marți, 13 octombrie 2026

Ion Măldărescu - Pașaport pentru infern

 



Pașaport pentru infern

Ion Măldărescu

Editoriale

13 Octombrie 2026

 

Trăim în haos, trăim într-o lume „nebună, nebună, nebună...". Încercăm să depăşim greutăţile care ni se pun zilnic în spate, dar ratăm şi ne prefacem că nu băgăm de seamă. În România, absurdul a devenit politică de stat, improvizaţia ține loc de strategie, iar promisiunile au ajuns să expire înainte de a fi rostite până la capăt. Ni se cer sacrificii de la înălţimea unor funcţii în care responsabilitatea e doar o vorbă de campanie. Noi strângem cureaua, ei strâng rândurile. Noi plătim nota, ei ne explică meniul. Iar când lucrurile merg prost, vinovată este întotdeauna moştenirea, conjunctura şi, de cele mai multe ori, populaţia. Uite aşa, ne indignăm un pic, uităm şi o luăm de la capăt. Pentru că, în România, pentru putere, nu-i obligatoriu să rezolve problemele. E suficient să rezişti până la următoarea conferinţă de presă. Nebunia nu mai este excepţie, a devenit sistem, iar noi, în loc să-l schimbăm, suportăm umiliți simptomele.

După mai bine de trei decenii de „democraţie” impusă şi controlată de „Marea Resetare” am ajuns să întrebăm „la ce ne foloseşte?", aşa că afirmaţia lui Platon, preluată cândva şi de Winston Churchiil, îmi dă de gândit „Democraţia nu-i bună de nimic, dar nu avem altceva la îndemână!”. Constatăm astfel că singura salvare este ieșirea din lagărul concentraționar a steagului albastru cu cerc de stele galbene prin Ro-Exit! Raportând situaţia din România la contextul descris, multe din criteriile şi ipotezele controversate, emise de Cesare Lombroso şi caracteristice unui anumit tip de individ, aparent depăşite, sunt de strictă actualitate. Este suficient să priveşti feţele aleşilor neamului. Când le asculţi discursurile agramate, aberante şi lipsite de conţinut, în care proasta lumii ex-ministru de externe demis, madam Țoiu e campioană absolută, când le priveşti detaşarea şi nesimţirea cu care proliferează inepţii şi sfidează morala şi normalitatea, te cuprinde disperarea. Acești oameni n-au aterizat întâmplătot în fotoliile puterii. Au fost puși acolo, „votați”, promovați, protejați și, mai ales, lăsați să creadă că funcția ține loc de competență, iar aroganța poate suplini inteligența. În România, nu trebuie să fii prea deştept ca să ajungi sus. Trebuie doar să fii marioneta potrivită în partidul potrivit și să nu-ți deranjezi protectorii. De la tribune ni se servesc vorbe goale, explicații încâlcite și justificări care insultă bunul-simț a cetățeanului. Nimeni nu greșește, nimeni nu răspunde, nimeni nu pleacă. Când eșecul devine evident, se schimbă discursul, nu și personajele. Aici am ajuns: să confundăm tupeul cu autoritatea, obediența cu profesionalismul și supraviețuirea politică cu performanța. În loc să ne reprezinte, prea mulți dintre aleși sunt preocupați să ne demonstreze cât de puțin le pasă de cei pe care îi reprezintă.

Adevărata dramă nu stă doar în calitatea celor care conduc, ci și în ușurința cu care sistemul îi reciclează. Se schimbă guverne, se rotesc funcții, se rescriu alianțe. Metehnele rămân aceleași, dar cu „corecturile” impuse de Bruxelles. Aceeași suficiență, aceeași lipsă de răspundere, aceeași convingere că poporul trebuie să suporte și să tacă. O țară nu este condamnată doar de incompetența conducătorilor săi, ci și de momentul în care cetățenii ajung să o considere inevitabilă. Iar când mediocritatea se instalează la vârful puterii și bunul-simț ajunge să pară o excepție, disperarea nu mai este o reacție exagerată. Este semnul unei normalități care se destramă sub ochii noștri.

