duminică, 15 martie 2026
sâmbătă, 14 martie 2026
BEN TODICA - Interviu cu Poetul Ioan Miclău al Gepiului
Interviu cu Poetul Ioan Miclău al Gepiului
Prima parte
1. Ești mulțumit de cum ai ajuns
și te-ai așezat acum la vârsta înțelepciunii?
R:Da, sunt foarte mulțumit,
convins că numai prin bunăvoința și grija lui Dumnezeu am reușit eu, ajuns prin
lume, să-mi găsesc o cale omenească pentru mine și familia mea, formată din 5
persoane, emigrați în această frumoasă țară Australia.
2. Soția s-a dovedit un maestru
în a te înțelege și susține în pasiune orchestrând atât de bine realitățile
supraviețuirii cu cele ale visării și credinței divine pentru că nu e ușor să
trăiești alături de un idealist POET?
R: Avem toate scrisorile scrise
ale dragei mele neveste, din care poate oricine înțelege că ne iubeam familia
și cei trei copii ai noștri. Deci, fără o umbră de îndoială de a ne rătăci prin
lume. În mine răsărea un poet tocmai pe aceste principii a iubirii și dăruirii
familiei mele, deci un idealist în această orientare, iar nevasta îmi era un
sprijin de nădejde în orice situație mă aflam. Dumnezeu mi-a ales-o bine,
româncă și din același sat cu mine. Gepieni.
3. Scriai poezii înainte de a vă
cunoaște?
R:În tinerețe îmi plăcea să am
acel caiețel intim de suveniri și cântece, probabil că mai și compuneam
câteceva din visările tinerești, dar poezii adevărate încă n-am scris. Am
început să scriu poezii adevărate la vârsta de 39 de ani, aici în Australia.
Dar încă le adunam fără să public imediat. Fetițele doar îmi zicea: ”Tati vrea
să fie poet”.
4. Când ai primit prima
confirmare de la semenii tăi poeții?
R: Cam de prin anii 1989 în
Australia, și în 1991 din România, deci după anii 1989.
5.Când ai publicat prima poezie
și unde?
R: Prima poezie era ”Cetatea de
foc a Port Kemblei” publicată la ”Quarterly”, revistă a Societății P.E.N-Sydney
Centre în anii 1989 (tradusă în Limba Engleză)
6.Când te-ai îndrăgostit de
Florica știa că scrii poezii?
R: Cum încă nu scriam poezii, nu
avea cum să știe, doar că împreună iubeam cărțile. Am cumpărat multe cărți de
literatură și istorie, mai ales după căsătorie cu gând să le adunăm pentru
copii noștrii. Aceste cărți mi le trimitea familia aici la mine, cu cheltuieli
destul de mari în situația noastră dificilă de atunci.
7.Unde voiai să ajungi prin
poezie?
R: Conștient sau inconștient
uneori, vedeam în poezie singura respirație care mă mângâia sufletește la noua
situație a vieții mele, în noua țară adoptivă, dar simțeam de fapt o mână
dumnezeească asupra mea, care mă împingea parcă unde trebuia să ajung; scrie,
scrie, și scriam desigur poezie, căci ieșea din ființa mea suferința,
înlocuind-o sau încercând să o înlocuiesc cu o alinare de care aveam mare nevoie.
Mă apăsau amintiri proaspete, amintirea prietenilor, pădurea, văile înflorite, Crișurile
în care ne scăldam vara, ba și cu câte o bere la Ciuperca din Dealul Orăzii. Oricum,
atunci când te rupi de undeva, v-a rămâne și o cicatrice vizibilă probabil tot
restul vieții, dar prin poezie vroiam să mă vindec, și am reușit.
8.Care e rezultatul luptei cu
poezia?
R: Răspunsul la întrebarea asta
Benule, poate fi cât o carte. E cât o întreagă viață. Dar să fiu scurt și la
subiect, rezultatul luptei cu poezia a fost fructificarea unor cărți de poezie
precum și de proză, formarea mea ca om integru și sănătos, însă tare
încăpățânat înspre ideea mea de a vedea lumea cinstită, înfrățită, cu guverne
pe măsură, însă vis cam greu de realizat, ba te mai vedea-i și batjocorit, cum
mi s-a întâmplat cu un prieten scărpănos, care mă califica un analfabet, un
lemnar tâmpit, auzi să facă el pe poetul. Puțini aveau limpezimea a vedea că nu
eu mă fac poet, ci Dumnezeu a vrut așa!
9.Cine au fost cărămizile care
te-au construit ca poet.
R:Cum spuneam mai sus, Dumnezeu a
fost ziditorul meu, și apoi aproapele pe care l-am iubit, primind aprecieri sau
critică, eu deopotrivă le primeam calm și cu știința că muncind și iar muncind,
voi dovedi că iubesc lumea din jurul meu. Fie literatură, fie lemnărie sau
oțelărie mă simțeam fericit să-mi duc truda, o acceptam așa cum e. Și mai știam
ceva din scrierile oamenilor de seamă, cum că ”tăcerea e de aur”, adică până
reușești să faci dovada conștiinței tale. Așa si cu poezia.
10.Dacă comunismul a sădit poezia
în tine care e efectul democrației de azi asupra ei?
R:Eu nu prea accept a fi
democrația comunistă săditoarea talentului meu, acea democrație mai mult m-a
speriat, m-a făcut să-mi iau lumea-n cap. Adică, vedeam aceleași diferențe de stare
între membrii comunității vremii. Dar pentru că democrațiile sunt entități
filosofice, de ele se folosesc, s-au folosit și se vor folosi guvernele lumii
mereu. Sfințirea ființei mele în ale artei litertare se trage din geografia
locului natal, a pădurilor în care m-am jucat și am crescut. Mare adevăr spunea
preotul Oradiei, Pr. Gheorghe Nemeș, născut și crescut tot în satul Gepiu:
”Ionică pe tine pădurea comunei te-a făcut poet”. Deci tot la Dumnezeu ajungem!
Sigur eram acum deja poet realizat în Australia, dar sigur ,un har înăscut în
Țara-Mamă, în mijlocul oamenilor cu care am trăit și împărțit zilele vieții,
dar mai încet cum zic, cu democrația în care trăiam, cu forțările aplicate
spiritului meu, de a nu gândi numai cum altii gândesc pentru mine.Și iar o altă
democrație de după 1989, în care s-a realizat ceea ce vedem cu ochii azi; nu
cred că am să-mi leg izvorul poeziei tocmai de democrațiile astea care tot
dispar și răsar pretutindeni în lume.
