GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU - DOSTOIEVSKI și EMINESCU – GENII ale ORTODOXIEI universale (partea I-a)

 

DOSTOIEVSKI și EMINESCU – GENII ale ORTODOXIEI universale

(partea I-a)

 

   „DOSTOIEVSKI – este geniul literar prin excelență

   al Ortodoxiei moderne!” (Nichifor Crainic)

 

    „EMINESCU – acest interesat de totalitatea cunoașterii

   umane este, în același timp, un fanatic al perfecțiunii literare!”

                                             (MIRCEA ELIADE)

  

         Feodor Mihailovici Dostoievski s-a născut la Moscova, în 30 Octombrie 1821, ca fiu al unui medic militar din clasa burghezilor de mijloc, dar care „trăia în cultul credinței religioase și al tradițiilor.” Tatăl credincios, dar extrem de sever cu copii și servitorii lui, iar mama Maria Feodorova era evlavioasă, blândă și milostivă. La vâsta de 4 ani, micul Fedia era dus, alături de părinți și întreaga familie, să rostească prima rugăciune în fața icoanei Maicii Domnului. Către amurgul vieții amintindu-și acel episod de la vârsta de 4 ani, l-a însemnat ca o pildă de urmat:

   „Domnilor, e foarte important pentru dezvoltarea de mai târziu a omului, ce sâmbure se îngroapă în prima frăgezime a sufletului său. Sunt elemente, aș putea zice, aproape determinante, care asimilate în copilărie, chiar dacă o vreme au fost uitate, cu vremea însă, atunci când evenimentele le dezgroapă din suflet, apar la lumină sub forma unor forțe într-adevăr creatoare.” (Nichifor Crainic, Dostoievski și creștinismul rus, Arhidiecezana Cluj, Ed. Anastasia, București, 1998)

   Episodul din Biserică l-a marcat pentru toată viața pe marele scriitor ortodox, dovedindu-se că Maica Domnului i-a ocrotit viața chiar când se afla în cămașa albă sub eșafod, în vremea gulagului siberian, în timpul creației lui spirituale și ca acoperământ al familiei sale ortodoxe.

    Dostoievski a fost un student eminent în cadrul Școlii militare de geniu, urmând să devină inginer militar. În locul carierei militare care îi surâdea, a ales publicistica substituind astfel milităria cu literatura. Nu a ajuns general, dar a ajuns un mare geniu. A început să scrie pe când era student sub razele luminătorului poet Pușkin, dăruind lumii romanul Sărmanii oameni, pe care poetul Nekrasov care conducea revista „Contemporanul”, cu numele căreia se va boteza și „Contemporanul” de Iași, l-a considerat „al doilea Gogol.” În câteva luni romanul l-a făcut pe tânărul Dostoievski celebru stârnind pururea antipatia aristocratică a lui Ivan Turgheniev.

   Pe cale literară a intrat în legătură cu cenaclul socialist al lui Petrașevski și Durorv, atingere care îi va fi fatală sub domnia absolutismului țarist. Astfel, în Aprilie 1849, Dostoievski va fi arestat alături de alți 34 de „tovarăși”. Vina lui, era că, citind odată din mentorul său Pușkin, o poezie împotriva robiei – unul dintre auditori a făcut următoarea remarcă: „robia nu poate cădea decât printr-o revoluție!” La care Dostoievski a spus: „Fie și revoluție!”

   Îndemnul său militant l-a încremenit cu un deceniu de închisoare siberiană de ocnaș, cât pe ce să-l coste viața. Întregul lot de „tovarăși” a fost condamnat la moarte. Dostoievski făcea parte din prima grupă de câte 3 duși la eșafod îmbrăcați în cămașă albă, de moarte. Înainte de a fi executați Mâna lui Dumnezeu ori mai sigur a Maicii Sale Maria, i-a adus grațierea țarului.

   Dincolo de tezaurul Patrologiei ori al Scolasticii, s-a ridicat incomparabil și mai complex,o Istorie a literaturii bisericești și religioase moderne în operele unor mari scriitori creștini: Jacques Maritain, Jean Segond, Charles du Bos, Josef Marechal, Otto Karrer, Walther Lehmann, Paul Natorp, Andre Gide, Dostoievski; abatele P. Pourrat, „Istoria Spiritualității creștine ” în 2 vol.; Henri Bremond, „Histoire litteraire du sentiment religieux” cuprinzând epoca veacului al XVII-lea și al XIX-lea; Henri Bergson, „Les deux sources de la morale et de la religion”; Ștefan Zweig, Dostoievski; Hans Prager, „Die Weltanschauung Dostojewskis; Teophile von Bodisco, Dostojewski als religiose Erscheinung; Eduard Thurnayeen, Dostojewski.

