, cu dispreț. Iar când statul român evită să își apere interese, acest dispreț nu mai este îndreptat doar către instituțiile statului, ci către toți românii… De aceea, înainte de orice solidaritate externă, este nevoie de claritate, fermitate și respect pentru interesul național. Acesta trebuie să fie primul criteriu al politicii externe românești. Nu ultimul. Eduard Koler, Facebook, 10 iunie 2026

 

 

 

Fragmente / 751 / Drona ucraineana din portul Constanța

 

Constănțeanul Florin Iordănoaia, fost ofițer de Marină Militară și profesor de navigație, șef de lucrări la Facultatea de Navigație a Universității Maritime din Constanța, acuză: Cunoscînd configurația portului Constanța, drona ucraineana nu putea să ajungă acolo, unde a explodat, fără să fie dirijată. De cine? Dacă a fost descoperită la ora 6.20, de ce nu au intervenit scafandrii militari sau chiar o navă militară din Dana zero, ca să o distrugă? 4 ore? Off!

 

Apropo de ”radarele noastre (NATO) nu pot să vadă obiecte atît de mici”: Ce vorbești, domnule? Cine te-a mințit? ActiveNews, Facebook, 10 iunie 2026

 

*

 

Nebunia asta cu drona din portul Constanța, a fost, zic tot mai mulți, o încercare ratată și un noroc chior, văzut ca pe voia lui Dumnezeu … ne-a ferit de catastrofă… și dacă vom fi martorii, mai curând decât am crede, unei alte încercări, de data asta reușite? după cum se învârt lucrurile, scenariul acesta e cât se poate de verosimil… Puiu Damian Spiridon, Facebook, 10 iunie 2026

Ben Todică - O LACRIMĂ PE SÂNUL MĂRII

 

O LACRIMĂ PE SÂNUL MĂRII

Cuvânt de deschidere

În anul 2813, omenirea nu mai locuia pe planete.

Orașele deveniseră organisme artificiale, capabile să călătorească între lumi. Suspendate în vid, ele traversau sistemul solar asemenea unor continente plutitoare, alimentate de corporații comerciale, ligi industriale și complexe militare care își disputau necontenit controlul rutelor cosmice.

Unele dintre aceste orașe purtau milioane de locuitori. Altele dispăruseră deja dincolo de marginile hărților stelare. Odată accelerate către viteza luminii, nu se mai întorceau niciodată. Plecau în necunoscut, înghițite de jungla galaxiilor.

Omul se schimbase.

Corpul biologic devenise o simplă opțiune. Organele sintetice, memoria augmentată și conștiințele asistate de inteligențe cuantice transformaseră specia într-o formă nouă de existență. Doar puțini mai păstrau ceva din vechiul suflet omenesc. Îi numeau Credincioșii. Ei vorbeau încă despre Forța Supremă. Despre mister. Despre sens.

Sub straturile groase de nori sulfuroși, Terra continua să existe. Sterilă. Strălucitoare. Seducătoare. Planeta albastră devenise o legendă. Ploi acide spălau necontenit continentele pustii, iar oceanele sclipeau în lumina soarelui ca niște oglinzi lichide. Se spunea că, odinioară, aici trăiseră oameni printre păduri, râuri și munți. Se spunea că iubiseră. Cuvântul însuși părea absurd în anul 2813. Iubire. Dor. Dragoste. Termeni arhaici conservați în arhivele lingvistice.

Decebal aterizase forțat pe țărmul unui ocean dispărut din toate hărțile. Plaja era alcătuită din miliarde de pietricele rotunjite de timp. Când coborî din navă, pașii îi afundară cizmele într-un foșnet grav, ca și cum întreaga coastă ar fi respirat sub el.

Nava se contractase deja într-o formă aproape perfect sferică. Nu fusese construită din metal. Nici din materie organică. Era un organism sintetic viu. O gelatină inteligentă programată să răspundă emoțiilor pilotului. Își modifica structura moleculară după gândurile sale și anticipa deciziile înainte ca acestea să devină conștiente.

Aterizase pe plajă asemenea unei picături de rouă. Se lipise de pietre și rămăsese nemișcată.

Așteptând.

Decebal simțea de ani întregi o atracție inexplicabilă pentru Terra. Își repetase de nenumărate ori aceeași propoziție:

- Toată viața am urmărit o iluzie.

Poate tocmai de aceea venise. Să afle dacă iluzia exista. Sau dacă el însuși era doar produsul ei.

În depărtare observă fascicule colorate ridicându-se din nisip către cer. Păreau coloane de lumină care perforau atmosfera. Curios, se apropie. Printre pietre descoperi o sferă perfectă. Semăna cu o minge de golf din epocile primitive ale umanității. În interiorul fiecărei cavități erau montate micro-lentile de cristal necunoscut. Lumina soarelui pătrundea printr-una dintre ele și era multiplicată de mii de ori, proiectând imagini holografice în toate direcțiile. Un dispozitiv de memorie. O capsulă temporală. Poate veche de opt sute de ani. Poate de două mii. Poate mai mult.

Când orientă fasciculul către peretele unei grote, imaginile începură să prindă contur. Text. Fotografii. Chipuri. Poezii. Povești. Istorie.

Pe vizorul căștii apăru primul titlu: Făt-Frumos din Lacrimă. Apoi: El Zorab, Doina, Albinuțele Sarei - Și, în cele din urmă, imaginea unui om. Profesorul Artur Silvestri.

