Circularele
Căpitanului (5) Predica de pe munte
Ion
Coja
24
martie 2025
Circularele
Căpitanului (5) Predica de pe munte
11 septembrie 2018
Predica de pe Munte a Căpitanului
22 iunie 2010
de Ion Coja
Doctrină naţionalistă , Legionarii în eternitate
16 comentarii
Edit
Textul care ne interesează este al unei „circulări”
legionare, text rostit de Corneliu Zelea Codreanu în ziua de 24 octombrie 1937.
Data trebuie ţinută minte, căci este ziua în care gândirea românească a marcat
un record de altitudine, un record cel puţin naţional, dacă nu cumva mondial!…
Ca şi alte mari isprăvi ale spiritului românesc, nici aceasta nu a fost
preţuită la „justa ei valoare”. A fost trecută cu vederea într-un mod cu totul
…explicabil: evenimentul s-a produs cu ocazia inaugurării unui restaurant, a
unei cârciumi aşadar.
Câte vorbe mari nu se spun într-o cârciumă?! O
cârciumă românească! Risipa la români de inteligenţă şi har prilejuită de
deşertarea paharelor este cotidiană şi nu este egalată de nicio sesiune
academică!…
De data aceasta ne aflăm însă în lumea legionară, lume
în care deşertatul paharelor se făcea cu o cumpătare oareşicât ne-românească.
Drept care mă văd obligat să schimb tonul şi să îndepărtez de la mine ispita
frivolă a invocării lui Bachus. Ci despre altceva este vorba, despre
inaugurarea la Predeal a unei pensiuni, a unei cabane, pusă la dispoziţia
montagnarzilor. Predealul interbelic arăta mult diferit de cel cunoscut azi. Nu
era o aglomerare haotică de vile imense şi discoteci zgomotoase. Ici colo câte o
cabană, peisajul era încă funcţional, dându-ţi de veste cât de sus te aflai, la
cumpăna dintre două urcuşuri, astfel că de oriunde veneai, ajuns pre deal,
simţeai nevoia să-ţi tragi oleacă sufletul. Pentru aşa ceva fusese gândit şi
popasul legionar, pensiunea la care drumeţul putea să tragă cu tot dragul.
Căpitanul a avut o relaţie specială cu muntele, iar de
aici, foarte probabil, o anumită comuniune sufletească mai aparte cu cei care
urcă spre vârful muntelui ca pe un drum iniţiatic, accesibil numai celor care
îi simt nevoia. La cabană se putea ajunge după ore de urcuş pe jos, fără altă
răsplată sau chemare decât a priveliştii măreţe şi a primenirii sufleteşti.
Cititorul acestor rânduri trebuie să reconstituie decorul alpin de odinioară,
azi înecat în emisii de eşapament şi de manele, pentru a înţelege şi trăi
cuvîntul rostit de Căpitan. Îl transcriu întocmai, cu titlul pe care îl poartă
în publicaţiile legionare:
.
Predeal, 24 Octombrie 1937
LA INAUGURAREA PENSIUNEI LEGIONARE DIN PREDEAL
Camarazi şi prieteni ai mişcării noastre.
Am deschis acest restaurant la Predeal pentru ca
tinerii din Mişcarea Legionară să aibă în a lor stăpânire un picior de pod la
cel mai bun aer al României.
Vor şti deci că ceea ce mai înainte pentru ei era o
imposibilitate, de azi nu mai este. Vor putea urca aici şi sta cu un preţ redus
sau în schimbul serviciilor pe care le vor face.
Îşi vor reface sănătatea sau îşi vor dubla puterile,
pentru ca să le pună pe toate în serviciul patriei şi al biruinţei legionare.
Aceste capete de pod se întreţin întotdeauna cu jertfe
materiale, de organizaţii, guverne, sau state. Dacă noi însă prin comerţ vom
putea realiza şi un cât de mic beneficiu, întreprinderea noastră de astăzi îşi
va fi atins şi chiar întrecut scopul propus.