Răbdarea nemărginită a românului adevereşte înţelepciunea unui vechi proverb: „Să nu-i dea Domnul românului să ducă atât cât poate!" Oare cât va mai putea duce? Cât va mai putea răbda? Când va asculta de chemarea „Deşteaptă-te, române!"? Nava numită România e gata să se scufunde. Aleşii neamului îşi îndreaptă acuzator degetul unul spre celălalt şi, ştiindu-se priviţi pe sticlă de către un popor debusolat, îşi arată demonstrativ „muşchii", evidenţiindu-şi „potenţa" în faţa camerelor de luat vederi. Prima reacţie pe care o ai când îi asculţi sau îi vezi este cea de revoltă, apoi te întrebi: împotriva cui? Utilizând instrumente din arsenalul persuasiunilor subliminale, ani de zile ni s-a inoculat în subconştient că fiecare din noi suntem vinovaţi... pentru că „noi" i-am votat. O parte, da, dar cel mai mare procent îi revine celui care a mânuit tastatura calculatorului pentru a arunca mii de voturi în favoarea preferințelor UE-iste. Ne facem vinovaţi pentru că nu ne-am îmbolnăvit de silă şi nu am administrat medicamentele potrivite - atât nouă cât şi lor. Sunt prea scumpe! Ne mai facem vinovaţi că nu reacţionăm, că suportăm, ne facem vinovaţi de sinucidere lentă, răbdând dictatura noii Uniuni Sovietice - Uniunea Europeană.

Monstrul Bolojan ne-a vorbit de strânsul curelei, a mărit taxele și impozitele, a dispus aplicarea unor amenzi care întrec matrapazlâcurile din epoca fanariotă. A inventat noi metode de jumulit parale de la români și de a da sumele încasate escrocului internațional Volodimir Zelensky. Rata şomajului a crescut până „la blană”. Medicii şi profesorii s-au deprofesionalizat, ajungând bătaia de joc a sistemului… și a elevilor, iar guvernul condus de cel mai distructiv prim-ministru (în prezent demis), ne sfidează trudind pe brânci, după reguli numai de ei ştiute, la conceperea unor noi acte normative prin care să jumulească şi bruma ce-a rămas în buzunarele găurite ale săracului. Tinerii de astăzi, în majoritatea lor, după ce s-au injectat sau au înghițit prafuri se comportă lamentabil. Nu mai au respect pentru cei mai în vârstă și umblă în haite bătând străzile și localurile rău famate. Dar nu era suficient! Sub regia impusă de ciuma bubonică de la Bruxelles, pe numele ei real Ursula Von der Leyen, românii, ajunși de râsul mapamondului, au fost transformați în marionetele unui film de groază. Guvernanţii mimează reforma, poporul român trăieşte calvarul disperării, iar spitalele au ajuns locuri de transfer către „marea călătorie".

România sub guvernarea Bolojan a ajuns în marşat forţat la faliment. Poporul român a fost selectat ca subiect-eşantion în scopul obţinerii de date asupra suportabilităţii populaţiei. Pentru aceasta a fost mai întâi manelizat, apoi tabloidizat. O parte considerabilă a forţei de muncă a fost „expulzată" din ţară luând calea economiilor occidentale. A fost promovat activ exodul de capete luminate ale românilor, ale tinerilor medici, ingineri şi informaticieni spre Occident, în special de Traian Băsescu, coeficientul naţional de inteligenţă fiind redus dramatic. După un soft cu incertitudini de funcţionare programat de Davos, Bruxelles și Paris, cineva a apăsat tasta „Enter" şi a zis: „Scapă cine poate!". Războiul din Orientul Apropiat s-a derulat după „efectul domino": Tunisia, Egipt, Libia, Oman, Uganda, Iran... Istoria se repetă! Acum ni se dă pașaport electronic pentru infern


Răposatul a lăsat România fără datorii externe şi cu creanţe de recuperat, dar în anii de după '89 s-a ales praful de toată averea materială cât şi la cea spirituală şi culturală a Ţării. Unde e „grămada de fiare vechi a României", cum numea industria românească favoritul doamnelor de la Apaca? Pe ce valuri plutesc azi vasele celei de-a patra flote comerciale a lumii de dinaintea hipnozei „libertăţii" vândută de Băsescu cu profit personal? Criza alimentară și-arătat deja fața, iar românii nu mai au nici țară. România nici măcar colonie nu este. Pentru moment, mii de asiatici sunt aduși pentru a deznaționaliza total populația mioritică, pentru a face loc instalării Noului Israel.

