Gheorghe Constantin Nistoroiu - Mâinile omului religios după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (2)

 

Mâinile omului religios după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (2)

Jurnalistică

Prof. Gheorghe Constantin Nistoroiu, Teolog

31 August 2026

 

„Mântuitorul a ales Crucea, fiindcă se moare cu mâinile întinse. El s-a sfârșit îmbrățișându-ne” (Sf. Atanasie cel Mare).

„Mâinile tainice ale femeii valahe deschid întotdeauna ușa inimii și ferestrele sufletului său!” (Valahiel Monahul).

Dumnezeiasca alcătuire a Chipului uman

Mâna, acest mădular distinct și distins al Omului creat de Dumnezeu este deseori pomenit în Sfânta Scriptură, prin care aflăm și diversitatea înțelesurilor ei. „Și a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul și asemănarea Noastră… Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie. Și Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: „Creșteți și vă înmulțiți; și umpleți pământul și-l supuneți!” Facerea 1, 26-28). „Dumnezeu a pus mădularele, pe fiecare din ele, în trup, cum a voit. Sunt multe mădulare, însă un singur trup. Și nu poate ochiul să zică mâinii: N-am trebuință de tine; sau iarăși capul să zică picioarelor: N-am trebuință de voi. Ca să nu fie dezbinare în trup, mădularele să se îngrijească deopotrivă unele de altele. Dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; și dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună.” (I Corinteni 12, 18, 20-21,25-26)

Mâna omului religios își netejește Calea destinului ori Cărarea sorții împlinind Voia Domnului. „În mâinile Tale, soarta mea…” (Psalmul 30,15) Cel care se asumă Poruncilor Iubirii lui Dumnezeu se împlinește ca chemare și alegere celestă. „Și tu vei fi ca o cunună de mărire în mâna Domnului și ca o diademă regală în mâna Dumnezeului tău.” (Isaia 62,3)

În Testamentul Ucenicilor Săi, Hristos le-a lăsat harul și marea Taină prin care pot hirotoni sacerdoți prin punerea mâinilor: „Din această pricină, îți amintesc să aprinzi și mai mult din nou harul lui Dumnezeu, care este în tine, prin punerea mâinilor mele” (II Timotei 1,6) Alungarea bolii din trupul și sufletul omului se face prin rugăciuni și prin punerea mâinilor de către preot: „la care intrând Pavel și rugându-se și-a pus mâinile peste el și l-a vindecat” (Fapte 28,8 Mâna, în tradiția străbună pelasgă înseamna „cunoaștere” și „iubire”. Iar Mâinile în aceeași tradiție erau considerate o prelungire a Inimii prin care se pogoară mintea. Tot în tradiția noastră se mai spunea că „Mâna e dotată cu vedere”, de aici expresia: „Orbul cu degete de lumină”. Preotul Anania e prevenit de Hristos că trebuie să-i redea vederea lui Saul atingându-l cu mâinile. Ochiul e înzestrat cu o anumită calitate a simțului tactil. Împreună cu inima, purificate de suflet, mâinile desăvârșesc memoria pozitivă Astfel, vederea și atingerea conduc la cunoașterea divină care eliberează, cântă, vibrează și înfrumusețează prin Adevăr totul! În această „lume de jos” - Omul, nimic nu este mai real și mai enigmatic, mai concret și mai misterios, mai complex și mai înlănțuit într-o unitate fundamentală de sacru și profan decât corpul Omului. „Corpul este elementul unei trilogii Spirit-Suflet-Corp, menite să stabilească armonia ce va permite transmiterea și manifestarea lumii de Sus, a Adevărului Pur.” (Annick de Souzenelle, Simbolismul Corpului Uman, Trad. Margareta Gyurcsik, Ed. Amarcord, 1999). Fermecătoarea mână are în tulpina ei generoasă și regală cinci degete, cinci vlăstare princiare și nici unul nu seamănă cu altul. Cinci degete sunt la o mână și totuși ce deosebire imensă între ele! Când se deschide binecuvântă! Când se închide în pumn scrâșnește spre dreptate, la luptă.                                                                                                                                                                                                                                                    

Cinci degete princiare și fiecare are numele dinastiei lui nemuritoare: degetul mare, arătătorul, mijlociul, inelarul, degetul mic. Degetul mare (degetul lui Venus) este în legătură cu capul. Arătătorul (degetul lui Jupiter) e legat de vezica biliară. Mijlociul (degetul lui Saturn) e legat de splină, pancreas. Inelarul (degetul Soarelui) e legat de ficat, iar degetul mic (degetul lui Mercur) e legat de inimă. Ambele mâini au zece degete și fiecare deget are amprenta, secretul și puterea sa proprie. Sunt zeci de miliarde de degete în lume și nici unul cu altul nu se aseamănă. Se pare că degetele oamenilor de pe pământ se iau la întrecere ca număr și semnificație cu ochii stelelor Cerului. Amprenta degetului Omului o găsim cu măreție în toate hrisoavele lumii de la un capăt la altul.          

