marți, 12 mai 2026
luni, 11 mai 2026
Ion COJA - Circumstanţe atenuante pentru Ceauşescu?
Circumstanţe atenuante pentru Ceauşescu?
Memorandum Est
8 martie 2011
Acum doi ani, într-o redacţie
bucureşteană, mi s-a cerut aşa, mai într-o doară, să scriu „ceva” despre
Nicolae Ceauşescu, a cărui zi de naştere se apropia. „Domnule, am răspuns,
despre omu’ eu n-am scris până acum niciun rând! Fireşte, până la urmă am să
scriu şi eu, ca toată lumea, dar ştiţi când? Atunci când cei care acum îl laudă
ca apucaţii or să se întreacă între ei care să-l înjure mai tare! Atunci da, am
să scriu şi eu, dar voi scrie ca să-l apăr!”
Cele petrecute în presa şi
televiziunea românească după 22 Decembrie m-au obligat să-mi aduc aminte de
aceste vorbe, rostite la vremea lor cu oarecare nepăsare, fără nicio pretenţie
oraculară. Dar profet, cel puţin pe jumătate, m-am dovedit a fi… Căci iată,
câţi dintre cei care l-au lăudat până mai ieri-alaltăieri pe Ceauşescu se abţin
azi să nu-l înjure în termenii cei mai categorici?! În fruntea lor, dând tonul
la huiduieli acum, aceiaşi exponenţi: Bobu, Postelnicu, Mănescu… Nici la
proces, amărâţii, nu erau în stare să pronunţe numele lui Ceauşescu fără a-l
pune în chenarul formulei stereotipe: odiosul dictator în sus, odiosul dictator
în jos… Drept care am urmărit procesul celorlalţi patru, din garda personală a
odiosului, cu o undă de simpatie pentru demnitatea cu care s-au abţinut să-l
înjure şi să-l facă albie de porci pe Ceauşescu. Merită Ceauşescu înjurat? Mai
încape vorbă… Dar după ce s-au întrecut între ei să-l înjure primii şi cel mai
sonor tocmai cei care au profitat cel mai mult din osanalele ridicate până mai
ieri, până în ultima clipă, parcă nu-ţi mai vine să-i zici tiranului altfel
decât, neutru, pe nume. Ferindu-te astfel să participi la aceeaşi mascaradă,
întoarsă, dar pe faţa cealaltă! Şi jucată mai departe de aceeaşi actori!…
Ce facem însă cu partea a doua a
profeţiei mele?… Să mă apuc să-l apăr pe Ceauşescu? Există motive?… Teoretic,
doar nici Satana însuşi nu este atât de negru!…
Şi, tot teoretic, oricând este
loc şi pentru mai rău!… Vreau adică să zic că, dacă în următorii ani situaţia
din ţară nu se va îmbunătăţi în chip sensibil, sub toate aspectele, nu va fi să
ne mirăm auzindu-i pe unii vorbindu-l pe Ceauşescu şi de bine! Mărturisesc
despre mine însumi că am fost încercat de un asemenea sentiment, un fel de
regret după „Epoca de Aur” atunci când, în primele zile de după Revoluţie, am
primit din Ardeal veştile absurde ale reînvierii sentimentelor şi actelor de
horthism calificat: crime, monumente pângărite, copii batjocoriţi, insulte la
adresa neamului românesc… Nelegiuiri rămase, se pare, nepedepsite, drept care
autorii lor se simt încurajaţi să continue. Şi chiar continuă!
Evident, imaginea definitivă a
lui Ceauşescu o va fixa viitorul, sine ira et studio…
Deocamdată, cum ira et studio, aidoma celor care l-au judecat şi
executat în chiar ziua de Crăciun – cam necreştineşte, după părerea noastră, şi
prea în pripă – ne vine greu să-i concedăm lui Ceauşescu dreptul de a se apăra.
Despre morţi numai de bine!… Iată
o vorbă care nu se mai potriveşte. Se pare însă că această veche şi generoasă
preceptă romană suna la origine, la originea ei egipteană, altfel: despre
morţi numai adevărul!…
Fireşte, cât a trăit Nicolae
Ceauşescu numai adevărul nu se poate spune că s-a spus despre el! Acum, despre
el mort, dacă nu ne vine să vorbim „numai de bine”, măcar să spunem numai
adevărul!…
Să fim bine înţeleşi: cât a trăit
Ceauşescu, eu, subsemnatul, nu am scris nicio propoziţie de laudă la adresa sa.