11.Are poetul vre-o
responsabilitate față de societate, om, mediu etc?
R: Colosală răspundere! Dar să
vedem reversul, are Societatea responsabilitate pentru poeții care își iubeau
până la sacrificiu, neamul și vatra, prin scrierile lor, dedicându-se
adevărului și binelui? A ajuns Cartea a fi aruncată iar poeții batjocoriți în
tot felul în aceste democrații? Se tai pădurile, se orăvesc apele, ba creiem și
judecătorii pentru scriitori și poeți. E bine? Doresc să scriu și să devin ,așa
cum Dumnezeu Hristos ne-a dat prin Învățăturile Sale Sfinte ! Lumea cu toate
frumusețile ei naturale sunt create de această Divinitate, iar omul are cea mai
mare responsabilitate față de acestea, și de propria sa ființă, fiindcă în noi
vom găsi împărăția lui Dumnezeu, spun Scripturile cele Sfinte!
12.Care a fost rostul tău pe
pământ?
R: Aceasta o știe mai bine Cel
care ne-a dat Duhul vieții! Iar eu mă văd pe mine asemenea oricărei ființe din
jur, fir de iarbă, pom sau animale. Dar având eu un gram de minte, cât o fi,
înțeleg că rostul meu pe pământ a fost să măresc lumina adevărului în viața mea
proprie, apoi a ajuta pe aproapele sau departele meu, convins că aceleași
bucurii, suferințe, sperante și doruri le are fiecare om, purtând acelaș duh
dumnezeesc.
13.Ți-a schimbat viața poezia,
cum o vezi?
R: Poezia eu o văd ca pe o
respirație sănătoasă a ființei mele, a duhului meu! Uneori în viața mea, eram
îmbolnăvit de relele vieții, suferințe pe care nu le doream și nici nu le
căutam de fapt, dar am observat în oglinda sufletului că am și eu greșeli, și
atunci am mai observat cum poezia îmi venea ca o rază de lumină lină, care-mi
armoniza întreaga ființă. Și, zi de zi așa, iată că poezia mi-a schimbat viața.
Și așa cum zicea-i Benule despre tine, și eu am iubirea a mângâia și piatra
muntelui, sau pe cea căzută pe stradă!
14.Cât de departe poți
evolua/emancipa poezia dacă cei din jur nu te înțeleg?
R: Știi ceva? Eu mi-l apropiu în
afirmarea mea, pe distinsul prof.dr. Adrian Botez, căci poetul o dată dăruit
luptei în aducerea luninii și adevărului, el nu e legat de dușmăniile omenești,
își va urma calea harului divin, al inditruirii primite prin Duhul luminii sale
dea nu se desprinde de suferința Neamului. Și mai cred eu, că a fi naționalist
este o nimica pe lângă adevărul universal prin care Neamurile au fost create
tot de Dumnezeu, și nu pot dispare precum nu dispare firul de iarbă. Deci
Poezia este însăși glasul duhului sfânt spus prin gura unui poet adevărat. Iar
gura acestuia numai pământul o poate astupa, dar nu și sufletul, care este
lumina armoniei universale, și acolo se va reântoarce întreg și sfânt.
15.Te poți urca atât de sus încât
nu te mai vede nimeni și atunci, care e rostul ei?
R: Orice răspuns aci ar fi
nelogic, dacă nu vom ști/simți/recunoaște, cum, smerenia sinceră ar fi scara
sfântă pentru urcarea cât mai sus a unui poet iubitor de înțelepciune, de
iubire și adevăr. În rest e pierdere de sine, mândrie fără vr-un folos,
făcătură!
16.Rostul poetului e de a vindeca
dar dacă ne globalizăm și devenim oi blânde n-o să mai fie nevoie de vers, va
fi suficient fluierul, ce vei face?
R: Cu drag și îngenunchi ași lua
Fluierul, acela pe care l-a luat și Avram Iancu, care zicea regelui european,
cum: ”un nebun nu are ce vorbi cu un mincinos”. Și..., mi-ași iubi poezia ca și
până acum, nedezlipit de armonia universală sfântă dăruită ființelor, altfel
ce-ași mai putea face în globalizarea pământeană? Dar cu siguranță că și
globala va avea iar o nouă democrație!
17.Pentru cine scrii poezie azi?
R: Pentru a mulțumi Celui ce m-a
creat, Părinților care m-au născut, Neamului și Limbei în care m-am născut,
Copiilor-copiilor mei, și pentru a nu mă desprinde de cultura și credința
tainicei Românii.
18.Îți dorești ca poezia să-ți
fie citită peste ani?
R: Cu specificația că: ” nici
într-un caz nu-mi doresc ceva născut din orgoliu și lăudăroșenie”. Sunt sigur
că citindu-mi poezia, cititorii viitorimii vor găsi scrieri de înobilare
sufletească pentru ei și familiile lor, cât despre mine, iată, am fost și eu un
om al vremii mele. Un fel de ființă trecătoare, iar criticii înțelepți vor
valorifica desigur opera mea, nu păcătoasele mele pelegrinări.
19. Cum ai vrea să ne amintim de
tine?
R: Ca de un român adevărat,
emigrat cu familia în Australia. Și la a cărui botez la Biserica Ortodoxă
Română din Gepiu, Mama mea mi-a dat numele de Ioan, iar cei de la cancelaria
primăriei din sat, cu pene de cocoș, m-au trecut la registru, Ianoș. M-am născut
la 25 decembrie, 1940.
20.Câți poeți ai in familie?
R: Deocamdată 2.
21.Pandemia parcă a sosit la
timpul potrivit vârstei noastre ca să ne închidă pentru a ne scrie memoriile.
Este ea un motiv de a reânvigora poezia ca sculă de îmbărbătare și vindecare a speciei
împotriva morții?
