Veronica
Balaj – Itinerar poetic, editorial și jurnalistic Emilia Ţuţuianu, Editura Pim,
2026
Cuvânt
de însoțire – Adrian Dinu Rachieru
Din Râșca suceveană se trage inimoasa Emilia
Țuțuianu-Dospinescu, o vrednică slujitoare a culturii, topind, în creuzetul
sensibilității sale, în zborul său ascensional, gânduri și sentimente, risipind
iubire și dăruire. Deși nu o cunosc decât din / prin scris, n-am ezitat a
așterne aceste rânduri însoțitoare, prefațând un volum aniversar care, aflu, se
dorea „secretos”, cinstindu-i efortul ziditor.
I s-a zis „Meștera Manole”; nu prea inspirat, cred,
deoarece doamna Emilia se zidește, cu smerită dăruire, pe sine, construind
punți culturale. Privind cultura cu ochii iubirii, înfrângând potrivnicii (nu
puține!) și bucurându-se de o largă recunoaștere. Volumul pe care îl răsfoiți e
structurat triadic. El ne oferă, prin considerații critice, editoriale și
jurnalistice, un portret totalizator al unui om factotum, cum bine observase
Veronica Balaj. Un portret poliedric, cu bogăție de nuanțe, al unei femei puternice,
iubitoare de neam și loc , călăuzită de o nobilă chemare de a zidi, de a
înnobila și de a dărui sens.
Știind că orice act cultural este „un adaos” și că el
închide, deschizându-se, „o frântură din suflet”. Dacă poeta, tandră și gravă,
în „maturare perpetuă”, zicea Tudor Ghideanu, ne împărtășește credința,
nădejdea și dragostea ființei de lut, pornind, prin acumulări livrești, din
edenul copilăriei înspre adorația Erosului, editorul, ocupându-se de cărțile
confraților (nu doar din urbea mușatină), consideră fiecare apariție
împlinitoare, aducând la lumină personalități uitate. Iar Jurnalistul,
risipind, informate „note de lector” sau oneste dizertații editoriale, laudă
truda celor care lasă în urma lor o carte, spre știința celor de mâine. Chit că
soarta cărților, vai, e pecetluită iar dezmățul mediatic din agora electronică
nu vestește vremuri bune. Dar doamna Emilia, bucurându-se de sprijinul soțului,
Dorin Dospinescu, nu se lasă. Și bine face!
„Ea însăși în
tot ce scrie”, cum observase Ion Rotaru în a sa impozantă Istorie, poeta ar
vrea „să retrăiască totul” (v. Pioșenie). Știind că singurătatea e o vietate
vicleană, căutând, printre vise și doruri tăcute, drumul spre Lumină, răscolind
amintirile altui timp („în scurgere haină”). Poeta, liberă de mode, ne
încredințează, cu delicatețe, trăiri inefabile, veghind flacăra sufletului,
invocând cu sfioșenie timpul-hoț și omul-taină, inima-rodie și, negreșit, iubitul-scut,
cel mult așteptat. Rătăcind în labirint precum Persefona, retractilă („mă
ghemuiesc în mine, obosită”), cheamă, printre gânduri hoinare, o călăuză curată
(v. Vis…). Și încearcă a desluși Adevărul, zămislind lumina dragostei:
„Timpul s-a oprit
când zâmbetul tău
m-a cuprins” (v. Un alt răsărit).
Volumul din urmă, bilingv, Pentru tine, când vei veni…
(2017), în traducerea lui Dianu Sfrijan, confirmă, sub cupola neoromantismului,
continua pendulare între celest și teluric, cinstind curcubeul vieții și cultul
valorilor. Străină de literatura hormonală și mizerabilism (în vogă, o vreme,
la noi), Emilia Țuțuianu, în toate ipostazele sale (psiholog, poet, editor), se
dovedește un suflet sensibil, „stăruitor în bine și frumos”, constatase Maria
Diana Popescu. Implicată și dăruită, cumulând toate rolurile, cheltuind timp,
nervi, oboseală, Doamna Emilia se zbate pentru a înviora pulsul cultural al
zonei, sprijinind, cu generozitate, autori romașcani. Să recapitulăm:
înființase, în 2002, la îndemnul lui Daniel Corbu, editura Mușatinia (o editură
laică), cu două colecții de ecou, Harisma și Harpha; se ocupă de revista
Melidonium și, Văratec, de revista Floare albastră; și tot acolo, avându-l
alături pe Dianu Sfrijan (ca finanțator), în locuri binecuvântate, încărcate de
credință, cu sprijinul Maicii Starețe Iosefina, îmbrățișând cu entuziasm ideea,
a înființat, ca reper luminos, un muzeu, Centrul Cultural Spiritual Văratec.
