Dacă toate țările lumii sunt datoare, cine este
creditorul acestora?
Jurnalistică
Conf. univ.
dr. N. Grigorie Lăcrița
Art-emis
26 Octombrie 2026
Paradoxul economiei
moderne și întrebarea fundamentală
Trăim într-o eră în care economia
mondială pare guvernată de o contradicție flagrantă. Pe de o parte, ni se spune
că planeta se îneacă sub un munte de datorii. Potrivit Institutului de Finanțe
Internaționale (IIF), datoria globală a depășit, la mijlocul anului 2026, 365
de trilioane de dolari, adică peste 365.000.000.000.000 de dolari. Este o sumă
de peste trei ori mai mare decât întreaga producție economică anuală a
omenirii.Pe de altă parte, aproape fiecare stat suveran raportează deficite și
datorii publice din ce în ce mai mari, de la superputeri economice precum SUA
sau Japonia până la economii emergente precum România. Pentru orice minte
logică, apare o întrebare fundamentală: Dacă toată lumea este împrumutată, cine
este împrumutătorul? Nu cumva împrumutăm bani de pe o altă planetă? Misterul nu
provine din lipsa datelor, ci din modul în care funcționează sistemul financiar
modern. Datoria globală nu este un deficit față de un extraterestru, ci o rețea
uriașă de obligații interconectate, în care omenirea este datoare... ei înseși.
Paradoxul datoriei
universale: Toți datornici, dar
față de cine?
Cea mai mare capcană este să
privim datoria unui stat în același mod în care privim datoria unei persoane
fizice. Când un om se împrumută la bancă, el primește azi bani pe care îi va
restitui mâine, cu dobândă. În același timp, banca dobândește o creanță asupra
lui. Datoria unuia este, simultan, activul celuilalt. Altfel spus: dacă „X” îi
împrumută lui „Y” 1.000 de lei, datoria de 1.000 de lei a lui „Y” este exact
creanța (activul) de 1.000 de lei a lui „X”. La fel se întâmplă și atunci când
între cei doi se află o bancă. Dacă „Y” ia un împrumut de la bancă, datoria lui
„Y” este activul (creanța) băncii. La rândul lor, banii pe care „X” îi are
depuși la bancă sunt activul lui „X” și, în același timp, o datorie a băncii
față de el. Oriunde am privi, fiecare datorie a cuiva este averea altcuiva. La
nivel macroeconomic, această regulă devine lege universală: fiecare datorie
reprezintă, în oglindă, o creanță sau o investiție a altcuiva. Banii nu dispar
în neant și nici nu sunt stocați într-un seif secret. Dacă privim bilanțul
Planetei ca pe un întreg, suma tuturor datoriilor este egală cu suma tuturor
creanțelor. Contabil, omenirea în ansamblu nu poate fi datoare decât ei înseși.
Practic, statele lumii s-au îndatorat masiv, dar creditorii lor sunt entități
din interiorul aceluiași sistem global. Acești creditori pot fi împărțiți în
trei mari categorii:
Proprii cetățeni și
companiile interne (creditorii interni)
În mod surprinzător pentru mulți,
o parte uriașă din datoria unei țări este deținută chiar de populația și
instituțiile sale. Japonia, de exemplu, are una dintre cele mai mari datorii
publice din lume, de peste 230% din PIB. Totuși, riscul de faliment este
considerat redus, deoarece cea mai mare parte a datoriei este deținută de banca
centrală, de băncile, fondurile de pensii și societățile de asigurări japoneze.
Statul este dator, în principal, propriului popor. Un exemplu apropiat este
România, unde milioane de cetățeni au cumpărat titluri de stat Tezaur și
Fidelis, devenind creditori direcți ai propriului stat.
Alte state suverane
(creditorii bilaterali)
Unele țări produc mai mult decât
consumă și acumulează surplusuri masive de valută, în special dolari. Pentru a
nu lăsa acești bani să fie erodați de inflație, ele cumpără titluri de stat
emise de alte țări. Japonia și China sunt cele mai elocvente exemple: ambele
dețin sute de miliarde de dolari în titluri ale Trezoreriei SUA, iar China a
devenit și un creditor important pentru numeroase țări din Africa și Asia.
Piețele financiare
internaționale și instituțiile multilaterale
Aici intră fondurile private de
investiții și băncile comerciale globale, alături de instituții de ultimă
instanță precum Fondul Monetar Internațional (FMI) sau Banca Mondială.
Cine sunt adevărații
creditori ai lumii?
