George Mandicescu - D-ale președintelui nostru

 

D-ale președintelui nostru

George Mandicescu

 

 

Am promis ieri că voi reveni mai detaliat despre întâlnirea d-lui Nicușor Dan de ieri de la CSM. Am scris cam lung dar merită citit și dat share tocmai pentru ca să știe cât mai mulți români adevărul.

 

Adevărul este că dl. Nicușor Dan nu a fost la CSM pentru Justiție. A fost pentru a bifa un exercițiu de imagine. O vizită de zece minute.

 

Dacă voia cu adevărat să înțeleagă ce se întâmplă în Justiție și să schimbe ceva, avea la dispoziție o ordine de zi plină de probleme care îi privesc direct pe români, o ordine de zi dată de lege care îi permite să conducă o ședința a CSM.

 

În loc să dea dovadă de seriozitate, profesionalism și respect pentru românii care chiar își doresc o justiție funcțională și o țară eliberată din ghearele corupției organizate și a politicii furtului, dl. Nicușor Dan a tratat totul cu o superficialitate desăvârșită.

 

Un lider care vrea reformă nu face act de prezență.

Pune întrebări care contează și propune soluții. Mai ales când, în campanie, se lăuda și promitea că are soluții pentru o “Românie Onestă”.

 

O simplă întrebare preliminară: oare de ce, dintre toate problemele Justiției, l-a interesat tocmai primul punct de pe ordinea de zi, cel privind procurorii care investighează magistrații?

 

Despre durata dosarelor? Despre dosarele care se prescriu? Despre cauzele care durează 10, 15 sau 20 de ani? Despre prejudiciile care rămân nerecuperate? Despre promovări, delegări și detașări? Despre încrederea românilor în Justiție? Despre problemele care vin din interiorul sistemului?

 

Nimic.

 

Astăzi vedem doar o „dezescaladare” politică bizară și un discurs mult prea confortabil despre „calm”.

Iar când CSM atacă public politicieni incomozi, presa și societatea civilă cu faimoasa “listă neagră” președintele se spală pe mâini și spune cu calm că nu are pârghii?!

 

Problema acelor zece minute nu este timpul în sine. Problema este ce a ales președintele să facă în acele zece minute.

 

Într-un moment în care Justiția are nevoie disperată de încredere, explicații și reformă reală, România avea nevoie de întrebări și soluții serioase, nu de politețuri protocolare și priviri duioase cu unii membrii ai CSM!

 

Când vorbim despre reformă, nu este suficient să spunem că vrem schimbare. Trebuie să avem curajul să întrebăm ce nu funcționează, cine răspunde și ce se schimbă concret.

 

Cred că dl. Dan, onestul președinte, avea obligația să fi pus pe masa CSM cel puțin următoarele întrebări legitime, concrete și incomode cerând răspunsuri clare.

Dar, mai ales, eu aș fi pus pe ordinea de zi SOLUȚIILE CONCRETE pentru un STAT CORECT, un stat cu o Justiție fermă și funcțională, în care nimeni nu este mai presus de lege iar fiecare leu furat statului român să fie recuperat.

 

Pentru că despre asta ar trebui să fie orice discuție serioasă despre Justiție: despre cetățean, despre soluții și rezultate și despre responsabilitate.

 

Tocmai pentru că în calitate de ministru al justiției am fost membru de drept al CSM când dna Lia Savonea era președinta CSM și își expunea toxicitatea în N întâlniri, consider ca ieri dl. Nicușor Dan trebuia să adreseze membrilor CSM cel puțin următoarele întrebări!

 

1. Despre încredere, timp și dosarele uitate în sertare

 

Care este astăzi nivelul de încredere al românilor în Justiție și care sunt principalele cauze identificate de CSM pentru această lipsă de încredere?

 

Ce face concret CSM pentru ca Justiția să fie percepută și să funcționeze exact așa cum trebuie să fie: ca un serviciu public în slujba cetățeanului, nu ca un sistem închis în propriile mecanisme?

 

Cât durează, în medie, soluționarea unui dosar/anchetă în România și cum se compară acest timp cu standardele europene?