Din cele peste două mii de pagini publicate, multe dintre ele pe subiecte de
strictă actualitate social-politică, nicio pagină, niciun rând, nicio vorbă, nu
am scris (sau rostit) pentru a-l „omagia”. Dimpotrivă, chiar am „combătut”, pe
cât s-a putut să mi se publice din ce am oferit redacţiilor. Iar în paginile
rămase nepublicate (bunăoară în romanul Salonul de reanimare,
aflat în planul editorial la Cartea Românească şi respins în 1986, ca fiind
„două treimi” nepublicabil, sau în piesa Cu paşaportul în buzunar,
înaintată la mai multe teatre) opoziţia la cele ce se petreceau în ţară a fost
şi mai explicită. Şi asta o spun cu toată modestia, grăbindu-mă să închei cu
vorbitul despre sine, lăsând multe nespuse. Mă simt însă nevoit să nu trec
totul sub tăcerea cuvenită pentru a fi corect înţeles cu rostul cuvintelor de
faţă.
Vin dinaintea cititorilor cu o
mărturisire: anume, cât de tare am fost surprins să aflu după Revoluţie, că
Dobre Constantin, liderul grevei minerilor din 1977 trăieşte, nu este mort,
victimă a unui accident de circulaţie înscenat de Securitate, aşa cum aflasem,
în repetate rânduri, de la Europa Liberă. Această crimă era unul din motivele
cele mai serioase care mă ţineau deoparte de lăudătorii regimului ceauşist.
Conform unui principiu: orice poţi ierta, numai crima nu!
Constatarea că Dobre Constantin
trăieşte, că nu a fost ucis de Securitate, de Ceauşescu deci, aproape că mă
nemulţumeşte. Mă simt astfel oarecum dezis în ceea ce gândisem despre N.C.
Devine Ceauşescu mai puţin odios?… Nu! Categoric nu!… Cât poate să
conteze că victimele sale nu sunt 60000, ci doar 59999…
Iată însă că, după o vreme, aflu
că n-ar fi vorba chiar de 60000 de victime ale genocidului, agenţiile de presă
străine, Amnesty International în speţă, care s-au grăbit primele să lanseze
această cifră chiar înainte de pornirea procesului, acum tot ele se grăbesc să
pună în circulaţie altă cifră: 600, adică 1% din ce se anunţase iniţial!
Iar zilele acestea, procesul de
la Timişoara ne pune dinaintea altei rectificări: nu 6000 sunt morţii de la
Timişoara – cum îi numărau agenţiile de presă occidentale înainte de 21
Decembrie, ci „numai vreo 120… Este o oarecare diferenţă de la 120 la 6000, sau
de la 600 la 60000! Umflarea cifrelor, ca procedeu propagandistic, nu ne este
necunoscută. Ultimul congres al PCR s-a evidenţiat în mod deosebit prin
supralicitarea acestui procedeu tipic ceauşist. Dar comparând cifrele, trebuie
spus că presa occidentală – fireşte, o parte din ea – se dovedeşte astfel a fi
mai ceauşistă decât însuşi Ceauşescu!… Care, precum se ştie, plusase de la 15
milioane la 60, adică împătrind, dar nu însutind!…
Fireşte, oroarea crimei nu creşte
şi nici nu scade prin aritmetica sumei şi a diferenţei. Dar este acum evident
că s-a contat (cine?) pe puterea de a impresiona a cifrei, a numerelor mari!
Putere pe care acestea o şi au asupra omului de rând. Altminteri, în ce mă
priveşte, mie îmi fusese de ajuns şi una singură, o singură crimă săvârşită de
Ceauşescu, asupra lui C. Dobre, ca să-l descalific în sinea mea ca om şi ca
preşedinte!
Pe fondul acestor calcule, la
care ajung involuntar, prin mecanica inevitabilă a gândurilor, de care n-ai cum
te apăra, cade dezvăluirea senzaţională ce o face în paginile revistei „22” una
dintre cele mai proaspete personalităţi ale vieţii noastre culturale: d-l Dan
Petrescu, ministru adjunct al Culturii.