   Vladimir Sergheevici Soloviov (1853-1900), Drei Reden zum Andeken Dostojewskis; Sergiu Perski, La vie et l-oeuvre de Dostoievsky; Meyer Graffe, Dostojewski als Dichter; Th.G. Masaryk – „Russland und Europa” a dedicat în introducerea acestei cărți două volume de 800 de pagini lui Dostoievski – Dante al Răsăritului, Nicolae Berdiaev iar, Die Weltanschauung Dostojewskis; Antonie, Mitropolitul Kievului și Galiției, Glose la opera lui Dostoievski; iar marele teolog, scriitor, poet Nichifor Crainic i-a dedicat monumentala lucrare: Dostoievski și creștinismul rus, devenit curs de Ortodoxie în cadrul Facultăților de Teologie din Chișinău și București.

   De ce s-a ales subiectul Dostoievski și creștinismul rus și nu pur și simplu Creștinismul rus? Pentru că, argumentează ilustrul gânditor al Gândirii daco-române Nichifor Crainic: - „Dostoievski e unul dintre cele mai mari genii literare pe care le-a dat omenirea!”

   Feodor Mihailovici Dostoievski a urcat piscul spiritual himalaian pe care s-au încumetat doar Everesturile culturii universale: Homer, Arhimede, Confucius, Solomon, Ovidius, Vergilius, Dante, Leonardo Da Vinci, Petrarca, Goethe, Shakespeare, Milton, Hugo, Esenin, Pușkin, Camoes, Rabindranath Tagore și Eminescu.

    Înainte de primul război mondial Rusia era onorată de mari scriitori, mari gânditori, mari creatori de artă, dar „Dostoievski ajunsese să fie venerat ca un părinte al poporului rus, așezat fără sfială alături de marii părinți ai Bisericii.” (Nichifor Crainic, Dostoievski și creștinismul rus)

   În acel Gulag al infernului, el condamnatul politic împărtășea același regim de exterminare cu cel al criminalilor. Între zidurile reci, întunecate, el, raționalul, indiferentul religios devine un suflet filocalic, simțind lumea rusească, poporul rus în ipostaza lor fidelă, moment determinant pentru concepția lui totală, care e aprofundarea creștin-ortodoxă a propriului său suflet.

     Nimeni n-a pătruns ca el psihologia „umiliților și obidiților”, gemând sub apăsarea țaristă. Nimeni n-a scotocit cu atâta luciditate și cu atâta putere de revelație labirintul conștiinței. Nimeni nu a oglindit ca el suferințele oamenilor simpli amenințați de vâltoarea teroarei.    Nimeni în mijlocul ocnașilor camarazi – „Amintiri din Casa morților”, nici măcar Jean Valjean al celebrului Victor Hugo, nu a descoperit psihologia ocnașului în genere în ipostaza lui morală.    

   În Calvarul terorii siberiene, Dostoievski nu mai este înconjurat de lumea ocnașilor propriu-ziși, de oamenii cei mai fioroși, fiindcă primește suferința prin dreapta credință ca o binecuvântare, revelând întâlnirea cu poporul său, redescoperind astfel frumusețea morală a poporului rus.

   „Astfel, în temnița noastră, erau oameni pe care îi cunoșteam de ani de zile, dar pe care îi socoteam între fiare și-i disprețuiam ca atare; deodată însă, cu totul pe neașteptate, se întâmplă nu știu cum că printr-o izbucnire spontană de o clipă, sufletele lor să se dezvăluie și, fără să-și dea ei seama, să reverse atâta bogăție de simțire și umanitate, o atât de adâncă înțelegere a suferințelor altora, pe lângă conștiința propriei lor suferințe, încât aveai senzația că ți s-a smuls o pânză de pe ochi și la început nici nu-ți venea să crezi tot ce ai văzut și auzit.” (Dostoievski, Amintiri din Casa Morților, trad. Nicolae D.Gane, Ed. Literatura Universală,1963)

   „Dacă aceste ființe hăituite, silite să viețuiască într-un cadru de primitivitate fizică și spirituală, denotă atâtea calități, ce zăcăminte uriașe rămân necunoscute în poporul liber, și totuși încătușat, de-a lungul marii sale patrii! Cum pier suflete alese din pricina unui regim barbar? Este tragică reprimarea talentelor unui popor înzestrat. Cu nici un fel de stigmate, cu nici un fel de cătușe nu poți să-l faci pe ocnaș să uite că este om.” (ibid.)

   „Trăsătura cea mai de seamă și cea mai pronunțată a firii poporului nostru este un puternic simț al dreptății și o nestinsă sete de dreptate... E destul să înlături crusta, învelișul, și să cercetezi miezul cu mai multă luare-aminte, mai îndeaproape, fără idei preconcepute și prejudecăți, și vei găsi în popor însușiri pe care nu le-ai bănuit niciodată. Poporul nu prea are ce învăța de la înțelepții noștri, dimpotrivă, aceștia ar avea încă multe de învățat de la popor... Câte forțe și talente se irosesc zadarnic la noi în Rusia, prin temnițe, într-o viață de mizerie! Câtă tinerețe, câtă putere irosită se înmormânta, istovindu-se între aceste ziduri, căci trebuie să o spun deschis: toți acești oameni erau poate cei mai înzestrați și cei mai puternici din sânul poporului nostru. Mă întrebam și mă întreb și acum: cine, cine-i de vină?” (ibid.)

