sâmbătă, 15 august 2026

Mircea Dorin Istrate - Lăsatu-ne-au străbuni-nvățătură

 



 

Lăsatu-ne-au străbuni-nvățătură

motto

La cap de sat sunt cruci, ce-au fost odată,

Ocrotitoare pentru-a noastră vatră,

Ce ne-au ținut din vremea cea străbună

Mereu sub a lor umbra-n pază bună.

 

 

~*~

 

ACOPERIȚI de cerul sfânt,

Așa se știu de când îmi sunt

Românii mei, pe-acest pământ,

Trăind tristeți, trăind în cânt,

Trăind în bătălii ce-au fost

Pe vatra sufletului nost’,

Jertfindu-se mai cât se poate

Pentru cea sfântă LIBERTATE,

Pentru MOȘIE și OGOR,

Mai pentru tot ce-a fost a lor,

Lăsându-ne de-NVĂȚĂTURĂ,

Că de n-avem în noi MĂSURĂ,

Să ținem toți în NEUITARE,

CREDINȚA, care moarte n-are,

ISTORIA, cu-a sale fapte

Ce toate sunt adevărate

Și LIMBA, figure de miere,

Atunci a noastră țară…

PIERE.

 

~*~

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

De noi depinde totul

 

Motto

E cald în astă noapte, iar somnul nu mai vine,

Eu număr stele-n noapte și-apoi le-mpart cu mine

Și tot socot mai unde să-mi fac o nouă casă,

Să-mi fie împrejurul o noapte maiestoasă.

 

 

~*~

 

Mai încă-i în PUTERE, cea vară prea fierbinte,

Ce PÂRJOLEȘTE lumea, s-o ținem bine minte,

Că ea e peste-a noastre VROIRI ce le avem,

Să fim STĂPÂNI a toate și-ncă mai mult putem.

 

El , OMUL, el NIMICUL, ce-abia acum MIJEȘTE,

Pe scoarța lumii ăstei, prea MULT se veselește

Că ÎNȚELEGE lumea și vrea căpăstru-ai pune

Și ea apoi în toate, încet mi s-o SUPUNE.

 

Dar nu uitați că lumea e fără de-NCEPUT,

Că ea din ea se NAȘTE, mereu , neîntrerupt,

Că ea făcut-a TIMPUL, SECUNDA trecătoare,

LUMINA, SPAȚIU, VIAȚA și MINTEA gânditoare.

 

Noi suntem doar NIMICUL, ce-acum am răsărit,

În jur ni-i INFINITUL, acel nemărginit,

Ni-i pasul șovăelnic, da-n boaba cea de MINTE,

Noi trecem UNIVERSURI, care ne stau n-ainte.

Și-ncepem a-NȚELEGE ce e prin ceruri, sus,

Ce ne AȘTEAPTĂ încă pe-acol’, când ne-om fi dus,

Ce vor GÂNDI aceia ce-n seamă nu ne bagă

Când noi îmi CĂRĂRI-vom, întreaga lume largă.

 

*

Ca UMBRA  dar ne paste PĂCATUL și TRUFIA,

Cea SETE de PUTERE și încă LĂCOMIA,

Ne DEZUNEȘTE vrerea de-a fi împreunați,

Noi care pân-acuma eram legați ca FRAȚI.

 

De astea nu le-om ȘTERGE din gândul nost nebun,

Pe VECI aici rămânem și-om pierde cela drum

Ce ne-ar fi SCOS în lume ca oameni buni și drepți,

Ce pot a fi din SPIȚA acelor, ÎNȚELEPȚI.

 

**

Acuma, eu, NIMICUL acel cu NENOROC,

Mă tot GÂNDESC cât încă mă ține sub OBROC,

PĂMÂNTUL ăsta care-i un bulgăre de TINĂ.

Iar eu, NEMERNICITUL împovărat de VINĂ,

 

Să nu pot fi în stare să fiu de-acum CURAT,

Și tot ce fac și SPUNE-oi, să fie ADEVĂRAT,

Să pot păși în HĂUL ce încă mă desparte,

De roiul cel de STELE, ce pare atât de-aproape.