Taina mâinii are o varietate de semnificații: lucrare bună sau rea, artă, iscusință, nevinovăție, vinovăție, putere, protecție, cunoaștere, rugăciune, simbol de logodnă, de cununie, îndurare, slăbiciune, călăuzire, dărnicie, hotărâre, decizie, propășire, curăție, linia vieții, binecuvântare! Toate simțurile își au sălașul în inimă. Toată cunoașterea pogoară prin suflet. Toate senzațiile mari și rafinate se reflectă prin mână. Mâna și Inima sunt într-o deplină armonie și comuniune, într-un acord de sunet, culoare și cântare, de grăire, mirare și încântare! Când inimile îndrăgostiților cântă, sunetul lor se aude prin mâinile logodite, prin degetele îngemănate cu dor și flacără. Inima curată, mintea gânditoare, zelul rugător și mâinile binefăcătoare deschid în sufletul pur câmpuri de lumină și de har, de floare și mireasmă, de cântare și extaz!

Cele două emisfere cerebrale sunt inseparabile de cele două mâini – după cum inseparabili de mâini sunt cei doi plămâni pe care ele îi prelungesc. Dacă a cunoaște e doar un act cerebral, atunci aproape nu e nimic fiindcă nu este dragoste! Dacă însă plinirea cunoașterii e prin pogorârea dragostei, atunci mâinile sunt suflare creatoare! Oare nu Inima fierbinte și mâinile curate, transmit ca o auroră boreală în cântul dimineții, fiorul, flacăra, cântarea, vibrația Dorului și a Dragostei îndrăgostiților de ei, de frumos, de natură, de tradiție, pământ, poezie, de iubire de Hristos și de Maria-Crăiasa Cerului și a Pământului? Nu e o Taină minunată, faptul că linia-durată a Vieții Omului surâde și susură ca un râu limpede și cristalin în câmpia netedă a palmei stângi?!

Ridicarea ambelor mâini spre cer e semnul rugăciunii de mulțumire către Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale, și pentru întreaga splendoarea a Creației Lui. „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria” (Psalmul 18,1). Mâinile arată de fapt frumusețea ori urâțeniea sufletului Omului întru faptele bune sau rele. Întru Aleșii Domnului se află permanent: „Cel nevinovat cu mâinile și curat cu inima… ” (Psalmul 23,4) Bunul Dumnezeu oferă fiecărui om un plan de mântuire care se va duce la împlinire doar prin acordul, arderea, armonia, simfonia dintre suflet-inimă-rațiune și mâinile Omului când își încredințează destinul fiecărei clipe Atotcreatorului nostru Iisus Hristos. „În mâinile Tale, soarta mea…” (Psalmul 30,15).

Un mare Dascăl român, bun prieten de-al meu și colaborator în educația și formarea tinerilor în spiritul hristico-naționalist, licențiat în Geografie și Teologie Ortodoxă, ctitor de Școală și de suflet creștin, Gheorghe Constantin din Cotmeana-Argeș avea o expresie pe care deseori o exclama cu mândrie și pioșenie: „Măi, George, pe mine mă ține Dumnezeu, uite așa, în palmele Sale! Și îmi arăta mâinile de Magistru cu palmele în sus ca pentru rugăciunea de mulțumire, prin care a modelat multe caractere dându-le rostul lor patriotic, moral și ortodox. Omul religos, creștinul orthodox, în special valahul, e permanent conștient de omniprezența Părintelui ceresc, fie în Cer, fie pe Pământ întru sprijinul, întru ocrotirea sa dacă faptele lui concordă fidel cu voia Domnului. „De mă voi sui în cer Tu acolo ești! De mă voi coborâ în iad, Tu de față ești! De voi lua aripile mele de dimineață și de mă voi așeza la marginile mării și acolo mâna Ta mă va povățui și mă va ține dreapta Ta!” (Psalmul 138, 8-10)

Mâinile curate călăuzite de o inimă înflăcărată înmiresmează darul care-l oferă, mângâie sufletul, se întrepătrund mistic în rugăciune, transmit o candidă dorință, pulsează într-un fior enigmatic, imprimă o corolă cromatică ochilor, face să cânte piatra ori lemnul, preling șoaptele diafane ale harpei, susură claviatura pianului, acordeonului și întețesc un ritm neîntrecut de petrecere prin țambal, sau lunecă sub vraja arcușul viorii ca odinioară la Porumbescu, Enescu, Grigoraș Dinicu, Advahov, vibrând o mirifică și nepătrunsă taină a Tainelor inimii și sufletului! Mâna Omului exprimă idea de apărare, de atac, de luptă, de activitate cotidiană întru lucru - muncă, dar și de creație în domenii diverse precum: Artă, Muzică, Poezie, Proză, Medicină, Pedagogie, Educație, Știință, Terapie, Preoție, Sport, aflată întru slujirea de rugă, echilibru, îndurare, autoritate, putere, dominație, cavalerism, iubire și binecuvântare a spiritului! Mâna iscusită în prelungirea căreia se află brațul vânjos și puternic e o armă de apărare, de atac, ce amintesc de celebrele lupte dacice, greco-romane, japoneze de judo ori de jiu-jitsu,dar și cea care mânuiește cu zel și rafinament o armă de atac sau de apărare, asemeni spadei de Toledo mânuită de un Cavaler medieval, de un muschetar, sabia-paloș a lui Ștefan cel Mare sau apriga secure din mâna stângă a Viteazului Domn Mihai - Întregitorul Daciei Mari.