R: ”Ce vremuri, ce oamneni!”. O
pandemie: o expresie care înseamnă ”toatăpopulația”, după grecismele -
pan-pantos =”tot” +demos=”populație”. Aceastei pandemii Corona virus, în
engleză i se zice ”flu” iar în românește ”gripă”, iar în iernile friguroase,
pandemia gripei o cunoșteau oamenii lumii de milioane de ani. Facerea unei
poezii, adică inspirația poetică mai greu ar veni atunci când tușim de răceală
de ne curg nasurile. Se poate ajunge la boli de plămâni, tuberculoze, de care
au murit milioane de oamneni dealungul istoriei. Dacă știința medicală de azi
poate opri flagelul acesta, este un lucru extraordinar de folositor. Așa că,
Dumnezeu cu mila, atunci când virușilor li se adaugă catastrofele naturale, sărăcia
și suferințele ce ne acoperă, iar oamenii capabili mai greu străbat prin
mrejele luptelor politice. Oricum, poezia continuă a fi inspiratoarea speranței
de mai bine, și trebuie să învigoreze lupta omenirii pentru salvare din
pierzanie, stingerea bolilor și oprirea războaielor, fiind mesajul ei în
general.
22. Ai ajuta pe cei tineri s-o
prețuiască. Poate ea fi bandajul sufletului?
R: Cu aceste gânduri de ajuror
mi-am umplut tolba scrierilor și faptelor mele proprii, o viață întreagă.
Fiindcă așa e cum perfect de bine zice frăția ta, ”Poezia poate fi bandajul
sufletului”, dacă cei ce o caută o doresc a o primi curată, și lumina
adevărului să-i sîngereze conștiința și mai ales faptele. Poezia este un foc
purificator pentru poet în primul rând, ca la rândul lui să poată lumina în
jurul său!
Să știe omenirea că ai iubit.
Partea a doua.
1. Care e filozofia
vieții tale?
R: Filosofia vieții, poate fi
simplă dar cu succese, și poate fi lungă și complexată, dar cu vagi succese,
dacă nu chiar cu o cale ce duce nicăieri. Filosofia vieții mele a fost simplă,
oriunde și întotdeauna. Iar cine nu mă înțelegea repede găurea pânza: ”ce mai,
un bâlbâit”. Să fie sănătoși, îmi vedeam de treaba mea, de munca mea, de
purtarea mea. Vorbeam cu Îngerul meu Păzitor întotdeauna, și-mi reculegeam
forțele voinței mele. Ce, evreii l-au învinuit pe Moise a lor pentru că era și
el bâlbâit, sau românii despre Ceaușescu, care era un bâlbâit, și pe care am
vrea noi să-l mai avem. Filosofia vieții mele, eu am învățat-o de la părinții
mei țărani, de la păstorii de turme, căci numai acestora a vroit Cerul să le
arate steaua cea călăuzitoare la Nașterea lui Iisus. Am muncit o viață
întreagă, știind de rostul acesteea, transpirație cere și poezia cea bună,
ruptă din sufletul poetului iubitor de poezia sa.. Asta îmi este filozofia
vieții!
2. Care crezi că e cea mai mare
virtute a omului?
R: Este de a-ți iubi aproapele,
căci pe Dumnezeu îl iubești. Chiar dacă cineva îl va scuipă pe obraz, tu fă
ceeace a făcut întemeietorul României Al.Ion Cuza, care a sărutat obrazul
țăranului scuipat de moșier. Ajută-l pe cel ce-ți cere ajutor, și ferește-te a
fi tu poticnirea omului căutător de adevăr. Și desigur a nu minți și a nu fura
munca nimănui.
3.Crezi că România e un părinte
bun pentru cei din Diasporă?
R:Dacă vorbim de acea Românie
tainică, trunchiul mare al Neamului nostru, atunci da, ne este adevăratul
Părinte.
4.Ce crezi că îi trebuie unui
suflet tânăr de poet ca să scrie poezie.
R: Dacă este un tânăr poet
înseamnă că are poezie, doar că îi trebuie o înclinare totală spre adevăr, și a
da poeziei sale lumina credinței sale, așa cum făcea Eminescu în tinerețea sa.
Analogii de versuri au existat de multe ori la poeți, dar de a plagia cu bună știință
este un lucru de care să se ferească. Poezia este un gen literar bine definit,
după cum și proza, dar dacă vrea să fie poet, să studieze Poezia și rosturile
ei.
5.La ce ajută poezia?
R: Poezia pare a fi o cheie cu
care deschizi propriu-ți suflet. Te privești în acea oglindă interioară, începi
să te cunoști, și să te prezinți lumii din jurul tău și în care trăiești. Apreciera
comunității vine ca un bumerang înapoi la autor, iar acesta vrând nevrând își
va slefui noi principii de conviețuire și de înțelegere a unei adevărate vieți
de om instruit. Poezia te armonizează legităților universale, și în acelaș timp
vei înțelege mai ușor legile omenești, subiective și tot atât de încâlcite
precum cele cosmice.
6.Tu ajuns în Australia ai
practicat multe meserii. Care dintre ele te-au ajutat cel mai mult în poezie.
R: Fantastică întrebare, dar
inerentă în asemenea dublicități de activități, fiindcă deși întregul timp ni-l
folosim muncind, diferă calea realizări în parte a produsului finit. Eu eram
uneori un adevărat anahoret, adică un fel de pustnic pentru a-mi prinde și scrie
pe hârtie o oarecare înspirație poetică, pe când la practicarea unei meserii
dimpotrivă ai nevoie de o cooperare vie cu toți cei din jurul tău. Ori a căuta
eu acea armonizare în creier a meseriei cu poezia, am căutat să pun, de exemplu
”lemnul”, într-o îmagine artistică, dând produsului finit muzicalitate de vers,
desigur în percepția mea. Ajunsei și eu a învăța despre acea viață ce o are și
pomul. Atâta mi-a trebuit. Ori scriam o poezie, ori construiam o masă, ființa
mea ținea în echilibru, rima și ritmul unui vers, cu șlefuirea elemetelor unei
mese. Era un fel de vis. Deci cred că tâmplăria este o meserie misterioasă; de
fapt Maica cea Sfântă este Patroana meseriei. Dar și ”focul” oțelăriilor iși
avea sacritalitatea sa în nașterea artei poetice din mine.
7.Cu ce a contribuit fiecare
meserie la echiparea poeziei tale?
R: După cât înțeleg eu această
întrebare, revin iar, meseria practicată devine o necesitate din foarte multe
puncte de vedere, în raport cu poezia. Orice muncă necesită o cheltuială
financiară pe lângă cheltuiala de spirit și energie celebrară, înainte ca
poezia să ne aducă vre-un profit; iar pentru asta am apelat la meseriile ce le
știam sau învățat, spre a supraviețui. Deci într-un fel de simbioză, se crea
posibilitatea creării poeziei mele. Nu cred să încerce mulți experimentul meu,
și a familiei mele, a folosi bugetul propriu pentru iubirea ce o aveam eu
pentru poezia dăruită apoi cititorilor români-australieni, și din România.