 

***

Afară e o noapte de VIS și-n cel ceresc

Puzderie de stele în ROIURI se rotesc,

Cu visul meu nevolnic, GÂNDESC cum fi-va oare,

Prin cea nemărginime să îmi găsesc CĂRARE,

Spre locul cel în care ADAMUL s-a născut,

Că eu la fel ca dânsul, SUNTEM de-același lut.

 

 

~*~

Mircea Dorin Istrate

 









Alexandra DOGARU - GÂNDUL ZILEI, 15 August 2026

 
















Ben Todică - SECRETUL CHIVOTULUI

 



SECRETUL CHIVOTULUI

- Scenariu de Film -

15/08/2026

 

M-a urmărit mereu gândul la misterul Chivotului, la miracolul manei cerești și la acea forță nevăzută care, potrivit Scripturii, îl putea ucide pe cel care îl atingea.

Un episod celebru, consemnat în 2 Samuel 6, povestește despre Uza, un bărbat care și-a întins mâna pentru a sprijini Chivotul atunci când boii care îl transportau s-au împiedicat. Uza a murit pe loc.

Poate că povestea nu vorbește doar despre pedeapsă. Poate vorbește despre o tehnologie pe care omul nu o putea încă înțelege și cu atât mai puțin controla.

De aici mi s-a născut întrebarea:

Dacă Chivotul nu era doar un simbol, ci o mașină?

Și atunci m-am hotărât să mă întorc la minele din Ciudanovița, acolo unde, cu ani în urmă, Nefertiti îmi povestise, printre alte lucruri imposibile, că știe de Exod.

Și că știe unde se află Chivotul.


Trecuseră câțiva ani de la ultima mea coborâre prin deschiderea secretă a fostului puț de aeraj de lângă sălașul Babei Anca.

De data aceasta știam pericolul.

Tehnologia îmi oferea un echipament de ultimă generație, capabil să mă protejeze în adâncuri și să-mi asigure autonomie pentru mai multe zile. Hrana era concentrată în capsule, asemenea celei folosite în misiunile spațiale.

Puțul de aeraj era betonat și construit din bolțari grei. Galeria principală, care lega orizontul de celelalte puțuri — 1 și 2 Ciudanovița, Natra și Dobrei — era consolidată cu beton și oțel și, deși inundată de ape, părea construită să reziste sute de ani.

Intrarea era aproape imposibil de observat.

Mărăcinii și tufele o acoperiseră, iar timpul o îngropase sub vegetație.

Am pătruns în apă.

La început, lumea subterană era încă vie. Mormoloci, viermi, gaze captive în rocă, forme mici de viață care se mișcau prin apa tulbure.

Pe măsură ce coboram, însă, presiunea creștea.

Și viața dispărea.

La un moment dat nu mai exista nimic.

Nici mormoloci.

Nici viermi.

Nici sunete.

Doar eu.

Și umbrele lungi, aproape bărbătești, ale lichenilor și ciupercilor care creșteau pe pereții adâncului.

Am continuat să cobor.

După șaptesprezece minute am ajuns la orizontul unde se afla suitorul.

De acolo începea drumul spre abatajul luminii.

Și spre lacul verde, transparent ca un cristal.

Acolo mă aștepta întotdeauna Nefertiti.


Data trecută avusesem parte de câteva surprize.

„Sunt doar lighioane imaginare”, îmi spusese ea atunci.

„Sunt create pentru a proteja locul.”

Dar adăugase, după o clipă:

„Totuși, Ben, nu este imposibil ca în asemenea medii să apară și forme biologice reale, născute din evoluția naturii radioactive.”

Nu apucasem să uit acele cuvinte.

Și tocmai atunci ceva s-a mișcat în întuneric.

La început am crezut că este o umbră.

Apoi am văzut corpul.

Un șarpe.

Un monstru de dimensiunile unei anaconde amazoniene.

Numai că acesta nu se târa.

Înota.

Sub apă.

În lumina fragmentată a lămpilor mele cu halogen, corpul lui se multiplica în umbre pe pereții galeriei. Fiecare mișcare transforma animalul într-o armată de monștri.

Spaima îmi urcase în gât.

Noroc că de data aceasta aveam cu mine un cuțit special, a cărui lamă putea genera, din vârf, un impuls de unde laser. Intensitatea putea fi reglată până la nivelul la care fasciculul era capabil să taie piatra.