 

Câte dosare/anchete sunt mai vechi de 5, 10 sau 15 ani și ce responsabilitate există pentru întârzierile nejustificate?

 

Soluțiile sunt concrete: termene clare, management real al instanțelor și parchetelor, evaluarea rezultatelor și răspundere atunci când întârzierile sunt nejustificate. Românii nu mai pot aștepta ani și ani pentru ca un dosar sau o anchetă să fie soluționat/soluționată.

 

2. Despre marea corupție, rețele și prescripții pe bandă rulantă

 

Câte dosare importante de corupție s-au prescris în ultimii ani și care au fost cauzele concrete ale acestor prescripții? Ce a făcut CSM concret dar ÎCCJ?

 

Și aici trebuie să punem și întrebarea pe care prea puțini au curajul să o pună: câte dosare zac ani întregi în Camera Preliminară? Este o nouă “rețetă” de scăpare a infractorilor prin prescripție?!

 

Soluția trebuie să fie una curajoasă: eliminarea camerei preliminare, astfel încât verificarea legalității probelor și a actelor de urmărire penală să se facă fără ca această etapă să transforme procesul penal într-o cursă contra cronometru până la prescripție.

 

Plus soluția propusă de mine de ani de zile; Faptele de corupție să nu se mai prescrie!

 

Ce prejudicii au rămas nerecuperate ca urmare a prescrierii faptelor și ce face sistemul judiciar și instituțiile responsabile pentru recuperarea efectivă a prejudiciilor?

 

șa cum am spus de fiecare dată: fiecare leu furat statului român trebuie recuperat.

 

Nu este suficient să avem dosare și condamnări dacă prejudiciul rămâne nerecuperat.

 

Avem legea mea, în vigoare din 2020, privind confiscarea extinsă a averilor ilicite. De ce nu se aplică? Cine nu o aplică să răspundă legal!

 

În condițiile în care România se confruntă cu forme de corupție organizată în societate, rețele care implică oameni de afaceri, funcționari publici și intermediari, cum se asigură CSM că sistemul are capacitatea de a investiga și judeca eficient aceste cauze complexe?

 

Aici nu vorbim despre a pune etichete pe instituții. Vorbim despre realitatea unei societăți în care corupția organizată poate afecta administrația, economia și funcționarea statului.

 

Câte cauze complexe de criminalitate organizată și corupție sunt în prezent în lucru la parchete și instanțe și care este durata lor medie de soluționare?

 

Avem nevoie de procurori specializați, poliție judiciară suficientă, expertiză financiară și capacitatea de a urmări banii până la recuperarea prejudiciilor.

 

3. Despre anchetarea magistraților, disciplină și „puterea din umbră”

 

Câte cauze privind magistrați sunt în lucru și care este infracțiunea? Câte au fost clasate în ultimii cinci ani și câte au ajuns în instanță? Pe ce criterii concrete desemnăm procurorii care îi anchetează, astfel încât să garantăm o independență reală și să nu creăm o structură ineficientă?

 

Care este cel mai vechi dosar privind un magistrat încă nesoluționat și de ce durează atât?

 

Câte proceduri disciplinare au fost inițiate împotriva magistraților și câte au fost admise? Ce se întâmplă cu cauzele câștigate în instanțele naționale și europene fiind dovedite sicane și nu infracțiuni reale? Ce măsuri a luat CSM?

Există grupuri informale de putere în sistem care monopolizează deciziile?

 

Ce mecanisme există pentru ca independența magistratului să fie protejată fără ca independența să fie confundată cu lipsa răspunderii?

 

Asumarea răspunderii magistraților este o prioritate zero. Independența Justiției trebuie apărată. Dar independența nu poate însemna lipsa răspunderii.

 

4. Despre integritate, promovări și curățenia din interior

 

Ce face CSM pentru ca promovările și numirile în funcții de conducere să se bazeze exclusiv pe competență, integritate și rezultate?

 

Există mecanisme eficiente pentru identificarea conflictelor de interese, a incompatibilităților și a influențelor informale care pot afecta cariera unui magistrat?

 

Cum își exercită CSM rolul constituțional de garant al independenței Justiției atunci când apar presiuni sau ingerințe reale externe asupra magistraților?