   „Amintiri din Casa Morților” nu e o viziune dantească. Infernul din Casa Morților are privilegiul unei depline veridicități. Dostoievski a admirat profund conștiința libertății în om.

                                   LUI PUȘKIN

„Gândind la harul celui care/ E soarta rusă pentru noi,/ Vorbesc cu mine însumi tare,/ Pe vechiul bulevard Tverscoi.// Tu în legendă pari o ceață,/ Aproape alb ești de bălan.../ O, Alexandru! Fuși în viață/ Ștrengar, ca eu sunt huligan.// Dar dragi petreceri cu zăbavă,/ Să-ți șteargă chipul nu se-ncap,/ Și azi turnat în bronz de slavă/ Îți scuturi maiestosul cap.// În fața-mi ca la-mpărtășire,/ Eu unul îți răspund solemn - / Că aș muri de fericire/ De-așa destin dac-aș fi demn.// Dar prigonit de sorți sirepe,/ Mult timp voi rătăci cântând,/ Ca și cântarea mea din stepe/ Ca bronzul s-o aud sunând.” (Serghei Esenin, Scrieri Alese Versuri, Ediție bilingvă, Chișinău – Hyperion 1990)     

   MIHAIL Eminescu s-a ancorat Pantheonului nostru spiritual cu toată simțirea sa, cu toată forța cugetului său, cu toată adâncimea cunoașterii sale, cu întreaga sa religiozitate ortodoxă, cu toată iubirea sa de Neam, alături de binecuvântata dragoste de Dumnezeu, de Crăiasa Maria, reușind genial îngemănarea dintre specificul național și universal, continuitatea filonului daco-român de-a lungul veacurilor, însetat de creația populară-permanentul izvor al culturii noastre în artă plastică, muzică, cultul ortodox, literatura aleasă-dominantele spiritualității dacoromâne.

   Așa se face că mai toți CORIFEII spiritualității noastre între care: Iosif Vulcan, Hașdeu, Iorga, Goga, G. Călinescu, Perpesiciu, T. Vianu, Rosa del Conte, Constantin Botez, Noica, Eliade, Antonie Plămădeală, Constantin Galeriu, Nae Ionescu, Vasile Băncilă, Zoe Dumitrecu-Bușulenga, Theodor Codreanu, Mircea Popa, Gică Manole, Constantin Moșincat și alții i-au consacrat biografii alese, subtile analize, rafinate sinteze, recenzii și articole comemorative toate înfrumusețate apologetic, dovedind o profundă cunoaștere a marelui GENIU universal, așezat pe soclul structurii sale enciclopedice. „Eminescu n-a avut timp să-și definească toate contururile personalității sale. A vădit totuși o structură enciclopedică și tendințe către poligrafie.” (Mircea Eliade, Hașdeu, în „Cuvântul”, an III (1926), noiembrie 4,p.2)

   Toate geniile geto-daco-române care, au avut filonul monoteist și creștin ortodox au avut o structură polivalentă îmbrățișând mai multe domenii și îmbogățindu-și spiritul din Comoara culturii și spiritualității universale fără să atenteze la originalitatea noastră strămoșească.

   „Un Mihai Eminescu verifică rezistența celulei românești tot atât de sigur ca o luptă istorică împotriva unei cotropiri străine. Oare s-a temut Eminescu de vreo cultură, de vreo filosofie sau poezie străină? Oare n-a fost el românul care a pătruns pretutindeni în cultura universală fără să-i pese de primejdii, fără să se teamă de influențe și sterilitate?...De la buddhism și Schopenhauer până la romanticii francezi și poezia clasică – a rămas ceva pe care să nu-l fi gustat Eminescu, a rămas vreun teritoriu spiritual pe care să nu fi pătruns măcar provizoriu și în pripă?” (Mircea Eliade, Restaurarea demnității românești, în „Vremea”,an IX(1935),sept.1,p.3)  

   La Geniul Mihail EMINESCU – Luceafărul spiritualității național-universale, clarvăzător întru NEMĂRGINIREA spiritului, detractorii, calomniatorii sau alte categorii de epigoni nu pot ajunge fiindcă n-au aripi, n-au avânt, n-au lumină-gândire și zac în pâcla întunericului mărginirii lor...

   În vremea când eruditul filosof Mircea Eliade a fost atașat cultural la Lisabona i-a închinat Luceafărului EMIN câteva eseuri în revistele portugheze și spaniole. Camoes și Eminescu în „Accao”(Lisabona) și „El Espanol”(Madrid). Eliade este primul vizionar care vede „pesimismul” lui Eminescu ca pe un optimism strămoșesc dacic. „Pesimismul lui Eminescu își are originea într-o viziune tragică a existenței, dar această viziune e sobră, demnă, virilă și se recunoaște într-însa resemnarea calmă a dacilor și disprețul lor pentru moarte și pentru suferințele fizice.” (Images et symboles, Ed. Gallimard, 1952)