Ne vrem Țara înapoi! Vrem o Românie în care competența să nu mai fie o rușinoasă excepție, demnitatea să nu fie călcată în picioare de impostură, legea să nu fie jucăria celor puternici, iar cetățeanul să nu mai fie chemat la sacrificiu de cei care nu sacrifică niciodată nimic. Vrem conducători care să înțeleagă că funcțiile publice sunt o datorie, nu o proprietate, că votul nu este un cec în alb, iar răbdarea unui popor nu trebuie confundată cu neputința lui. Vrem speranța înapoi, vrem încrederea, respectul pentru muncă, pentru adevăr și pentru bunul-simț. Vrem o țară în care să nu ne mai fie rușine de cei care ne reprezintă și în care copiii noștri să nu fie nevoiți să plece pentru a avea un viitor. Ne vrem Țara înapoi, nu ca pe o lozincă strigată în vânt, ci ca pe o promisiune care să fie transformată în realitate! România nu este moșia nimănui, nu este proprietatea vreunui partid și nici privilegiul unei clici ajunse vremelnic la putere. România este a noastră, a celor care muncesc, plătesc, îndură și încă mai speră. Iar o țară se pierde de fiecare dată când tăcem în fața abuzului, când acceptăm impostura și ne resemnăm cu mediocritatea.

Destul! A venit vremea să ridicăm fruntea, să ne recâștigăm demnitatea și să le reamintim celor care au uitat cine i-a trimis acolo că puterea le-a fost încredințată de popor, nu moștenită de la stăpâni. Ne vrem Țara înapoi! Cu demnitate, cu dreptate, și cu hotărârea de a nu mai accepta ca România să fie mai mică decât poporul ei!










Ben Todică - COȘMARUL DORULUI DE A FI

 

Nenea Watzi Josef


COȘMARUL DORULUI DE A FI

Ben Todică

Prietenia, darul care nu se uită

Prietenia este unul dintre cele mai importante lucruri din viața unui om.

Dumneata ai fost întotdeauna cinstit și drept. Nu ai făcut niciodată discriminare între adult și copil. M-ai tratat de la egal la egal și mi-ai răspuns cu seriozitatea unui ceas elvețian la toate întrebările mele de copil.

Nu am să uit niciodată cum mi-ai arătat, la magnetofonul TESLA pe care îl aveați, că nivelul optim de înregistrare era la șapte și jumătate pe butonul de volum. Mi-ai explicat apoi să fiu atent ca ochiul magic să nu-și suprapună aripioarele de fluture.

În 1994, am absolvit, cu diplomă, Institutul de Inginerie a Sunetului din Melbourne. Am fost întotdeauna curios și am iubit să învăț.

Îți atașez două fotografii. Într-una dintre ele, fac înregistrări pe bandă de doi țoli, cu 24 de canale.

Vedeți ce înseamnă să-i dărui unui copil dragostea pentru un domeniu! Dacă nu te-aș fi întâlnit pe dumneata, poate că astăzi aș fi fost doar sudor.

Dumnezeu te privește prin ochii mei, dragul meu Josef Watzi!

I. Universitatea și cele trei găuri ale înțelepciunii

Eram pe coridorul de la etajul al doilea al Universității de Filosofie din Viena. Avea loc o serbare dedicată secolului al XVIII-lea. Forfotă, lume multă, conversații savante, iar eu, cu o farfurie de plastic în mână, pe care se odihneau doi crenvurști lungi, rumeniți și promițători.

Deodată, simt că mă arde ceva pe dinăuntru. Mă apucă o durere îngrozitoare de stomac și înțeleg că filosofia va trebui să mai aștepte.

