Mircea Dorin Istrate - Nebunii lumii

 

Nebunii lumii

 

 

~*~

 

 

Neclintiți în bronz  ori piatră , nemuriți într-o statuie,

Îmi sunt ceia  ce-a lor nume pân’ la ceruri  mi se suie,

Să îmi știe omenetul, a lor fapte ce-au făcut,

Și în vița lor cât încă, urme și-au lăsat pe lut.

 

La-nceput, aceștia însă, cu oști multe și-narmate,

Fost-au criminali cu toții, s-aibă câmpuri cât mai late,

Și-ncă robi, ce să le crească zi de zi a lor avere,

Și-ncă aur și palate, pentru nume și putere. 

 

Alexandru, macedonul, Cirus, Iulus Cezar, Gingis-Hanul,

Hamurabi, africanul și-ncă mulții, ca Hanibalul,

Toți își împărțit-au lume după placul lor avut,

Iară ei atunci luară, cât dorința lor a vrut.

 

Mai la fel așa făcură marele Napoleon,

Hitler, Stalin, Musolinni, ce ne spus-au din anvon,

Ca și cei care-s acuma, mai nebuni încă pe-aici,

Că ei vor binele lumii, dar sub pleasna lor de bici.

*

Uite-așa e mersul lumii, de la începutul ei,

Și-o fi multă vreme încă inși cum fostu-mi-au acei,

Carea astăzi au statuie pe întinsul ăstei lumii

Și la care mulți se-nchină, Doamne feri, de-așa

nebuni.

 

 

~*~

3.06.2026

Mircea Dorin Istrate

 

***

Ben Todică - OARE SUNT OSCAR?

 

OARE SUNT OSCAR?

 

Limba părinților este împletită în ADN-ul nostru la formare în pântecul mamei. După naștere, cuvintele pe măsură ce le pronunți se nasc din tine, este vibrația vocii divine care a legat scara și în compoziția cuvintelor întră și dialectul. Pe durata vieții, dacă te îmbolnăvești de DOR sau STRES, pronunțarea originală a vorbelor părinților tăi în mângâiere te va vindeca de vătămarea venită dinafară. Vracii și vrăjitorii știau acest lucru încă din vechi, vechi timpuri, însă noi i-am pedepsit și în special biserica simțindu-se în inferioritate datorită ignoranței lor i-au ars pe rug.

 

Științele exacte de azi nu cunosc și nu recunosc această forță divină a construcției noastre tot așa cum nu sunt capabili să înțeleagă fenomenul iubirii sau gravitația materiei. Politicienii și strategii ocupanților înțeleg asta și luptă ca să rupă omul de cordonul ombilical divin care din momentul creației și până azi i-a ținut treji. Ca să domini omul, trebuie să-i tai toate legăturile de familie și cum o faci..., îi distrugi limba maternă pentru că în limba maternă sunt adunate toate forțele strămoșilor tăi până la Adam.

 

Cum de sunt și oameni reci pe pământ? Foarte simplu. Dacă ești format în pântec într-o atmosferă a violenței, ruptă de atmosfera de iubire și continuitate a arborelui genealogic, adică printre străini, suferință și tăcere atunci la nașterea ta cuvintele limbii părinților tăi nu se vor naște din gură ta. Vor fi doar urlete și sunete de ură și respingere, sunetele instinctului animalic. Copii cresc și vor fi educați de societate, însă această limbă nu va avea proprietăți vindecătoare, ci doar proprietăți de magie artificială. Când Dumnezeu a construit lumea, la început a fost CUVÂNTUL. Doar pronunția lui construia. Azi, poți construi folosind cuvinte reci doar manipulând oamenii, însă CUVÂNTUL lui Dumnezeu se manifestă înaintea apariției omului. Dacă acești copii suferă de DOR sau DEZNĂDEJDE nu se pot vindeca cu aceste cuvinte reci, au nevoie de terapie și îndrumare prin care să se extragă nuanțe ale stărilor care s-au instalat în ADN-ul lor la formarea din pântec.

 

Întregul pământ este manipulat azi SĂ CÂNTE CU O SINGURĂ NOTĂ în drumul spre globalizare prin demagogia de renunțare la națiune, limba părintească și tradiție. Vă imaginați vreun șlagăr răsunător într-o singură notă, oricare din cele șapte ar fi ea? Da. Care? Fluierat la oi. Numai astfel poți controla o fermă de găini închisă în cuști, vorba doamnei Melania Rusu Caragioiu: „limba care este pașaportul nostru universal de Neam și de Țară. ...Unii scriitori ,,ajunși”, i-am auzit pe doi zicând de ce facem atâta caz de limba română, că ea este, există... Dar dacă o lăsăm în diaspora să se piardă vorbind doar în limba țării gazdă, nici nu se va mai auzi pe aici de români, pierzând din existența sa neamul românesc.”