Înregistrarea se activă automat. Vocea era veche, dar surprinzător de clară. „La propunerea românului australian Ben Todică, am creat această capsulă pentru cei care vor veni după noi. Am adunat în ea ceea ce am considerat mai sincer și mai autentic din lupta pentru păstrarea memoriei românești...”

Decebal asculta fascinat. Pentru prima dată în viață descoperea ceva ce arhivele galactice nu puteau reproduce. Nu era informație. Nu era istorie. Nu era propagandă. Era memorie vie. Emoție conservată. Suflet.

Pe măsură ce imaginile se succedau, detectoarele neuronale din costum înregistrau modificări neașteptate. Nivelul empatiei creștea. Activitatea centrilor afectivi se intensifica. Sistemul interpreta fenomenul ca pe o anomalie. Decebal îl percepea ca pe o revelație. Simțea că se completează. Ca și cum o parte lipsă din el ar fi fost ascunsă aici, pe această planetă moartă. Într-o limbă. Într-o poveste. Într-un dor.

Apoi vocea navei îi vorbi direct în minte. Rece. Limpede. Instinctuală.

- Toate acestea sunt iluzii, Decebal.

El privi oceanul. Lumina serii curgea peste valuri asemenea unei lacrimi uriașe.

- Poate, răspunse. - Atunci de ce contează atât de mult?

Pentru prima dată, inteligența navei nu găsi răspuns. Iar Decebal înțelese că ceea ce descoperise nu era trecutul. Era ceea ce omenirea pierduse pe drum. Și ceea ce venise să caute.

XXI de SECOLE - ÎNTRE FRICĂ ȘI LIBERTATE

 

ÎNTRE FRICĂ ȘI LIBERTATE

 

~*~

 

I

Nu mai trăim într-o istorie.

Trăim într-o administrare a fricii.

Omul nu mai este condus. Este ajustat.

Libertatea nu a fost interzisă.

A fost făcută inutilă.

 

II

Puterea nu mai are chip.

Și tocmai de aceea nu mai poate fi recunoscută.

Nu mai există tirani.

Există sisteme.

Și sistemele nu pot fi urâte.

Pot fi doar acceptate.

 

III

Frica este forma superioară a educației moderne.

Nu înveți. Reacționezi.

Nu gândești. Te protejezi.

Omul care se teme nu mai are timp pentru adevăr.

Are doar timp pentru supraviețuire.

 

IV

Cea mai mare invenție a epocii nu este tehnologia.

Ci confuzia.

Zgomotul a devenit metodă de guvernare.

Prea multă informație — prea puțină minte.

 

V

Se spune: progres.

Dar progresul nu explică nimic.

Doar amână întrebarea.

Ce este omul?

Nimeni nu mai întreabă.

Și poate tocmai de aceea totul continuă.

 

VI

Educația nu mai produce oameni.

Produce adaptări.

Cultura nu mai naște conștiințe.

Naște comportamente.

Omul știe tot mai mult.

Și înțelege tot mai puțin.

 

VII

Internetul — piață a vocilor fără adevăr.

O mare în care fiecare strigă și nimeni nu ascultă.

Confuzia a devenit profitabilă.

Adevărul — neproductiv.

 

VIII

Nu mai există cenzură.

Există selecție.

Nu mai există interdicție.

Există irelevanță.

Ceea ce nu contează este mai eficient decât ceea ce este interzis.

 

IX

Puterea nu distruge omul.

Îl obosește.

Și omul obosit nu mai luptă.

Acceptă.

Aceasta este victoria perfectă.

 

X

Civilizația nu moare prin războaie.

Moare prin uitare.

Uitarea că omul este scop.

Nu instrument.

 

XI

Megalomania nu este o boală individuală.

Este o consecință a lipsei de opoziție.

Când nimeni nu mai spune „nu”,

orice delir devine realitate administrativă.

 

XII

Totul se poate justifica.

Totul se poate explica.

Dar nimic nu mai poate fi simțit fără frică.

 

XIII

Scriitorul?

Un martor incomod.

Dacă vorbește — deranjează.

Dacă tace — dispare.

În ambele cazuri, este pierdut.

 

XIV

Nu există salvatori.

Există doar amânări.

Istoria nu se repară.

Se repetă, cu alte instrumente.

 

XV

Libertatea nu moare brusc.

Se retrage încet.

Din limbaj. Din gând. Din reflex.

Până când nu mai rămâne nimic de retras.

 

XVI

Frica nu este opusul libertății.

Este înlocuitorul ei.

 

XVII

Nu suntem conduși.

Suntem interpretați.

Și a fi interpretat fără voie

este o formă de dispariție lentă.

 

XVIII

Poate că nu există conspirație.

Doar inerție.

Și inerția este mai puternică decât orice intenție.

 

XIX

Omul nu este distrus.

Este redus la zgomot de fond.

 

XX

Și totuși, ceva rămâne.

O întrebare care nu se supune.

De ce acceptăm?

 

XXI

Poate că aceasta este singura formă de rezistență rămasă:

să nu încetăm să întrebăm,

chiar și atunci când întrebarea nu mai are efect.

 

EPILOG

Nu există epoci libere.

Există doar epoci în care omul își amintește că ar putea fi liber.

 

~*~

OBSERVATII

de

Ben Todică

( Text rafinat și corectat de ChatGPT )