vineri, 14 august 2026
Gabriel Ungureanu - Psihologia ,,supraomului” ratat în romanul Crimă și Pedeapsă de F.M.Dostoievski
Psihologia
,,supraomului” ratat în romanul Crimă și Pedeapsă de F.M.Dostoievski
Ştiinţă
Gabriel
Ungureanu Dr. în psihologie, Cercetător la Inst. „C. R. Motru” Academia Română
14
August 2026
Ioan 11:25-26 - Iisus i-a zis: ,,Eu sunt
învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar de va muri, va trăi. Și
oricine trăiește și crede în Mine nu va muri în veac.”
Ioan 11:43-44
Și zicând acestea, a strigat cu glas mare: ,,Lazăre,
vino afară! Și a ieșit mortul, legat la picioare și la mâini cu
fâșii de pânză, și fața lui era înfășurată cu mahramă. Iisus le-a zis: Dezlegați-l
și lăsați-l să meargă.”
Gabriel Ungureanu[1]
Introducere în subiect
Publicat în 1866, romanul Crimă și pedeapsă reprezintă
o capodoperă artistică a literaturii ruse și universale dar totodată și una
dintre cele mai profunde analize psihologice ale conștiinței umane. În această
speță literară Dostoievski analizează o conștiință afectată, care își pierde
menirea de factor reglator moral și astfel este implicată la modul delirant în
decizii grave de sorginte psihopatologică. F.M. Dostoievski nu plăsmuiește
literar doar povestea unei crime și a anchetei care urmează, ci urmărește cu
cea mai înaltă măiestrie și procesul psihologic prin care un om decăzut la
nivel logic și moral încearcă să-și justifice crima proiectată. Personajul
principal va trece la fapte abominabile și apoi printr-un proces psihosomatic
de neoprit și de care nu poate fugi, nu se poate separa sau evada nicăieri
înțelege că nu poate evita consecințele de ruminație morală. În centrul
acțiunii acestui roman se află personajul numit Rodion Romanovici Raskolnikov
de 23 de ani, un fost student sărac care ajunge să o ucidă pe Aliona Ivanovna o
femeie în vârstă de 60 de ani ce își câștiga existența prin cămătărie. Suprins
în fapt, el o ucide și pe sora acesteia Lizaveta pentru a elimina pericolul
unui martor. Chiar numele personajului- Raskolnikov- a fost ales intenționat de
autorul romanului pentru a semnifica mai accentuat criminalul bolnav și provine
direct din substantivul rusesc „raskol” (lb.rusă-раскол), care
înseamnă scindare, schismă sau separare.
Criminalul este convins la un moment dat chiar de
către propriile ,,rute” ale gândirii sale patologice că această faptă ar putea
fi explicată și justificată printr-o ,,teorie” despre autovalidarea morală
personală, dar care să poată fi demonstrată și verificată experimental și
practic. Accesul autoprovocat la această ,,teorie” falsă și ilogică, încă de la
început îl stimulează în mentalul său cu un adevărat ,,discurs” despre
superioritatea anumitor indivizi, excepționali (ex.Napoleon) și astfel Raskolnikov
vrea să afle despre sine dacă poate fi integrat în această clasă superioară sau
cel puțin asociat. Adevărata pedeapsă a personajului Raskolnikov începe însă
chiar înaintea condamnării judiciare și pe firul narațiunii observăm că aceasta
se manifestă prin simptome psihosomatice aproape invalidante, declanșate de
matricea morală a vinovăției sale. Astfel apar la acest criminal teama
permanentă de pedeapsă, delirul autojustificativ, izolarea ca o încercare
continuă și disperată de se refugia într-un spațiu de siguranță pentru a nu fi
prins, remușcarea sa neoprită și nu în ultimul rând tendința generală de
destrămare a identității ca o încercare de evadare din realitate. De aceea,
acest roman extraordinar poate fi apreciat și ca un exercițiu de investigație a
psihologiei vinovăției și vinovatului, a autoamăgirii catastrofale și a
posibilității de regenerare morală prin asumarea responsabilității.
Crima ca experiment psihologic de
autovalidare
După cum am arătat mai sus numele de Raskolnikov ales
de autorul romanului evidențiază cel puțin două aspecte aflate în dinamică
negativă: 1) scindarea interioară care reflectă dualitatea psihologică
a criminalului. Și aici observăm că sufletul său este complet divizat între o
latură rece, cinică, dominată de teorii orgolioase, și o latură profund
empatică, capabilă totuși de compasiune și sacrificiu; 2) numele de
Raskolnikov face trimitere și sugerează ruptura de societate și de credință în
contextul istoric religios din Rusia acelor vremuri (schisma din Biserica
Ortodoxă Rusă începută încă din secolul al XVII-lea, unde opozanții curentului
religios oficial erau numiți ,,rascolnici”). Deci prin crima sa,
Raskolnikov se separă („se scindează”) de comunitatea oamenilor, de Dumnezeu și
de ordinea morală. Dar, din punct de vedere strict psihopatologic noi înțelegem
că autorul romanului Dostoievski descrie de fapt comportamentul, ideația, trăirile
și faptele personajului Raskolnikov, ca fiind cele ale unui schizoid aflat în
faza de decompensație acută (conform definiției apărute mult mai târziu pe la
1908-1911 și unde savantul elvețian Paul Eugen Bleuler (1857- 1939) avea să
acorde cercetări ample acestei categorii diferențial-nosografice a
schizofreniei).
Motivațional Raskolnikov nu comite crima doar din
cauza sărăciei. Situația materială personală devine un factor auxiliar,
secundar și contribuie într-o anumită măsură la decizia lui, dar explicația
exclusiv economică este evident insuficientă. De fapt personajul criminal
încearcă să transforme omorul abominabil într-un experiment de autocunoaștere
asupra propriei identități. Chiar dacă se dezumanizează printr-o crimă
abominabilă și pe cale de consecință își riscă facultățile sufletești și
mentale Raskolnikov vrea să afle dacă aparține oamenilor obișnuiți, supuși
normelor morale de constrângere sau indivizilor excepționali, superiori care
își pot permite să treacă ușor peste aceste norme morale și legale pentru
realizarea unui scop superior.
,,Teoria” sa împarte oamenii în două categorii:
1) oamenii obișnuiți care sunt obligați să respecte legile și să
mențină ordinea existentă; și 2) oamenii extraordinari,
superiori care pot încălca legea fără probleme atunci când doresc și urmăresc
un scop istoric important; conducătorii și reformatorii, (precum Napoleon în
imaginația de logică fracturată a lui Raskolnikov) care își câștigă măreția și
gloria tocmai prin curajul și capacitatea de a sacrifica destine și vieți.
Pe cale de consecință el ajunge să creadă că vinovăția, în această concepție
aberantă, ar fi doar slăbiciunea celor incapabili să-și asume libertatea
absolută. Raskolnikov nu urmărește doar să obțină bani, ci să demonstreze și că
are dreptul de a decide asupra vieții altuia. Întrebarea sa reală nu este dacă
poate ucide, ci dacă poate rămâne psihologic neafectat după crimă. El vrea să
știe dacă este un om excepțional sau, în formularea sa simbolică, o simplă
„făptură tremurătoare”. Această ideație devine deja expresia unei monomanii[2] periculoase
care prezintă ca factor agravant și comorbiditatea unui delir temporar. Aici se
evidențiază și fractura fundamentală a raționamentului său bolnav. Raskolnikov
concepe omul ca pe o abstracție și presupune că o faptă criminală poate fi controlată
integral prin logică. Realitatea psihică trăită îi demonstrează însă că
instinctele, compasiunea, frica și conștiința nu pot fi eliminate printr-un
simplu argument filosofic.
Dedublarea personalității lui Raskolnikov
După cum am mai arătat mai sus numele personajului
principal al romanului provine dintr-un termen rusesc asociat ideii de ruptură
sau schismă, iar această semnificație reflectă chiar structura sa psihologică.
Raskolnikov este un om divizat sufletește, între rațiune și afectivitate,
orgoliu și compasiune, izolare și nevoie de apropiere. O parte a personalității
sale este rece, abstractă și dominată de ideea superiorității. Această latură
consideră că viața cămătăresei Aliona Ivanovna nu are nici o valoare pentru
lume și că eliminarea ei ar putea produce un bine social. Cealaltă latură a sa
este în mod surprinzător profund sensibilă: Raskolnikov îi ajută pe cei săraci,
suferă în fața nedreptății, este afectat de umilirea surorii sale și oferă bani
familiei Marmeladov. Aceste două dimensiuni opuse nu pot fi reconciliate în
starea de omniprezență a matricei morale a vinovăției care totuși la
Raskolnikov are cel puțin un rol de oglindire internă a observațiilor morale.
El încearcă să se convingă că este rece, superior dar totuși manifestă,
simultan și o puternică empatie. Crima nu exprimă întreaga sa personalitate, ci
doar victoria temporară a unei idei delirante (generată de rău) asupra
sentimentelor sale morale. Dedublarea patologică a personalității sale este explicată
prin oscilațiile sale permanente: ba caută apropierea oamenilor din jur și apoi
îi respinge; ba dorește să fie descoperit, dar ulterior încearcă să scape; apoi
își justifică fapta, dar este chinuit de ea; simte nevoia de a mărturisi, însă
orgoliul îi interzice; încearcă să domine discuțiile, dar reacțiile sale îl
trădează; se consideră superior, deși se simte slab și umilit. Din perspectivă
modernă, în diagnosticul său clinic său poate fi evidențiată și noțiunea de
disonanță cognitivă: conflictul dintre imaginea despre sine și adevărul
propriilor reacții. El se vede ca un om capabil să depășească normele morale,
dar corpul și psihicul său răspund prin febră, teamă și dezorganizare. În loc
să renunțe imediat la teorie, încearcă să-și interpreteze suferința ca pe o
simplă dovadă de slăbiciune personală.
