Ben Todică - ARTISTUL ȘI VAMPIRUL FRUMUSEȚII

 

ARTISTUL ȘI VAMPIRUL FRUMUSEȚII

O consolare pentru cei care creează și așteaptă să fie văzuți

Dragul meu artist,

Mari artiști au fost, de-a lungul timpului, victimele păduchioșilor care s-au îmbogățit de pe urma lor, trăind pe picior mare după moartea acestora. Conștiințe sacrificate, suflete care au plătit cu propria viață frumusețea pe care au dăruit-o lumii!

Artistul este o ființă firavă, atrasă irezistibil de misterul vieții. Îl fascinează lumina și umbra, culorile și sunetele, adierea curenților de aer, vântul printre crengile foioaselor, tremurul firelor de iarbă, învrăjbirea tulburătoare a norilor și acele fire de ploaie înghețată care străbat înălțimile Himalayei.

Sufletul lui se lasă vlăguit, cu o pasiune aproape bolnăvicioasă, de vampirul hipnotic al frumuseții, de dulcele sanguin și divin al creației. Este torturat o viață întreagă de chinurile supraviețuirii și de căutarea drumului spre infinitul frumos al luminii. Flămând, aleargă după ea ca și cum, odată ajuns la capătul drumului, ar putea să-i descopere secretul.

Seamănă cu șarpele care își caută victima pentru a o mușca. Noroc că mai există câte o tanti Lenuța, care-l strivește cu călcâiul și-i pune capăt aventurii!

Artistul este victima care sparge tiparele, sfidează standardele și tulbură ordinea impusă. El mișcă societatea, uneori fără să știe încotro, dar refuzând să accepte că lumea trebuie să rămână așa cum a găsit-o. În calea lui stau lăcomia banului, invidia urâtului față de frumos și o morală răsturnată, în care iubirea aproapelui pare o slăbiciune, iar pacea, o piedică în calea progresului.

De ce să ne iubim aproapele și să trăim în pace, când ni se spune că progresul vine numai prin mișcare, confruntare și violență?

Privește universul! Găurile negre absorb lumina și materia din jurul lor, iar imperiile par să le imite: înghit bogăția, munca și truda celor mai slabi. Tot ceea ce este frumos, delicat și greu de apărat riscă să fie absorbit de forța celui care știe să ia.

Dacă lași o specie să crească fără nicio rânduială, ea se poate întinde precum varza în grădină, râzând în soare, până când vine vremea să se veștejească. Atunci apare ciocoiul inteligent, care o culege cu talent și o pune la murat, pentru a o exploata la maximum.

Așa se întâmplă uneori și cu arta: creatorul seamănă, udă și îngrijește, iar altul vine cu coșul și pleacă având grijă să nu rămână nimic în urmă.

Ni se spune că fără violență și războaie n-am fi ajuns la nivelul de trai de astăzi. Avem avioane, bombe, calculatoare și, mai presus de toate, arma nucleară. Ce minunată inteligență! Am învățat să zburăm spre stele, dar încă nu știm să ne purtăm omenește unii cu alții. Putem construi instrumente care să distrugă lumea, însă ne chinuim să găsim cuvintele care să ne împace.

Artistul, în schimb, caută căi spre îndulcire, mângâiere și împăcare. Deschide portițe către lumi noi, prin toate cele șapte arte, oferindu-ne refugiu, frumusețe și, uneori, curajul de a ne întoarce la noi înșine.

Dar cu ce preț?

Există oare un mecanism ascuns al genialității care cere suferință drept tribut? Parcă natura însăși își atrage creatorii în capcană, precum floarea frumoasă care ademenește insecta în interiorul ei. Frumusețea atrage, fascinează și poate devora.

Ne place să credem că geniul se naște din sacrificiu. Îi privim pe marii artiști ai civilizațiilor milenare și le admirăm operele, dar uităm adesea omul din spatele lor: foamea, bolile, singurătatea, lipsurile, lupta pentru supraviețuire.

De aici până la a crede că suferința este obligatorie pentru creație nu mai este decât un pas. Un pas periculos.

Vrei să fii geniu? Trebuie să te sacrifici!

Unii și-au imaginat că trebuie să-și mutileze trupul pentru a pătrunde în misterul creației. Alții și-au băgat degetele în priză, încercând să descopere, prin șoc, secretul artiștilor care cântau în aparatul de radio. Oameni care au confundat suferința cu inițierea și sacrificiul cu prețul obligatoriu al cunoașterii.

Dar oare frumusețea are nevoie de victime? Sau noi, oamenii, am ajuns să credem că numai ceea ce ne doare merită să existe?