Am ridicat mâna.

Am țintit.

Am apăsat.

Monstrul a dispărut într-un urlet imposibil, ca și cum s-ar fi dizolvat în propria lui imagine.

Am rămas nemișcat.

Respiram greu.

M-am răcorit.

Pentru o clipă, capul monstrului ocupase aproape întreaga galerie.


Am ajuns la suitor.

Jeturi puternice de apă m-au propulsat în sus și, spre surprinderea mea, am ajuns mult mai ușor decât în trecut.

Apoi am văzut lacul.

Același lac verde și luminos.

Și Nefertiti.

Mi-a întins mâna.

Am prins-o.

Și, fără să înțeleg cum, am început să alunecăm împreună prin lumină.

Spre Egiptul Antic.

Poate că ea știa de ce mă aflam acolo.

Sau poate că ea mă chemase.

Eu încă nu știam.


Ben, îmi spuse ea, mergând alături de mine, este normal să suspectezi că această mașină, Chivotul, este un echipament extraordinar de avansat.

— Și este?

Nefertiti zâmbi.

— Este mult mai mult decât atât. Noi nu aveam să lăsăm omenirea să o primească. Nu încă. V-ați fi distrus.

— Dar acum?

— Acum ați descoperit fuziunea nucleară. Sunteți mai aproape de momentul în care ați putea începe să înțelegeți.

M-am uitat la ea.

— Atunci ce este Chivotul?

— Un instrument construit pe o lege pe care voi ați început s-o înțelegeți prin Einstein: E = mc². Materia și energia sunt două forme ale aceleiași realități.

A făcut o pauză.

— Chivotul poate transforma materia după o rețetă.

— Adică poate produce orice?

— Aproape orice.

— În ce cantitate?

Nefertiti mă privi serios.

— În cantități pe care mintea voastră nu le poate încă înțelege.

Am râs.

— Dă-mi un exemplu.

— Să spunem că dorești carne friptă.

— Carne friptă?

— Carne friptă.

— Și Chivotul poate să o producă?

— Poate genera materia necesară. Dacă îi dai rețeta.

— Câtă?

— Dacă ai programa greșit, ar putea umple Podișul Gobi cu carne.

Am rămas cu gura căscată.

— Tot Gobi?

— Tot.

— Asta ar fi extraordinar!

— Nu, Ben. Ar fi un dezastru.

Și pentru prima dată nu mai zâmbea.

— Imaginează-ți ce s-ar întâmpla dacă acea cantitate uriașă de materie organică ar începe să se descompună. Ai crea un infern biologic. Bacterii, gaze, epidemii, putrefacție. Oamenii ar muri de propria lor abundență.

Am tăcut.

— Moise știa acest lucru, continuă ea. Știa că omul nu trebuie să primească tot ceea ce își dorește. De aceea, în povestea voastră, Chivotul a fost asociat cu mana.

— Mana?

— O hrană albă, asemănătoare semințelor de coriandru, cu gust de turtă cu miere, care cădea dimineața odată cu roua, cu excepția zilei de Sabat.

— Deci Chivotul putea produce orice?

— Da.

— Bere?

— Da.

— Vin?

— Da.

— Petrol?

Nefertiti ridică sprâncenele.

— Chiar și petrol rafinat, dacă ai rețeta și instrucțiunile corecte.

Am început să râd.

— Atunci omenirea ar fi salvată de foamete!

Nefertiti nu râdea.

— Nu te grăbi.

— De ce?

— Te-ai gândit la lăcomie?

Am tăcut.

— Te-ai gândit la răutate?

Am tăcut din nou.

— Imaginează-ți un om care poate produce aur fără limită. Sau petrol. Sau arme. Sau orice substanță pe care o dorește.

Ochii ei deveniseră aproape negri.

— Nu abundența este periculoasă, Ben. Ci omul care nu știe să se oprească.

Am privit-o.

— Și ce s-ar întâmpla?

— Sistemul ar putea intra într-o reacție pe care voi o numiți singularitate. O prăbușire a echilibrului. O gaură neagră.

— Am dispărea?

— Poate.

— Atunci de ce a fost construit?

Nefertiti zâmbi trist.

— Pentru că toate marile puteri ale Universului sunt și mari responsabilități.