Camarazi şi prieteni.
În acest restaurant veţi mânca toată lumea la fel,
aceleaşi feluri de mâncare, dar veţi plăti după puteri. Între un minimum şi un
maximum fixat de noi cel sărac va plăti mai puţin, cei mai bogaţi vor plăti mai
mult, după cum sunt retribuiţi, după greutăţile familiare etc.
Dacă unul va zice: Eu n’am nici un ban – nu va plăti
nimic. Pentru că nu e drept ca cineva să moară de foame, ne vom interesa de ce
n’are, pentru ca să-l punem la treabă şi să-l facem să aibă.
Cine va judeca cât trebuie să plătească un client? El
singur, clientul. Atât am judecat că pot, atât cred eu că e drept să plătesc.
Judecata lui este fără apel.
Iubiţi camarazi,
Un principiu al Justiţiei spune:
„Nimeni nu poate fi judecător în propria sa cauză”.
Răspund: Principiul înjoseşte omenirea, pentru că îl
consideră pe om laş sau hrăpăreţ. Aşa e omul. Dar eu nu vorbesc de cum este
omul, ci de cum poate şi trebuie să fie. Într’o omenire înălţată, omul nu numai
că poate, dar trebuie să fie propriul său judecător. Omul trebuie să se judece
singur, să aibă curajul şi loialitatea de a da fiecărui ceea ce este al său,
adică de a fi drept. Omul judecător în propria sa cauză, drept şi sever cu sine
însuşi.
La temelia unei ţări trebuie să fie omul drept şi e
bine să începem să facem şcoală în această direcţie. Cu acestea zise,
Restaurantul de la Predeal este deschis şi toţi câţi sunteţi aici, săraci sau
bogaţi, sunteţi invitaţii noştri la masă.
La ceea ce avem şi cât avem.
C. Z. C.
*
Un text extraordinar, faţă de care exegeţii şi
partizanii legionarilor s-au arătat la fel de nereceptivi ca şi adversarii.
Puţine sunt documentele legionare care vin atât de convingător în sprijinul
cunoscutului text al lui Mircea Eliade privitor la profunda revoluţie
spirituală pe care a iniţiat-o şi a dus-o până nesperat de departe Corneliu
Zelea Codreanu şi camarazii săi. Textul nu-şi propune să fie doctrinar şi de
aceea, probabil, a fost trecut cu vederea chiar şi de legionarii preocupaţi să
fixeze, pentru posteritate, reperele şi “cotele” moştenirii legionare.
„În acest restaurant veţi mânca toată lumea la fel,
acelaşi fel de mâncare, dar veţi plăti după puteri “. . . Sublinierea îi
aparţine autorului, celui care semnează la finele textului: C.Z.C., ceea ce
dovedeşte că era perfect conştient de însemnătatea precizării, a regulii pe
care o instituia. Cred că rar mai apar alte cuvinte ale Căpitanului subliniate,
în celelalte circulare.
Valoarea acestui text, a cuvintelor subliniate,
rezultă din realitatea, din faptele petrecute întocmai, pe care le consemnează
ca atare. În texte doctrinare, utopice, când până deunăzi ne jucam imaginând
societatea perfectă, se ajunsese la formula de maximă moralitate: “de la
fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi”, a cărei realizare o vedeam,
cu totul iluzoriu, într-un viitor îndepărtat şi nesigur.
Iată însă că în toamna lui 1937 această utopie
devenise fapt împlinit, la Predeal, la pensiunea legionară deschisă nu de nişte
bogătaşi filantropi, ci de membrii celui mai sărac partid din România. „Veţi
plăti fiecare după puteri !” Chiar şi cel care nu are cu ce plăti va fi omenit,
îngăduindu-i-se să mănânce alături de ceilalţi. Şi asta „pentru că nu e drept
ca cineva să moară de foame”. Iar cine are cu ce plăti va plăti cât crede el că
merită să plătească ! „Judecata lui este fără apel”.