Pregătirea crimei și mecanismele apărării
autojustificative
Înaintea crimei, Raskolnikov construiește o
justificare aparent rațională. Cămătăreasa este reprezentată de el ca o ființă
inutilă și nocivă, iar averea ei ar putea, în teorie, să fie folosită în
scopuri benefice. În felul acesta, transformă victima într-o categorie
generalizată, o anulează identitar, o dezinvestește de valorile umane și astfel
evită să o perceapă ca pe o persoană concretă. Acest proces presupune în acest
caz parcurgerea mai multor etape psihologice proiective, emoționale, volitive,
onirice, cognitive și chiar filosofice: 1) dezumanizarea victimei -
Aliona Ivanovna este redusă la rolul de „parazit” social; 2) raționalizarea
- dorința de putere este ascunsă sub argumentul binelui general;
3) minimalizarea răului - uciderea unui om este prezentată ca
un sacrificiu necesar; 4) idealizarea sinelui - Raskolnikov se
imaginează drept un potențial reformator; 5) reprimarea compasiunii -
sensibilitatea morală este tratată ca o slăbiciune; 6) iluzia
controlului - personajul crede că poate anticipa atât crima, cât și
reacțiile sale ulterioare; 7) La nivel oniric - visul lui
despre iapa bătută până la moarte contrazice însă această construcție
intelectuală. Putem interpreta că sufletul copilului din vis suferă în fața
cruzimii și încearcă să protejeze animalul. Scena dezvăluie nucleul afectiv
uman al personajului: sub masca sa ideologică se află o sensibilitate care nu
poate accepta violența. Visul funcționează ca o avertizare venită din
inconștientul pulsional și anticipează imposibilitatea lui Raskolnikov de a
suporta psihic fapta.
Semnificația dublei crime
Planul inițial vizează uciderea cămătăresei, dar
apariția neașteptată a Lizavetei îl obligă pe Raskolnikov să comită
intempestiv, neplanificat și o a doua crimă. Această victimă nevinovată îi
distruge iluzia unui act precis și justificabil. Dacă prima crimă fusese
pregătită printr-o teorie, cea de-a doua este în mod clar rezultatul intrării
în panică și al pierderii controlului. Prin uciderea Lizavetei, răul absolut
depășește limitele planului ,,intelectualizat”. Raskolnikov descoperă că
violența nu poate fi administrată ca/și printr-un calcul: odată începută, ea
produce efecte imprevizibile de necontrolat. Dubla crimă demonstrează și
absurditatea justificării utilitariste. Personajul Raskolnikov pretinde că
sacrifică o viață pentru binele mai multora, dar ajunge să ucidă o persoană
blândă și lipsită de apărare. Astfel, Dostoievski sugerează că transformarea
omului într-un simplu mijloc de punere în operă a ideologiei deschide calea
unor consecințe imposibil de controlat.
Somaticul ca expresie a vinovăției
După crimele săvârșite, Raskolnikov se îmbolnăvește,
are stări febrile, își va pierde claritatea gândirii și alternează între
agitație și epuizare. Dostoievski prezintă vinovăția acestui criminal nu numai
ca un fenomen moral alterat ci și ca pe experiență fizică. Somaticul său
reacționează violent și va spune adevărul prin expresie fizică, adevăr pe care
mintea lui tot încearcă în zadar să-l nege. Personajul criminal își declară că
nu regretă moartea cămătăresei, dar simptomele sale arată limpede că ordinea și
strategia sa interioară s-au prăbușit deja. El ascunde obiectele furate fără să
le folosească, face greșeli clasice de mascare a vinovăției și revine obsesiv
în împrejurimile de la locul crimei. Comportamentul său nu este orientat
eficient spre salvare, ci spre repetarea simbolică a traumei. Febra și delirul
său care apar după faptă ne indică aproape o ,,dezintegrare a ordinii
psihosomatice”. Totuși doar aceste simptome nu trebuie reduse la o singură
explicație clinică și nici transformate retrospectiv într-un diagnostic clinic
foarte precis. În logica romanului, boala reprezintă conflictul dintre
conștiință și ideologia despre superioritate prin care personajul încearcă să o
neutralizeze.
Vinovăția și nevoia inconștientă de
pedeapsă
Ulterior Raskolnikov încearcă să-și ascundă fapta, dar
ca orice criminal nevrotic se apropie în mod repetat de pericol. Vizitează
secția de poliție, ascultă discuțiile despre crimă, revine la locul faptei și
astfel provoacă suspiciunile celor din jur. Aceste gesturi sugerează o dorință
contradictorie: vrea să scape și, în același timp, vrea să fie descoperit. Din
punct de vedere psihologic, această conduită exprimă nevoia de pedeapsă.
Secretul devine insuportabil de greu și apăsător, ruminațiile continue iar
tensiunea izolării este mai grea chiar și decât perspectiva condamnării.
Personajul nu poate reveni la viața de dinainte deoarece crimele sale au creat
o barieră între el și ceilalți oameni. Pedeapsa sa are mai multe forme de
manifestare:1) fizică-febră, slăbiciune, delir și epuizare;
2) afectivă-teamă, neliniște și imposibilitatea calmării;3) scială-izolarea
de familie și de prieteni; 4) morală-confruntarea cu suferința
provocată; 5) identitară-prăbușirea imaginii de om superior;
6) juridică-condamnarea și deportarea în Siberia. Așadar,
titlul romanului nu desemnează numai raportul dintre infracțiune și sentința
penală. Pedeapsa psihologică precedă pedeapsa legală, iar mărturisirea devine o
posibilitate de ieșire din închisoarea sufletească interioară.
Orgoliul și eșecul „supraomului
extraordinar”
Suferința lui Raskolnikov nu provine inițial numai din
compasiunea tardivă față de victime. El este chinuit printre altele și de
faptul că nu s-a dovedit capabil să suporte crima. Consideră despre sine că un
adevărat om extraordinar nu ar fi fost învins de remușcare și teamă. Aceasta
este forma cea mai subtilă a orgoliului său: chiar și atunci când suferă, el
interpretează suferința drept o dovadă că nu a fost suficient de puternic, și
nu neapărat că ,,teoria” sa este greșită. Pentru o perioadă, Raskolnikov
regretă mai degrabă propriul său eșec decât moartea victimelor. Evoluția sa
spre vindecare presupune tocmai depășirea acestei perspective. Regenerarea
spirituală, morală și psihologică și somatică devine posibilă doar atunci când
nu mai consideră mărturisirea o capitulare în fața oamenilor „obișnuiți”, ci o
recunoaștere a apartenenței sale la umanitate.
Ancheta judiciară și duelul psihologic
Anchetatorul Porfiri Petrovici nu se axează în
cercetarea sa exclusiv pe dovezi criminalistice clasice. El înțelege ,,teoria”
lui Raskolnikov și observă contradicțiile din comportamentul acestuia. În loc
să-l acuze direct, îl provoacă prin întrebări, tăceri, aluzii și schimbări de
ton. Întâlnirile dintre cei doi seamănă cu un duel intelectual. Porfiri
urmărește să intensifice conflictul interior al suspectului, știind că acesta
nu-și poate păstra mult timp echilibrul necesar unei argumentări perfecte. Anchetatorul
devine astfel „oglinda” lui Raskolnikov: îi reflectă teoria și îl obligă să
privească efectele ei concrete. Metoda lui Porfiri se bazează pe câteva
observații esențiale: 1) vinovatul poate simți nevoia să se apropie de
locul pericolului; 2) orgoliul îl poate determina să vorbească mai
mult decât ar trebui; 3) contradicțiile emoționale sunt uneori mai
revelatoare decât declarațiile; 4) izolarea și frica vor amplifica
impulsul mărturisirii; 5) asumarea voluntară are o valoare morală
diferită de simpla demascare. Anchetatorul Porfiri nu vrea doar să
demonstreze juridic vinovăția, ci să-l conducă pe Raskolnikov spre mărturisire.
El înțelege că pedeapsa exterioară nu-i poate produce schimbarea dacă
învinuitul își păstrează intactă justificarea interioară.
Personajele romanului care au legătură cu
Raskolnikov
Sonia, Marmeladov, Svidrigailov, Razumihin, Dunia și
Lujin acționează ca oglinzi psihologice pentru Raskolnikov, reprezentând fie
alternative morale, fie extensii întunecate ale propriilor sale dileme.
Visele și inconștientul
Visele au rolul de a dezvălui adevăruri pe care
personajul nu le poate accepta în stare de veghe. Ele nu sunt simple episoade
fantastice, ci apar ca forme simbolice ale pulsiunilor ce ,,fierb” în abisul
inconștientului și uneori mai răzbat pînă la suprafața conștientă a psihicului.
Visul despre iapa ucisă arată compasiunea reprimată a lui Raskolnikov și
oroarea sa autentică față de violență. Visele și halucinațiile ulterioare
exprimă revenirea obsesivă a crimei, imposibilitatea de a o închide într-un trecut
controlabil. Visul epidemiei din epilog are o semnificație filosofică mult mai
profundă. Acolo oamenii sunt contaminați de convingerea că
fiecare deține adevărul absolut și că propria judecată este infailibilă.
Rezultatul este distrugerea comunicării și războiul tuturor împotriva tuturor.
Epidemia simbolizează generalizarea orgoliului lui Raskolnikov: atunci când
fiecare se consideră superior și liber de orice limită comună, societatea
devine imposibilă.
Libertatea și responsabilitatea morală
Una dintre întrebările centrale ale romanului este
dacă libertatea înseamnă dreptul de a încălca orice normă și regulă socială.
Raskolnikov confundă conceptul libertății cu absența totală a limitelor, iar
puterea în final doar cu abilitatea de a decide cine merită sau nu să trăiască.