   „Poate că în această „coexistență a contrariilor” stă cheia cu care am putea descifra „enigma” lui Eminescu: faptul că acest „pesimist” în filosofia lui teoretică, era atât de „optimist” când interpreta istoria și politica românească; faptul că acest „tradiționalist” era însetat de culturile occidentale și extrem-orientale; faptul că acest „conservator” a înfăptuit cea mai radicală „revoluție” lingvistică, fundând în bună parte poetica română modernă și contribuind, ca nimeni altul, la purificarea, însănătoșirea și îmbogățirea prozei literare și didactice. Poate că această „coexistență a contrariilor” era cerută chiar de structura „omului universal” așa cum tindea să-l întrupeze geniul lui Eminescu.” (Mircea Eliade, recenzie la monografia admirabilei profesoarei de la Universitatea din Roma, Rosa del Conte, Mihai Eminescu – o del Assoluto)

   Reflectând asupra strălucirii și potenței DORULUI din poezia „Mai am un singur dor”, Mircea Eliade –  savantul religiilor credea că e vorba de dorința de reintegrare în Cosmos. „Încep să cred însă că e altceva, dorința de a-și regăsi, prin moarte, adevărata sa familie cosmică (apele, munții, astrele, pădurile). Nu reintegrarea – ci REÎNTOARCEREA ACASĂ „ LA AI SĂI!” (Mircea Eliade, Os romenos latinos do oriente, Livraria Clasico editora A.M.Teixeira, Lisboa, 1943)

   „Noi, cei de aici (din afara granițelor daco-române stămoșești), rupți de pământ și de neam, regăsim în el tot ce-am lăsat în urmă, de la văzduhul munților noștri și de la melancolia mării noastre, până la cerul nopții românești și teiul înflorit al copilăriei noastre. Recitându-l pe Eminescu ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la noi acasă.” ( „Fragments d-un Journal”, Ed. Gallimard, Paris, 1973)

   Mihail Eminescu – poetul, filosoful, teologul, istoricul, literatul, dramaturgul, rămâne în Pantheonul Culturii Duhului, a COMORII noastre traco-geto-daco-române o COLOANĂ a INFINITULUI spiritualității! El nu are nevoie în afară de harul pe care i l-a dăruit Mântuitorul HRISTOS și de ocrotirea Maicii Domnului, nici de exagerări, nici legende, dispensându-se de orice superstiție, de orice mit. „Eminescu rezistă vremii, opera lui crește cu cât trec anii, viața lui ne ajunge mai scumpă cu cât se împuținează amănuntele inedite.” (Mircea Eliade, Momentul Eminescu, în „Viața literară”, an X(1935), august-septembrie, nr.3)

   Mihail Eminescu nu rezistă vremii, fiindcă Luceafărul EMINESCU e DEASUPRA VREMURILOR! În Icoana sufletului nostru al ortodocșilor daco-români și a Filosofului Mircea Eliade, simțim că :

   „EMINESCU e creatorul naționalismului poetic românesc”; „cel mai cultivat poet al secolului”;  „o minte enciclopedică înclinată spre sinteze personale”;  „o sinteză genială în care s-au contopit numeroase curente, dar adesea s-a trecut cu vederea bogăția „humusului natal”;  „un filosof original și unul dintre cei mai erudiți printre contemporani”;  „Eminescu se identifică cu esența spiritualității daco-române, e alfa și omega”; „e cel dintâi artist și tehnician al versului românesc”; Eminescu nu a fost numai creatorul limbii române literare moderne și al mișcării eminesciene care a schimbat orientarea noii poezii în țara sa, dar a devenit și teoreticianul prin excelență al naționalismului daco-român!” (Mircea Eliade, Despre Eminescu și Hașdeu, Ed. Junimea – Iași,1987)

   Vorba lui Octavian Goga – Eminescul Ardealului: „Eminescu este și rămâne cea mai strălucită încarnație a geniului românesc!” (Octavian Goga, Precursori, Ed. Minerva, București-1989)

   Dimitrie Sfura ne dă sfoară în țară despre o părticică din tezaurul cântecelor populare care îl încântau pe genialul nostru poet, filosof, istoric, teolog, publicist, nelipsindu-i din repertoriul de pahar când își distila amarul pelin al sufletului... „Cântecul al patrulea îl impresiona deosebit de mult; parcă-l văd, când l-a cântat întâiași dată în prezența mea: cu capul ridicat, cu ochii scânteietori în atitudine dramatică și cuprins de un adânc sentiment, el intona cântecul:

„Mai turnați-mi în pahare,/ Voiu să beau, căci sunt setos,/ Dară nu-mi umpleți paharul/ Decât de la miez în jos.// Ca să-l umplu înc-odată/ Cu-apă rece de la râu,/ Dela râu ce izvorește/ Din adânc din pieptul meu.// Și să-l beau să sfârâiască,/ Pân-ce-a fi din vin venin,/ C-așa, să-l beau mai cu dulce,/ Să-mi alin durere-an sân.// Și de n-a pieri durerea, Piară simțul, pier și eu,/ C-a trăi, jălind poporul/ Îmi ajute Dumnezeu!” (Dr. Ionel Novac, Dimitrie Sfura – poetul și poezia care l-au impresionat pe Eminescu, în EMINESCU File Rupte din Revista CETATEA CAVALERILOR 2024, „GALA EMINESCU” – Ediția a II-a Antologie îngrijită de col. dr. CONSTANTIN Moșincat)