 

Și, la fel de important, cum își exercită CSM acest rol atunci când problemele vin din interiorul sistemului?

 

Pentru că rolul constituțional al CSM nu poate însemna doar apărarea sistemului de “atacuri” din exterior. Înseamnă și responsabilitatea de a vedea ce nu funcționează în interior și de a acționa.

 

Cum sunt justificate și controlate delegările, detașările și numirile temporare în funcții? Ce criterii obiective sunt folosite și cum ne asigurăm că aceste mecanisme nu devin instrumente de influență asupra carierei magistraților?

 

Există situații în care delegările, detașările sau numirile temporare se repetă atât de mult încât ajung să creeze dependențe personale sau profesionale? Dacă da, ce face CSM pentru a le preveni?

 

Aici este nevoie de reguli simple și transparente: criterii clare, verificabile și aplicate tuturor la fel. Promovările și numirile trebuie să se bazeze pe competență, integritate și rezultate, nu pe relații, influențe sau apartenența la un grup.

 

CSM vorbește despre competență, integritate și meritocrație. Foarte bine. Dar unde sunt criteriile clare, verificabile și aplicate tuturor la fel? Pentru că, dacă aceste criterii sunt cu adevărat decisive, atunci românii au dreptul să știe cum au fost ele evaluate în cazul doamnei Lia Savonea, numită președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Și aceeași întrebare trebuie pusă pentru toate celelalte numiri-cheie, inclusiv în Inspecția Judiciară și în funcțiile de conducere din instanțe și parchete.

 

Ce face concret CSM pentru propria reformă și pentru a-și îndeplini în mod real rolul constituțional de garant al independenței Justiției și, în același timp, de a recâștiga încrederea cetățenilor? Care sunt cele 5 măsuri de reformă pe care CSM și le asumă, cu termene clare și rezultate măsurabile?

 

5. Despre respectarea dreptului european și resurse

 

Ce face CSM pentru aplicarea corectă și uniformă a jurisprudenței CJUE? Legal, deciziile CJUE nu sunt opționale. Respectarea lor este parte din obligațiile României ca stat membru al Uniunii Europene.

 

Ce mecanism are CSM pentru a identifica situațiile în care aplicarea neunitară a jurisprudenței europene poate produce efecte grave asupra dosarelor penale? Ce măsuri a luat fața de Lia Savonea care a refuzat aplicarea deciziilor CJUE și astfel, a scăpat infractori acuzați de fapte de corupție?!

 

Câți procurori și polițiști judiciari lipsesc și ce resurse sunt necesare? Iar dacă resursele sunt asigurate, în cât timp își asumă sistemul că va reduce întârzierile?

 

„Nu avem oameni” nu poate fi o scuză la infinit.

 

Doamnă președintă Chiriac, doamnă Savonea, dacă mâine primiți toate resursele pe care le solicitați, care sunt cele trei lucruri pe care le schimbați în interiorul sistemului și în cât timp pot românii vedea rezultate palpabile? Ca un dosar să nu mai dureze 10 sau 20 de ani.

 

6. Despre „lista neagră” realizată de Secția pentru Judecători

 

Care este părerea plenului CSM despre faimoasa „lista neagră”, cine a întocmit-o, în baza cărei autorități și a căror criterii? Cine răspunde pentru existența și folosirea ei? A fost sau nu votată și asumată de toți?

 

Dacă există probleme reale, ele trebuie explicate și rezolvate prin lege, nu prin liste sau mecanisme opace. Presa și societatea civilă trebuie să poată critica instituțiile statului fără să fie tratate ca adversari.

 

De ce, de 36 de ani, dosarele cu răni istorice ale acestei națiuni NU sunt închise nici astăzi? De ce zac în sertare dosarul Revoluției, dosarul Mineriadelor, Colectiv, 10 August?

 

Cum putem cere românilor să aibă încredere în Justiție când adevărul despre cele mai mari tragedii naționale este îngropat de decenii sub mormane de hârtii și proceduri nesfârșite?

 

Pentru aceste dosare trebuie o soluție clară: o structură specializată, cu competență clară, responsabilități precise și obligația de a produce rezultate.