8.Cum ai ajuns, cine te-a
influiențat să-ți tipărești prima carte de poezii?
R: Prima mea carte de poezii, era
intitulată ”Florile Crișurilor” , poezii scrise de mine aici în Cringila și
duse cu mine la Oradea , pe care am vizitat-o în anii 1991, imediat după căderea
comunismului. Acolo, la Editura Împrimeriei de Vest mi s-a publicat această
plachetă de versuri. Cu ajutorul Prof.dr. Sabin Burcă, un orădean inimos ,
fiind la acea vreme și Directorul Filialei Ecologice-Bihor, prezentându-mă cu
manuscriptul meu la această edtitură deosebit de profesională.
9.Cine te-a ajutat cel mai mult,
țara în care te afli sau România?
R: Să fiu drept, când această
Țară în care mă aflu acum, m-a primit la vreme de grele situații familiare, cum
ași putea răspunde cu îndoială, când și azi cu întreaga familie aducem
mulțumiri Australiei. Sigur sunt foarte mândru de originea mea românească, de
Limba și tradițiile cultural-religioase ale Neamului meu românesc. Căci oriunde
mergi în lume, ești întrebat: ”de ce naționalitate ești?” sau ”de unde vii?”.
Răspunsul: ”Sunt român, vin din România. Aici am ajuns la vârsta de 39 de ani,
aici mi-am scris poeziile.
10.Care a fost cea mai rapidă
scrisă poezie?
R: Poezia ”Cetatea de foc a Port
Kemblei”.
11.Ce fel de poet te consideri a
fi?
R: N-am o idee care să mă pună
exact la o anume categorisire; liric, idealist, romantic...! Sunt un poet
natural, cu inspirații creatoare în funcție de situațiile pe care viața mi le
oferă. Iar viața fiind datul ființelor, desigur mă consider/doresc a fi poetul
iubirii pentru tot ceea ce ne înconjoară, oameni, natură, univers.
12. Cine crezi că e mai violent,
omul sau natura?
R: Cronicarii noștri clasici
spuneau că ”omul trăiește sub vremuri”, dar vedem că și omul s-a tot cățărat a
fi deasupra vremurilor. Deci există o luptă între om și natură. Omul este
extrem de violent creind mari daune acesteea, însă Natura devine mult mai
violentă, cu mari catastrofe, la care însăși omul își aduce aportul.
Concluzie: Natura este tot mai
violentă, fiind că și omul ca ființă, este tot mai violent.
Parohiei Malovăţ-Mehedinţi - Scrisoare pastorală - Anul XXVI(2026), nr. 559(16 –28 Februarie)
Scrisoare pastorală
Foaie periodică, gratuită a Parohiei
Malovăţ-Mehedinţi
Anul XXVI(2026), nr. 559(16 –28
Februarie)
Dragii mei
enoriași!
Adevărul
Învierii. În ,,Scrisorile pastorale” din preajma
Sfintelor Paşti, pe care vi le-am trimis în anii trecuţi am revenit în mai
multe rânduri cu privire la argumentele referitoare la adevărul Învierii
Domnului Iisus Hristos. Niciodată însă nu v-am vorbit de adevărul morţii
Mântuitorului. Abordez acum această temă, fiindcă zilele trecute a venit o
enoriaşă la mine cu sufletul foarte bulversat şi mi-a relatat o întâmplare,
care mi-a dat de gândit. Femeia se întâlnise în Severin cu un individ cu o
poziţie socială destul de ridicată. Din respect pentru instituţia şi pentru
tagma din care făcea parte acel individ, îi voi păstra anonimatul. Cel puţin
deocamdată. Femeia îi spusese, aşa cum spun toţi creştinii când se întâlnesc
unii cu alţii: ,,-Hristos a înviat!” Individul a rânjit cu superioritate şi,
fără să-i răspundă la salut, a întrebat-o: ,,- Ha, ha, ha, chiar crezi că a
înviat?” ,,- Cum să nu cred?” i-a răspuns femeia revoltată. Individul nu s-a
oprit. ,,- Ha, ha, ha, dar dacă a fost moarte clinică? Atunci mai putea fi
înviere? Ei, ce mai zici acum?”
Dacă şi printre Dvs. sunt
unii care pun la fel problema, socotesc că sunt absolut necesare câteva
precizări. Moartea clinică de care vorbea individul de mai sus este aşa-numita
moarte aparentă. E vorba de un fel de letargie, care se poate produce în
anumite situaţii deosebite. Să zicem că cineva este electrocutat sau trăznit.
Aparent, el este mort; în realitate, nu. Este posibil ca, după ce este
înmormântat, cantitatea de electricitate ce se depozitase în trupul lui să fie
absorbită de pământ şi, la un moment dat, omul să revină la viaţă cu
adevărat. De data aceasta însă moare cu adevărat, din cauză că nu are aer. S-au
întâmplat cazuri când s-au făcut deshumări şi s-au găsit trupurile în
altă poziţie decât în cea în care fuseseră înmormântate, respectiv culcat pe
spate. De obicei, în astfel de cazuri, se spune că respectivii ar fi fost moroi
sau strigoi, ceea ce nu este adevărat. Omul acela s-a zbătut acolo în
sicriu, până a murit. Pot fi şi alte cauze, care duc la o astfel de moarte
aparentă sau clinică. Tocmai de aceea legea nu le permite medicilor să
elibereze certificatele de constatare a decesului decât după 48 de ore după
deces, iar înmormântarea se face abia după trei zile de la deces, pentru
că, dacă este vorba de o moarte aparentă, să poată să-şi dea seama cei din jur.
În cazul Mântuitorului
nu poate fi vorba de moarte clinică sau aparentă. În cazul Lui a fost o
moarte reală, datorată procedurii la care a fost condamnat. I s-au bătut cuie
în mâini şi picioare, deci I s-au făcut răni deschise, din care s-a scurs sânge
timp de câteva ore. A fost ridicat pe cruce şi s-a zbătut de durere, fapt care
a făcut ca rănile să se mărească şi sângele să curgă cu putere. Fiindcă a doua
zi era paştele iudeilor, trupurile nu trebuiau să rămână pe cruce. Tocmai de
aceea Pilat a trimis garda să verifice dacă cei condamnaţi la moarte muriseră
cu adevărat. Cei doi tâlhari încă nu muriseră şi li s-au spart fluierele
picioarelor cu ciocanul, pentru ca, datorită durerii îngrozitoare, să moară.