Mâinile omului religios se află într-un permanent joc al căutării, al atingerii, al cunoașterii, al primenirii, al slujirii întru creația creștină de spirit, de continuitate filocalică, de dăinuire! Ele sunt un dar-dat al rugăciunii periodice, ori neîntrerupte, mătăniile-șirag ale monahului, pecetea crucii, aripile sacre ale dirijorului, suflul măiestriei marilor instrumentiști în diversitatea artei lor. Mâinile necuvântătoare, dar destul de grăitoare ale Omului religios, creștin ortodox sunt aripile inimii arzătoare care fac sufletul să se roage, să cânte și să se înalțe către Soarele lor Hristos! Urmând acest model, mâinile Omului primesc harul și inspirația creației sale hristice precum: Zamolxis, Deceneu, Orfeu, Pitagora, Arhimede, Ovidiu, Vergiliu, Dante, Sf. Dionisie Areopagitul, Da Vinci, Michelangelo, Giotto, Botticelli, Petrarca, Rubliov, Cellini, Botticelli, Rafael, Giorgione, Tițian, Veronese, Durer, El Greco, Rubens, Van Dyck, Rembrandt, Jan Van Goyen, Poussin, Ingres, Monet, Șișkin, Carl Haag, Shakespeare, Antim Ivireanul, Paganini, Mozart, Andrei Șaguna, N. Densușianu, Sf. Andrei Șaguna, Grigorescu, Brâncuși, Gh.Anghel, Gh.Tattarescu, Eminescu, Tagore, Hașdeu, Hugo, Cantemir, Enescu, Porumbescu, Dostoievski, Pușkin, Verdi, Coandă, Țuțea, Goga, Crainic, Stăniloae, Th. M. Popescu, Arhim. Ioanichie Bălan, Radu Mărculescu, Aron Cotruș, Nicolae Tesla, Arsenie Papacioc, Arsenie Boca, Ernest Bernea, Horia Bernea, alături de toate operele și capodoperele lumii, toate schiturile și mănăstirile românești, pagodele brahmaniste, statuia lui Iisus din Rio de Janeiro - Brazilia, Crucea de pe Caraiman ori cele 7-8-10 Minuni ale arhitecturii antice…

Bunul Dumnezeu prin divinele Lui Mâini atotbinefăcătoare a înzestrat o diversitate de oameni aleși să-și exprime viața pământeană, munca, creația geniului lor prin inimă, minte, suflet și mâini precum: preotul, călugărul, monahia, ierarhul religios, pictorul, sculptorul, scriitorul, artistul instrumentist, terapeutul, medicul, antrenorul de sport, brutarul, artizanul costumelor populare, olarul, arhitectul, zidarul, constructorul, apicultorul, bucătarul, frizerul, actorul, bibliotecarul, printr-o serie de verbe ziditoare, precum omul însuși: a se „închina,” a se „ruga”, a „binecuvânta”, a „dezlega”, a „ierta”, a „scrie”, a „croi”, a „țese”, a „broda,” a „olări”, a „măsura”, a „cosi”, a „ara”, a „semăna”,a „pescui”, a „vindeca”, a „mânca”, a „iubi”!

Artistul prin excelență și savantul neegalat de nimeni, niciodată în afara lui Dumnezeu, Leonardo da Vinci (1452-1519), pictor, sculptor, arhitect, om de știință, a „zeificat ” cu mâinile sale miraculoase, frumosul divin-Fecioara Maria, detaliu din „Bunavestire”, Fecioara și Pruncul cu Sf. Ana și frumosul lumesc prin chipul „Giocondei” - „Mona Lisa”!... Un Dar special, o harismă serafică a hărăzit Bunul Dumnezeu și mâinilor Medicului – doctor fără de arginți, care în afara lucrării lui profesionale, de conștiință are și o chemarea harică, terapeutică, religioasă, vindecării miraculoase trupește și sufletește a oamenilor, precum Protopărintele medicinii și al filosofiei, Profetul Zamolxis, Hua Thua, Tan-țe, Empedokles, Hippokrates din Kos, Marele Preot Deceneu, Mântuitorul Hristos, Apostolul evanghelist Luca, Ibn-Sina - Avicena, ilustrul arab care spunea că: „Poeții sunt prinții cuvântului, iar medicii sacerdoții trupului!” (Radu Ozun/ Emil Poenaru, Medicină și Adevăr, Ed. Medicală, București-1976; Ibn-Roșd - Averroes, Teophrastus Bombastus von Hohenheim-Paracelsus, afirmând că: „Fiecare medic poartă cu el inima care purcede de la divinitate; aceasta este lumina lui firească și justificarea lui, căci mai valoroasă decât arta medicului este dragostea lui de oameni!”, (ibid.)