Cer îngăduinţa onor cititorilor acestor rânduri,
îndemnându-i acum, lăsând o clipă textul din mână, să mediteze asupra a ceea ce
se petrecea la pensiunea legionară din Predeal . . . Acest răgaz, pentru
adunarea gândurilor, îl oferă şi Căpitanul cititorilor săi, cititori ai
circularei. În acest punct el face o pauză, marcată prin adresarea directă din
mijlocul textului : Iubiţi camarazi. . . După care urmează un moment de culme
al gândirii legionare : contestaţia adusă unui bine cunoscut principiu de drept
roman, unanim acceptat de toată planeta, de toată suflarea omenească şi
niciodată pus în discuţie : Nimeni nu poate fi judecător în propria sa cauză.
Răspunsul, tună vocea Căpitanului : Principiul acesta
înjoseşte omenirea ! Este un principiu care se naşte dintr-o părere foarte
proastă despre om, din prezumţia de vinovăţie: omul este laş şi hrăpăreţ! Numai
neîncrederea în om poate întemeia acest principiu. Principiu valabil numai în
măsura în care omul este prin natura sa sperjur, mincinos, vicios, egoist,
dispus la impostură şi hoţie, poate chiar şi la crimă dacă ar avea garanţia că
nu va putea fi dovedit ca hoţ sau criminal ori impostor !
Parcă niciodată nu a fost Căpitanul atât de profetic,
rostindu-se în cel mai pur elan cristic : “eu nu vorbesc de cum este omul, ci
de cum poate şi trebuie să fie!”. Şi iată viziunea la care se ridică Codrenu,
nu în singurătatea unei meditaţii, ci în banalul discurs inaugural al unei
„unităţi comerciale” : „Într-o omenire înălţată, omul nu numai că poate, dar
trebuie să fie propriul judecător. Omul trebuie să se judece singur, să aibă
curajul şi loialitatea de a fi drept. Omul judecător în propria sa cauză, drept
şi sever cu sine însuşi”.
Să negi valabilitatea vestitelor principii de drept
roman este un semn că legionarii, prin ceea ce şi-au propus, dar şi prin ceea
ce au reuşit să facă, au revoluţionat gândirea socială, conştiinţa umană.
Revoluţia naţională, pe care, în acel veac al 20-lea, numai legionarii au
conceput-o în spirit, în inimile lor, ale oamenilor, a fost reală, petrecută,
întâmplată. Repet : titlul de mare glorie românească nu este atât faptul că
legionarii au fost români şi au imaginat şi realizat revoluţia legionară fără
inspiraţie sau susţinere din străinătate, cât mai ales împrejurarea că aceşti
vizionari idealişti au găsit înţelegerea şi adeziunea a câtorva milioane de
români, a poporului român este cu totul extraordinar şi de a se mândri tot
românul în veacul veacurilor!
Oriunde în lume să se fi născut, Căpitanul nu ar fi
fost urmat de atâta lume, lume de cea mai bună calitate! Revoluţia legionară se
poate spune că a reuşit peste aşteptări! Ţara toată l-a urmat pe Căpitan, i-a
dat crezare şi ascultare! Asasinarea Căpitanului şi a căpeteniilor legionare nu
înseamnă eşecul legionarismului! E ca şi cum un chirurg efectuează o operaţie
dificilă, pacientul rezistă operaţiei, se simte bine, pleacă acasă pe
picioarele sale, dar este călcat pe trecerea de pietoni de un şofer beat şi
iresponsabil. Faptul că pacientul a murit şi n-a mai ajuns acasă nu înseamnă că
operaţia nu a reuşit! . . .