Mântuitorul tocmai murise şi nu i-au mai spart fluierele picioarelor, ci
doar I-au băgat suliţa sub coasta stângă, înpungându-I inima şi atunci a
mai curs restul de sânge care mai rămăsese depozitat acolo. Moartea clinică nu
mai poate să se producă în astfel de cazuri, la trupuri din care s-a scurs
sângele. Moartea Mântuitorului a fost reală. Tocmai de aceea şi Învierea Lui a
fost reală. Teoria aceasta cu moartea aparentă a mai fost vehiculată şi în
vechime, ea constituind chiar miezul unei erezii. Sfântul Apostol Pavel spune
că, ,,dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa noastră, zadarnică şi
speranţa voastră!”
Aşadar, dragii mei,
Mântuitorul a murit cu adevărat şi a înviat cu adevărat, dovedind că este
Împăratul cerului şi al pământului, creatorul şi conducătorul lumii, mai presus
de Viaţă şi de Moarte, mai presus de legile firii. A dovedit cu prisosinţă că
este Dumnezeu adevărat. Această credinţă s-o păstraţi cu tărie în sufletul
dumneavoastră, fără să vă îndoiţi vreodată. Chiar de ar zice şi papa de
la Roma că a fost moarte aparentă să nu-l credeţi. Asemenea afirmaţii şi
asemenea glume de prost gust nu pot veni decât de la duşmanii lui Hristos şi de
la duşmanii mântuirii noastre. Niciodată să nu fiţi printre aceia!
*
Postul. Din lucrările Sf. Grigore Palama
selectăm un scurt fragment, care se referă la post: ,,Rugăciunea și știința curăță și înfrumusețează mintea,
blândețea partea irascibilă, înfrânarea partea poftitoare. Postul și cumpătarea
înmoaie răzvrătirile trupului, veștejesc furia mâniei și a poftei, aduc
cugetării un văzduh limpede și, ca să spunem așa, lipsit de nori, curățind-o de
aburii pricinuiți de mulțimea mâncărurilor și de ceața izvorâtă din acestea. Prin
post și cumpătare omul cel din afară se strică. Și pe cât se strică acesta, pe
atâta omul cel dinlăuntru se înnoiește. Când stomacul este subțiat prin post și
cumpătare, în mod necesar se subțiază și mintea. Să fugim de lăcomia
pântecelui, să îmbrățișam cumpătarea, să strângem în brațe aceste zile de post,
ca unele care fac ca trupul să fie ascultător sufletului și fac mai ușoară
mintea care se înalță către Dumnezeu”.
*
Taina Sfintei Spovedanii
reflectată în proverbele românești(II).
II.Perspectiva
eshatologică.
Strădania omului de a-și mântui sufletul, de a se face
plăcut lui Dumnezeu, se face cel mai adesea în perspectivă eshatologică.
Sfârșitul vieții, moartea și judecata de după moarte îl înfricoșează pe om și-l
face să privească mult mai responsabil realitatea. Moartea face parte din
viață, fiind legată strâns de aceasta: ,,După
viață este și moarte”(II, 802). Omul
știe că ,,Sufletul e călător”(II,
440), ,,Și e viața o nălucă,/Călător gata de ducă”(II, 803), că-n orice moment ,,umblă cu moartea în sân”(II,
629). Se știe doar, că ,,O dată moare
omul”(II, 636) și că ,,O moarte are
omul”(II, 625). Pentru aceea poate să zică: ,,Treci zi, treci noapte, apropie-te moarte”(II, 620).
Momentul
marii treceri spre eternitate nu-i este indiferent creștinului. ,,De ar ști omul când are să moară, și-ar săpa
groapa singur”(II, 637), deși el știe bine că ,,De moarte și de nuntă nimeni, niciodată, nu poate fi gata”(II, 619);
,,Ploaia și moartea niciodată nu le chemi”(II, 638). Pentru acel moment, el
trebuie să fie ,,iertat de Dumnezeu”(VI,
687), pentru a ,,merge la Dumnezeu”(VI, 688).
Nimeni nu știe când va fi acel moment: ,,La pocăință să nu dai vreme peste vreme, că nu știi când și cum va da peste tine ceasul cel din
urmă”(VIII, 263); ,,Moartea e mai aproape decât cămașa”(II, 625) ,,Moartea nu
vine când o chemi,/Ci te ia când nu te temi”(II, 623). Unul moare, fiindcă ,,i
s-au isprăvit zilele”(II, 642), în timp ce altul ,,moare cu zile”(II, 642). Unul
,,se bate cu moartea”(II, 629), sau ,,se dă de ceasul morții”(II, 631) în vremea agoniei, altul reușește câteodată
să-și mai prelungească zilele ,,Ca din
gura morții”(II, 628), după ce ,,dă mâna cu moartea”(II, 628) sau ,,Îi
cu sufletul pe sobă”(II, 440). Toți suntem datori cu o moarte, toți ajungem la
acel ceas, însă nu trebuie să ne fie indiferent cum ajungem acolo. Atâta vreme cât ,,avem sufletul în oase”(II, 40), cât ne ,,ținem sufletul în buze”(II, 440).
Moartea are
mai multe denumiri în proverbe: ,,A bea
paharul morții”(II, 630), ,,A i se bate sufletul în tindă”(II, 440), ,, A-i
suna clopotul”(VI, 517), ,,Ca mâine o să-mi mănânce coliva”(VI, 525), ,,Candela
e pe sfârșite”(III, 66), ,,Când untdelemnul se isprăvește, candela se
istovește”(III, 66), ,,De-aici înainte ciobu și lumânarea”(VI, 512), ,,I-a
suflat în lumânare”(III, 214), ,,L-a iertat Dumnezeu”(VI, 687), ,,L-a strâns
Dumnezeu”(VI, 687), ,,Leacul e limba de clopot”(VI, 514), ,,Lumânarea e pe
sfârșite”(III, 212), ,,Se sfârșește undelemnul din candelă”(III, 66), ,,Se
vindecă cu zeamă de clopot”(VI, 514), ,,umbla cu coliva în piept”(VI, 524).