Voi lua foarte în serios această
dezvăluire, cu atât mai mult cu cât ea dă altă interpretare faptelor decât cea
care mie mi se pare firească, cea mai şi singura firească. Faptele ar fi
următoarele: din iniţiativa conducerii de partid (deci şi a lui N. Ceauşescu
sau, poate, în primul rând din iniţiativa acestuia, cunoscut fiind stilul său
autoritar de a conduce), după 1965 au fost invitaţi să se întoarcă în ţară
câţiva dintre cei mai iluştri cărturari români din Occident. Astfel, lui Mircea
Eliade i s-a oferit să vină în Bucureşti şi să organizeze un institut de
orientalistică, pe care să-l şi conducă!… Dumnealor Monica Lovinescu şi Virgil
Ierunca li s-a oferit, de asemenea, să intre în viaţa literară românească,
stabilindu-se în ţară de tot sau numai parţial!… Dezvăluirea acestor diligenţe,
la care marii noştri exilaţi au rezistat, refuzând ofertele, mi se pare teribil
de grăitoare. Atât numai că această împrejurare nu prea vorbeşte împotriva lui
Ceauşescu şi nici împotriva mesagerilor săi, cum crede domnul ministru Dan
Petrescu.
Deci Nicolae Ceauşescu s-a gândit
să-l invite pe Mircea Eliade în ţară şi l-a şi invitat, prin însuşi Constantin
Noica. Dumnezeule?! De ce o fi refuzat Mircea Eliade să se întoarcă în ţară?!…
Deci Monica Lovinescu şi Virgil
Ierunca au fost poftiţi şi ei în ţară, cu autoritatea bine meritată pe care
şi-o cuceriseră până atunci, ca să pună umărul să urnim cultura noastră atât de
rău împotmolită în glodul proletcultului! (Căci nimeni nu-şi imagina că pot fi
poftiţi soţii Ierunca să se alăture corului de linguşitori oficiali!) De ce aţi
refuzat, de ce?, Monica şi Virgil Ierunca? De ce?
Simt deodată nevoia de a cunoaşte
lista completă a românilor din străinătate care au fost poftiţi, după 1965, să
vină în ţară ori să intre în contacte directe şi curente cu ţara. Lista
acestora mi-e mai necesară decât lista informatorilor din Uniunea Scriitorilor
sau de la Universitate. Mă face mult mai curios! Mă priveşte într-un mod mult
mai personal!…
Doamne, păi cu Mircea Eliade în
ţară şi cu toţi ceilalţi mari români din imigraţie, cum să nu mă gândesc eu că
însuşi Ceauşescu n-ar mai fi fost cu putinţă?!… (cu atât mai mult un Dulea sau
o Suzana ori Tamara… N-am mai fi auzit nici măcar de numele lor!)
Nu cumva refuzul lui Mircea
Eliade şi al celorlalţi, cărora noi le duceam dorul aici, ca unor părinţi ori
fraţi mai mari, nu cumva acest refuz explică într-o oarecare măsură tot ce a
urmat?!… Nu trece oare asupra acestora, asupra acestui refuz, o parte, o
părticică infimă, dar parte din vinovăţia atât de mare a lui Ceauşescu?…
Să mă ierte Dumnezeu, dar eu cred
că da! Iar revelaţia acestei circumstanţe atenuante pentru Nicolae Ceauşescu
mi-o oferă dezvăluirile făcute de Dan Petrescu în revista „22”. Sursa fiind
guvernamentală, ea capătă astfel o greutate la care n-ar fi sperat nici
inculpatul însuşi! Noi însă ce să credem din această împrejurare?…
„Mortul e de vină!”, iată un alt
proverb, de data asta strict neaoş, am impresia. Să nu ne supunem nici acestei
precepte care încearcă să minimalizeze şi să reducă proporţiile unui dezastru
la ceea ce este ireversibil, fără întoarcere. Sunt buni de plată şi
supravieţuitorii, dacă se dovedesc a fi vinovaţi. Este ceea ce deduc din
intervenţia salutară pentru adevăr a domnului ministru. Atât doar mă
îngrijorează impresia că acest serviciu adus adevărului a fost cu totul şi cu
totul involuntar din partea onor domnului ministru Dan Petrescu.
Martie(?) 1990
Ion COJA
Domnule profesor
ION COJA, inaugurați pe blogul dumneavoastră o serie nouă de texte, sub
titulatura generală MEMORANDUM EST. În traducere liberă, „ce trebuie
memorat sau ce merită să fie ținut minte”. Veți publica sub această umbrelă
texte mai vechi, publicate la vremea când au fost scrise sau nu. Publicați
pentru saftea un articol surprinzător, despre Ceaușescu. În ce împrejurări a
apărut acest text?