Dacă spargem mitul conform căruia
statele datorează bani doar altor state, descoperim o rețea de actori privați
și publici care finanțează circuitele planetare:
Fondurile de pensii
și asigurările
Când plătiți contribuții pentru
pensia dumneavoastră privată sau pentru o asigurare de viață, acele fonduri nu
țin banii în conturi curente. Legea le obligă să îi plaseze prudent, iar
titlurile de stat reprezintă o parte importantă a portofoliilor lor. Prin
urmare, milioane de viitori pensionari din SUA, Europa sau România sunt, fără
să știe, creditorii propriilor guverne sau ai altor guverne.
Băncile comerciale
Băncile plasează o parte
importantă a resurselor lor în titluri de stat. Pentru ele este un plasament
sigur și lichid, întrucât statul plătește dobânda din taxe și impozite prezente
și viitoare.
Marile corporații
multinaționale
Companii gigant precum Apple,
Microsoft sau Alphabet (Google) dețin rezerve de numerar și plasamente pe
termen scurt de zeci până la peste o sută de miliarde de dolari. În loc să le
țină în conturi neproductive, investesc o parte în obligațiuni, inclusiv în
cele emise de Trezoreria SUA.
Băncile centrale În momente de criză, când investitorii privați devin
reticenți, băncile centrale intervin și cumpără titluri de stat de pe piață,
precum Rezerva Federală în SUA, Banca Centrală Europeană sau Banca Japoniei. În
Japonia, banca centrală a ajuns să dețină peste jumătate din titlurile de stat
ale țării, iar abia în 2026 ponderea a coborât sub 50%.
Mecanismul rezervelor
fracționare: Cum creează băncile bani din nimic?
„Procesul prin care
băncile creează bani este atât de simplu,
încât mintea refuză
să-l accepte.”
(John Kenneth Galbraith, „Money: Whence It Came, Where It Went”, 1975)
Pentru a înțelege de unde au
acești creditori sume atât de uriașe, trebuie să demontăm cea mai mare
neînțelegere din istoria finanțelor: mitul conform căruia băncile comerciale
sunt doar niște intermediari, care iau banii de la deponenți și îi dau mai departe
ca împrumut. În realitate, băncile pot împrumuta mult mai mult decât au primit
în depozite, deoarece ele creează bani nou-nouți atunci când acordă credite.
Banca Angliei a recunoscut oficial acest lucru, în 2014: nu depozitele creează
creditele, ci creditele creează depozitele.
„Ori de câte ori o
bancă acordă un împrumut, ea creează simultan un depozit corespunzător în
contul bancar al împrumutatului, creând astfel bani noi.” (McLeay, Radia,
Thomas, „Money creation in the modern economy”, Bank of England Quarterly
Bulletin, 2014)
Altfel spus, băncile comerciale
creează bani practic din nimic. Cum funcționează această „fabrică de bani” a
băncilor? Cum reușesc, concret, băncile să creeze bani din nimic? Cel mai
simplu mod de a înțelege acest fenomen este mecanismul rezervelor fracționare,
prezentat în manualele de economie din întreaga lume.
Depozitul inițial
Să presupunem că un cetățean „C1”
depune 10.000 de lei cash la o bancă comercială.
Rezerva obligatorie
Statul, prin Banca Centrală,
impune o rată a rezervei minime obligatorii.Să spunem că această rată este de
10%.Asta înseamnă că banca este obligată să păstreze doar 1.000 de lei, în seif
sau în contul său de la Banca Centrală, pentru a acoperi eventualele retrageri
zilnice. (În practica de astăzi, rata rezervei minime obligatorii este chiar
mai mică: 1% în zona euro, iar în SUA a fost redusă la zero în 2020. Cifra de
10% este folosită aici doar pentru ca exemplul să fie ușor de urmărit.)
Crearea creditului
Ce face banca cu restul de 9.000
de lei? Îi dă cu împrumut unui alt client „C2”, care vrea să își cumpere o
mașină. Însă banca nu îi dă acești bani fizic, în mână. Ea îi deschide un cont
curent și înscrie în calculator suma de 9.000 de lei.
Multiplicarea În acest moment exact, masa monetară din țară a crescut!
Primul cetățean, „C1”, are în continuare un extras de cont care arată că deține
10.000 de lei. Al doilea cetățean, „C2”, deține și el 9.000 de lei. Din cei
10.000 de lei inițiali, în economie există acum 19.000 de lei.