Acestor mari piscuri ale medicinii le-au urmat William Harvey, Alexandru Mavrocordat, Axel Munthe (1857-1949), scriitor și medic suedez, mărturisind în romanul autobiografic „Cartea de la San Michele”, cum l-a înzestrat Medicul absolut - Atotcreatorul divin, cu terapia mâinilor sale. Fiecare deget prin bulbul rădăcinii sale de la ambele mâini avea însușirea sa proprie și specială în a trata și vindeca diversele afecțiuni ale omului grav suferind, Alexis Carrel, Vasile Voiculescu, Gheorghe Banu, Anton Pavlovici Cehov, Galina Răduleanu, Pavel Chirilă …

Când își manifestă caracterul Ei divin, Mâna apare înconjurată de o aureolă cu cruce. Și a mai hărăzit Dumnezeu un miracol divin atunci când Mâinile Mirilor: Bărbat și Fecioară, Femeie se încunună pentru viața de Familie, Națiune, Biserică, Cruce, Jertfă, Înviere și Nemurire! Mâinile Omului religios - respectiv ale creștinului ortodox valah au un limbaj al lor specific, o hieratică specială: închinare, creație, manifestare, terapie, invocare, ocrotire, liniște, dialectică, emblemă a autorității regale, princiare-împărțirea dreptății, dăruirea - milostenia, emblemă a autorității sacerdotale, stările lăuntrice, deseori cuvântul desemnează simbolul, gestul, atitudinea spirituală. În Asia de Sud a rămas tradiția renumitelor dansuri ale mâinilor.

Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele Sfântului Vasile cel Mare, din stirpea aristocratică a traco-dacilor, compară ochiul cu mâna și mărturisește că ambele organe au drept scop limbajul: cunoașterea și vederea: „Mâinile sunt de mare folos pentru nevoile limbii. Cine ar socoti folosirea mâinilor ca fiind semnul unei firi chibzuite n-ar greși câtuși de puțin, pentru motivul - îndeobște acceptat și lesne de înțeles - că mâinile ne îngăduie să redăm vorbele prin litere; unul din semnele gândirii este putința de a te exprima prin litere, dând, prin slovele scrise, trăinicia sunetelor și gesturilor” (Sf. Grigorie de Nyssa, Tratatul despre Facerea omului, 107). Scrierea Braille pentru nevăzători se citește cu delicatețea ingenioasă a degetelor mâinii.

Mărturisirea Sfântului Grigorie de Nyssa, ne duce cu gândul la faptul că Mâinile Tatălui ceresc prin Înțelepciunea Logosului - Fiul Său a creat frumusețea cosmosului, implicit a Omului religios după Chipul Său; că Mâinile Mântuitorului Hristos a frământat aluatul Evangheliei - plămadă a Creștinismului orthodox; că Mâinile Fecioarei Maria au primit în sânul Ei feciorelnic taina înomenirii Fiului lui Dumnezeu întru mântuirea creștinilor teofori, hristofori, mariofori; că mâinile mamei valahe și a celorlalte mame religioase care, prin taina inelului de logodnă - a mâini cerute după datină prin taina cununiei ei cu bărbatul - temelia Casei să poată zămisli prunci ca stâlp și temelie națiunii lor și Bisericii lui Hristos - Mântuitorul omenirii hristice.

Maica Domnului - Maria și mamele neamului nostru sunt numele sublime din omenire, fiindcă Mâini celebre le-au oglindit-o în poezie, literatură, pictură, sculptură, religie. Maria e un nume ce cântă, care prin frumusețea Ei, permanent și pretutindeni încântă! Când o Femeie ori un Bărbat din România Tainică-Dacia Mare cântă, atunci mâinile lor binecuvântă!

O femeie cântă

 

„Ai mână de sculptor, mână caldă, mână bună, mână fermecată./ Ai o mână pe care o simte modelul, o simte cum urcă și coboară, cum naște formele, cum topește pasta și-i dăruie gândul ieșit din neființă.// Ai mână de sculptor, mână albă, mână înfiorată, mână generoasă. Ai o mână cu mers alunecos, când apasă, flutură lumina, când se oprește pe locul acela, crește făptura și pârguie rodul.// Ai mână de sculptor, mână care vorbește, care cântă, care supune./ Ai o mână cu soare în degete, în palme stihii de forme și daruri ce poartă arome de vis și țării”. 10.VI.1970-București (Ernest Bernea, Lumini în Necunoscut, Ed. Timpul, Iași, 2000).

Ben Todică - Camera de filmat ca destin

 

Camera de filmat ca destin

Jurnalistică

Ben Todică, Producător Radio tv, Melbourne, Australia

31 August 2026

 

Comentariu inspirat de filmul mut al cineamatorilor reuniți la Băile Herculane în anul 1970

 

Există filme care impresionează prin complexitatea lor artistică și există filme care emoționează prin ceea ce conservă. Acest scurt film mut, realizat de cineamatorii cineclubului Metalurgistul din Reșița cu ocazia Festivalului Național de Film Turistic desfășurat la Băile Herculane în anul 1970, aparține celei de-a doua categorii. Nu este doar un document cinematografic. Este o capsulă a timpului. O fereastră deschisă către o Românie care nu mai există și, în același timp, o mărturie despre o generație care a crezut în puterea imaginii de a învinge uitarea. Privindu-l după mai bine de o jumătate de secol, am avut surpriza și emoția rară de a mă descoperi pe mine însumi printre participanți. O clipă suspendată în timp. O figură tânără, aproape uitată, reapărută dintre umbrele trecutului. Sentimentul a fost asemănător gustului unei bomboane fondante din cofetăriile anilor ’70, când dulceața avea încă răbdare, iar bucuria nu era industrializată.