   Cei doi Corifei ai Ortodoxiei universale DOSTOIEVSKI și EMINESCU au propăvăduit prin operele lor magnifice o FILOSOFIE creștin-ortodoxă grație filonului sfințeniei naționale, redescoperind percepția sau gândirea organică patristică prin deschideri enciclopedice interdisciplinare, printr-o fascinantă capacitate dialogică, printr-o viziune integrală, nuanțată și multiplă, asupra credinței, asupra creației erudite, asupra artei spiritual-religioase, asupra dragostei dreptei credințe ca pe o teologie hristoforă, misionară și în același timp ecumenică.

   Tuturor fiilor/ fiicelor Arborelui ortodox al Daco-României Tainice!

   + 14 Iunie 2026 Sf. Proroc Elisei, ajunul urcării la ceruri a lui Bădița Eminescu

 

                    GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

 

Mircea Dorin Istrte - Porni Luceafărul pe căi de nemurire

 

Mircea Dorin Istrte

Porni Luceafărul pe căi de nemurire

 

Rugă pentru Limba Română

 

Motto:

Trecător prin ceruri ninse/  Cu luceferii în roi,

Însfinţesc cu-a mele vise/ Urma carului cu boi

 

 

~*~

 

Doamne ce-ai făcut atâtea pentru raiu-ţi din poveste

Unde neamuri nesfârşite dimpreună veşnicesc,

Fă de vrei, ca toţi aceştia să vorbească romăneşte

Că nu-i limbă mai frumoasă pe întinsul tău ceresc.

 

Are miere în cuvinte şi e leac de pus la rană

Dacă ţii în al tău suflet tăinuitele dureri,

Ea împacă şi uneşte, ce dezbină şi destramă

Şi e vorba îndulcită la iubiri de primăveri.

 

Şi-apoi Doamne, rugi smerite ce ’nălţăm la ceruri sus

Pline toate de nădejde pusă-n ultima speranţă,

Doar în limba românească au cuvântu-n jale uns

Când cerşim iertări spăşite, la păcatele din viaţă.

 

Şi-apoi doina cu aleanul, şi-apoi dorul cu fiorul

Nu Tu pusu-le-ai, Mărite, în cuvântul eminesc?

Inimi toate să tresalte, însfinţească-se cu dorul

Când poeţii vruţi de tine, româneşte glăsuiesc.

 

N-ai pe boltă un Luceafăr înroit cu alte stele

Care-n noapte luminează nesfârşitul Tău ceresc?

Şi-apoi raiul fără margini, îmbuibat cu toate cele

Nu e plin de noi românii, ce pe Tine te slăvesc?

 

De-asta fă a noastră vorbă toţi pe-acolo s-o vorbească,

Că e limbă de Cazanii însfinţită de dieci,

Şi e veche ca Adamii din grădina Ta lumească

Ce ne-ai dat-o să o ducem, din-ceputuri până-n veci.

 

Mircea Dorin Istrate

 

De prin hărți străine, stânge-ne Tu, Doamne,

Pe toți ceia care încă glăsuim,

Limba Românescă și-n a ei hotare

Pe vecia lumii, pune-ne să fim.

 

&&&

 

 

 

Tu, veșnicitul nostru eminesc

 

Din cerul sfânt, pe unde-i veșnicit,

Vă fie Eminescu drag alint

La inima și sufletele voastre,

Străluminând Luceafăr între astre.

 

Vă-ndrepte pașii voștri spre lumină,

Vă curețe cel suflet plin de tină,

Vă-ndepărteze dară de păcate,

Vă pună-n suflet sete de dreptate,

 

Vă-nmoaie spre-mbunare și iertare

Chiar la dușmanii ce vă stau în cale,

Vă umple al vost’ suflet de smerit

Și simțurile toate de iubit.

 

V-aduc-aminte încă tuturor

Că sunteți neam străvechi, nemuritor,

Și de răbdați și mult îmi pătimiți

În raiul cel ceresc îmi fi-veți sfinți.

 

Și că Măritul nostru din ceresc

Vroiește facă loc împărătesc

Aici să fie-a Maicii Domnului grădină,

Când toți vom fi curați și fără vină.

 

De-aceea El, Stăpânul din ceresc

Alesu-l-a pe-al nostru Eminesc,

Ne fie-al poeziei noastre domn,

Ca să-l purtăm în gând și noaptea-n somn.

*

Citiți-l dară înc-a spre-nțelege,

Și din ce spus-a dânsul a alege

Răspunsurile mari, bine gândite

La cele întrebări ce-s tăinuite.

 

Că el cât îmi trăit-a în lumesc

Cu gândul preumblat prin cel ceresc,

A înțeles mai mult ca orișicine

Cereasca lege-a sferelor divine.