Procesul nu se
oprește aici
„C2” cumpără mașina și plătește
cei 9.000 de lei vânzătorului, cetățeanului „C3”. „C3” depune cei 9.000 de lei
la o altă bancă. Noua bancă oprește și ea o rezervă de 10%, adică 900 de lei,
și împrumută restul de 8.100 de lei unui alt client, „C4”. „C4” folosește
acești bani pentru a cumpăra, de exemplu, mobilă, și plătește cei 8.100 de lei
vânzătorului de mobilă, cetățeanului „C5”. „C5” depune și el banii la o bancă,
aceasta păstrează o rezervă de 10% (810 lei) și împrumută restul de 7.290 de
lei unui alt client, „C6”. Și lanțul continuă, la fel, de la o bancă la alta și
de la un client la altul, cu sume din ce în ce mai mici. Matematic, prin acest
efect de multiplicare, depozitul inițial de 10.000 de lei poate ajunge să
susțină în sistemul bancar aproape 100.000 de lei.
De unde această
cifră, de 100.000 de lei?
Să adunăm banii din conturile
cetățenilor, pas cu pas:
10.000 de lei (depuși de „C1”) +
9.000 de lei (depuși de „C3”) = 19.000 de lei;
19.000 de lei + 8.100 de lei
(depuși de „C5”) = 27.100 de lei;
27.100 de lei + 7.290 de lei
(depuși de „C7”, vânzătorul de la care „C6” a cumpărat ceva) = 34.390 de lei;
și tot așa, adunările continuă cu sume din ce în ce mai mici. Dacă lanțul
continuă până la capăt, totalul se apropie tot mai mult de 100.000 de lei, fără
să îl depășească. De ce tocmai 100.000? Pentru că la fiecare pas, băncile
păstrează ca rezervă 1 leu din fiecare 10 lei depuși. Lanțul se oprește abia
atunci când toți cei 10.000 de lei cash, depuși la început de „C1”, au ajuns să
stea, bucată cu bucată, ca rezervă în băncile prin care au trecut. Iar dacă
10.000 de lei reprezintă a zecea parte din totalul depozitelor, atunci totalul
este de 10 ori mai mare: 100.000 de lei. Dintre aceștia, 10.000 de lei sunt
banii depuși inițial, iar aproape 90.000 de lei sunt bani noi, apăruți prin
credit. Nimeni nu i-a muncit, nimeni nu i-a tipărit: au apărut prin câteva
apăsări de taste, în calculatoarele băncilor. Când vorbim despre datoriile de
trilioane ale statelor, vorbim, de fapt, în mare măsură, despre acest tip de
bani: sume create prin calculator în conturile băncilor, care aduc dobândă
celor care le dețin, la fel ca niște bani adevărați. Banii moderni nu mai sunt
o resursă fizică rară, precum aurul. Cea mai mare parte a lor sunt bani noi,
„creați din nimic”, prin simpla acordare de credite, iar cantitatea lor poate
crește enorm. Pe internet circulă un citat atribuit lui Henry Ford, a cărui
autenticitate nu a putut fi însă confirmată: „Este bine că oamenii acestei
națiuni nu înțeleg sistemul nostru bancar și monetar, pentru că, dacă l-ar
înțelege, cred că ar izbucni o revoluție înainte de ziua de mâine.” Principalele
frâne sunt regulile impuse băncilor, dobânda stabilită de Banca Centrală și
numărul clienților capabili să ramburseze împrumuturile.
De unde au marii
creditori sume cu adevărat halucinante?
Dacă băncile comerciale creează
bani prin credit la nivelul cetățenilor și al firmelor, ce se întâmplă atunci
când guvernele au nevoie de sute de miliarde sau de trilioane de dolari?
Intervine al doilea motor al „tiparniței” virtuale: băncile centrale. În
trecut, în epoca standardului aur, cantitatea de bani era legată, cel puțin în
principiu, de aurul din seifurile băncilor centrale, ceea ce limita emisiunea
monetară. Legătura a fost slăbită treptat, iar în 1971 SUA au renunțat la
convertibilitatea dolarului în aur, punând capăt sistemului de la Bretton
Woods. De atunci, banii au devenit bani fiat, adică bani bazați pe încredere și
emiși prin decizia autorităților monetare. Când economia intră în criză,
băncile centrale pot folosi „tiparnița digitală” supremă. Ele creează rezerve
noi, practic din nimic, printr-un proces numit relaxare cantitativă
(quantitative easing), și cumpără masiv titluri de stat de pe piață. Acest
proces inundă băncile comerciale și fondurile de investiții cu o cantitate
uriașă de lichidități. Fondurile se trezesc cu munți de bani proaspăt creați,
pe care trebuie să îi plaseze undeva pentru a genera profit.
Și unde îi plasează?