Autorul romanului F.M. Dostoievski propune în această strălucită analiză o
concepție opusă: 1) libertatea lipsită de responsabilitate conduce la
singurătate boală și la autodistrugere. 2) omul nu se afirmă în
societate anulând valoarea celuilalt, ci recunoscând-o direct la nivel interior
personal și chiar și prin viu grai. În această perspectivă, limita morală nu
este doar o constrângere exterioară, ci chiar condiția obligatorie a conviețuirii
în comun și a integrității psihice. Metoda de elevație a omului prin
crimă eșuează nu numai pentru că este descoperită, ci și pentru că distruge
unitatea psihosomatică dar și apartenența socială a criminalului. Raskolnikov
nu reușește să-și mai trăiască viața dincolo de bine și rău fără a-și pierde
relația cu sine și cu ceilalți.
Tehnicile literare prin care este
realizată și evidențiată analiza psihologică
Dostoievski construiește profunzimea psihologică a
acestui roman prin mai multe procedee narative: 1) perspectiva
apropiată de protagonist permite cititorului să urmărească frânturi de gânduri,
ezitări și schimbări bruște de dispoziție; 2) monologul interior
redă conflictul dintre justificare și conștiință; 3) dialogurile
tensionate transformă ideile filosofice în confruntări vii; 4) visele
și halucinațiile exprimă conținuturi simbolizate ale gândirii afective
reprimate; 5) simbolurile spațiale descrise reflectă izolarea
și sufocarea psihică; 6) personajele-dublu arată diferitele
posibilități ale evoluției lui Raskolnikov; 7) repetițiile și
revenirile obsesive reproduc mecanismul vinovăției; 8) ritmul
fragmentat alternează luciditatea cu delirul și calmul cu panica. Narațiunea
nu oferă un diagnostic definitiv, ci păstrează contradicțiile personajului.
Tocmai această ambiguitate face analiza convingătoare: Raskolnikov nu este
redus la o singură cauză, precum sărăcia, boala, ideologia sau orgoliul. Fapta
lui apare la intersecția tuturor acestor factori amplificând literar-artistic
cu o extraordinară măiestrie această dramă.
Diagnosticul modern
Dacă Rodion Romanovici Raskolnikov ar fi evaluat
astăzi de un psihiatru sau de un psiholog clinician conform manualului modern
DSM-5, el nu ar primi un singur diagnostic, ci un profil complex axat pe o
Tulburare de Personalitate Narcisică cu trăsături antisociale, suprapusă peste
un Episod Depresiv Major cu caracteristici psihotice și episoade de delir
schizoafectiv. Sufletul său, descris cu mare măiestrie de Dostoievski ca un
adevărat câmp de luptă, s-ar traduce astăzi prin următoarea clasificare nosografică:
a)Tulburare de Personalitate Narcisică (TPN)- este afectat de dorința de a fi
deasupra tuturor adică de a deveni un supraom sau un om extraordinar:
Raskolnikov împarte lumea în oameni obișnuiți și oameni „superiori” (precum
Napoleon), considerând că cei din urmă au dreptul moral să încalce legea.
Această grandiozitate și fantezie de succes nelimitat sunt pilonii de
diagnostic pentru TPN; Lipsa de empatie inițială: el vede victima (bătrâna
cămătăreasă) ca pe o „lighioană” inutilă, justificându-și crima printr-o logică
utilitaristă rece, lipsită de compasiune umană elementară.
b)Episod depresiv major cu elemente psihotice-Izolarea socială extremă: Raskolnikov
trăiește retras într-o mansardă insalubră, respinge ajutorul prietenilor
(precum Razumihin) și manifestă o apatie severă.; simptome somatice și delir- înainte
și după crimă, el experimentează stări febrile, frisoane, epuizare extremă și
coșmaruri intense (delir). Trăiește episoade de paranoia accentuată, fiind
convins că fiecare detaliu din jur îl va da de gol.
c)Trăsături antisociale (Tulburare de Personalitate Antisocială - TPAS)-
nerespectarea normelor sociale: planificarea și executarea unui
dublu omor (inclusiv a nevinovatei Lisaveta) demonstrează o desconsiderare
flagrantă a legilor și a drepturilor celorlalți; totuși, el nu este un psihopat
pur (antisocial clasic), spre deosebire de un psihopat veritabil, Raskolnikov
este măcinat de o vinovăție profundă și de o conștiință hiperactivă, lucru care
îl distruge interior și îl împinge, în final, spre mărturisire.
1.
d) Ideile nihiliste ca raționalizare
clinică-în contextul epocii sale, personajul Raskolnikov îmbrățișează Astăzi,
un psiholog ar vedea această filosofie ca pe un mecanism de apărare de tip
raționalizare intelectuală. El folosește ideologia ca scuză pentru a-și masca
traumele de statut, sărăcia extremă și neputința socială.
2.
e) Rezumatul diagnosticului modern: dacă
Raskolnikov ar ajunge azi într-o clinică actuală, diagnosticul său multiaxial
ar arăta astfel: Axa I (Tulburări Clinice)- Episod Depresiv Major cu
caracteristici psihotice (paranoia, schizoidie, delir indus de febră și
anxietate severă); Axa II (Tulburări de Personalitate)-Tulburare mixtă de
personalitate (narcisică și antisocială).
Dostoievski a anticipat cu o precizie uimitoare
psihopatologia modernă și nosografia, deși aceste dezvoltări științifice de
clasificare și metodologie vor debuta mai târziu cu marii savanți Eugen Bleuler
(1857-1939) și Emil Krepelin (1856-1926), arătând că pedeapsa lui Raskolnikov
nu vine din exterior (de la poliție și justiție), ci din colapsul propriei
structuri psihice sub presiunea enormă a actului comis.
Actualitatea psihologică a romanului
Romanul de excepție Crimă și pedeapsă rămâne
foarte actual și pentru România deoarece examinează mecanisme care apar și în
lumea contemporană: radicalizarea ,,intelectuală”, dezumanizarea adversarului,
justificarea violenței printr-un scop presupus superior și izolarea care
amplifică ideile obsesive. Romanul arată printre altele și cât de ușor poate fi
creat un sistem ,,logic” pornind de la o premisă morală falsă adică așa cum de
multe ori se întâmplă și la noi. Inteligența nu protejează automat împotriva
Răului; dimpotrivă, poate deveni un instrument de raționalizare și justificare
a metodelor eficiente în aceste scopuri malefice. Cu cât Raskolnikov este mai
abil în argumentare, cu atât găsește justificări mai sofisticate pentru
impulsurile sale bolnave și așa se întâmplă și astăzi la vârful conducerii
noastre politice și administrative de multe ori. Opera lui Dostoievski
evidențiază subtil printre altele și diferența dintre vinovăție și rușine.
Vinovăția privește fapta: „am făcut ceva rău”. Dar rușinea se adresează
identității: „sunt slab sau inferior”; politicienii noștrii nu-și
recunosc vina ori slăbiciunile orice s-ar întâmpla. Raskolnikov rămâne mult
timp blocat în rușinea eșecului său de a deveni „extraordinar”, tot la fel și
factorii noștri de decizie rămân extraordinari dar fără rușine. Vindecarea va
începe la Raskolnikov abia când va începe să își recunoască vina și acceptă
răspunderea față de ceilalți. Din păcate la noi politicienii nu vor recunoaște
niciodată că au greșit grav și nu-și vor asuma răspunderea în realitate. Doar
vor declara la televiziuni seara că: își asumă răspunderea………în fapt de 36 de
ani nu au fost niciodată sancționați juridic pentru dezastrele și catastrofele
produse.
P.S.
Putem atribui ușor acest model psihodramatic descris
mai sus și pentru trăirile ușor observabile în public ale multor ,,raskolnici”
criminali din societatea românească. Aceștia sunt plasați la vârful statului ca
drept decidenți politici cu gulere albe, dar ei sunt lipsiți de adevărul
spiritual creștin-ortodox, nu au credință în Sfânta Treime, nici vorbă de
dragoste de țară și nu în ultimul rând sunt lipsiți și de o pregătire
profesională și științifică concretă. Datorită ,,umbrei/umbrelor” care le
întunecă judecata despre sine, acești rătăciți și amețiți de ,,vinul” dorinței
de putere și de ,,cântecul sirenelor” hedoniste (mașinilor de poliție
antemergător), acceptă funcțiile de decizie la nivelul Statului (dăruite de
străini) și ajung să creadă despre sine că sunt absolut indispensabili pentru
societate, care altfel nu ar mai funcționa nicicum fără ajutorul lor generos și
dezinteresat (de fapt este un adevăr evident pentru toți românii că ,,alții”
din afara Statului iau deciziile importanate și tot ,,alții” din interiorul
Statului devin o curea de transmisie informațională până la ei ,,factorii
politici de decizie”).
În prăpastia conștiințelor strâmbe și în hăul
sufletului lor negru, bolnavi de avariție și înavuțire fără muncă, prin jafuri
și furturi din ce în ce mai prost acoperite, răi și găunoși în spirit, cu
ultima lor licărire de umanitate acești Raskolnikov, Hagi
Tudose, Harpagon sau Shylock realizează
totuși că ,,sunt proști făcuți grămadă” (expresie din popor potrivită și
aglomerării de ,,genii” care parazitează partidele) d.p.d.v. profesional și
habar nu au despre ce delirează în public cu privire la domeniile vieții
sociale pe care pretind că le administrează la nivel național, dar ce să-i
faci, așa sunt vremurile! Omul este sub vremuri! Când îi presează mai tare
matricea vinovăției doar ce îi auzim la radio sau la tv, în fapt de seară, ca
pe niște roboți umanoizi care ies ,,pe sticlă“ (precum păduchele în frunte) și
cu o privire aspră care parcă ne străpunge prin ecranul televizorului și ne
învinovățește că existăm aici, declară națiunii cu voce impozantă, vibrantă,
baritonală: ,,îmi asum”……………..Adică vor să ne arate că au
responsabilitate, seriozitate și bineânțeles controlează situația. Că ei
realizează o politică aspră acum dar este doar spre binele nostru și pentru un
viitor economic strălucit (care va sosi cândva în viitor precum majorarea
salariilor și pensiilor, adică niciodată). (Cum spunea Petre Țuțea referindu-se
la șeful statului post-decembrist: ,,Sunt încântat de dulceața și de
deliciul produs în mine de cancer”.