A apărut într-o publicație a
PNȚ-CD, în martie sau poate chiar în februarie 1990. A fost primul articol în
care i s-a luat apărarea lui Ceaușescu. Și primul text din presă când numele
lui Ceaușescu a fost scris normal, cu majuscula cuvenită la începutul numelui.
Vă mai amintiți, caraghioșii din presa noastră găsisieră cu cale să-l pună la
zid pe Ceaușescu și prin acest artificiu grafic penibil?… Nu mai foloseau
litere mari nici pentru Nicolae, nici pentru Ceaușescu!…
Vă mai amintiți
numele publicației?
Avea un nume cam lung și
necomercial. În cuprinsul numelui se afla și cuvîntul Capitală sau București.
N-a rezistat mult pe piață. Redactor adjunct era bunul meu coleg Alexandru
Saucă, el mi-a cerut un articol și eu, știind că orice aș scrie, Saucă îmi publică,
am scris textul de mai sus. Îl credeam pierdut, am găsit zilele trecute o
dactilogramă. Sunt chiar mândru că am scris acest text! Data publicării? Sigur
înainte de 20 mai 1990, la aprecierea mea ar fi februarie sau martie 1990. Mai
era ministru Dan Petrescu, la cultură.
Sunt mulți care vă
critică pentru simpatiile Dvs pro-ceaușiste!
N-am astfel de simpatii, domnule.
Urmăresc aflarea adevărului și atât. Nu mă deranjează când trebuie să-mi schimb
părerea despre cineva. N-o fac în funcție de interese sau conjuncturi, ci numai
în funcție de datele noi care pot să apară. Iar după 1990, despre Ceaușescu au
apărut o mulțime de date noi, cum era și normal. Surpriza este că aceste date
noi sunt de regulă favorabile lui Ceaușescu. Nu este vina mea. Eu cred că
trebuie să ne bucurăm oridecâteori faptele ne obligă să ne schimbăm în bine
părerile despre cineva! Chiar dacă acea persoană ne-a făcut mult rău sau ne
este profund antipatică. Așa este creștinește.
Au trecut 21 de ani
de la scrierea acestui articol. Vă păstrați aprecierea la adresa celor din
emigrație care au refuzat să colaboreze cu regimul ceaușist?
Păstrez regretul că liderii
emigrației românești anti-comuniste nu au revenit în Țară, așa cum se întâmpla
în Ungaria sau Polonia. Liderii emigrației din aceste țări și-au vizitat destul
de des Țara. La noi de ce nu s-au petrecut lucrurile la fel?… Cu excepția lui
Drăgan și Coandă, ceilalți s-au ținut la distanță. Ar trebui să aflăm de ce!
Iată, am aflat după 1990 că Nicolae Ceaușescu a făcut acest gest de președinte
normal și i-a invitat!… Am discutat după 1990 subiectul cu Paul Anghel. Mai
ales cazul lui Mircea Eliade, cu care Paul Anghel a avut o corespondență
intensă. Cred că ar trebui publicată această corespondență. O s-o caut pe
doamna Malvina Urșianu, soția lui Paul Anghel, să-i propun această restituire…
Dacă țin minte bine, Paul Anghel o învinuia pe Monica Lovinescu că a insistat
pe lângă Mircea Eliade, nu cumva să accepte să facă o vizită în România!… Cum
că ar pierde astfel toată susținerea Occidentului!
Ce ați vrut să
spuneți prin fraza următoare: „însuși Ceaușescu nu ar mai fi fost cu
putință”?
Am vrut să spun că venind
în Țară oameni ca Mircea Eliade, un Cioran, un Eugen Ionescu, un Uscătescu sau
Stefan Lupascu, și întâlnindu-se cu ei Ceaușescu, sfătuindu-se cu ei, poate că
am fi avut în fruntea Țării un alt Ceaușescu!… Mai înțelept, mai prudent, mai
șlefuit… Pe care nu l-ar mai fi putut înjura cu și fără motiv la Europa Liberă,
iar noi nu am mai fi avut atâtea motive să-i cerem capul în decembrie 1989… E
de lămurit cine a avut interes să nu se petreacă aceste evenimente ce țineau de
normalitatea vieții! Mi-e teamă că este vorba de aceleași forțe și interese
nenorocite care au acționat și la data când comuniștii români au refuzat
moștenirea pe care a vrut să ne-o lase Brâncuși.