 

Meșteșugit, în câteva cuvinte

A spus deschidă-a porții voastre minte,

În ,,RUGĂCIUNEA UNUI DAC,, bătrân

Cine-i a lumii ăsteia stăpân,

 

Și pân’ ,,LA STEUA,, care-a răsărit

Cât timp avem de-acum de cărărit,

Iar ce ne-ncântă-n bolta înstelată

E clipa unui timp de altădată.

 

El pusu-va-n divinul unui vers

,,LUCEAFĂRUL,, stăpân pe univers

Să îmi vedeți cât mici suntem pe lume

Și ce-i pe-acol’ prin lumile nebune.

 

,,PE LÂNGĂ PLOPII FĂRĂ SOȚ,, ades

Îubirea și-a purta-o ne-nțeles,

Iar la sfârșit a zis: ,,MAI AM UN SINGUR DOR,,

La magine de mare vreau să mor.

*

Acum e dus prin cerul său cu stele

Cu ochii lui să vadă lumi rebele,

Și-apoi la urmă când o fi să fie

În rai dumnezeiesc, fi-va vecie

**

Așteaptă-mă mărite Eminesc

La poarta timpului din raiul tău ceresc,

Ți-oi mulțumi c-ai fost alint și leac

La sufletu-mi ce-l țin că mi-e, de dac.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

Așa gândim

 

Tu, ce-ai cuprins în a ta minte vechimea lumii,  începutul,

Tot mersul timpului ’nainte, tot viitorul și trecutul,

Tristeți și multă-nfiorare și tot ce viața cea lumească

În dânsa încă taine are, în cea sințire omenească,

Și ce-i prin lumi nebănuite prin afunzimi din cel ceresc,

Cum nasc genuni în doar clipite ce-n timp apoi, se veștejesc,

Și câte omul îmi visează purtat de gând prin neștiut,

Și cât de-apururea cutează să facă veșnic început,

Tu, ai știut ca nimeni altul să dai  iubirii înțeles,

Tot coborât divin din ’nalul, să-l pui în suflet, omenesc.

*

Așa gândim noi, muritorii, la tine dragă Eminesc,

Când trec pe cer în șir cocorii spre cela capăt de lumesc,

Când  jalea stă în gândul nostru, când cerul nopții îl privim,

Când ne-amintim de cel trecut, când clipa vieții o iubim,

Când două inimi întâlnite în mare taină se-ndrăgesc,

Când  viselor tu dai aripe ce clipa viații-o fericesc.

**

Iar de-n ceresc în miez de noapte îmi ești Luceafăr arzător,

Noi te-om simți mereu aproape și pururea ne fi-va dor,

De versul tău  ce-i leac pe rană la orișicare muritor,

Și-i  lacrimă de sfântă taină, e vis, nălțare și fior.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

Doina lui Eminescu

 

Ne-ndeamnă Basarabii din morminte,

Bogdanii, Mușatinii vechii ginte

Și domnii: Mircea, Ștefan și Mihai

Și talpa țării de pe-al nostru plai,

Să-ți ascultăm cea DOINĂ-nfiorată

Ce strâns-a-n dânsa jalea-nlăcrimată

A ăstui neam aicea încăput,

De la Adamul nostru, de-nceput.

 

În ea tu-ai spus ce-am fost cândva, odată,

Noi, cu moșia noastră laolaltă,

Când am zidit o țară rostuită

A dacilor, ce fost-a de ispită

La cei barbari, nevolnici migratorii,

La care n-am fost cu nimic datori,

La-nfumurații ceia de romani,

Setoși de aur, grâne și de bani,

La megieșii noștri dimprejur,

La slavul hrăpăreț și la ungur,

La panul polonez, l-austriac,

Ce prea adesea încă ne-au călcat

De am rămas din Nistru pân’ la Tisa

Din ce-a unit odată, Burebista.

 

Pe-atât a mai rămas să viețuiască

Al nostru Moș pe glia-i stămoșească,

Pe care mai demult, în mers călare

Făceai o lună între-a ei hotare,

Cuibar străbun cu margini tari de munți

A fost în timp a lumii multor punți.

*

Și-acum ca-n vremea ta, tot blestemăm

Hoția, umilința ce-o răbdăm

De la străinii hrăpăreți de-afară,

De la vecinii care ne-nconjoară,

De la ai noștri ce vârtos ne fură

În timp ce mint frumos cu a lor gură,

Aici făcându-și Rai, în pământesc,

Luând de la acei, ce-i sărăcesc.

 

Și-acum ca-n vremea ta tot blestemăm

La câte încă multe mai răbdăm

Că ne-a-ntinat păcatul cu de toate

Și toți suntem mânjiți până la coate,

Că de atâta încă furăciune

N-a mai rămas în vatră, nici tăciune.

 

Când fură capul țării, fură toți

Și cel avut și ultimul din hoți,

Se fură mai ceva ca altădată,

Nu ca atunci bucată cu bucată

Ci hălci din țara care-i în ruine

De te crucești cum dânsa se mai ține.