Filmul începe prin prezentarea participanților și a atmosferei festivalului. Vedem oameni tineri, entuziaști, veniți din toate colțurile țării, uniți de aceeași pasiune. Privirea contemporană observă imediat ceva aproape dispărut astăzi: lipsa grabei. Oamenii nu alergau după notorietate, după contracte sau după algoritmi. Ei alergau după lumină, după cadre și după posibilitatea de a spune o poveste. Locul ales pentru întâlnire nu era întâmplător. Băile Herculane reprezenta una dintre marile bijuterii ale Banatului și ale României. Așezată pe valea Cernei, între munți spectaculoși și izvoare termale cunoscute încă din epoca romană, stațiunea păstra aerul unei aristocrații naturale. Romanii care cuceriseră Dacia descoperiseră aici izvoare cu proprietăți terapeutice excepționale și construiseră primele băi. De-a lungul secolelor, împărați, nobili, artiști și oameni simpli au venit aici în căutarea sănătății. În imaginile filmului, Herculane apare exact așa cum era atunci: elegant, viu și plin de speranță. Clădirile imperiale încă păstrau strălucirea vremurilor de glorie. Parcurile erau îngrijite. Hotelurile respirau istorie. Iar râul Cerna, curgând nestingherit printre stânci și vegetație, devenea parcă personajul principal al întregii povești. Dar adevărata temă a filmului nu este stațiunea. Tema sa este comunitatea.

Vedem adunați laolaltă oameni proveniți din medii foarte diferite. Muncitori, tehnicieni, profesori, elevi, mineri, ingineri, funcționari. Toți deveniți cineaști prin pasiune. În acea perioadă, cinecluburile reprezentau una dintre cele mai importante forme de exprimare culturală accesibile oamenilor obișnuiți. Astăzi este greu de explicat generațiilor care filmează cu telefonul mobil ce însemna atunci să realizezi un film. Pelicula era scumpă. Aparatura era puțină. Montajul necesita răbdare și dexteritate. Fiecare secundă filmată costa bani și efort. Nu exista posibilitatea de a șterge și relua la infinit. Fiecare cadru trebuia gândit înainte de a apăsa pe declanșator. Alergam prin fiecare oraș mare din țară dupa role de film virgin de trei minute, puse la dispozitia turiștilor în magazinele ONT. Așa îmi procuram pelicula. Apoi nu mai vorbesc de chimicalele din compoziția soluțiilor de developare și fixare a imaginii pe suportul de celuloid. Trebuia să merg prin combinatele chimice din țară ca să le obțin și apoi să le combin în laboratorul meu improvizat. Cineamatorul e un fel de Haiduc sau Samurai al filmului - pentru că el e toate funcțiile unei echipe profesioniste întrunul: scenarist, regizor, montaj, sunet, lumini, compozitor etc. Din această lipsă s-a născut însă o disciplină artistică extraordinară.

Filmul surprinde tocmai această generație care a învățat să creeze din puțin. O generație pentru care imaginația suplinea lipsurile materiale. Poate tocmai de aceea privirile celor surprinși pe peliculă emană o energie atât de specială. Ei nu erau consumatori de imagini. Ei erau creatori. În acea perioadă reprezentam „Cineclubul Apollo” al Exploatării Miniere Banat din Oravița, cu activitatea desfășurată la Clubul Muncitoresc din Ciudanovița. Pentru mine participarea la festival însemna mai mult decât o simplă competiție artistică. Însemna reprezentarea unei comunități. În spatele fiecărui film se aflau oameni adevărați: mineri, familii, sate și orașe. Fiecare cineast devenea un ambasador al locului din care venea. Era o responsabilitate asumată cu mândrie. Filmul cu care am participat se intitula „Cheile Nerei”. Era o călătorie cinematografică prin una dintre cele mai spectaculoase zone naturale ale Banatului. Urma cursul Nerei și evoca, într-o manieră poetică, traseele istorice pe care odinioară înaintaseră cohortele romane în confruntarea cu Dacia.

Astăzi, privind retrospectiv, înțeleg că acel film nu vorbea doar despre peisaj. Vorbea despre continuitate. Despre istorie. Despre legătura dintre om și pământ. Despre memoria locurilor. Am obținut doar o mențiune. Pentru un tânăr cineast, premiul părea atunci important. Astăzi însă înțeleg că adevăratul premiu a fost cu totul altul. Oamenii, prieteni, întâlnirile. discuțiile purtate până târziu în noapte. schimburile de idei, sentimentul că faci parte dintr-o familie spirituală. Aceste lucruri nu apar în clasamente și nici în arhive. Dar ele reprezintă adevărata istorie a oricărei mișcări culturale. Filmul mut surprinde tocmai această fraternitate invizibilă. Vedem oameni zâmbind, discutând, explorând împrejurimile, schimbând experiențe. Fără să știe, ei construiau o cultură paralelă, una bazată pe pasiune și solidaritate.