Și acum mă întorc la tine, prietenul meu, ARTISTUL, cel care plânge mereu că nu este recunoscut și apreciat.

Dragul meu, arta nu are nevoie de război pentru a înflori. Poate supraviețui războiului, îl poate denunța, îl poate transforma în mărturie, dar menirea ei cea mai înaltă este să ne apropie de pace. Gangsterii istoriei pot ocupa primele pagini ale ziarelor, însă nu ei hotărăsc singuri ce va rămâne în memoria omenirii.

Astăzi sunt la modă, adesea, artiștii care știu să se impună prin mișcare, zgomot și spectacol. Cei care lucrează cu miresmele, cu tăcerile, cu dansul intim al sufletului și cu frumusețea nevăzută riscă să rămână în umbră.

Dar umbra nu înseamnă inexistență. Și tăcerea poate avea o voce pe care timpul o va învăța, cândva, să fie auzită.

Nu uita însă că păduchii încă te lucrează. Unii se vor îmbogăți, poate, de pe urma ta. Nu numai cei de pe pământ, ci și cei din cerurile simbolice ale gloriei, unde posteritatea își construiește templele și își împarte coroanele. Universul fierbe de genii necunoscute, iar multe dintre ele dispar fără să lase în urmă decât o scânteie pe care nimeni n-a avut timp s-o observe.

Găurile negre ale istoriei, asemenea imperiilor, absorb uneori tocmai ceea ce este mai prețios.

De aceea, nu te mai zbate precum coada șarpelui înainte de apus. Nu-ți irosi toată puterea încercând să-i convingi pe cei care nu sunt pregătiți să te vadă. Nu transforma lipsa aplauzelor într-o sentință împotriva propriei tale valori.

Poate că nu este încă timpul tău. Poate că timpul tău nu va veni niciodată în forma în care îl aștepți. Dar asta nu înseamnă că ceea ce creezi nu are valoare.

Nu-ți spun să renunți. Îți spun să nu te sacrifici până la dispariție pentru o recunoaștere pe care nu o poți controla. Să nu lași lumea să-ți fure nu numai roadele muncii, ci și bucuria de a fi creat.

Creează pentru că nu poți trăi altfel. Creează pentru că vezi ceea ce alții încă nu văd. Creează pentru că, uneori, un singur om poate păstra aprinsă o lumină pe care o mulțime întreagă a uitat-o.

Iar dacă într-o zi cineva îți va descoperi opera, să găsească în ea nu numai urmele suferinței tale, ci și dovada că ai știut să iubești viața.

Nu este timpul tău încă? Atunci trăiește până când vine. Iar dacă nu vine, nu lăsa așteptarea să-ți fure prezentul.

Cu prietenie,

Ben Todică

P.S. Și, ca o consolare: TRĂIEȘTE-ȚI EXPERIENȚA!

Nu aștepta să fii recunoscut pentru a-ți îngădui să exiști. Nu aștepta să fii aplaudat pentru a te bucura de ceea ce creezi. Viața nu este doar drumul către operă, ci și opera însăși, în fiecare clipă pe care o trăiești.

Alexandra DOGARU - GÂNDUL ZILEI, 19 octombrie 2026

 

Ben Todică - CREȘTEREA ÎN LUMINĂ E INFINITĂ

 

CREȘTEREA ÎN LUMINĂ E INFINITĂ

Ben Todică

Există oameni pe care îi întâlnim înainte de a le cunoaște numele. Trec prin viața noastră ca niște umbre, ne ating pentru o clipă și dispar. Abia după ani, când îi regăsim într-o carte, într-o fotografie sau într-o amintire, înțelegem că întâlnirea aceea n-a încetat niciodată.

Pe unul dintre acești oameni l-am întâlnit într-un tren clandestin, într-o noapte de decembrie, când fugeam din România comunistă spre libertate.

Aveam douăzeci de ani și credeam că libertatea începe dincolo de o frontieră. Nu știam încă faptul că poți trece granițele Europei și să rămâi prizonierul propriilor întrebări.

Eram patru tineri români, ascunși într-un loc neverosimil al unui tren care gonea prin noapte. Ne temeam de controlori, de poliție, de limbi pe care nu le înțelegeam și de viitorul pe care ni-l inventaserăm fără să știm ce ne așteaptă. În urmă rămăseseră închisorile din Iugoslavia și lagărul de refugiați din Trieste. În față se afla Europa, mare, străină și plină de promisiuni.

Atunci a apărut el.

