Boxeri, șahiști și dansatori cu inteligență artificială:
cine îi mișcă?
Conf. univ. dr. N.
Grigorie Lăcrița
„Nu
Inteligența Artificială este pericolul,
ci decizia de a o dezvolta până când se transformă în propriul nostru
călău.
Când condamnăm unealta în locul autorului, ne pregătim singuri sfârșitul.”
(N. Grigorie Lăcrița)
Cuprins
1. O întrebare bună la televizor
2. Boxerul-robot: trupul este al mașinii, strategia este
a omului
3. Calculatorul-șahist: aici chiar nu se ascunde nimeni
în spate
4. Dansatorii-roboți: o coregrafie scrisă dinainte,
executată perfect
5. „Softul” din spatele lor: trei etaje de comandă
6. Ce ar trebui să rețină publicul
1. O întrebare bună la televizor
Într-o zi, un post de televiziune
a difuzat o emisiune în care doi realizatori discutau cu un specialist despre
inteligența artificială.
La un moment dat s-a difuzat un
filmuleț cu un meci de box între un robot și un om.
Doamna realizatoare a întrebat,
pe bună dreptate, cum poate robotul să facă asemenea mișcări, ca un boxer
adevărat.
Specialistul a răspuns că în
spate se află una sau mai multe persoane care, cu un fel de telecomandă, îi
ghidează loviturile și eschivele.
Răspunsul i-a surprins, probabil,
pe mulți telespectatori.
Unii și-au spus, poate, că, după
această logică, și atunci când calculatorul l-a învins pe campionul mondial la
șah, ar fi trebuit să stea ascunși în spatele lui câțiva mari maeștri care să-i
dicteze mutările.
În realitate, lucrurile sunt mai
nuanțate, iar această nuanță merită explicată publicului, pentru că aici se
află una dintre cele mai frecvente confuzii despre roboți și inteligența
artificială.
2. Boxerul-robot: trupul este al
mașinii, strategia este a omului
Meciurile de box între roboți
umanoizi, organizate mai ales în China începând din 2025, se desfășoară în
prezent cu ajutorul unor operatori umani.
Omul decide când robotul lovește,
când se ferește și când atacă.
Robotul primește comanda și o
execută.
Uneori o face printr-o
telecomandă, alteori prin „captarea mișcării”: operatorul poartă senzori sau o
cască de realitate virtuală, iar robotul îi copiază gesturile aproape
instantaneu.
Asta nu înseamnă că robotul este
o jucărie teleghidată obișnuită.
Operatorul nu îi comandă fiecare
motor și fiecare articulație.
Ar fi imposibil, fiindcă un
umanoid are zeci de articulații care trebuie coordonate de sute de ori pe
secundă.
Partea cea mai grea, adică
menținerea echilibrului pe două picioare când primești o lovitură, o face
robotul singur, cu ajutorul inteligenței artificiale.
Programul lui a învățat să stea
în picioare prin milioane de încercări într-o lume simulată pe calculator, apoi
prin antrenamente reale în care a fost împins și lovit din toate direcțiile.
Așadar, la box, trupul și
reflexele aparțin mașinii, dar tactica, adică „mintea boxerului”, aparține
deocamdată omului.
Un robot care să boxeze complet
singur, să „citească” adversarul și să-și aleagă loviturile, este încă un
obiectiv de cercetare.
Pentru un spectacol public, cu
risc de accidentare, nimeni nu l-ar lăsa încă să lupte fără supraveghere.
3. Calculatorul-șahist: aici
chiar nu se ascunde nimeni în spate
Cu totul altfel stau lucrurile
la șah.
În 1997, calculatorul Deep
Blue al firmei IBM l-a învins pe campionul mondial Garry Kasparov.
Ironia face ca însuși Kasparov
să fi bănuit atunci că în spatele mașinii au intervenit oameni, pentru că unele
mutări i s-au părut prea „omenești”.
Nu s-a dovedit niciodată așa
ceva.
Deep Blue analiza circa 200 de
milioane de poziții pe secundă și le evalua după criterii stabilite de
programatori și de mari maeștri, dar în timpul partidei decidea singur.
Mai târziu, Kasparov avea să
scrie, cu umorul său caracteristic, că Deep Blue era „inteligent” doar în felul
în care este inteligent un ceas deșteptător programabil, adăugând că nu l-a
consolat deloc faptul că a pierdut în fața unui ceas deșteptător de 10 milioane
de dolari.
Cu alte cuvinte, mașina a
câștigat fără să gândească asemenea omului.
Unul dintre pionierii
informaticii, olandezul Edsger W. Dijkstra, spunea că „întrebarea dacă un computer poate gândi nu este mai interesantă decât
întrebarea dacă un submarin poate înota”.
Submarinul străbate apele fără
să înoate, iar calculatorul câștigă la șah fără să gândească în felul nostru.
Douăzeci de ani mai târziu, în
2017, programul AlphaZero a mers și mai departe.
Nu a primit nicio partidă
celebră și niciun sfat de la oameni, ci doar regulile jocului.
A jucat milioane de partide
împotriva lui însuși și, în câteva ore, a ajuns să joace mai bine decât orice
om și decât orice program anterior.