Privit astăzi, documentul are și o valoare sociologică remarcabilă. Observăm felul în care arătau oamenii, cum se îmbrăcau, cum se raportau unii la alții. Nu există ostentație. Nu există vedetism. Există naturalețe. Chipurile transmit o încredere simplă în viitor. Este imposibil să nu te întrebi ce s-a ales de toți acești oameni. Câte destine au înflorit? Câte s-au frânt? Cine mai este printre noi și cine a plecat deja către tăcerea eternă? Filmul devine astfel mai mult decât o înregistrare. Devine un memorial. Pe măsură ce îl privești, realizezi că pelicula conservă nu doar imagini, ci și prezențe umane. Oameni care continuă să existe prin lumina reflectată de ecran. Din aceste experiențe s-a născut și evoluția noastră artistică. Mișcarea cineamatorilor din România a reușit să obțină recunoaștere și sprijin. Au fost organizate cursuri, tabere și ateliere. Specialiști de la studiourile bucureștene veneau să împărtășească experiența lor.

Pentru generația mea, una dintre figurile emblematice a fost marele cineast și animator român Ion Popescu-Gopo. Întâlnirea cu el a reprezentat o lecție de libertate artistică. Mai târziu aveam să-l întâlnesc și pe Sergiu Nicolaescu, personalitate majoră a cinematografiei românești. Am avut chiar ocazia să-l filmez într-un scurt material de un minut, păstrat ca o amintire prețioasă. Totuși, cea mai importantă realizare personală din acea perioadă a fost filmul „Perseverența”, realizat pentru Casa Pionierilor din Oravița. Filmul a obținut Marele Premiu național și a reprezentat pentru mine o declarație de dragoste adresată orașului copilăriei. Privind astăzi acest film mut de la Herculane, înțeleg mai bine drumul parcurs.

Mai târziu am părăsit România. Viața m-a purtat prin douăzeci și două de țări și, în cele din urmă, în Melbourne. Dar camera de filmat a rămas aceeași. Ea a devenit patria mea mobilă. Prin ea am continuat să documentez oameni, locuri, tradiții și povești. Am filmat comunități românești din diaspora, am înregistrat obiceiuri, sărbători și mărturii care altfel s-ar fi pierdut. Camera a devenit puntea dintre lumi. Între trecut și prezen, între România și Australia, între copilul care filma la Herculane în 1970 și omul care privește astăzi acele imagini. Acesta este, poate, marele mesaj al filmului. Nu tehnologia contează. nu premiile, nu ideologiile, nu regimurile politice. Toate trec. Rămâne doar capacitatea omului de a se mira. Rămâne curiozitatea. Rămâne dorința de a înțelege lumea și de a o împărtăși celorlalți.

Filmul cineamatorilor de la Herculane este dovada că arta nu aparține exclusiv marilor studiouri și marilor bugete. Ea aparține tuturor celor care au ceva de spus și curajul de a privi lumea printr-un obiectiv. După mai bine de cincizeci de ani, imaginile continuă să vorbească. Nu prin sunet, ci prin tăcere. O tăcere plină de sensuri. Privindu-le, realizez că fiecare dintre noi caută, conștient sau nu, un loc sub soare. Un sens. O justificare a trecerii noastre prin timp. Unii găsesc răspunsul în muzică, alții în literatură, alții în credință, Eu l-am găsit într-o cameră de filmat. Și poate că adevărata frumusețe a acestui film nu stă în ceea ce arată, ci în ceea ce dovedește: că un om obișnuit poate transforma o pasiune într-un destin și că memoria, atunci când este încredințată peliculei, poate învinge timpul.

Astăzi, când imaginile se nasc și mor în aceeași clipă pe ecranele telefoanelor, acest film mut ne amintește că odinioară fiecare cadru era o cucerire. Fiecare metru de peliculă însemna răbdare, muncă și speranță. Noi nu filmam pentru a fi văzuți; filmam pentru a păstra lumea. Iar dacă după mai bine de o jumătate de secol ne putem reîntâlni pe ecran, înseamnă că timpul nu este chiar atât de puternic pe cât se crede. Uneori, o singură imagine îl poate învinge.

 

Maria Diana Popescu - S-a întîmplat în România...