 

Iar dacă vrem cu adevărat un STAT CORECT cu o Justiție fermă și funcțională soluțiile sunt simple și mâine pot fi adoptate dacă este curaj și respect față de români, soluții propunse și asumate de mine precum:

Sancțiuni ferme pentru infracțiunile grave, cu pedepse mărite pentru corupție, viol și trafic de droguri.

Faptele de corupție sa nu se mai prescrie.

Recuperarea efectivă a banilor furați.

Răspundere reală pentru tergiversările nejustificate.

Promovări și numiri bazate pe competență, integritate și rezultate.

Zero imunitate politică și zero persoane condamnate penal în funcții publice.

O Constituție nouă, cu maximum 300 de parlamentari.

Și acțiuni ferme pentru aducerea în țară a marilor fugari.

 

Iar CSM trebuie să aibă un plan public de reformă, cu obiective clare, termene clare și rezultate raportate public. CSM ori se reformează ori se desființează!

 

Încrederea românilor nu se cere. Se câștigă prin ceea ce faci și prin rezultatele pe care le livrezi.

 

În campanie, Nicușor Dan promitea reformă, independență și luptă cu sistemul. Astăzi vorbește despre „dezescaladare” și „calm”, iar când CSM atacă presa și ONG-urile, se spală pe mâini spunând că n-are pârghii.

Acum ridică o singură întrebare: Care este adevăratul Nicușor Dan? “Reformatorul” cu “România Onestă” din campanie sau politicianul de azi, preocupat doar să nu deranjeze sistemul?

 

Poate că Nicușor Dan nu s-a schimbat deloc. Poate doar îl vedem, în sfârșit, fără fardul din campaniile electorale și acum se arată exact cum a fost: un pion sub steag fals, inclusiv falsul activist care împreună cu gașca anti SUA protesta împotriva proiectelor strategie energetice ( americane) Chevron, Exxon (iar de când e președinte nu a făcut nimic pentru proiectele nucleare de la Cernavodă deși eu i-am spus situația reală) care ar fi asigurat o energie ieftină românilor și industriei românești dar acum este disperat doar doar va avea o poză că de o întâlnire bilaterală nici vorbă deși împreună cu catastrofa de la conducerea MAE ( numită de el) au tot mințit că, de peste 1 an și jumătate, “se întâmplă” ba până în toamnă, ba in primăvară… în realitate nu a fost niciodată pe agenda reală!

 

🤝Părerea voastră? Ce întrebări trebuia să pună ieri la CSM dl. Nicușor Dan?

#anabirchall

( foto 1) campanie 2025; 2) ieri la CSM).

Ben Todică - „Închideți ochii și imaginați-vă o pădure...”

 

 

BEN TODICĂ ÎN AUSTRALIA ȘI ÎN LUME

O pagină despre ceea ce sunt și de ce sunt ceea ce sunt

În Australia nu am venit ca să devin altcineva. Am venit, poate, ca să aflu mai bine cine sunt.

Am lucrat, am învățat, am filmat, am cântat, am făcut radio și televiziune, am cunoscut oameni care mi-au deschis alte ferestre către lume. Ziua mi-am câștigat existența muncind în industria de automobile, iar după program am încercat să-mi câștig dreptul de a visa.

Poate că aceasta este, până la urmă, povestea mea: o viață împărțită între muncă și visare, între mâinile care construiesc și mintea care caută.

La început a fost radioul

În 1993 urmam, la postul de radio comunitar 3ZZZ din Melbourne, un curs de formare pentru instructori — Train the Trainer — destinat celor care urmau să pregătească, la rândul lor, realizatori de emisiuni. Cursul era organizat de Holmesglen TAFE College.

Directorul stației, David Melzer, m-a recomandat profesorului Reece Lamshed, care preda Broadcasting Law și făcea parte și din conducerea organizației Open Channel.

Open Channel era un studio-școală independent de film și televiziune, un loc extraordinar pentru cei care voiau să învețe și să producă. Puteai găsi acolo echipamente, spații de lucru, personal calificat și, mai ales, oameni dispuși să împărtășească experiența lor.