Trebuie să găsesc urgent o toaletă!

- Unde-o fi un WC? mă întreb, pornind în fugă.

Dar corpul meu nu mai acceptă nicio negociere. Ajung în capul scărilor, încerc să mă salvez cum pot și, înainte de a-mi găsi refugiul, se produce inevitabilul. Pe ciment apare o porție generoasă de fasole boabe.

Răsuflu ușurat.

Studenții se uită la mine stupefiați, iar trei profesori, îmbrăcați în pelerine academice negre și purtând pălării largi, de muschetari, îmi zâmbesc înțelegători. Toți au farfurii în mâini.

Ce să mă fac acum?

- Unde este toaleta? întreb, încercând să-mi păstrez demnitatea.

- La parter! îmi răspunde cineva.

Cobor scările în cea mai puțin academică ținută posibilă și ajung, în cele din urmă, la destinație.

Înăuntru se află un îngrijitor și mai multe cabine cu ușile închise. Îi explic urgența, iar omul îmi face semn din cap să intru în prima.

Deschid ușa în grabă și rămân încremenit.

Într-o cabină cât o cămară de apartament sunt înghesuiți trei oameni! Pe scândura de șezut se află trei găuri, una lângă alta, în loc de una singură.

Trei persoane, trei găuri și niciun centimetru de libertate!

Sunt presați unul într-altul ca blocurile din piramida lui Keops. Stau cu capetele plecate, într-o solemnitate care te face să crezi că tocmai au fost condamnați la o sentință filozofică.

„Aha! Economie!”, îmi spun. „Probabil că aici și necesitățile naturale se rezolvă colectiv. Oare costă mai puțin dacă te așezi la comun?”

Mă uit întrebător la îngrijitor. Omul își vede liniștit de socotelile lui și îmi face semn să încerc în altă cabină.

O deschid pe următoarea.

Alți trei!

Încep să cred că am nimerit la o conferință internațională despre densitatea populației.

O deschid pe a treia.

Alți trei, perfect instalați!

- Extraordinar! îmi spun. Nici măcar în toaleta unei universități nu mai găsești un loc liber! Dacă așa arată libertatea academică, îmi închipui cum trebuie să arate examenul!

Mi-a trecut orice dorință. Îmi ridic hainele, îmi strâng cureaua și renunț la căutare.

„Nu știu cum o fi rezistat Eminescu aici!”, îmi spun, pornind înapoi spre etajul întâi.

Acolo mă așteaptă însă o altă surpriză.

Pe coridor, lângă boabele de fasole, se află acum și două tampoane aruncate de vreo persoană inspirată, care par să fi participat și ele la încercarea de a salva situația. Umflate până aproape de mărimea unor bucăți de parizer, completează tabloul unei civilizații ajunse la capătul răbdării.

La vreo trei metri distanță, oamenii stau nemișcați, cu farfuriile în mâini, privind scena cu o expresie de milă academică.

Alături, pe cimentul negru, lucios ca marmura, zac cei doi crenvurști ai mei, bine rumeniți, încă ademenitori. Câteva mototoale de hârtie igienică sunt împrăștiate în jur, mărturie a unei tentative de intervenție fără rezultat.

Era un tablou de David Lynch!

Mă uit în jur.

„Trebuie să curăț”, îmi spun.

Dar cum? De unde să iau o mătură, un făraș, o găleată, un furtun, o echipă de intervenție? Unde este responsabilul cu ordinea? Unde este comitetul de organizare?

Nimeni nu-mi dă nicio indicație. Toți privesc, fiecare cu farfuria lui, de parcă asistă la o instalație artistică intitulată Omul și consecințele civilizației.

- Ce țară! îmi spun. Nici măcar un furtun cu apă nu găsești! Atâta filosofie și nicio soluție practică! Cum am ajuns eu în încurcătura asta?

Și atunci mă trezesc.

„Ce bine că nu s-a întâmplat în pat!”

Mă ridic și mă duc la toaletă, răsuflând ușurat că nu sunt la studii și că totul a fost doar un vis.

Anul acesta s-au mărit taxele.