În 1937 Ţara a votat, practic, cu legionarii,
consemnând astfel biruinţa legionară! Faptul că regele poltron şi criminal a
anulat alegerile nu înseamnă nimic în absolut, în ordinea morală a lumii,
dinaintea lui Dumnezeu. Da, pe plan istoric, al mizeriei trăite, instaurând
regele dictatura, unii ar putea spune că legionarii au pierdut, iar meciul
politic a fost câştigat de Carol al II-lea.
În numai 10 ani, cei cinci întemeietori ai Legiunii
Arhanghelul Mihail se făcuseră un milion de români gata să jertfească pentru
Iisus şi Neam! Pentru tot ce are omul mai bun, mai frumos şi mai drept!…
Cu alte cuvinte, poporul român a fost în stare să vadă
ceea ce era de văzut şi să priceapă ceea ce era de priceput, în ceasul cel mai
înalt al istoriei sale, al celei mai teribile încercări. Poporul român a fost
demn de propriii săi copii, a fost la înălţimea norocului pe care Dumnezeu i
l-a dat ca din sămânţa sa să răsară oameni ca Moţa şi Marin, Nae Ionescu şi
Mircea Eliade, Ţuţea şi Ghinea, Gyr şi Noica, infirmând vechiul şi tristul
adevăr că nimeni nu e profet în ţara lui. Corneliu Zelea Codreanu a fost
recunoscut de români ca profet şi ca purtător al Cuvîntului întemeietor, al
Logosului. Şi românii l-au urmat şi s-au jertfit alături de Căpitan şi întru
Căpitan.
Principiul sub a cărui tutelă Căpitanul inaugurează
comerţul legionar ne obligă să facem şi alte conexiuni, deloc forţate.
Principiul afirmat de Corneliu Zelea Codreanu aminteşte, repet, de predica de
pe Munte, de care se apropie mai mult decât orice alt text rostit în limba
română. M-aş bucura să fiu contrazis cu îndreptăţire şi să mi se arate alte
texte…
În mod sigur principiul enunţat la Predeal se
înrudeşte cu unul dintre cele mai importante precepte pitagoreice: „Faptele de
care te-ai putea ruşina să nu le săvârşeşti nici în prezenţa altora, nici când
eşti singur şi nimeni nu te vede. Şi, mai presus de orice, respectă-te pe tine
însuţi!” (s.n.) Citise oare Căpitanul Versurile de aur pitagoreice? Sau pe alţi
autori antici sau moderni care au glosat pe marginea celebrului text? Ori se
exprima aşa sub imperiul unei moşteniri spirituale pe care mentalul popular
românesc, ca descendent al celui arian, a dus-o mai departe, mai sus, atunci
când a imaginat ciudata reacţie de solidaritate umană tipic românească: să-ţi
fie ruşine de ruşinea altuia… Mai curând am vedea în comportamentul „cristic”
al Căpitanului împlinirea unui model moral românesc curent întruchipat de Făt
Frumos… Nu erudiţia îl duce pe C.Z.C. la aceste performanţe sufleteşti(sic!),
ci capacitatea sa de a fi „suflet din sufletul Neamului” său.
Să apelăm, concluziv, şi la comentariul din
introducerea la tratatul de etică al gânditorului stoic Hierocles, trăitor pe
vremea împăratului Hadrian, potrivit căruia respectul faţă de tine însuţi este
„singura raţiune care ne poate depărta de faptele urîte, de rău”. Şi continuă:
„Dacă înveţi să te respecţi pe tine însuţi, tu vei avea mereu alături de tine
un paznic intim şi prietenos de care te vei feri şi pe care nu-l vei putea
evita.(…) Fii, aşadar, pentru tine însuţi paznicul cel mai intim şi, cu ochii mereu
la acest paznic credincios, vei începe să te depărtezi de rău. Respectul faţă
de tine însuţi te va depărta de tot ce este ruşinos şi nedemn pentru o fiinţă
care gândeşte”…