Reece Lamshed m-a invitat să devin membru Open Channel.

Pentru că absolvisem cursul de instructori, am devenit și membru al organizației ATOM — Australian Teachers of Media, organizație în care activez și astăzi.

Nu știam atunci unde mă va duce acel prim pas.

Dar uneori viața nu ne arată drumul. Ne deschide doar o ușă.

Canalul 31 și începutul televiziunii comunitare

Tot în 1993, guvernul federal australian a pus la dispoziția grupurilor educaționale și nonprofit un al șaselea canal de televiziune, C31, destinat producerii și difuzării de programe locale despre viața comunităților.

În martie 1993 au început testările.

Pe ecranele televizoarelor din Melbourne au început să apară, rând pe rând, programe-pilot realizate de diferite grupuri etnice. Printre ele se aflau și românii.

Comunitatea românească ajunsese să aibă chiar și patru ore de program pe săptămână, iar omul care a dus cea mai mare parte a acestei lupte a fost Augustin Luchian.

El a fost și a rămas inima acestui program.

În 1991 fusese creat MCTC Inc. — Melbourne Community Television Consortium — ca organism central menit să coordoneze și să faciliteze transmiterea programelor produse de grupurile comunitare și de producătorii independenți.

Era o lume în care televiziunea se construia de jos în sus: cu oameni, pasiune, voluntariat și foarte multă muncă.

„Sweet and Sour Freedom”

Mariana Costea studia regie-film la RMIT. Pentru proiectul ei de absolvire a conceput un serial de televiziune despre integrarea femeii emigrante în societatea australiană. Fiecare episod urma să prezinte o altă naționalitate.

Era un proiect de echipă, cu aproximativ douăzeci de membri.

Aflând că un român lucrează la Open Channel, Mariana m-a contactat și m-a rugat să o ajut.

Am intrat în proiect și, în cele din urmă, am primit credit pe ecran pentru activitatea de șef de echipă — cameră, sunet, lumini și montaj.

În octombrie 1994, Canalul 31 din Melbourne și-a început emisia permanentă, iar unul dintre primele programe difuzate a fost serialul „Sweet and Sour Freedom”.

Printre realizatorii principali care au avut această onoare s-au aflat și doi români:

Mariana Costea și Ben Todică.

Și noi, prin acel gest, ne-am alăturat celor mulți care contribuie uneori în tăcere la realizarea și cinstirea unei comunități.

În cei zece ani de existență, serialul „Sweet and Sour Freedom” a fost reluat de nouă ori pe Canalul 31.

Pentru mine nu era doar televiziune.

Era o formă de a spune:

„Și noi suntem aici.”

România pe ecranul Australiei

Programul Comunității Românești era sprijinit în proporție de aproximativ 90% de programele trimise de Televiziunea Română.

Dar pentru a realiza un program local era nevoie de echipament, studio, timp și oameni pregătiți.

Cu ocazia Zilei Naționale a României, Augustin Luchian, coordonatorul programului românesc, m-a rugat să-l ajut să realizeze un interviu cu ambasadorul României la Canberra, Excelența Sa, domnul Ioan Gaf-Deac.

Pentru acest proiect am avut nevoie de trei zile libere de la serviciu, fără plată, precum și de închirierea unui studio și a echipamentului Open Channel, în valoare de 1.250 de dolari australieni.

Nu aveam acei bani.

Așa că am ajuns la o înțelegere cu conducerea Open Channel: să prestez servicii de întreținere în schimbul folosirii echipamentului și spațiului.

Am văruit interioare, am reparat scaune, uși și ferestre, am ajutat la amenajări și la reorganizarea spațiilor.

Restul — transportul, camera video și locul unde să dorm — mi le-a asigurat Augustin Luchian.

Așa se făceau uneori lucrurile.

Nu aveam bani, dar aveam mâini.

Nu aveam resurse, dar aveam voință.

Și, mai ales, aveam ceva ce nu putea fi cumpărat:

dorința de a face ceva pentru România.

De aceea, când ajung astăzi în fața unor oameni din România casete cu momente istorice filmate în Australia, cu ambasadori, personalități sau membri ai comunității, mi-aș dori să se știe că multe dintre aceste imagini nu au fost finanțate de nimeni.