Un om cu părul vâlvoi, îmbrăcat într-un palton lung, verzui, cu aerul cuiva care călătorise prea mult pentru a mai fi impresionat de destinații. Ne-a spus că îl cheamă Emil.

Nu ne-a cerut să-i demonstrăm cine suntem. Nu ne-a întrebat de ce fugim. A înțeles că eram refugiați și s-a oferit să ne ajute. Cunoștea drumurile, controlorii și micile secrete ale călătorilor fără bilet. Locuia la Paris și mergea uneori la Roma, unde își întâlnea vechii prieteni din lagărul de refugiați de la Latina.

În noaptea aceea, el știa cum să ne salveze de control, iar noi îi puteam oferi ceva ce nu se găsea în niciun orar feroviar: vești despre țara pe care o părăsiserăm.

Ne asculta cu o curiozitate aproape dureroasă. Întreba despre România, despre oameni, despre viața de acasă. Aveam impresia că, prin răspunsurile noastre, încerca să recupereze ceva pierdut cu mult timp în urmă.

Eu îl priveam.

Uneori vorbea cu noi, alteori își continua vorba de unul singur, ca și cum în întunericul vagonului s-ar fi aflat încă un călător, nevăzut de ceilalți. Nu-l consideram ridicol. Dimpotrivă, avea ceva din personajele pictate de Caravaggio, acele chipuri care par să iasă din beznă purtând în ele o lumină pe care lumea n-o mai poate vedea.

Mi se părea bătrân, deștept și singur.

Și mi s-a făcut teamă.

Nu de el. De mine.

M-am întrebat dacă nu cumva, într-o zi, aveam să ajung asemenea lui: un om rătăcind prin lume, vorbind cu propriile gânduri, căutând ceva ce nici el nu mai putea numi.

Nu-i cunoșteam filosofia. Nu-i citisem cărțile. Nu știam nimic despre renumele lui. Pentru mine era doar nea Emil, omul întâlnit într-un tren, un călător fără bilet care ne ajuta să trecem mai departe.

Eu eram deja îndrăgostit de cinema. Văzusem Inferno, filmul lui Dario Argento, și fusesem fascinat de lumea lui întunecată. Văzusem și Apocalypse Now, singur, într-o sală aproape goală. Nu aveam serviciu, nu aveam un viitor sigur și nu știam încă ce voi deveni. Dar filmele îmi deschideau uși către lumi pe care nu le bănuisem.

Într-un fel, și omul din tren era un film.

Un film pe care nu-l înțelegeam.

Când am ajuns la locul unde trebuia să schimbăm trenul spre Paris, ceilalți doi tovarăși ai mei au intrat într-o încurcătură cu poliția. Au fost arestați. Mai târziu aveam să aflu că drumul lor se terminase în Legiunea Străină.

Eu m-am speriat și l-am rugat pe nea Emil să mă ajute să mă întorc la Trieste.

Așa am abandonat drumul spre Paris.

Uneori, viața nu ne salvează printr-o revelație. Ne salvează prin frică, printr-o ezitare, printr-o întoarcere pe care o considerăm atunci o înfrângere.

Au trecut șase luni. Am fost mutat în lagărul de la Latina, lângă Roma. Într-o zi, Stănescu a apărut la ușa camerei mele îmbrăcat în uniformă, cu pistolul la el. Mi-a povestit ce se întâmplase după ce ne despărțiserăm și cât de departe ajunseseră ceilalți pe drumul pe care eu nu avusesem curajul să-l continui.

Atunci m-am gândit la omul cu paltonul verzui.

I-am mulțumit în gând pentru că mă ajutase să mă întorc.

Apoi viața m-a dus în Australia.

Am început din nou, printre oameni, limbi și meserii pe care trebuia să le învăț. Nu mă pregăteam să devin scriitor. Voiam să-mi construiesc o viață și să-mi îmbunătățesc engleza. Căutam o cale practică de a învăța limba, poate printr-o meserie familiară, într-un mediu în care școala și oamenii să mă ajute să mă apropii de ea.

Într-o zi, am intrat într-o librărie de pe Lygon Street, vizavi de cinematograful Nova din Melbourne.

Nova era un loc special pentru mine. Acolo descopeream filme de artă, universuri care mă purtau spre David Lynch și Andrei Tarkovski, spre acele întrebări pe care cinematograful nu le rostește întotdeauna, dar le lasă să crească în spectator.

Mă plimbam printre rafturi când, deodată, l-am văzut.

Chipul acela.

Părul vâlvoi. Privirea. Aerul omului care părea să vină de pe alte drumuri.

Am încremenit.

Pe coperta cărții scria: The Trouble with Being Born.