Ce vă asumați nefericiților? Față de cine? Cine v-a
ales? Cine v-a votat? Cine v-a certificat democratic în funcțiile astea? În
care sistem democratic și legal? De unde ați apărut aici veneticilor să puneți
în mizerie o țară întreagă cu rațiunea grijilor pe care le aveți in primul rând
pentru străini? Și pentru nevestele și amantele voastre plecate în tandem la
,,shoping” la Paris! Ați avut s-au aveți vreun aport științific concret, care
să vă recomande pentru conducere și să vă dea dreptul să luați decizii ca
administratori de macrosisteme strategice ale Țării? Cunoașteți politici
economice sau sociale de dezvoltare altele și la un alt nivel mai elevat pentru
Țară decât molfăiala permanentă a acelui acronim rotacist-(tulburare
de pronunție a sunetului R), ușor asemănător pietrișului în gură- ,,P.N.R.R”?
Vă asumați ,,responsabilitatea” unor decizii delirante așa ,,la mișto” fără să
existe și pentru voi norme juridice de sancțiune? Ați inventat voi o nouă Teorie
Generală a Dreptului? Este clar că noi românii am intrat din punct de
vedere sociologic într-o stare de anomie accentuată la nivel
național. Termenul ,,anomie” (din greaca veche a- =
fără, nomos = lege) desemnează o stare socială sau individuală
caracterizată prin absența, prăbușirea sau confuzia normelor morale, a
valorilor și a regulilor de conduită (autorul conceptului-Emile Durkheim sec.19).
Aici este de fapt problema psihologică a politicienilor actuali vinovați de
dezastrul național. Că se bălăcesc la modul permanent în noroiul din băltoaca
infracțiunilor de nivel global (vezi programul SAFE de înarmare, vaccinurile
Pfizer, prețurile carburanților, secarea barajelor de apă , marirea taxelor și
impozitelor în criză, tăierea posturilor și salariilor din sănătate, tăierea
pensiilor și salariilor la nivel național, exportul către străini (fără plată)
pe ,,șestache” al resurselor strategice ale Țării etc). Că nu vor să
recunoască Crima de Trădare și Atentat la Siguranța Economiei Naționale pe
care au comis-o la adresa Țării, a Națiunii Române și a milioanelor de români
alungați din Țară și urmând ca prin pedeapsa dreaptă a Justiției să se
reabiliteze și să se reintegreze ulterior în societate.
Pentru a rezista Justiției toți acești decidenți ai
,,pluripartitismului” ,,democratic” (de fapt niște interlopi ordinari de cea
mai joasă speță, cu interese personale financiare uriașe) s-au constituit
într-un Partid Mafiot Unic ascuns cunoscut și ca ,,Sistemul” care mimează
administrația și administrarea României și care într-un registru de obediență
grețoasă și demnă de milă se târâie pe jos pentru ,,binecuvântare” în fața
străinilor decidenți. ,,Sistemul” de la noi nu are nimic ocult, misterios, inițiatic,
ideologic sau filosofic. Nu. Sunt doar niște infractori ordinari de drept comun
deveniți ulterior și vagabonzi ideologici, ascunși, mascați sau deghizați în
angajați ai statului, ong-giști sau politicieni și care utilizează în favoarea
lor sistemul (ciuruit) legislativ național și european. Această ,,mafie”
drapată din ce în ce mai consistent și cu elemente alogene internaționaliste
care migrează vesel din partid în partid și se reconfigurează imediat ce sunt
contestați public, în altă expresie politică și sau curent ideologic în funcție
de interesele grupului lor interlop și de ce se mai cere în piața politică.
Este nevoie de liberalism? Ei devin liberali. Este nevoie de socialiști ? Tot
ei devin ,,cei mai buni apărători” ai muncitorilor. Politici europene de mediu?
Ei devin cei mai mari ecologiști și închid toate capacitățile energetice. Au
tupeul ordinar al hoțului care strigă hoții și abuzând de funcțiile publice
prin teroare politică și rețelistică de tip mafiot își creează puterea
personală și influența asupra Justiției, culmea, în numele Binelui Comun, a
Dreptății și Patriotismului!
Strămoșii noștri se răsucesc în morminte când află la
ce trădare a Neamului s-au pretat anumiți români nemernici. Umbra și spiritul
lui Raskolnikov plutește deasupra lor și râde demonic cu gura pînă la urechi.
Aproape toți (cu excepția patrioților) acești oameni decidenți din întregul
nostru spectru politic actual sunt de 10 ori mai răi, mai perverși și mai
criminali decât Raskolnikov pentru că nesimțindu-se opriți, înlocuiți,
pedepsiți și iertați de către Justiție și Societate vor recidiva tot mai rău și
mai rău, până la a se indentifica complet și total cu Răul! Să ne ferească
Dumnezeu de ziua aceea și de acești oameni care vor deveni Dictatori răi
fundamental, fără suflete și fără conștiințe de români empatici! Acești
decidenți submediocri, inculți și ,,drogați” ideologic de promisiunile
onctuoase ale străinilor sataniști ne îndreaptă ca pe o turmă de ,,oi
democrate” lipsite de voință și reacție, spre ,,o societate universală de
,,aur” care va avea evident și un viitor biotehnologic ,,nemuritor”. Așa se face
că decidenții noștri autoaleși în numele rațiunii de stat (european) s-au
scindat și s-au rupt de Sfânta Treime, de religia creștină a mântuirii și nu în
ultimul rând s-au clivat psihologic și de Neamul Românesc și de interesul său
național. După ce au jefuit fără milă și rușine România în interesul străinilor
lacomi și hulpavi, și nu în ultimul rând în interesul personal și de clan, s-au
dezindentificat ușor de legătura lor naturală cu Neamul Românesc. Ne-au vândut
(dar s-au și vândut) pentru 30 de arginți în numele minciunii numită în basmele
noastre ,,Tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte” dar cu mare
tristețe vor constata că nu se vor putea sustrage din fața a ceea ce se
cunoaște a fi dintotdeauna Justitia Imanenses! Timpul trece
și încă din Geneza se știe că Dumnezeu nu bate cu parul, nu
doarme, nu uită pe nici unul dintre noi și nu se lasă batjocorit!
Bibliografie:
Biblia-Editura
Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxa-București-2018
Dostoievski, F.M., Crimă și Pedeapsă Editura
Polirom, 2016
DSM-5.,Editura Medicală
Calisto, 2016
Webliografie:
[1] https://ijels.com
[2] https://ijip.in
[3] https://www.reddit.com
[4] https://ro.wikipedia.org
[5] https://rhimrj.co.in
[6] https://cartisialteminuni.ro
[7] https://www.reddit.com
[8] https://www.neliti.com
[9] https://www.reddit.com
[10] https://cdn2.f-cdn.com
[11] https://www.mystudies.com
[1] Cercetător
la Inst. de Filosofie și Psihologie CRMotru A.R.
[2] Monomania
este o stare patologică cronică în care o persoană manifestă o obsesie extremă
pentru o singură idee sau un singur subiect în timp ce restul funcțiilor sale
mintale rămân complet normale. Termenul provine din limba greacă unde monos înseamnă
unic și mania, nebunie.
ION COJA - Grădina Maicii Domnului Predica de la Petru Vodă
Grădina
Maicii Domnului
Predica
de la Petru Vodă
15
august 2009
Cuvînt lămuritor
Domnule profesor ION COJA, s-a întâmplat un lucru
extraordinar în ziua de 15 august, la Mânăstirea Petru Vodă: în faţa a sute de
credincioşi, predica despre Maica Domnului aţi ţinut-o dumneavoastră, un laic,
un mirean. Povestiţi-ne, vă rog, ce este de povestit.
Vă povestesc cu mare plăcere. Vineri, 14 august, am
ajuns spre seară la Petru Vodă, ca pelerin, însoțit de preotul Teofil Bradea.
Aveam promisiunea unei întâlniri cu părintele stareţ, cerusem favoarea unei
discuţii amănunţite şi o aşteptam pentru a mă lămuri într-o chestiune deosebit
de importantă pentru mine, dar şi pentru alţii. Spre seară călugării, mai exact
fraţii monahi Ieremia şi Teodot, m-au poftit la slujba de prohodire a Maicii
Domnului. Eram rupt de oboseală, dar am mers, în strană alături de monahi. M-am
văzut cu părintele stareţ preţ de o clipă numai, cât am sărutat Crucea din mâna
sa. La sfârşitul slujbei, un călugăr a venit la mine şi mi-a transmis din
partea Părintelui Justin că eu voi ţine predica de a doua zi!… Nu mi-a venit să
cred urechilor, abia când am înţeles că nu este o confuzie am întrebat: „Despre
ce să vorbesc?” Mi s-a răspuns: „Ce vreţi dumneavoastră să spuneţi despre Maica
Domnului!”
De când vă cunoaşteţi cu părintele Justin Pârvu?
Eu îl ştiu de mulţi ani, din citite şi auzite, dar am
stat de vorbă o singură dată în primăvara lui 2009, vreo zece minute, nu mai
mult, când i-am cerut binecuvîntarea pentru candidatura mea la preşidenţia
României. Nu vreau să spun vorbe mari, dar gestul părintelui a fost pentru mine
gest împărătesc, ca împăraţii din basme a procedat, punându-mă la încercare, să
vadă dacă sunt vrednic să cer mâna domniţei!
Despre ce domniţă este vorba?