Au fost plătite cu timpul, munca și sacrificiul unor oameni.

Poate că aceasta este una dintre lecțiile pe care democrația ar trebui să le învețe: să recunoască munca celui care construiește fără să ceară nimic.

„Te iubesc, România!”

Am realizat apoi genericul emisiunii „Mozaic Românesc” și, din când în când, am introdus în programele difuzate și materiale realizate local.

Personal, am investit peste 20.000 de dolari în echipamente pentru a putea produce și contribui cu materiale locale.

De ce?

Pentru că acesta era singurul mod în care știam să-i spun României:

„Te iubesc!”

Da, sună poate ciudat.

Să cheltuiești bani câștigați cu greu, după ore de muncă într-o fabrică, pentru a filma, monta și trimite imagini către o țară aflată la celălalt capăt al lumii.

Dar iubirea nu este întotdeauna economică.

Uneori este absurdă.

Uneori este costisitoare.

Uneori nu produce nimic în afară de bucuria că ai făcut ceva care trebuia făcut.

România rămâne paradisul meu.

O recunoaștere neașteptată

În anul 2004 s-a creat un festival național al posturilor de televiziune comunitare, destinat premierii programelor și realizatorilor lor.

Ceremonia a avut loc la 28 februarie, la ora 19:00, în Storey Hall, teatrul universității RMIT din Melbourne, și a fost transmisă de posturile de televiziune locale și naționale.

Au fost înscrise 506 lucrări, dintre care 178 au ajuns în finală.

Programul românesc a fost nominalizat prin două lucrări ale mele.

„Artholes in Melbourne” s-a aflat printre primele cinci nominalizări la categoria Best Arts Program.

Pentru această realizare le mulțumesc din suflet profesorilor Ela și Radu Sătcău.

„Baptism at Harul” s-a aflat printre primele patru nominalizări la categoria Best Faith Program.

Aici trebuie să le mulțumesc credincioșilor de la Biserica Creștină Harul și pastorului Rev. Corin Izvernariu.

Cele două filme nu erau subtitrate și nici nu fuseseră realizate cu intenția de a participa la competiții.

Erau, pur și simplu, materiale făcute pentru program.

De cele mai multe ori, filmele pentru emisiune erau realizate în grabă.

Și totuși, România ajunsese acolo.

Dintre aproximativ 68 de naționalități participante, doar trei țări au fost nominalizate în acele categorii, iar România s-a aflat alături de Italia și Ungaria.

Pentru noi, realizatorii programului românesc, a fost o mare bucurie.

Poate că nu am câștigat premiul cel mare.

Dar numele România a fost rostit și văzut de mai multe ori pe ecranele Australiei.

Și dacă, în acea clipă, măcar un român s-a simțit mândru, atunci pentru noi a fost suficient.

Iar dacă programul a existat timp de zece ani, acest lucru i se datorează în primul rând lui Augustin Luchian, pasionat și neobosit, care a ținut aprinsă această flacără.

Lui îi aparține recunoștința noastră.

Bravo, Augustin!

Muzica

Dar televiziunea nu a fost singurul drum.

Am studiat canto timp de cinci ani cu profesoara Mevis Kruger, originară din Viena și stabilită la Melbourne.

În această perioadă am făcut parte din grupul ei vocal — opt femei și șase bărbați — și am susținut concerte în biserici, spitale, aziluri de bătrâni și centre pentru oameni bolnavi sau cu dizabilități din Melbourne și împrejurimi.

Muzica era, într-un fel, obligatorie pentru mine, deoarece studiam ingineria sunetului și făcea parte din curriculum.

Astfel, între 1992 și 1997, am studiat muzica.

Fiul meu ne-a urmărit într-unul dintre turnee cu videocamera.

Au rămas imagini.

Poate că într-o zi voi putea să le arăt și altora.

Pentru că memoria are nevoie de imagini ca să nu dispară.

Întâlnirea cu maeștrii

Am urmat două seminare cu renumitul profesor și scenarist american Robert McKee — Story și Thriller.

În 2002 și 2003 am avut ocazia să fiu studentul lui la Melbourne.