 

Și-acum ca-n vremea ta tot blestemăm,

Dar stăm  spășiți aici până crăpăm,

Făr’ să-i stârpim pe hoții ce îi știm

Care ne țin în viață de venin,

Că nu-i în noi putere și speranță

Să-ncepem mâine iar o nouă viață

Fără hoții, minciună și păcate,

Cu oameni drepți și fapte preacurate.

***

Citiți-mi dară Doina-n orice zi

Că poate doar așa ne vom trezi.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

Întrebări

 

Câte oare mii catarge s-au desprins la țărm de mare

De când tu, slăvit poete drumețești prin căi cerești?

Ca să vezi cât a ta spusă, nopți gândind la lumânare,

Era șoapta cea de taină din tării dumnezeiești.

 

Oare plopi-ți de poveste înmulțitu-s-au de-acuma

Sub fereastra unde-o lampă pâlpâit-a a chemare?

Oare fata cea de-atuncea, te-a vrăjit o clipă numa

Și-a uitat apoi de tine, ce aprinsu-te-ai văpaie?

 

Oare steaua răsărindă pe cerescul nopții noastre

Mai străluce în adâncuri dup-atâția mii de ani?

Ori s-a stins de mult sărmana în acele spații vaste

Unde-i un pustiu de-acuma, înghițită de titani.

 

Și-apoi oare cel Luceafăr și acum mai hoinărește

Prin întinsul fără margini căutând o muritoare?

S-o momească, să îi jure că-i va da tot ce-și dorește

Numai steie-i ca mireasă la a sa însurătoare?

 

Și-apoi oare tu găsit-ai un răspuns la întrebarea:

Cini făcut-a Începutul la ce-acuma-i vasta lume?

Cine-i dară Nenăscutul ? cum făcutu-și-a lucrarea?

Cât va ține lumea asta și când ea îmi va apune?

*

Doamne câte încă taine va avea să îmi dezlege

În vecia ce o are tot la rând de petrecut,

Și-apoi când va fi la urmă și pe toate le-onțelege

Odihni-va o vecie, ca s-o ia de la-nceput.

 

Dar mai știi? poate veni-va într-o vreme pe-nserat

Heruvin cu dalbe plete să ne bată la fereastră,

L-om primi-n a noastre inimi cu un dulce sărutat

Și l-om pune într-o glastră să ne fie, Floare-albastră

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

Mărite domn al poeziei

 

motto: Trecător prin ceruri ninse/ Cu luceferii în roi,

Însfințești cu dor și vise/ Drumul tău, până la noi.

 

De nu ți-o fi cu supărare, te-ntreb mărite Eminesc,

Ce faci domnia ta acuma, pe-acol’, prin ‘naltul Rai ceresc?

Mai scrii poeme ca odată, râmăie pentru veșnicire,

În care pui, ca-ntotdeauna, scânteie de dumnezeire?

 

Te plimbi, cum încă tot dorit-ai, prin încâlcite căi cerești?

Să deslușești acele taine ce încă nici că le gândești?

Să vezi cu ochii-ți necuprinsul? să-i cauți clipa de-nceput

În care tot ce e pe-acolo, într-un nimic a încăput?

 

Prin lumile de sus tu dat-ai  de mări de liniști și de haos?

De mari genuni îngrozitoare, de lume vie și repaos?

De Universuri cât nisipuri într-un deșert de necuprins

Pe care gândul tău de-o clipă, n-atale brațe l-a cuprins?

 

Ai dat cumva de cel Luceafăr, ce pe aici sa-nnamorat

De-o pământeancă preafrumoasă, ce-a vrut s-o ducă în înalt?

I-ai spus în pace să mi-o lase, că e din neam de omenesc

Și-aici își va găsi norocul, nu-n sfere ‘nalte din ceresc?

 

Gustat-ai cum îmi e vecia prin înălțimile de sus?

Îmi e mai altfel ca pe-aicea din lumea-n care tu te-ai dus?

Nu îți dorești n-apoi te-ntoarce să-ncerci mai înc-odat’ pruncia?

Și tot ce-n gând de-apururi pus-ai când ți-ai trăit copilăria?

 

Pe-acolo ai un codru verde și-o apă rece de izvor?

Și crângul cela de poveste, cu vre-o codană prinsă-n dor?

Și plopii tăi fără pereche și lacul veșnic tremurat?

Și o fereastră luminată, c-o fată stând în așteptat?

*

Mărite ,,Domn al Poeziei”, eu nici nu cred că ai plecat,

Tu ești în noi, în fiecare, când versul tău înfiorat

Înmoaie sufletele noastre și-atât de-aproape te simțim,

Că nemurit vei fi poete, cât versul tău încă-l iubim.

 

Tu spui în câteva cuvinte, cum nimeni încă poate spune

Ce noi simțim, visăm și încă, dorim să fie-n astă lume,

Ne-alinți cu versul tău măestru, ce-i leac la inimile noastre,

Cu-aripa clipei de poveste, care ne plimbă printre astre.