Nu ne este
indiferent cum ne găsește momentul morții. În mentalitatea populară este foarte
importantă lumânarea. Cel care ,,n-are
parte de lumânare”(II, 642) este un om blestemat de Dumnezeu, el ,,moare ca un câine”(II, 642),iar moartea
lui este ,,moarte întunecată”(II, 627). Aceasta
era convingerea că lumânarea luminează drumul celui plecat prin tenebroasele
drumuri pe care le are de străbătut în lumea de dincolo. Existau și din cei
care erau conștienți că ,,Lumânarea se
aprinde pentru cei ce văd, nu pentru orbi”(III, 214). Pentru cei aflați în
viață mai există posibilități de salvare: căința și pocăința, adică Sfânta
Spovedanie: ,,Căința și pocăința la
ceasul morții în zadar se socotesc, că de nevoie se-nțeleg, iar nu de voie
bună; de-aceea tu din vreme să le urmezi, ca sufletul să nu ți-l pierzi”(VIII,
263). Îndemnul se repetă insistent, tocmai fiindcă mesajul este de maximă
importanță: ,,Îngrijește-te mai din
vreme, ca după căință să ai vreme de pocăință”(VIII, 264), ,,Decât mătănii cu
capul până la pământ și cu suflet spurcat, mai bine cu suflet curat, când intri
în mormânt”(VIII, 282).
Pentru cei
decedați mai pot face câte ceva cei rămași în viață: ,,Cu plânsul nu se înviază morții”(II, 674). Rugăciunile și pomenile
pentru sufletele celor morți sunt esențiale în acest sens. Mortul ,,așteptă
colacul”(VI, 518). Cei vii
dau celui mort ,,colac și
lumânare”(VI, 619), fie că e ,,De
sufletul bunicii”(II, 443), ,,De sufletul morților”(II, 443), ,,De sufletul
tatei”(II, 442), fiindcă ,,Din pomană s-a făcut raiul”(VII, 81). Ce-i
drept, niciodată cei vii nu fac suficient pentru sufletele celor decedați: ,,Mortul multe zice, viul face ce știe”(II,
613), știind că ,,Mortul nu se mai
întoarce înapoi de la groapă”(II, 613), ,,Nu fac vii ce zic morții”(II, 613); ,,Nu mai mănâncă colivă”(VI, 525), doar
,,Când vor învia morții”(II, 616), adică niciodată, așa că se puteau consola cu
proverbul: ,,Morții cu morții, viii cu
viii”(II, 614). Sunt cazuri când în acest sector se poate vedea cel mai
bine cum mulți semeni sunt nerecunoscători față de binefăcătorii lor decedați:
,,Pe cine nu lași să moară nu te lasă să
trăiești”(II, 638), viața de apoi fiind de fapt o realitate.
Romanii spuneau că ,,De mortuis
nisi bene”. Același lucru spun și românii: ,,De morți nu trebuie să vorbești decât de bine”(II, 615), deși
aceasta folosește doar în ceea ce privește imaginea pământească a celui
dispărut, memoria lui, ci nu-l ajută cu nimic în viața de dincolo.
Unii au veac îndelungat, sunt ,,uitați de moarte”(II, 630), dar cât
de bătrâni ar ajunge, tot nu se îndură să moară ,,Cât de rău să trăiască omul, tot nu se îndură să moară”(II, 636), Fie
tânăr, fie bătrân, în fața morții toți sunt egali, vârsta nefiind o condiție
privind momentul morții: ,,Moartea e mai
aproape decât cămașa”(II, 625), ,,Viața omului ca oul în mâna copilului”(II,
803). O condiție care să întârzie
moartea nu e nici averea, nici condiția socială: ,,Moartea nu vrea să știe, de averi, de bogăție”(II, 624); ,,Mor întocmai
ca tot omul/Și bogatul ca și robul”(II, 638). Nu înseamnă că sărăcia sau
starea socială modestă ne întârzie momentul morții: ,,Nici n-am la ce muri, nici la ce trăi”(II, 639). Toate acestea sunt
o deșertăciune, o zădărnicie: ,,În deșert
sunt toate, dacă este moarte”(II, 625). Toate rămân neputincioase în fața
morții: ,,Până la moarte sunt toate”(II,
625), fiindcă moartea-i ,, fără
leac”(II, 625) și numai ei ,,leac
între muritori nu s-au aflat”(II, 625).Ea nu depinde de oameni, nu poate fi
programată, ,,nu vine când o chemi”(II,
623). Toate zbaterile, eforturile, bucuriile și necazurile, toate urile și
dușmăniile sunt doar ,,Până la
moarte”(II, 630). În fața ei se împacă toate, conform proverbelor: ,,Moartea împacă”(II, 625), ,,Moartea
potolește pe toată lumea”(II, 624), ,,Viața urăște, iar moartea împacă”(II,
803).
Sunt oameni
care au presimțiri că li se apropie moartea, fie datorită unor boli care-i
cuprinde, fie vârstei, fie, pur și simplu, că presimt ei că ,,au intrat în anul morții”(II, 631), sau că sunt ,,gura morții”(II, 629). Pentru cei mai mulți însă, moartea este
inopinată, ea vine ,,Când ți-e viața mai
dragă”(II, 803). Este mare lucru, este o favoare pe care o face Dumnezeu
cuiva să mai poată spune celor rămași ,,Cu
limbă de moarte”(II, 630). Vorbele acelea, fie că sunt dorințe, fie
îndrumări și dispoziții, fie iertăciuni sau rămas bun sunt de mare importanță
pentru cei în cauză. Clipele acelea pot fi chiar hotărâtoare pentru viața lui
de aici și pentru cea de dincolo. Dacă mai apucă să se spovedească și să se
împărtășească, el este asemenea tâlharului de pe cruce, care intră în rai în
ultimul moment. După moarte, orice căință este zadarnică.
În fața morții, omul intuiește
toată filozofia vieții. Abia atunci cei mai mulți înțeleg că ,,lumea și viața sunt brăcinari de ață”(IV,
216), că ,,Lumea asta nu-i a
mea,/Cealaltă nici așa”(IV, 213), că ,,Lumea
e înșelătoare, moartea hoață, răpitoare”(II, 624). Un proverb precum
acesta: ,,Numai moartea e în dar”(II,
625) ne duce la unul din cele mai profunde adevăruri privind antropologia
creștină(Va urma).