Astăzi, orice telefon mobil
are un program de șah pe care niciun campion mondial nu-l mai poate învinge.
Șahul este însă un „univers”
simplu pentru o mașină: 64 de pătrate, reguli clare, fără lovituri, fără
gravitație, fără alunecări.
Toată inteligența se consumă
pe gândire, nu pe mișcare.
De aceea calculatorul a
devenit campion la șah cu decenii înainte ca un robot să poată ține în mână,
fără să-l spargă, un ou.
4. Dansatorii-roboți: o
coregrafie scrisă dinainte, executată perfect
În alt reportaj am văzut o echipă
de aproape douăzeci de roboți dansând într-o sincronizare pe care niciun
ansamblu de oameni nu o poate atinge.
Aici avem o a treia situație,
diferită de primele două.
Dansul roboților nu este nici
improvizat, ca un meci, nici condus pas cu pas de o telecomandă.
Coregrafia este gândită și
programată dinainte, adesea pornind de la mișcările unor dansatori reali,
înregistrate cu senzori și „traduse” pentru corpul robotului.
Fiecare robot primește partitura
mișcărilor sale, iar toți ascultă de același „ceas” comun, la fracțiuni de
secundă.
De aceea sincronizarea este
perfectă: nu obosesc, nu se emoționează, nu întârzie nicio clipă.
Inteligența artificială intervine
și aici acolo unde este cel mai greu: robotul trebuie să execute pașii fără să
cadă, să se adapteze la o podea puțin alunecoasă sau la o mică denivelare,
să-și corecteze singur echilibrul.
Spectatorul vede coregrafia, dar
adevărata performanță tehnică stă în miile de corecturi invizibile pe care
fiecare robot le face în fiecare secundă.
5. „Softul” din spatele lor: trei
etaje de comandă
Nu există un singur program care
să stea în spatele boxerului, al șahistului și al dansatorului.
Există însă o schemă comună, pe
care o putem închipui ca pe o clădire cu trei
etaje.
Etajul de jos este al reflexelor.
Aici programul controlează
motoarele, articulațiile și echilibrul, de sute de ori pe secundă.
La roboții moderni, acest nivel
este învățat prin inteligență artificială, în special prin așa-numita „învățare
prin recompensă”: robotul virtual cade de milioane de ori în simulare până
„învață” să nu mai cadă.
Etajul din mijloc este al deprinderilor: un pas, o lovitură, o eschivă, o piruetă.
Acestea sunt mișcări complete, pe
care robotul le știe executa la comandă.
Etajul de sus este al deciziei: ce facem acum și de ce?
Aici se vede deosebirea dintre
cele trei exemple.
La calculatorul-șahist, etajul de
sus este ocupat în întregime de program.
La dansatorii-roboți, este ocupat
de o coregrafie scrisă dinainte de oameni.
La boxerul-robot, este ocupat
deocamdată de un operator uman.
Cu alte cuvinte, specialistul de
la televizor avea dreptate în privința boxului, dar numai în privința etajului
de sus.
Etajele de jos sunt ale mașinii.
6. Ce ar trebui să rețină
publicul
Când vedem un robot făcând
ceva uimitor, întrebarea corectă nu este „e adevărat sau e o păcăleală?”, ci
„ce anume face singur și ce anume face omul?”.
Răspunsul diferă de la caz la
caz.
În gândirea abstractă, cum
este șahul, mașinile i-au depășit de mult pe oameni.
În controlul propriului corp,
roboții fac progrese uimitoare.
În a lua decizii rapide,
într-o lume reală, imprevizibilă și plină de lovituri, omul este încă de
neînlocuit.
Tocmai de aceea este bine ca
emisiunile de televiziune să explice aceste lucruri cu răbdare, pentru ca
publicul să nu cadă nici în capcana entuziasmului exagerat, nici în cea a
neîncrederii.
Cercetătorul american Eliezer
Yudkowsky avertiza că „de departe, cel
mai mare pericol al Inteligenței Artificiale este că oamenii concluzionează
prea devreme că o înțeleg”.
Iar jurnalistul american
Sydney J. Harris observa că „pericolul nu
este că mașinile vor începe să gândească ca oamenii, ci că oamenii vor începe
să gândească ca mașinile”.
Roboții nu sunt nici ființe
care gândesc ca noi, nici simple marionete.
Sunt ceva cu totul nou, pe
care trebuie să învățăm să-l înțelegem.
Și îi vom putea înțelege atâta
vreme cât nu vor atinge un asemenea nivel de autodezvoltare încât să scape de
sub controlul oamenilor.
Din acel moment, riscăm să
nu-i mai putem înțelege deloc, iar omenirea s-ar putea afla într-un mare
pericol.
Avertismentul nu este nou.
Încă din 1960, matematicianul
Norbert Wiener, părintele ciberneticii, scria: „Dacă utilizăm, pentru a ne atinge scopurile, un agent mecanic în a
cărui funcționare nu ne putem amesteca odată ce l-am pornit..., atunci ar fi
bine să fim foarte siguri că scopul introdus în mașină este scopul pe care îl
dorim cu adevărat.”