Am urmat, de asemenea, un curs de actorie cu regizoarea, scriitoarea și maestra instructor Joan Elizabeth Scheckel din New York, o adevărată vizionară, foarte solicitată la Los Angeles de realizatorii de la Hollywood.

Cursul a fost organizat la Melbourne de Epiphany Artists.

Am participat și la un seminar susținut de Dov Simens, producător și instructor de film, cunoscut pentru contribuția sa la formarea unor cineaști precum Quentin Tarantino, Robert Rodriguez și Guy Ritchie.

Au mai fost și alte cursuri și întâlniri scurte cu oameni importanți din lumea filmului: Jon Sardi, Yuri Sokol, Tony Randall, Ian Robinson, Fred Schepisi și alții.

Fiecare mi-a lăsat câte ceva.

Nu neapărat o tehnică.

Uneori doar o întrebare.

Iar întrebările sunt uneori mai importante decât răspunsurile.

Și totuși, din ce mi-am câștigat existența?

Din muncă.

Existența mi-am câștigat-o lucrând în industria de automobile, într-o fabrică de radiatoare, ca muncitor specialist în sudură și în programarea și operarea unor mașini de mare viteză pentru profilare și decupare.

Ziua eram muncitor.

Seara deveneam cameraman, inginer de sunet, realizator, editor, student, cântăreț.

Poate că pentru unii aceste lucruri par incompatibile.

Pentru mine nu au fost niciodată.

Metalul și muzica au avut aceeași origine: vibrația.

O sudură bună cere precizie.

O imagine bună cere răbdare.

Un cântec cere respirație.

Un film cere memorie.

Iar omul le poate purta pe toate în aceeași viață.

„De ce faci toate astea?”

Și poate că aici ajungem la întrebarea adevărată.

„De ce faci toate astea?”

M-a întrebat-o cineva.

Dar răspunsul nu începe în Australia.

Începe mult mai devreme.

În copilărie.

Domnul diriginte Popescu Dorel preda matematica și, într-o zi, l-a înlocuit pe profesorul de muzică, care lipsea.

Ne-a dus în laboratorul școlii.

A stins lumina.

A pus discul pe pick-up.

Era George Enescu.

Și ne-a spus să închidem ochii și să ne imaginăm o pădure în care adie ușor vântul...

Atunci am înțeles ceva ce nu puteam încă explica.

Muzica nu era doar sunet.

Era imaginație.

Era o ușă către ceva ce nu vedeai, dar puteai simți.

Domnul Popescu Dorel mi-a dat dragostea pentru muzică.

Poate că de acolo au pornit multe dintre toate acestea.

De acolo, dintr-o sală întunecată, dintr-un pick-up și dintr-un profesor care a spus unor copii:

„Închideți ochii și imaginați-vă...”

De atunci am tot încercat să-mi imaginez.

Am filmat.

Am fotografiat.

Am cântat.

Am făcut radio.

Am făcut televiziune.

Am învățat.

Am sudat.

Am scris.

Am adunat oameni, voci, chipuri și întâmplări.

Poate pentru că fără imaginație nu putem iubi cu adevărat.

Nu-ți poți organiza visarea fără muzică.

Iar fără visare, viața riscă să devină doar o succesiune de zile.

Eu nu am vrut să-mi număr zilele.

Am vrut să le trăiesc.

Și poate că acesta este, până la urmă, răspunsul la întrebarea:

De ce fac toate astea?

Pentru că am primit cândva o melodie.

Un profesor mi-a deschis ochii în întuneric și mi-a spus să-mi imaginez o pădure.

De atunci, toată viața mea am încercat să găsesc acea pădure.

Poate că am găsit-o în România.

Poate în Australia.

Poate în oameni.

Poate în film.

Poate în muzică.

Poate în cuvânt.

Sau poate că încă o caut.

Dar cât timp o caut, încă sunt viu.

Ben Todică

 

CHEIA VIEȚII

Profesorul de matematică și dirigintele pe care nu l-am iubit mi-a dat, fără să știe, cheia vieții prin câteva cuvinte:

„Închideți ochii și imaginați-vă o pădure...”