*
Apostolul şi lupii. Părintele Stelică Zoican de la Balta mi-a relatat o întâmplare memorabilă din viaţa sa de preot de
ţară. Ascultându-o, am înţeles mai bine cât de folositoare este ucenicia unui
preot la o parohie de ţară în primii ani ai activităţii sale, indiferent al cui
este şi pe cine are rudă la Ierusalim. Numai la sat înţelegi mai
bine frumuseţile sufletului românesc nealterat de influenţele nefaste ale
civilizaţiei moderne, numai acolo, confruntându-te cu greutăţile şi necazurile,
cu lipsurile şi cu problemele specifice treci prin cuptorul de foc al
încercării şi al călirii. Numai acolo îţi înţelegi mai bine ca oriunde misiunea
de preot şi-ţi poţi da seama dacă ai chemare pentru ea sau trebuie să-ţi cauţi
rosturile în viaţă în alte părţi.
Era la Bobotează. Părintele Stelică era preot
la Balta. Părintele Izverceanu de la Cernavârf a primit veste că are
fiul, profesor în Bucureşti, bolnav. I-a trimis vorbă părintelui Stelică să-l
suplinească o săptămână sau două, până se întoarce. De acord, nici nu se putea
altfel! Abia a trecut Sfântul Ion şi iată că a venit veste că la Buseşti, -sat
al Parohiei Cernavârf-, este o înmormântare. Părintele Stelică a plecat de
dimineaţa, cu sania. Crăpau lemnele de ger, iar zăpada era destul de mare. Şi-a
luat cojocul cel mare, şi-a înfăşurat picioarele cu pături groase şi a pornit.
A trecut pe la Turtaba, şi-a luat cântăreţul şi a ajuns la Buseşti pe la prânz,
fiind cale lungă. Înmormântare mare! La pomană au fost peste 600 de persoane,
după cum i-a numărat părintele. Tăiaseră un junc de
Nu s-a terminat bine pomana, că a venit la
preot cineva din alt sat şi i-a spus: ,,-Părinţele, cineva de la Cornet e pe
moarte şi trebuie împărtăşit!” ,,-Păi, mergem acolo, să-l împărtăşim. Poate
ajunge sania?” ,,-Nu, că e drumul rău şi se răstoarnă. De fapt, nu e decât
pârtie de picior!” Au plecat pe jos, cale de aproape cinci kilometri. A
împărtăşit persoana în cauză şi părintele a plecat singur înapoi, la Buseşti,
să-şi ia sania şi cântăreţul. La întoarcere abia îl aşteptau, fiindcă în altă
parte a satului cineva era pe moarte şi trebuia împărtăşit. Aproape se
întunecase. S-a dus până acolo. Când a întors la casa paracliserului, unde avea
sania, acesta i-a spus: ,,-Părinte, acum vreau să mă împărtăşesc şi eu!”
,,-Păi, bine, măi, nea Ilie, nu putuşi să-mi spui acolo, unde grijii
bătrâna aceea, că fuseşi cu mine! Făceam o singură slujbă şi te grijeam şi pe
dumneata!” i-a zis părintele dojenitor. ,,-Nu, părinte, pe mine mă împărtăşeşti
de bucuria de a te avea oaspete pe dumneata şi pe cântăreţ!” ,,-E târziu, nea
Ilie, e târziu, se întunecă şi e iarnă. Îţi mulţumesc frumos, dar lasă, că stau
altădată la dumneata!” ,,- Nu, părinte, nu, că eu am o datorie la tatăl
dumneata. De câte ori am trecut prin Coada Cornetului şi el m-a văzut, nu m-a
lăsat până nu m-a băgat în casă şi mi-a pus masa!” Au stat la masă, au servit
ceva de mâncare, au băut o ceaşcă două de ţuică fiartă şi au plecat.
Până la Balta era cale lungă, poate mai
bine de zece kilometri. A trebuit să treacă mai întâi prin Turtaba,
să lase cântăreţul, o deviere de alţi trei sau patru kilometri. Se făcuse ora
22-23 noaptea. Se lăsase ger cumplit. Când a trecut printr-un clet de pădure,
părintele Stelică a auzit lupii urlând. Ii auzise de multe ori, dar ca atunci,
aşa de înfricoşător, niciodată. I s-a ridicat căciula pe cap. Calul a început
să dea semne de teamă. Părintele s-a gândit repede ce trebuie să facă. Avea de
urcat un deal, Babele, şi calul nu putea să fugă. Dacă ar fi rămas în sanie, se
putea întâmpla ca să nu-l mai asculte calul, s-o ia zăuş prin pădure, să
răstoarne sania şi atunci lupii puteau cu uşurinţă să-l mănânce şi pe el şi
calul. Părintele a oprit cu greu sania. A coborât, ţinând strâns hăţurile
calului. Şi-a făcut o rugăciune şi s-a închinat de mai multe ori. A luat
într-o mână toporul de care nu se lipsea niciodată când pleca la drum şi
cu cealaltă a luat calul de sub barbă. Au apărut şi lupii. Erau şapte. Trei pe
o parte a drumului şi patru pe alta. Calul se zbătea înfricoşat. Cu greu îl
putea struni. Nu avea lumină, ci doar luna făcea ca umbrele copacilor să pară
mai înspăimântătoare. Lupii mergeau paralel cu sania, la câţiva metri distanţă
şi urlau. Parcă o putere nevăzută îi oprea să nu atace. Când au ajuns în vârful
dealului, părintele şi-a făcut vânt şi-ntr-o clipită a fost în sanie. Calul a
pornit într-o fugă nebună, cum nu mai fugise în viaţa lui. Sania venea în urma
lui ca o aşchie, nu-i mai simţea greutatea. Lupii veneau pe urmele saniei
urlând. Pericolul cel mare era acum răsturnarea saniei. Drumul avea multe
şanţuri, denivelări, pietre care ieşeau ameninţătoare prin zăpadă. A ajutat
însă Dumnezeu şi sania nu s-a răsturnat.
Când au ajuns acasă, trecuse de miezul
nopţii. În ciuda gerului năpraznic, atât calul, cât şi Părintele
Stelică erau scăldaţi de sudoare. Era sudoarea morţii, care le dăduse
târcoale.
Astfel se încheia ziua de lucru a unui preot
de ţară!
*
Publicații. În această perioadă, preotul Dvs.
a reușit să publice câteva materiale, astfel: ,,Scrisoare pastorală” – 558, în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, 2 mart. 2026, ediție și
on-line(https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com); în ,,Observatorul”, Toronto (Canada), 12 mart. 2026, ediție și
on-line (https://www.observatorul.com); Taina Sfintei Spovedanii reflectată în proverbele românești, în
,,Națiunea”, 5 mart. 2026, ediție și on-line (https://ziarulnatiunea.ro/category/religiespiritualitate).