Eh, vorbesc metaforic, în parabole!… Cert este că s-a
mirat şi părintele Teofil Bradea: aşa ceva nu mai văzuse nici sfinţia sa. Tot
părintele Bradea mi-a explicat că totuşi este canonic corect ce se întâmplă: eu
am primit astfel un soi de delegare de funcţie, am fost înălţat Hipodiacon,
singurul grad bisericesc accesibil unui laic, ceea ce presupune că pot să
predic, dar, ca o onoare şi obligaţie, numai în veştminte preoţeşti. Le-am
îmbrăcat a doua zi cu mare emoţie şi sper că nu le-am făcut de ruşine.
Cum au primit predica credincioşii adunaţi la
mânăstire?
Nu ştiu, la predica ortodoxă nu se aplaudă… Trag
nădejde că din ce mi-au spus după slujbă unii şi alţii, necunoscuţi, am dreptul
să consider că am trecut încercarea la care m-a supus părintele stareţ Justin
Pârvu.
Înţeleg că intenţionaţi să publicaţi predica.
E promisiunea pe care le-am făcut-o câtorva
credincioşi care regretau că nu au putut să înregistreze predica. Las deoparte
modestia, ar fi falsă în situaţia de faţă. Acolo, la Petru Vodă, am trăit un
moment de graţie, iar ce am vorbit a fost şi din această stare, prin care un om
normal, ca mine, nu trece vreodată. Mulţumesc Maicii Domnului şi părintelui
stareţ pentru clipele trăite deunăzi. Nu am fost emoţionat decât la început, la
miez de noapte, când am primit însărcinarea. După aceea, după ce m-am decis asupra
subiectului, cum anume să-l dezvolt, ce anume să spun, am dormit liniştit, un
somn de pomină, şi mi s-a umplut inima de o linişte şi o mulţumire din care mai
gust şi azi. Şi, probabil, toată viaţa mea!
București, decembrie 2009
Predica de la Petru Vodă
„România, grădina Maicii Domnului”
.
.
.
Prea cuvioase părinte stareţ,
Cuvioşi părinţi,
Iubiţi credincioşi,
Am venit de departe la acest praznic al Adormirii
Maicii Domnului cu bucuria în suflet că voi asista la sfînta liturghie de la
Mânăstirea Petru Vodă încununată cu predica, atât de aşteptată şi de dorită de
dumneavoastră toţi, a părintelui stareţ Justin. Iată însă că Sfinţia Sa a găsit
de cuviinţă să pună pe umerii mei nevrednici sarcina de a vă vorbi eu despre
frumuseţea şi însemnătatea marii sărbători care ne-a adunat pe toţi aici, în
acest sfînt lăcaş de traire şi simţire românească, ortodoxă. Pentru mine,
această postură cu totul neaşteptată este momentul cel mai înălţător, mai
presus de orice închipuire a mea, cu care bunul Dumnezeu mă răsplăteşte mult
peste ceea ce aş fi putut gândi că mi se cuvine. Trag nădejde să nu dezamăgesc
pe nimeni cu cele ce are a vă spune despre Maica Domnului nu un teolog, ci un
profesor de limba română…
Multe se mai pot spune despre Sfânta Fecioară Maria,
despre rolul şi însemnătatea Maicii Domnului pentru edificarea noastră
sufletească, a tuturor creştinilor. Eu am să mă opresc asupra unui subiect
oarecum bine cunoscut dumneavoastră, dar asupra căruia, ca şi mine, nu v-aţi
oprit niciodată să insistaţi şi să-l analizaţi sub toate aspectele sale. O vom
face acum, împreună, întrebându-mă ce poate să însemne vestita proorocire
potrivit căreia România va deveni cândva „grădina Maicii Domnului”. La această proorocire
făcea trimitere Papa Ioan Paul al II-lea atunci când, coborînd din avion la
Bucureşti, s-a aplecat şi a sărutat pământul românesc, explicând că pe acest
pământ ştie Sanctitatea Sa că se va ridica „grădina lui Dumnezeu”. Această
proorocire a fost făcută cu mulţi ani în urmă de un mistic indian. Avem toate
motivele să ne aplecăm asupra ei şi să o cercetăm cu toată seriozitatea.
Procedând metodic, va fi să ne punem câteva întrebări
şi să căutăm cu bună credinţă răspunsul cel mai potrivit, mai adecvat. Prima
întrebare care se naşte în mintea noastră este următoarea: Ce motive avea Maica
Domnului să ne aleagă pe noi, românii, pentru această onoare? Ce anume o putea
face pe Sfînta Fecioară să ne răsplătească cu atâta generozitate? Merităm noi,
românii, atâta graţie divină? Care sunt faptele părinţilor şi strămoşilor
noştri pentru care Maica Domnului ne hărăzeşte un destin aparte? Atât de
deosebit?
….Vă împărtăşesc din capul locului părerea,
convingerea mea, ca bun cunoscător al istoriei Neamului Românesc, că nu sunt
puţine faptele românilor care cu siguranţă au plăcut mult dinaintea Maicii
Domnului. Voi enumera numai câteva, cu precizarea, iubiţi credincioşi, că
acestea sunt fapte pentru care fiecare dintre noi trebuie să se simtă mândru şi
fericit că este român, şi să mulţumească lui Dumnezeu că s-a născut român, pe
aceste meleaguri binecuvîntate. Fac această precizare deoarece azi, noi,
românii, prea suntem din toate părţile atacaţi, agresaţi în demnitatea noastră
de români, asaltaţi de neprieteni preocupaţi a slăbi şi distruge temeiurile
încrederii noastre în viitorul românesc, doar-doar ne vom lepăda de românismul
nostru, funciar şi fără de leac! Vă va fi mai uşor să rezistaţi acestor
presiuni perfide şi veţi avea ce să le răspundeţi obraznicilor, ştiind cele ce
urmează:
Aşadar, voi încerca să fac un scurt inventar, un
pomelnic al câtorva dintre faptele şi împrejurările prin care noi, românii,
ne-am singularizat în istorie, deosebindu-ne de alte neamuri prin gesturi care
vor fi atras asupra noastră atenţia şi milostivenia Fecioarei Maria.
Încep cu Sfîntul Andrei, pentru care, dintre apostoli,
e de crezut că Maica Domnului a avut un plus de iubire şi preţuire, doar a fost
primul dintre oameni care a recunoscut în Iisus esenţa divină a făpturii şi a
făptuirii Sale. Iar în faptul că apostolului Andrei i-a revenit misiunea de a
duce cuvîntului Domnului în ţinuturile dunărene am putea vedea un semn, căci
cuvîntul său a rodit şi a dat naştere unuia dintre puţinele popoare creştinate
încă din acele timpuri apostolice. Nu avem nici un document scris despre cum a
fost primit Apostolul Andrei de strămoşii noştri daco-geţi, dar avem documentul
lingvistic, mărturia limbii române, care a păstrat amintirea sfîntului apostol
prin denumirea Indrea sau Ândrea, dată în popor lunii decembrie, luna în care
este prăznuită naşterea Mântuitorului, adică Începutul! Avem dreptul să deducem
din acest cuvînt, Ândrea, veritabilă nestemată a limbii române, că strămoşii
noştri l-au iubit şi cinstit pe Apostolul Andreas aşa cum se cuvenea. Suntem
singurul popor creştin care păstrăm amintirea creştinării noastre prin tradiţia
vie a graiului străbun, tradiţie de două ori milenară! Mai veche decât
amintirea bădiţei Troian, a împăratului Traian întemeietor de Ţară, este
amintirea sfîntului Ândrea, întemeietor de viaţă sufletească nouă! Amintire
păstrată nu prin texte scrise, aflate în biblioteci sau sipete, ci prin
cuvîntul viu şi roditor în sufletul fiecărui purtător al graiului românesc.
Un alt moment de istorie românească pe care Maica
Domnului negreşit îl cunoaşte este martiriul Brâncovenilor. Este mare păcat că
acest episod glorios din istoria românilor şi a creştinătăţii nu este nici pe
departe atât de binecunoscut cum ar merita să fie în toate zările lumii!
Mai întâi v-aş invita să încercaţi a vă imagina ce a
fost în mintea sultanului care l-a pus pe Vodă Constantin Brâncoveanu să aleagă
între credinţa sa în Iisus şi viaţa sa şi a celor cinci feciori ai săi. Acel
nevolnic de sultan atotputernic era ferm convins că Brâncoveanu va ceda, că
voievodul român se va lepăda de credinţa străbună şi va trece la religia
musulmană. Era atât de sigur încât a făcut un veritabil spectacol din acest
moment al renunţării la Iisus Hristos şi i-a invitat să asiste la biruinţa Islamului
asupra Crucii pe toţi ambasadorii de la Constantinopol, majoritatea
reprezentanţi ai unor state europene, creştine. A convocat, cum am spune noi
azi, toată mass media, toate televiziunile, pentru un „show” cum nu se mai
văzuse. Mai mult, ca batjocura să fie deplină la adresa creştinătăţii şi a
Domnului nostru Iisus, a fost aleasă ca zi a acestui moment de ruşinare a
creştinătăţii însăşi ziua de 15 august, adică ziua Sfintei Marii, a Adormirii
Maicii Domnului. Intenţia sultanului de a lovi astfel în inima credinţei
creştine se făcea şi mai limpede.
Ştim cu toţii ce a urmat. Constantin Vodă Brâncoveanu
şi feciorii săi domneşti au stricat petrecerea păgânului şi a invitaţilor săi,
românii de ei nu au abjurat, nu s-au lepădat de Iisus Hristos şi nici de Maica
Sa. Au murit pe rând decapitaţi, ultimul pierind Brâncoveanu după ce a asistat
la uciderea copiilor săi… O asemenea tragedie, un asemnea martiriu nu se mai
cunoaşte în toată istoria întregii creştinătăţi, a întregii omeniri, indiferent
de religie… Am mai spus-o: din păcate nu ne arătăm vrednici să cinstim cum se
cuvine amintirea şi pilda acestui moment de excelenţă românească şi creştină.