 

S-a întîmplat în România un lucru de importanță europeană, chiar euro-atlantică

Maria Diana Popescu

Editoriale

31 August 2026

 

Stimabili cetățeni, s-a produs un miracol instituțional: de astăzi înainte este suficient să fii destul de aproape de cineva care are o funcție. Iar dacă acel cineva este președintele României, apropierea capătă, printr-o misterioasă transmutație protocolară, valențe diplomatice. Asta explică plimbarea Belei la Kiev, la reuniunea internațională a primelor doamne și primilor domni. Un eveniment solemn în coate, cu fotografii oficiale, mîncăruri de lux, discursuri golite de sens, drapele și tot arsenalul vizual al diplomației. Singurul element care a lipsit din această construcție impecabilă este unul banal:  calitatea oficială a împricinatei. Ea nu-i soția președintelui României. E concubina sa. Hai să elucidăm termenul de concubină, ca să nu fiu iar înjurată. Termenul folosit în jurisprudență și în limbajul juridic pentru un bărbat și o femeie care trăiesc împreună este „concubinaj”, iar persoanele aflate într-o asemenea relație se numesc „concubini”. Concubinajul nu este o stare civilă și nici echivalent juridic cu căsătoria. Ce spune legea? Curtea Constituțională a României, în Decizia nr. 699/2020, folosește explicit noțiunile de „concubinaj”, „relații de familie de facto (de concubinaj)” și „concubini”. Tot Curtea precizează că „legea română nu recunoaște concubinajul ca formă de conviețuire” în sensul unei instituții juridice echivalente căsătoriei. Bela nu este aleasă, numită sau învestită într-o funcție publică. Nu este demnitar, ambasador, ministru ori reprezentant al statului în virtutea unei funcții prevăzute de lege. Și totuși, a aterizat Kiev, ca musca în lapte. Cineva va spune că aceasta este doar o chestiune de protocol. Și tocmai aici începe comedia.

Protocolul, în România, a căpătat o putere pe care Constituția o cam privește cu oarecare gelozie. Pe concubina șefului statului, protocolul o poate transforma, după împrejurări, în „prima doamnă”. Nu prin alegeri, nu prin numire, nu prin lege, ci printr-o specie autohtonă de consens administrativ: toată lumea se poartă ca și cum funcția ar exista și, prin urmare, ea există ilicit. Exact genul de situație care ar fi făcut deliciul lui Caragiale. O funcție fără funcție, o reprezentare fără mandat, o solemnitate fără temei și o titulatură care plutește deasupra realității juridice precum o panglică roșie legată de un ambalaj gol. Și poate că aici se află adevărata inovație românească. Am reușit să despărțim calitatea de calitatea oficială. Nu mai trebuie să fii ceva pentru a fi tratat ca și cum ai fi acel ceva. Trebuie doar să fii prezent în locul potrivit, lîngă persoana potrivită, într-o fotografie suficient de oficială. La Kiev, această invenție administrativă a căpătat însă o dimensiune internațională. În timp ce președintele României a participat la anumite momente prin videoconferință, concubina sa a fost prezentă fizic, în decorul diplomatic al summitului. Imaginea este aproape perfectă: șeful statului în format digital, concubina sa, în format fizic.

România a găsit, iată, formula optimă pentru diplomația modernă: președintele apare pe ecran, iar „prima concubină”, în fotografie. Nu trebuie să fii cinic pentru a observa nepotrivirea. E suficient să fii curios. În ce calitate a participat? Cine a desemnat-o? Ce mandat a avut? Ce autoritate a exercitat? A reprezentat România sau a participat ca invitată, în calitate personală? Dacă a fost doar o invitată, de ce este tratată în spațiul public ca „prima doamnă”? Dacă a reprezentat România, în baza cărei calități oficiale? Sînt întrebări simple, aproape primitive într-un stat de drept. Nu este nimic scandalos ca tovarășa concubină a unui președinte să fie invitată la un eveniment internațional. Nici măcar nu este ceva ce ar trebui interzis. Dar una este participarea unei persoane private și alta este reprezentarea unui stat. Între cele două există, în mod normal, o instituție, un mandat, o regulă, o răspundere. La noi, între ele pare să existe o fotografie.

Poate că asta este noua noastră formă de protocol: dacă fotografia este suficient de oficială, întrebările despre calitate devin aproape indecente. În definitiv, ce mai contează că România este republică, că funcțiile publice au atribuții precise și că reprezentarea statului nu ar trebui să depindă de arborele genealogic, matrimonial sau sentimental al ocupantului Palatului Cotroceni?

Avem o „primă doamnă”. Doar că nu avem, din cîte știm, funcția. Și nici soția. Avem însă decorul, solemnitatea și imaginea. Iar în politica românească, stimabili, cînd decorul este complet, instituția poate lipsi liniștită. Nu o mai observă nimeni. Așadar, ne-am pricopsit cu o primă doamnă de ceva vreme! Nu vă grăbiți să căutați în Constituție. Constituția, sărmana, n-a fost informată. Nici în Monitorul Oficial n-o să găsiți decretul de numire. Nici în organigrama Administrației Prezidențiale. Și dacă primatul apare în fotografiile oficiale, înseamnă că există. Ce Dumnezeu! Doar n-o să ne împiedicăm tocmai acum de niște amănunte juridice. Doamna Bela este concubina președintelui României. Atît știm cu certitudine. Soție nu este. Demnitar nu este. Funcție publică nu ocupă. Dar iată că, printr-o subtilă operațiune de protocol, a ajuns la Kiev. Aici, stimabili, se termină administrația și începe Caragiale. Căci în România lucrului bine făcut lăsat de Iohannis, dacă ești suficient de aproape de funcție, poți dobîndi și ceva din funcție. Nu prin lege. Prin atmosferă. Prin protocol. Prin împrejurări.