 

La altarul sufletului nostru îți pun aprinsă lumânare

Și-ți mulțumesc în gând poete, într-o smerită închinare,

Că Domnul ni te-a dat pe lume să spui în versul tău mărit,

Ce noi, nicicând, cei muritorii, n-aveam cuvinte de rostit.

 

N-am să te caut sus pe boltă, acolo-n sferele cerești,

Că tu ești, cum îmi sunt mai  toate minunile dumnezeiești,

Înrisipit în noi și-n lume, în largul cer și pe pământ,

În cei de-acum și-n viitorii, în a lor suflete și-n gând.

**

Când pus-ai slovele-ți ales, în marea cupă de rubin,

Ne dat-ai mierea din cuvinte și-nfiorarea din divin,

Să știm că tu ai fost alesul de însuși Domnul din ceresc,

Să fii cel ,,Domn al Poezie”, pe-al nostru suflet, românesc.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

Învrednicește-ne mărite

 

Renaști, în fiecare an, a câta oară?

În luna înghețat-a lui Gerar,

Când fulgi de nea din ceruri lin coboară

Și scârțâie pe uliți, lungi urmele de car.

 

Renaști a fi o nouă Bobotează

A sufletului nostru creștinesc,

Ca să ne ții a noastră veghe trează,

Să nu ne-ndepărtăm de cel ceresc.

 

Să ne aduci aminte că sub humă

Sunt moșii noștri ceia înțelepți,

De care în povești, smerita Bună,

Mereu spunea că fost-au buni și drepți.

 

Și ei aminte încă să ne-aducă

Că-ndatorați îi suntem ăstui neam,

Ce di-nceput arareori apucă

Trăiască-n pace doar bucăți de ani.

 

Și  ăstei țări smerelnice și bune,

Mereu prea risipită-n guri de rai,

Ce-n timp din timpuri vrea mereu s-adune

Pe cei de-o limbă, pe-un picior de plai,

 

Și crângului pădure să se facă,

Poteci să-mi ai de-acum de cărărit,

Pe-un lac cu nuferi barca să te treacă,

Cu dulcea ta codană-n tăinuit.

 

Și-n nopți cu lună, mintea ta isteață,

Colindă-mi infinitu-n lung și-n lat,

Dezlege-mi taine de-nceput de viață

Și umble-mi prin tărâmul celălalt.

 

Când vii ‘napoi în versuri să ne-nveți

Învredniciți să fim apoi în tot și-n toate,

În urma ta-s puzderii de poeți

Să-ți poarte rima-n suflete și-n șoapte.

 

Și-apoi mărite, pune-ne pe geană

Înlăcrimate boabe de iubire,

Și-n sufletele noastre de prihană

Iertare la păcate... mântuire.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

De citesc a tale versuri

 

De citesc a tale versuri mă-nfior cătând cu gândul

Spre Măritul, care-ncuget ţi-a turnat dumnezeire

Şi-n cuvânt ţi-a pus simţire, iar cel suflet miruindu-l

La ’nălţat peste a noastre, să se facă nemurire.

 

Tu, în slova-ţi mângâiată pus-ai jalea şi cu dorul

Şi iubirea să ne urce spre cerescul cel divin,

Nerăbdarea tinereţii, mări de lacrimi, şi fiorul

Ce să-mbete-a noastre inimi, ca pocalele cu vin.

 

Mai apoi,  în nopţi cu lună ne-ai purtat prin universuri

Să ne-arăţi nemărginirea lumilor de-acol’ de sus,

Cum genuni ce nasc luceferi, înlăuntrul unor versuri

Tăinuiesc iubiri măreţe, petrecute în ascuns.

 

Iar pe lacul plin de nuferi tremurând în unduire

Sub ascunsul unui nour, pe o noapte înstelată,

La o tânără codană îndulcită cu iubire

I-ai vândut un roi de stele, pentr-o gură sărutată.

 

Când în codrul de aramă ţi-ai ascuns copilăria

În poiana înflorată sub o buză de izvor,

Ai ştiut că vine-o vreme când te-ncearcă nostalgia

Şi-ntr-o lacrimă vei stinge fierbinţeala unui dor.

 

În scurtimea vieţii tale moşii ţi i-ai pus în ramă

Ca aminte să-ţi aducă de măririle trecute,

Când pe domnul şi prostimea îi dureau aceeaşi rană

Şi-mpreună sângerat-au în onoare  şi virtute.

 

Când te-ai dus din astă lume în vecia ta cerească

Domnul te-a aprins Luceafăr sus pe boltă-n nemurire,

Iar în urmă ta lăsat-ai, din ce-a limbă românească,

Mierea dulcilor cuvinte, să se facă nepieire.

*

Când citesc a tale versuri, bobi de lacrimi de pe geană

Cad pe sufletu-mi ce încă se-ndulceşte cu-al tău vers,

Şi atunci, te văd cu gându-mi ca pe-un sfânt fără prihană

Ce-nsfinţeşte a sa urmă, colindând prin univers.

 

Mircea Dorin Istrate

 

În cuibarul din ceresc,

Tu ai pus vecie,

Din cuvântul românesc,

Vers de poezie.

&&&