Vom înţelege mai bine valoarea martiriului
brâncovenesc întrebându-ne ce s-ar fi întâmplat dacă Vodă accepta să se
turcească, dacă Vodă ar fi cedat, aşa cum mizase sultanul, sultan care credea
că îl cunoaşte bine pe Brâncoveanu, căci Brâncoveanu nu era un ascet, un
mistic, un om cu aspiraţii la sfinţenia vieţii sale, ci era un om de lume, era
foarte bogat, îi plăceau petrecerile, hainele scumpe, mâncarea bună, vinurile
alese, băute mai ales în muzici lăutăreşti vestite în toată Europa. La curtea
sa era multă eleganţă şi rafinament de influenţă italiană, florentină,
plăcerile vieţii erau preţuite şi cultivate. Nici măcar o clipă sultanul nu se
îndoise de scenariul său mizer!
Şi răspund la întrebarea pusă: dacă Brâncoveanu s-ar
fi lepădat de credinţa sa, asta ar fi însemnat o pată de ruşine pe obrazul
întregii creştinătăţi, dar mai ales pe obrazul nostru, al neamului românesc,
căci ar fi pus pe noi stigmatul veşnic al laşităţii, al inconsistenţei şi
superficialităţii sufleteşti la nivel etnic, şi ar fi făcut de ocară numele de
român pentru toţi vecii!
…Insist asupra faptului că nu am fost vrednici să-l
cinstim cum se cuvine pe marele voievod, dar totodată afirm convingerea mea că
acolo sus, în tăriile cerului, Maica Domnului s-a cutremurat de puterea
credinţei Brâncovenilor, a lăcrămat pentru cumplită durerea mamei care are de
dus la îngropăciune cinci feciori în floarea vârstei, în pârgul anilor lor
tinereşti! Cunoştea bine Maica Domnului această durere… Care va fi fost atunci
a întregului neam românesc.
Aceleaşi, ale mamei de la al cărei sîn moartea smulge
feciorul cel drag, sunt şi lacrimile vărsate de măicuţa cea bătrînă, cu brîul
de lînă, care îl caută pe mândrul ciobănaş mioritic. Îi aud pe mulţi folosind
azi anapoda cuvîntul mioritic, prin comportament mioritic înţelegând ei,
prosteşte, că ar fi vorba de lipsa voinţei de a te apăra, de a răspunde cu
bravură şi curaj provocărilor vieţii. Comportamentul ciobănaşului are un sens
mult mai adânc, dinaintea morţii el vede şi mai bine cât de frumoasă este lumea
de care a avut parte, perspectiva morţii dă valoare şi mai mare capacităţii de
a te bucura de viaţă! Comparaţi comportamentul ciobănaşului mioritic, al
românului pot zice, cu textul evanghelic, textul despre reacţia lui Iisus când
află că a sosit ceasul trădării, ceasul când va fi dat morţii nelegiuite. Ce
face Iisus? Nu părăseşte locul, nu se depărtează de cei care îi vor moartea, nu
se ascunde, nu fuge, nu încearcă „să scape”, nu scoate sabia!, ci îşi adună
învăţăceii şi le ţine ultima şi cea mai cutremurătoare prelegere, predica cea
mai lungă şi mai cuprinzătoare, încununată prin teribila rugăciune a lui Unu,
pentru unitatea om-Dumnezeu. Este mare asemănarea dintre comportamentul cristic
şi cel mioritic! Sunt convins că Maica Domnului va fi aflat cu mare mângâiere a
sufletului povestea oiţei năzdrăvane şi se va fi înduioşat de suferinţa
măicuţei de ciobănaş, minunându-se ce neam de oameni sunt cei care au făcut din
această poveste oglinda sufletului lor… Căci să nu uităm că în Maica Domnului
oamenii, creştinii, şi în mod special românii, o văd nu numai pe mama Domnului,
ci însăşi esenţa maternităţii, mama eternă, a fiecăruia dintre noi.
La aceste cuvinte, gândul mă duce spre Mihai Eminescu.
Şi nu mi se pare deloc întâmplător că poetul din care noi am făcut eroul
naţional, este autorul unor poezii închinate Maicii Domnului deosebit de
frumoase. Nu le cunoaşteţi, iubiţi credincioşi, deoarece în şcoala pe care am
făcut-o sub comunişti, ca şi în şcoala de azi, aceste poezii nu sunt puse la
dispoziţia copiilor noştri. Dar pentru cunoscători este bine ştiut că dintre
miile de poezii închinate Maicii Domnului în toate limbile pământului, în toate
marile literaturi ale lumii, poeziile lui Eminescu sunt cele mai frumoase, mai
mişcătoare, mai adânc însufleţite de o înaltă trăire creştină.
…Cunoaşteţi în schimb poezia O, mamă, dulce mamă… Tot
cuvîntul dulce îi vine poetului când spune Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?,
ceea ce ne îngăduie să conchidem că Eminescu pentru mamă-sa şi România nutrea
un sentiment identic, concluzie care ne îndeamnă să spunem că în mentalitatea
românească a fi bun român presupune să fii şi bun creştin. Una fără alta nu se
poate!
Profit de ocazie pentru a corecta o informaţie greşită
primită de noi toţi în şcoală cu privire la Mihai Eminescu: Iubiţi credincioşi,
Eminescu nu a murit nebun, atins de o boală ruşinoasă, ci a murit cu zile, ca
victimă a iubirii sale pentru Ţară, propriu zis ca un martir al credinţei
într-o soartă mai bună la care neamul său românesc avea dreptul…
Îngăduiţi-i, dascălului de limba română care vă
vorbeşte, ca în „inventarul marilor performanţe sufleteşti ale Neamului
românesc” să introducă un cuvînt, cuvîntul omenie. Azi toată lumea se străduie
să înveţe o limbă străină sau mai multe. Vă asigur, pe toţi cei de faţă, că în
nici una dintre limbile pământului nu o să găsiţi un cuvînt echivalent pentru
omenie al nostru! Sau pentru verbul a omeni! Cuvîntul om are în limba română o
familie de derivate şi compuse mai numeroase şi mai interesante decât în orice
altă limbă! Ce înseamnă asta altceva decât o mai mare dragoste şi un mai mare
respect la români pentru fiinţa omului, cea zămislită după chipul Domnului?!
Respectul faţă de om fiind nedespărţit de respectul şi dragostea pentru
Dumnezeu, pentru Fiul Domnului şi Maica Sa preacinstită!
S-ar putea scrie o Istorie a Omeniei Româneşti… Cu
numeroase şi variate capitole. Un astfel de capitol ar fi despre cum s-au
purtat românii ca învingători pe câmpul de luptă. Cum s-au purtat cu adversarul
înfrânt! Ar fi un capitol vast care ar începe cu legendarul Dromichete şi ar
ajunge la al II-lea Război Mondial, când românii au avut ocazia să demonstreze
faţă de prizonierii ruşi sau anglo-americani, faţă de populaţia civilă din
teritoriile ocupate în Est sau în Vest, cât de autentică şi de activă este omenia
românească. Însuşi Stalin, cât era el de insensibil la suferinţa umană, a
simţit nevoia să se adreseze cu mulţumiri şi laude armatei române care, ca
armată de ocupaţie în Ucraina şi alte teritorii din Estul Uniunii Sovietice, se
purta exemplar de omenos, de creştineşte.
În acest sens, aici, în acest sfînt lăcaş şi în
această zi sfîntă, vreau să pomenesc şi să omagiez numele unui mare campion al
Omeniei româneşti, un nume care, din păcate, nu vă spune mult, deoarece
guvernanţii noştri de ieri şi de azi au mari interese să ascundă adevărul
despre profesorul George Alexianu. George Alexianu, aşa se numea cel pe care
mareşalul Ion Antonescu l-a desemnat să administreze Transnistria. Trebuie să
ştiţi că la acea dată teritoriul sovietic ocupat de Germania şi aliaţii ei a
fost împărţit în 8(opt) guvernăminte. Acestea au fost administrate care de
ucraineni, care de polonezi, de germani etc. Printre guvernatori a fost şi un
român, George Alexianu, guvernator al Transnistriei din 1942 până în 1944,
Transnistria însăşi fiind administrată de funcţionari români, de armata română.
Ei bine, la sfârşitul războiului, din dispoziţia lui Stalin, toţi guvernatorii
acestor teritorii ocupate au fost arestaţi şi deferiţi tribunalului poporului,
cu indicaţia ca aceşti guvernatori să primească pedeapsa capitală dacă se va
găsi măcar un singur abuz, o singură nedreptate comisă de acel guvernator
împotriva populaţiei civile. Din cei unsprezece acuzaţi, zece au fost găsiţi
vinovaţi şi ridicaţi în ştreang la sfârşitul procesului public. Unul singur a fost
găsit nevinovat, adică nu s-a aflat localnicul rus sau ucrainean ori evreu care
să depună mărturie împotriva acelui guvernator, reclamând un abuz sau vreo
nelegiuire. Acel guvernator fără pată şi fără de păcat a fost George Alexianu,
românul care a făcut atâta onoare neamului românesc şi de care azi nimeni nu
pomeneşte aşa cum se cuvine ca despre un mare erou al Istoriei Omeniei
Româneşti!