Adorm din nou.

II. Ciudanovița, locul în care dorul își inventează vehicule

E o căldură și o liniște nebună în Ciudanovița, în fața garajului. Nu e țipenie de om prin preajmă.

Doresc nespus să ajung la alimentara de sus, de lângă puțul aflat aproape de turnul de răcire al compresoarelor miniere. Am de ridicat o cutie cu ceva important și nu trece nicio mașină care să-mi dea o ocazie.

„Unde-or fi plecat toți?” mă întreb.

Deodată, se aude un motor de motoretă.

Mă bucur. Iată că vine cineva de la cinematograf, în jos! Îi fac semn și se oprește. Îi explic despre ce este vorba, dar omul îmi spune că nu are cum să mă ia. Întoarce și se îndepărtează.

Abia atunci îmi dau seama că nu era o motoretă, ci doar o trotinetă.

Mi se face rușine. Am cerut ajutorul unui copil care se juca și am confundat jucăria lui cu un mijloc de transport în comun.

Se lasă din nou liniștea.

Mă uit prin curtea garajului, doar-doar oi găsi pe cineva. Nimeni.

Deodată, un alt sunet de motor!

De data aceasta, unul mai matur, mai serios, aproape ca de basculă. Mă întorc spre direcția din care vine și ce văd?

În fața mea se oprește brusc un bătrân așezat pe două buturugi de lemn. Una este mare, pe care stă și conduce cu ajutorul unui volan improvizat. Cealaltă este mai mică. Întregul vehicul are trei roți de lemn, recuperate parcă de la un cărucior de copii.

Era nenea Watzi Iosif!

Apariția lui îmi redă speranța.

- Nenea Iosif, vă rog să mă duceți sus, la alimentară! E urgent!

Bătrânul mă privește nedumerit.

- Cum să te duc? Unde să te pun?

- Stau și eu pe buturuga mică! îi răspund fără să ezit.

Iosif se uită la mine, apoi la buturugi, apoi din nou la mine.

- E imposibil! îmi spune.

Și atunci mă trezesc.

III. Coșmarul dorului de a fi

Deschid ochii.

Sunt din nou aici, departe de Ciudanovița, departe de copilăria mea și de oamenii care au pus, fără să știe, temelia vieții mele.

Un vis mă poartă la Viena, printre profesori, studenți și toalete imposibile. Altul mă întoarce în fața garajului din Ciudanovița, unde un om drag încearcă să mă ajute cu mijloacele pe care le are la îndemână.

În primul vis, lumea se adună în jurul unei rușini pe care nu știu cum s-o repar. În al doilea, întâlnesc un om care ar vrea să mă ajute, dar nu are unde să mă așeze.

În ambele vise, sunt un om care caută un loc.

Poate că așa lucrează dorul: amestecă timpul, locurile, oamenii și întâmplările până când realitatea devine un film pe care nu-l mai putem opri. Uneori, ne face să râdem de propriile neputințe; alteori, ne lasă în fața unei porți pe care nu o mai putem deschide.

Iar eu, copilul de odinioară, continui să caut drumul spre alimentara de sus, spre oamenii mei, spre locul în care am învățat primele lucruri despre viață.

Poate că nu-mi lipsește doar locul. Îmi lipsește și omul care eram acolo, înconjurat de oameni care mă învățau fără să știe că mă învață.

Nenea Watzi Iosif nu mai are nevoie de un motor adevărat în visul meu. Îi sunt suficiente două buturugi, trei roți și bunătatea cu care mă privește.

Dar eu tot nu am unde să mă așez.

Poate că acesta este adevăratul coșmar al dorului: să te trezești departe de tot ce te-a făcut să fii tu însuți și să descoperi că drumul înapoi există numai în vis.

Iar uneori, tocmai când râzi mai tare de absurditatea visului, simți cât de adâncă este rana trezirii.

Și poate că mai există un dor, ascuns în spatele tuturor celorlalte: dorul de a nu muri în coșmar, de a găsi o ieșire, de a te întoarce la viață.