Să fim serioși: ce mai înseamnă astăzi o calitate oficială? Altădată trebuia să fii ministru, ambasador, parlamentar, consilier, trimis special. Acum este suficient să fii concubină și să fii invitată la evenimente unde se tîrguiesc lucruri mari între oameni care chiar au funcții. Este un progres democratic extraordinar. Și iată paradoxul: președintele României nu merge personal la Kiev, ci participă prin videoconferință, în timp ce partenera sa merge fizic. Asta demonstrează că tehnologia românească a făcut un pas înainte. Președintele se poate deplasa electronic. Partenera se deplasează fizic. Statul este reprezentat, așadar, simultan în două dimensiuni: una digitală și una sentimental-protocolară. Mai rar așa diplomație! Într-o republică, „prima doamnă” nu este, în principiu, o funcție de stat. Este o titulatură protocolară asociată, de regulă, soției șefului statului. Dar noi suntem moderni. Atît de moderni încît am eliminat și inconvenientul căsătoriei. Avem prima doamnă fără căsătorie, reprezentare fără mandat și funcție fără funcție. Ce mai vrem de la progres? Dacă tot am ajuns aici, propun să mergem pînă la capăt. Să înființăm oficial: prima parteneră; primul prieten; primul cumnat; prima soacră. Nu problema este că Bela a mers la Kiev. Problema este această teribilă ceață instituțională în care România pare să fi intrat cu tot alaiul: nu știm exact cînd o persoană privată devine reprezentant al statului, în ce temei și cine îi conferă această autoritate. Dar, desigur, acestea sînt detalii. În România, stimabili, detaliile sînt dușmanul principal al protocolului. Important este să avem fotografii oficiale. Și, mai ales, să nu pună nimeni întrebarea aceea vulgară, administrativă și profund necaragialiană: „În baza cărei legi?” Că doar n-o să stricăm o ceremonie internațională cu Constituția! Așadar, minunea s-a produs. Nu s-a anunțat prin decret, n-a trecut prin Parlament, s-a instalat discret, prin protocol, fotografii oficiale și multă solemnitate. România vine cu propria inovație instituțională. Este, trebuie să recunoaștem, o contribuție originală la dreptul internațional al protocolului. La noi, nu mai este necesară căsătoria. Este suficientă apropierea. Nu mai este necesar mandatul. Este suficientă fotografia. O chestiune de... calitate. Să fim însă optimiști. Dacă modelul concubinajului în funcții oficiale se generalizează, România poate deveni un pionier mondial. De ce să mai avem funcții publice? Vom avea funcții afective, sentimentale. La fel cum concubina președintelui, prin simpla relație sentimentală, a primit un mandat de reprezentare a României. Următorul pas ilogic ar fi ca statul să-și publice organigrama sentimentală. De aici pînă la prima doamnă a fost doar un pas. Un pas de protocol. Un pas fără lege. Dar cu fotograf. Și covor roșu.

În concluzie: în timp ce președintele României participa la reuniunea internațională prin videoconferință, concubina a fost primită de comediant și de soția acestuia. Democrația românească are, iată, și avantajul teleportării instituționale: funcția nu există, dar protocolul o vede. Constituția? Nu, mulțumim. Avem protocol. Simplu, eficient, fără birocrație. Și mai ales fără alegeri. În fond, de ce să mai complicăm lucrurile cu instituții, legi și atribuții cînd avem protocolul? Protocolul rezolvă tot. Dacă te așază la masa potrivită, ai deja jumătate din funcție. Cealaltă jumătate o face presa.

România reprezentată de cine? Și aici ajungem la întrebarea care merită pusă fără patimă și fără propagandă: cînd concubina șefului statului participă la un eveniment internațional și transmite mesaje în numele României, vorbește în nume personal sau în numele statului? Dacă vorbește în nume personal, foarte bine. Orice cetățean are dreptul la opinii și solidaritate. Dacă vorbește în numele președintelui, atunci ar fi util să știm prin ce mecanism a primit această însărcinare. Iar dacă vorbește în numele României, întrebarea devine și mai interesantă: cine i-a conferit această calitate?

Nu este o problemă despre rochie, geantă, tocuri, avion, Kiev sau fotografie. Este o problemă despre cine reprezintă statul român și în baza cărei autorități. Bela are tot dreptul să fie invitată și la Moscova și la Tel Aviv, dar acasă, în familiile gazdelor. Are tot dreptul să participe la evenimente umanitare și să transmită mesaje de solidaritate. Nimeni nu contestă dreptul unei persoane private de a susține cauze în care crede. Dar într-o republică serioasă trebuie să existe o linie clară între concubina unui președinte și o reprezentantă oficială a statului. Altfel, riscăm să ajungem la o situație caraghioasă: România să descopere că anumite funcții publice nu mai trebuie ocupate.

Trebuie doar să fii suficient de aproape de cineva care le ocupă. Iar dacă mîine se va organiza un summit al „primilor parteneri, partenerelor și rudelor de gradul întîi ale liderilor”, probabil că România va fi pregătită. Cu delegația completă. Ca în cazul primei doamne fără funcție - concubina președintelui care a făcut-o pe-a diplomata la Kiev.