…Contează atât de mult cum îţi trăieşti viaţa! Cu
farmec şi demnitate! Şi fiecare popor a dezvoltat un stil de viaţă etnic
propriu, inconfundabil. Dar contează şi cum mori! Noi, românii, avem şi un fel
propriu de a muri, de a trăi cu demnitate şi seninătate clipa despărţirii de
această lume a aparenţelor înşelătoare. La Paris, două românce, au scris o
carte intitulată Cum se moare în Carpaţi. Una dintre autoare este fiica unui
român de mare ispravă, Dumitru Bacu, camarad de suferinţă la Aiud al preacuviosului
nostru stareţ Justin Pârvu. La Aiud a fost un loc binecuvîntat de Dumnezeu,
unde românii care au murit au făcut din moartea lor un moment de triumf al
adevărului, al valorilor spirituale eterne, ruşinându-i şi reducându-i la zero,
la neantul nefiinţei, pe prigonitorii lor.
La fel au murit în decembrie 1989 sute de tineri
români, ieşiţi în stradă fără par, fără pistoale, numai cu braţele goale să
înfrunte fiara apocaliptică. Cu noi este Dumnezeu!, au strigat acei copii
minunaţi în faţa tancurilor şi în faţa unei Europe uimite şi minunate de
disponibilitatea pentru sacrificiu arătată de feciorii noştri! Nu se poate ca
sacrificiul lor, al celor mai curaţi dintre copiii noştri, să nu fi mişcat
sufletul Maicii Preacurate, confirmându-i că bună alegere a făcut pentru
„locaţia” grădinii Sale…
Precum vedeţi, acestea mai sus prezentate, dar şi
altele, sunt motive temeinice pentru a face veridică prezicerea referitoare la
Grădina Maicii Domnului. Dar vă rog să reţineţi că acestea sunt şi motive de
îmbărbătare a noastră, a fiecărui român, încredinţându-ne că avem suficiente
motive să fim mândri că suntem români, să fim recunoscători lui Dumnezeu că am
avut norocul să ne naştem români! Un noroc mai mare nici că se putea!…
Trec la a doua întrebare pe care o ridică „ipoteza”
misticului indian: Da, aşa o fi! Maica Domnului are de gând să facă din România
grădina sa, arătând astfel cât de mult ne iubeşte!… Dar de la intenţie până la
faptă mai e de aşteptat. Iar deseori, în timp, se pot ivi şi motive de
răzgândire, de renunţare la proiectul iniţial. Cu alte cuvinte, mă întreb, nu
cumva există, oferite tot de noi, de români, motive pentru ca Maica Domnului să
sufere din pricina noastră, să se întristeze de răutăţile şi fărădelegile
noastre şi să-şi întoarcă de la noi privirile îndurerate de spectacolul oferit
de nevrednicia noastră? Nu cumva suntem noi, românii, nu numai făptuitorii unor
isprăvi nemaipomenit de frumoase, ci şi făptaşii unor crime şi uriciuni
dezgustătoare, cutremurătoare?
Din păcate avem motive serioase să ne punem şi această
întrebare: prin care fapte ale noastre s-ar putea să pierdem „simpatia” şi
milostivenia cerească? Iar răspunsul ne pune în faţă un lung inventar de păcate
bine ştiute de noi toţi.
Un asemenea păcat este legat de tinerii pomeniţi mai
sus, cei asasinaţi în decembrie 1989. Peste o mie! Pentru nici unul dintre ei
nu a fost pedepsit ucigaşul! Or, se ştie din vechime că sângele vărsat, mai
ales sângele nevinovat, cere, sub ameninţarea blestemului, găsirea şi
pedepsirea ucigaşilor. Câtă vreme asasinii nu vor fi pedepsiţi, sufletele celor
morţi nu-şi pot afla odihna pe lumea cealaltă şi ne ţin sub cumplit blestem!
Cum să nu ne meargă rău în această ţară în care criminalii, ucigaşii acelor copii,
sunt bine cunoscuţi de toată lumea, dar în loc să-i pedepsim, noi îi răbdăm
să-i vedem cocoţaţi în fruntea bucatelor?! Ba, o dată la patru ani, le mai dăm
şi votul nostru, liber exprimat! Cum să ne mai iubească cineva când aşa de
puţin ne pasă de acei copii minunaţi, de suferinţa părinţilor lor?!…
Ţara asta românească a dat nu numai martiri şi eroi,
ci a dat şi mari criminali. Cel mai criminal dintre cei ce au făcut umbră
pământului românesc a fost, negreşit, regele sperjur şi infam Carol al II-lea.
Din dispoziţia sa au fost ucişi sute de tineri, fruntaşii unei generaţii care a
dat omenirii un Mircea Eliade, un Emil Cioran sau Mircea Vulcănescu. Sute de
tineri care au fost smulşi din familiile lor şi fără nici un fel de judecată au
fost împuşcaţi şi lăsaţi să zacă în praf şi noroi la răscruce de drumuri, ca să
se ştie cum se pedepseşte în România iubirea de neam şi de ţară, iubirea de
Hristos! Pentru aceste crime scelerate regele Carol al II-lea a fost răsplătit
de guvernanţii noştri post-decembrişti care s-au îngrijit să-i repatrieze
nevrednicele ciolane şi să-l înmormânteze ca pe un mare voievod la Curtea de
Argeş, pângărind sfîntul lăcaş cu trupul mâncat de păcatele cele mai grele ale
celui mai odios personaj din istoria neamului românesc!
Victimele sale au fost sute de tineri legionari, în
frunte cu mândrul lor Căpitan! Despre ei se spun în continuare minciunile şi
acuzaţiile nedrepte cu care Carol a încercat să-şi justifice crimele! Nu ne
învrednicim să acceptăm adevărul despre viaţa de jertfă pe care au dus-o
legionarii!
…Iubiţi credincioşi, asupra acestui subiect nu insist
decât cu acest detaliu, care trebuie să-l cunoaşteţi: nu numai Carol sceleratul
i-a urît pe legionari! Legionarii au fost urîţi de moarte şi de însuşi
criminalul criminalilor: Hitler! Care chiar a încercat să-i asasineze pe
legionarii refugiaţi în Germania în iarna anului 1941. De ce i-a urît Hitler pe
legionari? Pentru că ştia că legionarii, prin patriotismul lor categoric,
necondiţionat, şi prin creştinismul autentic în care trăiau, puteau să-l împiedice
în visul său dement de a face din România o anexă la marele imperiu nazist!
Sunt convins că acest detaliu – Hitler i-a urît şi i-a prigonit pe legionari!,
vă va face să reconsideraţi capitolul acesta din istorie şi să nu mai vorbiţi
cu uşurătate despre camarazii lui Mircea Eliade şi Petre Ţuţea…
Un alt capitol de istorie neplăcut Maicii Domnului îl
constituie crimele comuniste, pe care nu suntem în stare să le identificăm
corect şi să le pedepsim. Acceptăm minciuna prezidenţială care amestecă cele
bune cu cele rele, minciuna că regimul comunist criminal a durat din 1944 până
în 1989! Ca fost membru al Partidului Comunist Român, din care au făcut parte
peste 3 milioane de români, vă asigur că acest partid a avut o politică
criminală numai în anii când structurile sale au fost dominate de comuniştii alogeni
veniţi de la Moscova. În timp şi mai ales după 1964, PCR a început să se afirme
ca un partid al românilor şi caracterul său românesc s-a întărit de la an la
an! Pentru această politică, de subordonare a partidului comunist faţă de
interesele naţionale, pentru aşa zisul său naţional-comunism, Nicolae Ceauşescu
a fost pedepsit de asasinii săi cominternişti cu o moarte cumplită. O moarte şi
ea nedreaptă, criminală, pe care nicicum nu o legitimau greşelile şi păcatele
lui Ceauşescu, nu puţine, ce-i drept… Rămasă şi această crimă nepedepsită!
Însă păcatul cel mai greu cu care am îndurerat inima
Maicii Domnului după decembrie 1989 sunt sutele de mii de avorturi la care s-au
dedat femeile noastre. Ne va fi tare greu să răscumpărăm vreodată această
fărădelege la care femeile noastre au fost şi sunt încurajate de o legislaţie
anticreştinească şi antiromânească.
Îngăduiţi-mi, fraţi creştini, să vă relatez în acest
context o întâmplare pe care o cunosc în chip nemijlocit: este vorba de o
fetiţă, nepoata unei foste studente, o fetiţă de trei anişori. În urmă cu
câteva luni, întreaga familie privea la televizor un program muzical. La un
moment dat s-a anunţat că urmează să cânte o anume Daria, Daria şi nu mai ştiu
cum. La auzul anunţului, fetiţa de trei ani s-a iţit dintre jucăriile sale
spunând: „Pe mine mă cheamă Daria!” Mamă-sa a rămas fără grai câteva clipe, apoi
şi-a revenit din uluială şi a povestit celor de faţă: când era însărcinată în
trei luni a avut o discuţie cu bărbatul ei, ce nume să-i pună fetiţei? S-au
oprit la numele Daria, găsindu-l frumos şi potrivit, iar câteva zile aşa au
ştiut că o va chema pe fata lor, Daria. Apoi s-au răzgândit şi s-au decis
asupra altui nume, Flavia, cum o cheamă şi azi pe fetiţă. Ce deducem din
această întâmplare? Deducem că în mod certamente sigur există o memorie
intrauterină, că în pântecele mamei fătul are o viaţă sufletească, că este om
încă din clipa concepţiei, iar nu o simplă excrescenţă anatomică. Deducem că
atunci când o femeie avortează de bună voie ea ucide o fiinţă umană înzestrată
cu toate atributele umanităţii. Să nu ne amăgim că ar fi vorba de altceva!
…Am ajuns şi la a treia întrebare pe care o ridică
premoniţia că în România va fi cândva „grădina Maicii Domnului”… Textul acestei
proorociri este niţel ambiguu. Căci ce este România? Am putea spune că România
este o adresă. O adresă la care azi locuim noi, românii. Dar, mă întreb, vom
mai locui aici şi atunci când în România va fi să fie grădina Sfintei Fecioare?
Nimic din proorocire nu ne dă asigurarea că în Grădina Maicii Domnului se vor
desfăta românii. Facem această remarcă mai ales în măsura în care nu sunt
puţini voitorii de bine ai acestei Românii care de ani de zile atrag atenţia
asupra unui proces declanşat imediat după 1990: de-românizarea României!