Căci, oricât de absurd ar fi visul, cât timp ești în el, îl trăiești ca pe o realitate. Cauți o ușă, un drum, un om care să te ajute. Te zbați să ieși din încurcătură, chiar și atunci când logica nu mai funcționează, iar lumea pare să fi uitat rostul lucrurilor.

Poate că râsul însuși este o formă de supraviețuire. Râzi de absurditatea situației, de neputința ta, de lumea care nu-ți mai oferă nicio soluție. Dar, dincolo de râs, ceva din tine continuă să lupte pentru întoarcere.

Vrei să te trezești.

Vrei să respiri din nou fără teamă. Vrei să recunoști camera, lumina, oamenii dragi. Vrei să știi că lumea, cu toate neajunsurile ei, te așteaptă încă.

Și atunci înțelegi că dorul nu este numai chemarea trecutului. Este și chemarea vieții.

Dorul de a fi înseamnă să vrei să fii din nou acolo unde ai fost, dar și să lupți pentru a fi aici, unde încă mai poți trăi.

Poate că, în cele din urmă, nu ne trezim doar dintr-un vis. Ne întoarcem dintr-o lume în care am fost prizonieri, ca să primim încă o dată darul de a exista.

Iar dacă deschidem ochii și ne regăsim printre cei dragi, poate că prima noastră datorie nu este să explicăm visul, ci să mulțumim pentru trezire.

„Nu ne trezim doar dintr-un vis. Ne întoarcem la darul de a exista.”

Ben Todică










Alexandru Stanciulescu - MINILECTURĂ cu GÂND DE SEARĂ, DOAR O VORBĂ.......!

 



SF. BENEDICT, ÎMBLÂNZITORUL TIRANILOR

- SF. ILARION FELEA -

 

Luminător al Italiei

Cuviosul Benedict, tâlcuit înseamnă „Binecuvântat”. S-a născut în Nursia, lângă Roma, din părinți bogați, la 481. Și-a adunat multă învățătură, a biruit multe ispite și s-a împodobit cu multe virtuți. Ca să scape de ispita și pofta trupului se tăvălea prin urzici și prin spini, care sângerându-i trupul, îi stingeau poftele. De tânăr a părăsit casa părintească și s-a îmbrăcat în haina smerită a călugăriei.

Ajuta pe săraci și pe năpăstuiți, sfătuia și povățuia pe toți credincioșii spre viața creștinească. A întemeiat mai multe mănăstiri și a rânduit în ele pravile înțelepte ca și Sf. Vasile cel Mare în Răsărit și Sf. Ioan Casian în Apus. Pravilele pentru călugări și mănăstirea de pe muntele Casino (Italia) sunt lucrările cele mai însemnate ale vieții Sf. Benedict.

Pe muntele Casino era încă în vremea lui un vechi templu al zeului Apollo și un pom care mai aveau închinători păgâni. În inima lui Benedict se aprinde râvna să stârpească de aici ultimele rămășițe ale păgânismului. Vestește cu putere Evanghelia și prin cuvântări înflăcărate atrage pe mulți păgâni la creștinism.

Dar nu se oprește numai la atât, ci luptă mai departe. Izbutește să zdrobească idolul, să taie pomul și să dărâme templul păgân, iar în locul lor să zidească două paraclise (bisericuțe): un paraclis în cinstea Sf. Ioan Botezătorul și al doilea în cinstea Sf. Martin. Acesta este începutul vestitei mănăstiri de la Monte (Muntele) Casino, la anul 529, când Benedict avea 48 de ani.

În jurul paracliselor de pe muntele Casino se adună tot mai mulți călugări. Mănăstirea primește moșii și astfel se întărește. Aici scrie Benedict regulile (pravilele) sale pentru călugări, care în bună parte se țin și astăzi. Se ocupă de știința mântuirii sufletelor și de conducerea călugărilor la cea mai mare înțelepciune, prin deprinderea cu tăcerea, cu munca minții și a brațelor, cu rugăciunea, cu smerenia, cu înfrânarea și cu ascultarea. Astfel mănăstirea lui Benedict devine o mare școală pentru slujirea lui Dumnezeu.

