TRANDAFIRI NEGRI
Eram cu Lopița pe scările marelui palat al Ecaterinei
cea Mare, în Sankt Petersburg.
Mă aflam la câțiva metri de ușă, în spatele ei, dar
era o înghesuială cumplită la intrare. Oamenii se împingeau, râdeau, vorbeau,
fiecare cu punga lui de floricele și răcoritoare, pregătit pentru marele
spectacol.
Și, dintr-odată, îmi scapă cheile.
Le aud lovind treptele.
Mă aplec să le ridic, dar o mână neagră apare înaintea
mea, le înșfacă și îmi râde în față.
Ridic privirea.
Un chip de negru cu buze și urechi mari, aproape
neverosimil, ca desprins dintr-un film hollywoodian. Un fel de Joker... sau,
mai degrabă, un Țestoasǎ Ninja.
Îl privesc nedumerit.
El o rupe la fugă.
Coboară treptele și, ajuns la bază, se strecoară pe
lângă zid.
Atunci pornesc după el.
Zece metri de trepte sunt pline de oameni.
Nu am timp să mă gândesc.
Sar peste balustrada de aproape trei metri.
Plonjez.
Pentru o clipă, hoțul își pierde zâmbetul.
Apoi aud:
cling-cling-cling...
Cheile mele au sărit printre gratiile de fier.
Mă uit în jos.
— Adio, chei...
Le văd dispărând printre bare, spre marile canale
subterane ale Sankt Petersburgului.
Și atunci îmi dau seama că nu pierdusem doar niște
chei.
În ele stătea totul.
Mașina. Casa. Serviciul. Seifurile. Magaziile
companiei. Zeci de oameni depindeau de ele.
Mă uit printre gratii.
Și, ca într-un miracol, observ că nu căzuseră în
adânc. Se opriseră într-un strat de gunoi, pe marginea zidului, unde piatra
cobora ușor în pantă.
Îmi strecor mâna printre bare.
Le ating.
Le prind.
Le scot.
Le strâng în palmă.
Salvasem totul.
Doar tava de carton cu floricele și răcoritoare fusese
zdrobită sub picioarele mulțimii.
O ridic și mă gândesc să o schimb.
Atunci apare un tânăr.
Cămașă albă. Fața și mâinile murdare, parcă venite
direct de pe baricadele Bastiliei. Avea în ochi foamea unui om care încerca de
ani de zile să înțeleagă lumea.
Îmi ia tava.
— E pentru mine.
Pentru o clipă vreau să-l apostrofez.
Dar mă uit la el.
Și renunț.
O mie de ochi mă privesc de pe treptele palatului.
Palatul Ecaterinei cea Mare strălucea în alb,
albastru, verde și aur. Era atât de impunător, încât aproape că îți dădea curaj
să crezi că viața poate fi reparată.
Și atunci o văd.
Ea.
Prima mea iubire.
Fata pe care o admirasem în anii de liceu.
Fata pe care am iubit-o la optsprezece ani și pe care
nu am sărutat-o niciodată.
Era acolo, sus, între oameni.
Îmi făcea din mână.
Am rămas nemișcat.
Mă privea.
Apoi ușile marelui Kino Sovietic s-au deschis.
Am plecat să-mi încarc din nou tava.
Când m-am întors, lumea dispăruse înăuntru.
Am urcat treptele alergând câte trei deodată.
Am trecut prin porțile uriașe.
Covoare de catifea și persane îmi luminau drumul.
Tablouri celebre. Statui de fildeș și marmură. Soldați imperiali.
Și, deodată—
București.
Piața în care avusese loc mitingul lui Ceaușescu.
Dar nu mai era piața pe care o știam.
Întreaga piață și străzile care porneau din ea erau
pline de scaune negre, așezate în forme stranii, ca niște note muzicale.
Mii de spectatori.
Toți stăteau și așteptau.
În mijlocul pieței nu era nimeni.
Apoi am înțeles.
Nu eram într-un cinema.
Cinema-ul era orașul.
Un film imens se desfășura în jurul nostru.
Lopița îmi făcea semn dintr-o stradă și alerga spre
mine.
Ne-am întâlnit în mijlocul pieței, într-o mare de
scaune.
Mi-a luat tava din mână și a așezat-o pe un scaun.
Apoi m-a privit.
Nu ca pe un spectator.
Ca pe un erou.
Și-a desfăcut eșarfa albă, mătăsoasă, și mi-a legat-o
la gât.
N-am fost niciodată pionier.
Nu știu dacă aceea era senzația.
Poate că era.
Poate că iubirea te face, pentru o clipă, să crezi că
ai fost ales.
O priveam.
Nimeni nu avea buzele ei.
Nimeni nu avea zâmbetul ei.
Părul lung, negru ca abanosul, prins aproape
întotdeauna într-o codiță pe spate.
Pălărioara albă, cu boruri largi, împodobită cu o
fundiță neagră.
Și atunci am observat ceva.
Pe fiecare scaun din piață era câte un trandafir.
Roșu.
Unul singur.
Mii de trandafiri roșii.
Piața Bucureștilor se transformase într-o grădină.
Ne priveam.
Ne zâmbeam.
Și, pentru o clipă, eram acasă.
Eram acasă.
Trandafirii roșii acopereau întreaga piață.
Apoi am ieșit din palat.
Și eram în Melbourne.
Swanston Street.
Anii trecuseră.
Nu o sărutasem niciodată.
Dar, mult mai târziu, după ani și ani, când mi-a făcut
o vizită la studioul meu, am strâns-o în brațe.
O surpriză venită din cer.
Eu eram căsătorit.
Ea era tot domnișoară.
Tremura ca o căprioară.
Sau poate tremuram eu.
A fost ultima tresărire.
Apoi timpul și-a continuat drumul.
Comunismul a căzut.
Și, odată cu el, în povestea mea a început să cadă și
o altă lume.
Au trecut mai bine de treizeci de ani.
Într-o zi m-am trezit acasă cu o scrisoare.
Printre mesaje și fotografii am găsit un e-mail.
Venise de la ea.
Din greșeală.
Am deschis fotografiile.
Și acolo erau—
doi trandafiri negri.
Am rămas nemișcat.
Nu mai eram în Sankt Petersburg.
Nu mai eram în București.
Nu mai eram în Melbourne.
Eram din nou băiat.
Aveam optsprezece ani.
Eram pe scările liceului.
Și fata pe care nu o sărutasem niciodată mă privea din
nou.
Am plâns ca un copil.
Atunci am înțeles că unele iubiri nu mor.
Nu pentru că au fost trăite.
Ci pentru că nu au fost niciodată consumate de
viață.
Rămân în noi, intacte, ca un film pe care timpul nu
reușește să-l ardă.
Am închis fotografia.
Pe ecran au rămas cei doi trandafiri negri.
Și, pentru prima dată, am înțeles de ce în vis toată
piața era plină de trandafiri roșii.
Roșul fusese iubirea pe care o purtasem în mine.
Negrul era timpul.
Sau poate despărțirea.
Sau poate ceea ce rămâne atunci când iubirea nu mai
are unde să se întoarcă.
Am privit din nou fotografia.
Doi trandafiri negri.
Ca două cuvinte pe care niciunul dintre noi nu le
spusese vreodată.
Era sfârșitul filmului.
Ben Todică