Diluarea caracterului românesc al României, al vieţii pe care o ducem în
România, al populaţiei! Sunt câteva milioane bune de români care au părăsit
România, în căutarea unei slujbe! Nu au nici un motiv să se întoarcă,
dimpotrivă, în România scade mereu oferta unui loc de muncă, şansa unui trai în
demnitate!…
Scade cifra demografică prin avorturi, prin
practicarea metodelor anticoncepţionale, prin descurajarea vieţii de familie.
Cu ochii mei am văzut o emisiune la televizor despre caravanele medicale
organizate de Guvern, trimise prin toate satele, cu dublul scop de a le învăţa
pe mamele ţigănci cum să-şi îngrijească copiii pentru a reduce mortalitatea
infantilă atât de mare printre ţigani, şi cu scopul de a le învăţa pe femeile
românce felurite tehnici contraceptive, adică să le înveţe pe românce cum să nu
facă copii! Aceasta este înalta menire pe care şi-a asumat-o Ministerul
Sănătăţii din România!…
Tot în zilele noastre post-decembriste, pentru prima
oară în istorie, în România numărul deceselor este mai mare decât al
naşterilor. Se prevede ca, în aceste condiţii, pe la mijloc de secol populaţia
României să ajungă la 15 milioane. Dar ne întrebăm, dintre aceştia câţi vor mai
fi românii? Ne punem această întrebare căci cu prea mare uşurinţă s-a acordat
cetăţenie românească la peste un milion de străini! Iar partea tragică este că
aceşti străini au profitat de aşa zisa privatizare şi s-au făcut stăpâni pe
cele mai frumoase şi mănoase proprietăţi din România. Cele mai importante
unităţi de producţie industrială sunt azi proprietate străină. Străinii au
venit, dar nu ca să construiască fabrici noi, ci ca să ia pe mai nimic fabrici
şi uzine ridicate prin sudoarea şi truda biet românului. Întinse terenuri
agricole sunt azi proprietatea unor străini. Iar faptul că aceste terenuri sunt
lăsate de pârloagă, nelucrate, te duce cu gândul la intenţii dintre cele mai
ticăloase ce se ascund în mintea acestor noi proprietari! În termeni expliciţi,
ne paşte primejdia ca România să fie palestinizată, să cadă victimă unei
politici criminale de diminuare şi eliminare a elementului etnic românesc!
Iubiţi credincioşi,
Am fost senator între anii 1992 şi 1996. Deseori am
avut sentimentul că pierd vremea în Senat şi mănânc degeaba salariul plătit de
dumneavoastră. Dar în final am reuşit să justific prezenţa mea în Parlament
prin strădania pe care am depus-o pentru a împiedica legiferarea vânzării
pământului către străini. Mă laud cu această ispravă! Am fost singur la
început, dar nu mi-a fost deloc greu să-i dezmeticesc pe ceilalţi colegi de
partid – eram senator PDAR, sau din alte partide, ca să se întrunească o largă majoritate
care a respins propunerea de a se permite străinilor să cumpere terenuri,
proprietăţi imobiliare.
Din păcate, primul lucru pe care l-a făcut
preşedintele ales în 1996 a fost să repună în discuţie modificarea legii şi la
presiunile sale Parlamentul a votat înstrăinarea pâmântului românesc!…
Oameni buni, când Neagoe Basarab afla că un român şi-a
vândut moşia părintească unui străin, scotea bani din vistieria ţării sau din
propria sa pungă şi răscumpăra acel pământ! Eu nu-l condamn pe străinul care
jinduieşte la pământul nostru, ci îl condamn şi-l blestem pe românaşul nostru,
ajuns mare politician, care trădează tot ce are mai sfînt un om şi se face
unealta duşmanilor noştri! Printre cei care ne guvernează tare mulţi s-au făcut
în ultimii ani unelte ale străinilor! Ale trădării de Neam şi Ţară! Tare mulţi…
O altă ţintă agresată de inamicii noştri este statul
român. Zilnic statul este atacat şi acuzat că este un prost gospodar, un
proprietar neglijent! Încă un pas şi guvernanţii noştri ar fi gata să accepte
desfiinţarea statului român. Deja statul român şi-a pierdut multe din
atributele suveranităţii şi ale independenţei, iar toată suflarea gazetărească
se căzneşte să demonstreze că acesta este un mare câştig al democraţiei! Oameni
buni, în lume trăiesc câteva sute de popoare, dar marea lor majoritate nu au fost
capabile să-şi edifice un stat. Statul, statul naţional îndeosebi, este o mare
ispravă a societăţii omeneşti. Noi, românii, ne-am învrednicit să ne organizăm
în state de sine stătătoare încă din zorii veacului al 14-lea. De atunci şi
până azi poporul român duce o existenţă statală neîntreruptă! State cu o
vechime neîntreruptă cum este statul român nu mai găseşti în Europa decât
câteva, le numeri pe degetele unei singure mâini. Mai veche decât statul român
este numai Biserica! Biserica a ajutat mult la constituirea statului român şi
amândouă, Biserică şi Stat, au făcut istorie împreună. Legătura dintre Stat şi
Biserică a slăbit mult în epoca modernă, ca efect, unul din nefericitele efecte
ale Revoluţiei Franceze. Cu gândul la viitorul nostru românesc afirm
necesitatea urgentă ca între statul român şi Biserică să se întindă noi punţi
de conlucrare, pentru a anula efectele separării statului de Biserică! Această
separare este extrem de primejdioasă atât pentru stat, cât şi pentru Biserică!
Pentru Neamul românesc!
Iubiţi credincioşi,
Vă spuneam că Maica Domnului este mama creştinătăţii,
a fiecăruia dintre noi. Vă fac o mărturisire: eu când, copil fiind, priveam
acasă icoana Maicii Domnului, aveam impresia că o văd pe propria mea mamă,
ţinând în braţe pruncul pe care ştiam că mama îl pierduse înainte de a mă naşte
eu! Poate de aceea, acum, aici, vorbindu-vă dumneavoastră despre Maica Domnului
nu pot să nu mă gândesc la măicuţa mea, mai ales că, pentru a vorbi din faţa
altarului bisericesc, canonul mi-a impus onoarea nemeritată de a mă veştmînta
în odăjdii bisericeşti. Sunt convins că din înaltul câmpiilor de verdeaţă
cereşti, de unde deseori m-am simţit vegheat şi întărit de ochiul mamei, acesta
mă cercetează acum cu bucurie şi cu sentimentul stenic al împlinirii. Căci
biata maică-mea aşa mă dorea, preot, să mă fac popă la ea în sat şi să mă însor
cu… Nu, nu cu Ileana Cosânzeana, ci numai cu moaşa satului… Avea mama
socotelile ei!
Am şi eu o mare bucurie în suflet că am vorbit într-un
asemenea loc sfinţit de vrednici monahi şi preoţi, de pelerini ca dumneavostră.
Va fi clipa cea mai deosebită din viaţa mea, oricât de mult aş mai trăi. Mai
presus nu se poate.
De aceea vă mulţumesc tuturor, preacuviosului părinte
stareţ Justin Pârvu, voievodul Ortodoxiei Româneşti cum atât de inspirat îi zic
poporenii, mulţumesc monahilor care m-au acceptat în strană şi m-au ajutat să
pregătesc această predică, şi vă mulţumesc dumneavoastră, pelerini ca şi mine
la acest sfînt lăcaş, că aţi avut răbdare să mă ascultaţi. Iertare dacă am
greşit, iar dacă am spus şi ceva bun şi frumos, adevărat, lui Dumnezeu să-i
mulţumim şi Maicii Domnului.
Doamne, ajută!
Mânăstirea Petru Vodă, 15 august 2009
Notă:
Consider utilă publicarea acestui text. Într-o Românie
normală, într-o Românie a românilor, românească, în România viitoare, vom avea
probabil două zile de sărbătoare națională: 1 Decembrie, ca zi națională din
calendarul faptelor istorice memorabile, aniversând isprava cea mai de preț pe
plan politic, și 15 august, ca zi națională din calendarul creștin cu
semnificații specifice și atât de înălțătoare pentru sufletul românesc. Cu
gândul la cele petrecute în urmă cu trei ani, mă plec încă o dată dinaintea Sfinției
Sale Părintele Justin Pârvu și a celor care îl slujesc pe Domnul cu atâta râvnă
la Sfîntă Mânăstirea Petru Vodă, mulțumindu-le și rugându-i să ierte neputinței
mele de a merge până la capătul drumului început atunci, la 15 august 2009, sub
cele mai faste auspicii. Să ierte nevredniciei mele.
7 ianuarie 2012
*
Nota redacției – Public din nou textul de mai sus, un
text la care țin foarte mult. După ținerea predicii și după publicarea ei mulți
tinei naționaliști m-au criticat cu asprime pentru faptul că l-am pomenit de
bine pe Nicolae Ceaușescu. Însuși starețul de vrednică amintire Justin Pârvu,
după predică, mi-a mulțumit, mi-a spus că a fost bine și m-a întrebat „dar pe
Ceaușescu de ce l-ați pomenit?” I-am spus că-l voi lămuri când vom rămâne între
patru ochi, ceea ce s-a întâmplat în aceeași zi când ne-am retras în chilia sa.
Discuția avută o voi relata în zilele următoare, într-un text separat.
*
Nota redacției 2026 – I-am explicat părintelui Justin
Pârvu de ce l-am pomenit pe Nicolae Ceaușescu: pentru că este singura persoană
căreia i-am dorit moartea, ba chiar decisesem în sinea mea să caut o cale prin
care să-i iau viața, moment evocat în romanul Salonul de reanimare.
Mă simțeam vinovat…
Abonați-vă la:
Postări (Atom)