Am luat volumul în mâini. Omul pe care îl întâlnisem într-un tren, în noaptea fugii mele prin Europa, avea acum un nume întreg: Emil Cioran.

Până atunci nu auzisem de el.

Am cumpărat cartea și am început s-o citesc. Venisem în librărie ca să-mi îmbunătățesc engleza. Nu știam că, odată cu acea carte, aveam să încep să-mi caut și propria limbă interioară.

Ce se întâmplase, de fapt?

Îl întâlnisem pe Cioran înainte de a-i cunoaște gândurile. Îi simțisem singurătatea înainte de a-i citi filosofia. Mă temusem că aș putea deveni asemenea lui înainte de a ști că există între noi o apropiere pe care numai timpul avea să mi-o dezvăluie.

Nu afirm că am devenit Cioran și nici că am gândit ca el. Dar, când i-am citit cartea, am avut senzația tulburătoare că unele întrebări se treziseră în mine înainte să le fi întâlnit formulate de altcineva.

Poate că spiritul lui mă alesese. Poate că era doar felul meu de a înțelege, după ani, o întâmplare care nu-și dezvăluise încă toate sensurile. Nu știu. Și tocmai această nesiguranță păstrează vie povestea.

Citindu-l, am descoperit un om care părea să fi transformat neliniștea într-o formă de libertate. Un om care nu avea nevoie de aplauze pentru a-și urma gândul și care privea lumea dintr-un loc al său, greu de cucerit de ceilalți.

Mă întrebam atunci dacă libertatea înseamnă doar să scapi de granițe, de ordine și de frica autorităților. Sau dacă există o libertate mai adâncă, aceea de a nu te lăsa închis în gândirea altora, de a avea curajul să te privești pe tine însuți fără să-ți întorci privirea.

Eu fugisem din România ca să-mi găsesc libertatea.

Într-o librărie din Melbourne, am început să descopăr că libertatea poate însemna și altceva: dreptul de a pune întrebări, de a citi, de a scrie, de a te îndoi și de a căuta mai departe.

Am început să scriu eseuri. Au venit concursurile, apoi interesul publicațiilor comunitare. Dintr-o nevoie de a-mi găsi locul în limba engleză și în lumea nouă, am ajuns să mă întorc, prin scris, la limba în care mă născusem.

Au apărut cărțile.

Niciodată nu-mi propusesem, în noaptea aceea din tren, să devin scriitor. Nu aveam un asemenea plan. Aveam doar o teamă, un drum întrerupt și chipul unui om pe care nu-l înțelegeam.

Viața a făcut montajul.

A legat arăturile Banatului de închisorile iugoslave, lagărul de la Trieste de cel de la Latina, trenul clandestin de librăria din Melbourne. A lăsat o distanță de ani între întâlnire și înțelegere, ca și cum ar fi vrut să-mi arate că unele imagini trebuie păstrate în întuneric înainte de a putea fi proiectate pe ecran.

Iar eu, care credeam că voi trăi prin filme, am început să trăiesc și prin cuvinte.

Astăzi, când privesc înapoi, nu mai văd doar un tânăr care fuge dintr-o țară și un bătrân care călătorește fără bilet. Văd două singurătăți care s-au întâlnit pentru câteva ore, fără să știe ce vor însemna una pentru cealaltă. Văd o carte care m-a așteptat într-o librărie de la capătul lumii. Și văd un om care a început să scrie fără să știe că, de fapt, începuse să se caute.

Poate că aceasta este una dintre căile prin care creștem în lumină: nu primim toate răspunsurile deodată. Uneori, întâlnim mai întâi omul, apoi cartea; mai întâi neliniștea, apoi cuvintele; mai întâi întrebarea, apoi curajul de a o rosti.

Iar lumina nu se termină odată cu răspunsul. Ea deschide o altă întrebare, o altă ușă, un alt drum.

De aceea, astăzi, nu mă mai întreb numai dacă l-am întâlnit întâmplător pe Emil Cioran.

Mă întreb ce anume din mine era pregătit să-l recunoască, înainte de a-i cunoaște numele.

Poate că nu toate întâlnirile ne schimbă viața în clipa în care se petrec. Unele rămân în noi, tăcute, până când devenim oamenii capabili să le înțelegem.

În trenul acela, am crezut că mă întorceam din drum.

Poate că, fără să știu, tocmai atunci începusem să merg spre mine.

Așa a început filmul.

Iar cartea pe care o țineți acum în mâini este încă o încercare de a-i descoperi lumina.

Pentru că drumul cunoașterii nu se încheie niciodată.

Creșterea în lumină e infinită.