În bună măsură, îi împrumută
înapoi statelor, cumpărând noi emisiuni de obligațiuni. Este un circuit
perpetuu: Statul emite datorie → Banca Centrală creează bani pentru a susține
sistemul → Piețele financiare acumulează acești bani → Piețele împrumută banii
înapoi statului. Sumele halucinante nu provin, așadar, doar dintr-o bogăție
reală, preexistentă, ci și din capacitatea sistemului de a genera credit.
Această capacitate are însă limite. Valul de inflație din anii 2021–2023 a
arătat că banii creați în exces se întorc sub forma scumpirilor.
„Printr-un proces
continuu de inflație, guvernele pot confisca, în secret și fără să fie
observate, o parte importantă din averea cetățenilor lor.” (John Maynard
Keynes, „Consecințele economice ale păcii”, 1919)
Băncile centrale au fost nevoite
să majoreze dobânzile și să reducă programele de cumpărare de titluri. Astăzi,
costul uriaș al dobânzilor a devenit una dintre marile probleme ale bugetelor
lumii.
6. Excepția istorică a României: Anul 1989
În acest peisaj global dominat de
datorii eterne, România deține o poziție cu totul unică în istoria economică
modernă. Până în aprilie 1989, sub regimul lui Nicolae Ceaușescu, România a
devenit singura țară din lume care și-a lichidat complet datoria externă, ce se
ridica la peste 11 miliarde de dolari la începutul anilor '80. Deși performanța
a fost prezentată de propaganda regimului drept un triumf absolut, ea a
demonstrat un adevăr dureros al macroeconomiei: plata forțată și rapidă a unei
datorii mari, fără o economie restructurată, se face cu un cost social deosebit
de mare. Pentru a face rost de valuta necesară, resursele țării (alimente,
energie, carburanți) au fost trimise masiv la export, lăsând populația într-o
privațiune extremă. Contrastul cu prezentul este grăitor. România de azi se
află din nou pe o pantă ascendentă a îndatorării: potrivit Eurostat, datoria
publică a depășit 60% din PIB la începutul anului 2026, fiind împărțită aproape
egal între creditori interni și externi. Lecția este una singură: în economie,
datoria nu este un rău în orice condiții; folosită productiv, ea poate deveni
un carburant. Datoria devine însă toxică atunci când este folosită pentru
consum curent și risipă electorală, în loc să fie direcționată către investiții
cu valoare adăugată: infrastructură (autostrăzi, căi ferate), tehnologie,
educație.
Concluzie: Banii
moderni ca acord social și împrumutul din viitor
Misterul datoriei globale se
dizolvă atunci când înțelegem că banii moderni nu sunt o resursă fixă, ci un
acord social bazat pe încredere.Omenirea nu este datoare unei forțe exterioare.
Datoria globală este, în esență, un sistem uriaș prin care generațiile actuale
utilizează astăzi resurse financiare create prin credit. Acestea urmează să fie
rambursate din munca și taxele generațiilor viitoare.Creditorii suntem noi
înșine, prin fondurile noastre de pensii, prin asigurările și conturile noastre
bancare, prin titlurile de stat pe care le cumpărăm. Suntem prinși într-un
carusel financiar administrat de computerele băncilor comerciale și centrale.
Există totuși o nuanță esențială:
„noi înșine” nu înseamnă toți în aceeași măsură. Cei care economisesc și dețin
active încasează dobânzi, iar contribuabilii de mâine le plătesc.Unele țări
sunt creditori neți ai lumii, iar altele debitori neți. De aceea, adevărata
întrebare nu este „cui îi datorăm?”, ci „pentru ce ne-am împrumutat și cine va
plăti nota?”.
Bibliografie
Institute of
International Finance (IIF) – Global Debt Monitor, ediția septembrie 2026 și
ediția februarie 2026, Washington D.C., www.iif.com.
Fondul Monetar
Internațional (FMI) – Global Debt Database și Fiscal Monitor, Washington D.C., www.imf.org.
McLeay, Michael;
Radia, Amar; Thomas, Ryland – „Money creation in the modern economy”, Bank of
England Quarterly Bulletin, 2014, trimestrul I.
Ministerul Finanțelor
– Buletinele lunare privind datoria publică a României, 2026, www.mfinante.gov.ro.
Eurostat – Datele
trimestriale privind datoria guvernamentală, comunicatul din 21 iulie 2026.
Ministry of Finance
Japan / Bank of Japan – Structura deținătorilor de titluri de stat japoneze
(JGB), 2026.
Mises, Ludwig von –
Teoria banilor și a creditului (ediția originală germană 1912; ediția engleză
1934).
Samuelson, Paul A.;
Nordhaus, William D. – Economie politică, Editura Teora, București (capitolele
privind băncile și crearea monedei).