 

Sf. Benedict și regele goților, Totila

Auzind vestea despre faptele lui minunate, regele goților Totila dorea să-l vadă. Mai întâi a trimis la el un ofițer îmbrăcat în hainele regelui. Benedict când l-a văzut i-a zis: „Lasă, fiule, haina pe care o porți că nu este a ta”. Rușinat și cuprins de spaimă, ofițerul a căzut la picioarele sfântului împreună cu toți cei ce-l însoțeau. Totila a auzit de aceasta, s-a dus singur să vadă pe Benedict și când a ajuns înaintea lui, s-a prosternat până ce l-a ridicat Benedict; s-a mirat de el și s-a îmblânzit, mai ales după ce omul lui Dumnezeu i-a grăit deschis: „Faci mult rău și prevăd că vei face și mai mult. Vei lua Roma, vei trece marea, vei domni nouă ani, dar vei muri în al zecelea și vei fi citat la tribunalul dreptului Judecător spre a da seama de faptele tale”. Toate prezicerile acestea s-au întâmplat și astfel s-au adeverit.

Regele barbar a rămas înmărmurit și a cerut ca Sf. Benedict să se roage pentru el. Cât a fost de sălbatic, întocmai ca și fiarele, s-a îmblânzit în fața sfântului și după ce a ocupat Neapolul, s-a purtat așa de omenește cu poporul cum nimeni nu se aștepta de la un rege barbar.

Benedict și-a prevăzut moartea și și-a săpat mormântul cu șase zile înainte de moarte. În ziua a șasea, greu bolnav a cerut să fie dus în biserică și împărtășit cu Sf. Taine. Aici, în biserică, în mijlocul ucenicilor săi, după ce le dă ultimele sfaturi, moare la 21 martie 543, în vârstă de 63 de ani, dintre care 14 petrecuți pe muntele Casino. Aici, în biserica Sf. Ioan Botezătorul, zidită de el pe ruinele templului zeului păgân Apollo, a fost și înmormântat.

Biserica noastră pomenește pe Sf. Benedict în fiecare an la 14 martie.

 

(Extras din cartea Cuvântari la Viețile Sfinților de Preot Ilarion V. Felea VOL II

 

 

 

TRUPUL OMENESC

- Sfântul Nectarie al Eghinei -

 

          Trupul omului se prezintă ca un sistem care trădează asemănări cu celelalte vieţuitoare ale regnului animal, dacă e cercetat din perspectiva elementelor care-l alcătuiesc, a dezvoltării şi evoluţiei sale, însă diferă de acestea într-o mare măsură, dacă e cercetat din perspectiva firii sale, pentru că, în timp ce corpurile tuturor animalelor sunt în armonie cu firea lor, numai trupul omului pare a fi plăsmuit pentru o altă lume, pentru un alt loc în care ar trebui să se sălăşluiască.

 

Sfântul Nectarie al Eghinei, Un portret al omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mândrilă, Ed. Sophia / Metafraze, Bucureşti, 2015, p. 24--

 

  

 

INGROPACIUNEA

- Sfantul Tihon din Zadonsk -

 

          Vezi cum este îngropat un mort ori îti înmormântezi tu tatal sau mama, prietenul sau fratele. Aceasta împrejurare îti da o pricina pentru tânguire, însa nu aceea dintru care multi plâng fara de folos; ci tu sa versi lacrimile tale cugetând la pricina mortii, adica la pacatul care l-a adus într-o stare atât de jalnica pe omul cel care a fost zidit nemuritor si dupa chipul lui Dumnezeu. Temeiul îndreptatitei tânguiri este acesta: prin pacat L-am mâniat pe Dumnezeu si din aceasta pricina am fost supusi mortii. Iar vazându-l mort pe aproapele tau, sa-ti amintesti ca si tu „pamânt esti si în pamânt te vei întoarce” (Facerea 3, 19). Însa apoi sa-i multumesti lui Dumnezeu ca El, prin Fiul Sau si Domnul nostru Iisus Hristos, ne-a dat nadejdea cea buna a Învierii si a vietii veacului ce va sa vie.

 

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 81