*
Ajutoare și donații. În această perioadă am primit câteva ajutoare și donații din afară
parohiei, astfel: Doamna Ivanovici Florica(Bucureșști) și Doamna
Enache Maria (București): câte 250 lei; Domnul Ing. Bălu Constantin(Tr.
Severin), fiu al satului Bârda și Doamna Sârbu Felicia(Turda): câte 200
lei; Doamna Prof. Kemenschi Florica(Tr. Severin): 150 lei; Doamna Prof. Șerban Avelana (Tr.
Severin), Domnul Zgarcea Cornel(Tr. Severin), Domnul Cioabă
Constantin(Malovăț): câte 100 lei; Doamna Rolea Violeta(București),
fiică a satului Bârda: 50 lei.
Tuturor le mulțumim cordial.
Dumnezeu să le ajute!
*
În cursul lunii Februarie am
donat pâine credincioșilor participanți la slujbe, astfel: 1 Febr.(Bârda): 70 pâini; 2 Febr.(Bârda): 128
pâini; 8 Febr.(Malovăț): 124 pâini; 15 Febr.(Bârda): 122 pâini; 22
Febr.(Malovăț): 160 pâini. Așadar, în luna februarie s-au donat: 604
pâini. Totodată, s-a vândut pâine la prețul de achiziție de 1,30
lei, astfel: 1 Febr.(Bârda): 30 pâini; 2
Febr.(Bârda): 572 pâini; 8 Febr.(Malovăț): 276 pâini; 15
Febr.(Bârda): 578 pâini; 22 Febr.(Malovăț): 240 pâini. Așadar, în
luna februarie s-au donat 1.696 pâini.
*
În luna
februarie am efectuat câteva plăți mai mari, astfel: 12.000 lei protoieriei
pentru lumânări: 4.682 lei tipografiei
pentru cărți; 3.850 lei protoieriei pentru subvenții pe 2026; 3.290 lei pentru cele 2.300 pâini donate
și vândute în februarie; 1.849 lei mașina de spălat pentru Azilul
Șimian; 500 lei poștei pentru timbre; 392 lei impozit; 250 lei
poștei pentru colete; 78 lei internetul; 50 lei curentul
electric și altele mai mici.
*
Zâmbete.☺,,- Domnule
doctor, nu mai văd la distanță!” ,,– Vezi luna?” ,,– Da.” ,,– Vezi soarele?” ,,–
Da.” ,,– Păi și cât de departe vrei să vezi?” ☺ La spovedanie: ,,-Părinte,
am înșelat, am mințit, am furat!” ,,– Din ce partid faci parte, fiule?” ☺ Somnul adânc ajută la prevenirea îmbătrânirii, mai ales dacă dormi la
volan! ☺Pe vremea mea copiai ca să iei un 5, nu ca să
ajungi doctor! ☺ Când profesorii nu lasă
repetenți, suferă toată țara.
*
Excursii-pelerinaj.
În ziua de marți, 31 martie, parohia noastră organizează o excursie- pelerinaj de o zi, pe următorul
traseu: Tr. Severin-Malovăț-Bârda-Florești-Apa Neagră-Mănăstirea Tismana-Tg.
Jiu-Mănăstirea Lainici- Petroșani-Hațeg-Mănăstirea Prislop-Mormântul Sf.
Arsenie Boca – Caransebeș – Mănăstirea Teiuș – Mănăstirea Piatra
Scrisă-Orșova-Mănăstirea Vodița-Tr. Severin-Malovăț-Bârda. Costul e de 80 lei/pers.
Atenție. Din motive
obiective, am fost nevoiți să schimbăm data. Rămâne valabilă aceasta de 31 martie.
*
Simpozioane. Universitatea ,,Al. I. Cuza” din Iași l-a invitat pe preotul Dvs. să
participe la simpozionul internațional ,,Explorări în tradiția biblică
românească și europeană”, ediția a XV-a, ce se va desfășura la Iași în zilele
de 9-11 iulie a. c. Grea problemă!
*
Înmormântări. În ziua de 25 febr. am oficiat slujba înmormântării pentru Trocan Ion(75 ani) din Malovăț. Dumnezeu să-l ierte!
*
Mulțumire. Pe 5 februarie s-a împlinit un an de când malovicenii și-au impus
punctul de vedere, au respins delegația episcopiei, care venise să instaleze un
nou preot și au cerut să se prelungească mandatul subsemnatului, ceea ce s-a și
împlinit.
Vă mulțumesc frumos,
dragii mei enoriași din Malovăț și Bârda! Dacă ar fi s-o iau de la început de
zece ori, tot preot m-aș face și tot la Dumneavoastră aș veni!
Dumnezeu să vă
răsplătească!
*
Program. În luna aprilie avem următorul program de slujbe: 4 Apr.(Malovăț-Bârda);
5 Apr.(pomeniri la ora 8 în biserica din Bârda; slujbă la Malovăț); 6 Apr.(denie
la Bârda); 7 Apr.(denie la Malovăț); 8 Apr.(spovediri și împărtășiri în Bârda, la biserică și în sat; denie la
Bârda); 9 Apr.(pomeniri la ora 8 la din Bârda; slujbă la Malovăț; denie la Malovăț); 10 Apr.(spovediri
și împărtășiri de adulți în Malovăț; denie cu Prohod la ora 18 în Bârda; denie
cu Prohod la ora 21 în Malovăț); 11 Apr.(spovedit și împărtășit copiii la Malovăț dimineața; pomeniri la
Malovăț, la ora 19; slujba Învierii la Malovăț, la ora 23); 12 Apr.(slujba Învierii, la ora 3 în
Bârda); 13 Apr.(Bârda,
slujbă cu slobozirea Paresimilor la vii); 14 Apr. (slujbă la Malovăț cu
slobozirea Paresimilor la vii); 17 Apr.(slujbă la catedrala episcopală din Tr. Severin); 18 Apr.(Bârda-Malovăț,
cu pomenirea Paresimilor la morți); 19 Apr.(Malovăț); 23 Apr.(slujbă la Bârda; pomeniri la Malovăț, la ora 12); 25 Apr.(Malovăț-Bârda);
26 Apr.(Bârda). În restul timpului, preotul poate fi contactat la biserică,
acasă, la telefonul 0724.99.80.86, ori
pe adresa de e-mail stanciulescubarda@gmail.com.
Sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)