Crezând în puterea cuvântului, iscând bucurie în
suflet, Emilia Țuțuianu are vocația dialogului. Ca dovadă, volumul Azi… pentru
mâine (2017), reunind convorbiri cu protagoniști importanți, unii desțărați,
vertebrând discursul întru românism. Cum acele dialoguri pot fi regăsite în
acest volum aniversar, la secțiunea Considerații jurnalistice, reținem, spre
exemplificare, doar câteva nume: Rodica Anca, de pildă, artist plastic,
trăiește cu fascinația Indiei; medicul-poet Dimitrie Grama își recunoaște doar
condiția de „emigrant fizic”; pentru Ben Todică, cu „poftă de lume”, ajuns în
Australia, România este „casa de suflet”; Vavila Popovici e convinsă că poezia
feminină este „mai cosmică”; Mariana Gurza povestește despre drama
bucovinenilor refugiați, știind că virtutea creștină este hrana sufletului;
despre medievistul Sorin Ullea aflăm noutăți prin mărturisirile Simonei
Ioanovici; fizicianul Tiberiu Tudor denunță vitriolant tratatul capitulard cu
Ucraina (în numele „sacrificiului istoric”) iar profesorul-muzeograf Minodora
Ursachi ne reamintește că, după ani de zbucium, a înființat (în 1970) Muzeul de
Artă din Roman.
Să nu-l uităm pe profesorul universitar Tudor
Ghideanu, trecând de la inginerie la filosofie (ca „nestemată a spiritului”);
sau pe Dianu Sfrijan, deja menționat, sprijinind (decisiv!) apariția Centrului
Cultural Spiritual Văratec, întru pomenirea soției, Sheila, „jumătatea care l-a
făcut întreg”. Angajat ființial, alături de Emilia Țuțuianu, în ceea ce a numit
„proiectul nostru”.
Și, neapărat, „o legendă a locului”, profesorul
Gheorghe A.M. Ciobanu, trudind, în cele cinci decenii de dăscălie, ca ucenicii
săi „să pornească frumos în viață”, aflând românescul ca „atribut de adâncime”.
Cu un impozant volum, îngrijit cu pioșenie de Emilia Țuțuianu, fosta sa elevă,
revenea în actualitate, la centenar, „patriarhul” culturii romașcane,
profesorul Gheorghe A.M. Ciobanu (1925-2020). Opul cu pricina, Gând
testamentar, apărut la editura Mușatinia (2025) era cu adevărat testamentar.
Prin grija editorului (doamna Țuțuianu tipărind la Mușatinia alte 15 volume ale
profesorului Ciobanu), noua apariție include și documentele (scanate) prin care
autorul ne transmitea ultimele sale dorințe.
Cartea ne prilejuiește întâlnirea cu primele
zămisliri, eminescienizând, de pildă, o Glosă (din 1940); sau lansând, pasionat
de știință, „programul” unei noi discipline, astrofilosofia, schițat un an mai
târziu. Surprinde, desigur, larga paletă problematică pe suportul
transdisciplinarității. Un umanist cordial, așadar, slujind, în numele
localismului creator, urbea în care a văzut lumina zilei. Iar fosta elevă, ca
admirabil editor, i-a fost mereu aproape, îngrijind cu devoțiune acest Gând
testamentar, respectând puzderia de notițe și manuscrise (ca dorințe și
intenții împărtășite), apărând memoria celui care a fost „un miracol pentru
toți”.
Dar d-na Țuțuianu-Dospinescu apără roditor, adițional,
în sens patrimonial, biruind reticențele, nu doar memoria unei zone (ca bazin
referențial) în efervescență culturală. Într-o lume nesigură, învălmășită,
crizistă, ea veghează asupra memoriei identitare; fie, păstorind o asociație
culturală (SCGRM) și o revistă (Melidonium, sortită unui zbor înalt), fie, sub
tutelă instituțională, cu sprijinul măicuței starețe (stavrofora Iosefina),
găzduind și tâlcuind, la Văratec, într-o vatră de monahism, manifestări de
ecou, ca moștenire pentru urmași.
La aniversară, să-i dorim sănătate! Prin oameni ca
Emilia Țuțuianu-Dospinescu, vrednicia învinge nemernicia și timpul coroziv,
ferindu-ne, vorba cronicarului, de „ceața uităciunii”.