Cine adică?
Cum cine? Cominterniștii de
atunci, în frunte cu Leonte Răutu! Părinții lui Tismăneanu, Andrei Oișteanu sau
Petre Roman. Activiștii anti-românismului. Este prostie curată să crezi că
Nicolae Ceaușescu, înconjurat de oamenii Moscovei, neștiind prea bine în cine
să aibă încredere, a făcut tot ce a vrut și numai ce a vrut!… Să luăm cazul lui
Dobre Constantin. Am intrat în legătură cu dînsul pe Internet. Mi-a spus multe
lucruri interesante. Printre care și acela că Nicolae Ceaușescu, după ce a dat
ordin ca liderul minerilor să fie adus la școala de partid, la fabrica de
lideri de la Ștefan Gheorghiu, a tot întrebat de Dobre ce mai face și a ținut
să-l cunoască, să și-l apropie ca om. A fost imposibil! Securitatea a găsit
mereu motive și pretexte ca să împiedice această relație, dintre președintele
Țării și un tînăr care avusese curajul să înfrunte sistemul. Iar acest curaj îi
plăcuse lui Ceaușescu!… Dar te întreb, ce Securitate a fost aceea? Că au fost
mai multe! Una controlată de KGB, alta de Mossad sau CIA, alta de Budapesta
etc. Numai una controlată de români nu a prea existat!…
Cu altă ocazie
spuneați că a existat și o aripă naționalistă a securității! Sensibilă la
interesele românești!
Dacă am spus așa, am greșit. E
adevărat că au existat ofițeri de securitate cu sentimente românești, dar ei nu
au acționat solidar între ei, ca o entitate, ci fiecare după capul lui. Nu au
știut să acționeze în haită, ca ceilalți! I-ați văzut în Decembrie 1989, cât au
fost de penibili!… Și ei, și Armata! De 21 de ani aștept ca securiștii ăia
naționaliști să se arate în viața publică, să facă corp comun cu militarii
naționaliști și să întreprindă ceva, o activitate, o acțiune, prin care să-și
spele păcatele și obrazul!
Să revenim la
Ceaușescu.
Să revenim la emigrația
românească. A fost manipulată, și din Țară, de agenții cominternului, și din
afară, pentru a fi adusă la starea de prostație în care am cunoscut-o atunci
când m-am dus în Occident prima oară, în 1984. L-am căutat pe Cicerone Poghirc.
Adusesem cartea lui Dumitru Mărtinaș, despre ceangăi, și căutam pe cineva să
facă caz de ea, să scrie etc. Și mi-a povestit Poghirc de ce el, personal, nu
poate să facă nimic: orice român care încearcă să facă ceva împotriva
propagandei iredentiste maghiare, este imediat taxat că este susținut de
Ceaușescu, de oamenii acestuia. Am discutat despre prostia și tembelismul celor
care aveau această reacție și se considerau anti-ceaușișiti. Am discutat acest
subiect straniu și cu Adolf Armbruster, neamțul cu sentimente atât de
românești. Am conchis cam așa: în felul acesta, dacă orice gest făcut în
apărarea Ardealului și a altor interese românești nu poate fi înțeles decât ca
efect al politicii lui Ceaușescu, al manevrelor acestuia, lui Ceaușescu i se
aduce omagiul cel mai autentic!… Numai niște proști și imbecili puteau avea
această reacție, să taxeze drept ceaușist și colaborator cu securitatea pe
orice român care se arăta mai patriot! Ungurii nu făceau așa și numai vocea lor
se auzea în Occident.
Ca și acum! Dacă te
arăți mai patriot, normal de patriot, te taxează drept ceaușist!
Eh, nu-i chiar așa! Au început
proștii să se mai rărească printre noi!
O ultimă întrebare: Spuneați în
textul articolului, atunci, în 1990, că, din modestie, lăsați multe nespuse
despre gesturile dumneavoastră împotriva sistemului politic în care am trăit
până în 22 Decembrie! Puteți aminti măcar unul singur dintre aceste gesturi?
Mi l-a amintit cu ceva vreme în
urmă Alexandru Sincu, eu îl cam uitasem: în 1979, am refuzat să mai plătesc
cotizația la sindicat. Și n-am mai plătit-o până în decembrie 1989… Dar
detaliile, cu altă ocazie!
A consemnat N.V.
București, 9 martie 2011
Abonați-vă la:
Postări (Atom)