Apoi se apropie de mine.

— Toate științele trebuie folosite cu măsură. Dar omul nu se poate stăpâni ușor. Asta este natura lui.

— Crezi că omul este rău?

— Nu.

Făcu o pauză.

— Cred că omul este nerăbdător.

Cuvântul acela rămase între noi.

— Omul plătește mai bine pentru crimă decât pentru înțelepciune, continuă ea. De aceea, multe dintre marile voastre invenții au început prin război.

Am coborât privirea.

— Și atunci când veți avea răbdare?

— Când veți avea maturitate, vă voi lăsa să aveți Chivotul.

— De ce atunci?

— Pentru că atunci nu veți mai întreba ce puteți produce cu el.

— Ci?

— Veți întreba ce puteți deveni cu ajutorul lui.


Nefertiti s-a oprit în fața unei uși.

Dincolo de ea se afla camera Chivotului.

Dar înainte de a intra, m-a dus într-o încăpere de sterilizare.

— Urmează partea periculoasă, îmi spuse.

Am intrat într-un bazin cu un lichid dens, asemănător mierii.

— Ce este?

— Protecție.

Am stat acolo câteva minute.

Apoi ne-am uscat.

Pe piele se formase o peliculă transparentă, de aproape zece milimetri grosime, asemenea unei a doua pieli.

Am rămas goi, cu măști pe față, cu ochii protejați și cu sisteme independente de respirație.

Nefertiti a deschis ușa.

O lumină aurie a inundat încăperea.

Și atunci am văzut-o.

Chivotul.

Nu era o ladă.

Nu era o cutie.

Era o mașină.

O mașină cum nu mai văzusem niciodată.

Nefertiti a apăsat un buton.

Un ecran s-a aprins.

Din pupitru au ieșit două module pentagonale.

Fiecare dintre cele cinci fețe avea câte o deschidere.

— Aici introducem elementele de bază, îmi explică ea.

— Ce fel de elemente?

— Depinde de rețetă.

— Pentru un pui?

— Sânge. Os. Sare. Apă. Porumb. Zahăr. Minerale. Și multe altele.

— Iar mașina le transformă?

— Le organizează.

— La nivel atomic?

— La nivelul la care materia încetează să mai fie ceea ce credeți voi că este.

Am făcut un pas înainte.

Lumina aurie pulsa.

Pentru o clipă mi s-a părut că Chivotul respiră.

— Nefertiti...

— Da?

— Dacă aș introduce rețeta pentru o bere?

Ea zâmbi.

— Ai putea umple Podișul Gobi cu bere.

— Și vin?

— Și vin.

— Și petrol?

— Și petrol.

Am râs.

— Atunci e extraordinar!

— Nu, Ben.

M-am oprit.

Extraordinar este că încă nu l-ați primit.


Am privit din nou Chivotul.

Mi-am imaginat o lume fără foamete.

Apoi mi-am imaginat o lume fără limite.

Și am înțeles diferența.

Poate că Dumnezeu nu i-a ascuns omului Chivotul pentru că omul nu era suficient de inteligent.

Poate i l-a ascuns pentru că omul era suficient de inteligent ca să se autodistrugă.

M-am întors spre Nefertiti.

— Cred că încep să înțeleg.

— Atunci putem pleca.

Am făcut câțiva pași.

Apoi m-am oprit.

— Nefertiti...

— Da?

— Înainte să plec, iartă-mă că ți-am omorât balaurul din galerie.

Ea izbucni în râs.

— Nu-ți face probleme.

— Nu era real?

— Era doar o hologramă.

— O hologramă?

— Se hrănește cu radiații.

Am privit-o nedumerit.

— Și de ce am văzut-o?

Nefertiti se apropie și îmi șopti:

Numai cei conștienți o pot vedea.


Sună ceasul.

Lumina aurie dispare.

Lacul verde se închide.

Nefertiti se pierde în adânc.

Deschid ochii.

Nu mai sunt în Ciudanovița.

Sunt la Melbourne.

În jurul meu dansează aborigenii.

Și, pentru câteva clipe, nu mai știu dacă m-am întors dintr-un vis...

sau dacă visul tocmai s-a întors din viitor.


Ben TODICĂ