 

Distins Suflet și Soră în Duh, dragă Melania Rusu Caragioiu, Multumesc pentru tremurul sufletului dumneavoastră de copilă, creator încă tânăr în ale frumosului divin și eu prunc în ale darului Biblic că existați și solidarizați cu recunoașterea Creației Omului și întregul paradis din jurul său. Îngerii vor pleca, dracii vor rămâne, însă se vor naște îngeri noi în ale iubirii cuvântului creator al neamului nostru. Dumnezeu nu face greșeli în existență. El știe când să ne trimită la izvor, El știe când arde sufletul și sabie îl face pentru a atinge Bolta Cerească. Acolo ne vom întâlni. Mulțumesc că existați și că împărtășim aceste vremuri. Cu sfințenie și iubire în Duh, Ben Todică

 

Dacă ni se ia limba, murim ca neam. Îi scriam domnului Nicolae Mătcaș: Frate în Duh, dragă Nicolae, Englezii îl traduc „pedantry”. A fi pedant. Eu am descoperit misterul limbii române în diaspora. Cât am trăit în țară am crezut că suntem născuți cu ea și e adevărat că suntem, însă limba nu e născută până nu o trăiești. Limbile străine le înveți, cea maternă însă o naști prin durere, prin trăire, prin iubire. Ți-o pune mama când ești în burtică prin cântecele ei. Primul lucru pe care l-am făcut după 11 ani de străinătate ajuns în țară a fost să merg la școala generală, la profesoara mea de limba română s-o rog să-mi dea din podul școlii cărțile de limba și literatura română pe care le-am luat cu mine în Australia ca să mă purific ca român. Că să mă regăsesc. Am concluzionat că nu pot fi integru dacă nu am o viziune clară și completă a identității mele. În viață, trebuie să știi cine ești și nu vei fi complet, oricine ai fi ca intelect și oricâte limbi ai vorbi la perfecție până nu îți clarifici mapa identității tale. E frumos să călătorești prin alte limbi, însă niciodată nu vei fi acasă în DUH. PENTRU MINE, ORICE TEXT AL DUMNEAVOASTRĂ E O ICOANĂ i-am spus domnului Mătcaș. Iubesc textul țesut frumos al părinților mei. Cu iubire frățească, BT

 

Mulți am devenit clienții perfecți ai corporațiilor și ai promotorilor de război și dezbinare. Stau și mă crucesc la starea în care a ajuns Europa azi și dacă privesc în istorie ei au fost mereu jefuiți. Popoarele asiatice care s-au așezat în Europa în câmpia Panoniei s-au unit cu austriecii și au format imperiul habsburgic, în Asia Mică au format imperiul otoman. Apoi a venit imperiul sovietelor și azi imperiul american.

 

TOATE ACESTE IMPERII AU JEFUIT EUROPA și continuă și azi. Turcii ne-au supt prin biruri grele și copiii luați cu forță timp timp de 400 de ani, apoi imperiul bătrânilor senili și violenți austrohungari din origine mongolă, invadatori ca și turcii care au furat omul de rând, adică țăranul european, apoi URSS-ul care ne-a luat tezaurul... Toți au venit cu scuze, totul ca despăgubiri de război. Acum, America, jucându-și tricurile în toate războaiele mondiale a bombardat și jefuit continentul la temelie în numele eliberării. Adică oricare ar fi fost rezultatul final, ei se aliau ca participanți la victorie. Au bombardat orașele la temelie, au golit băncile și muzeele ca pradă de război, apoi cu monumentele în spate s-au întors triumfători acasă. Atât de „grămadă” să fie întreagă Europa ca să nu se prindă că acești oligarhi ai lor sunt ignoranți sau sunt de fapt niște lingăi lacomi oligarhi, trădători de propriile neamuri și tradiții, de copii crescuți fără părinți, crescuți de doici perverse, apoi vorbind cu toții alte limbi decât cea a strămoșilor lor: La Bulivar Birjar, la Bulivar.

 

Nu bat apă în piuă. Limba e CUVÂNTUL! ATENȚIE NEPĂSĂTORILOR!

 

Azi noapte cu capul pe perină îl întrebam pe Dumnezeu de ce mai trăiesc. Mulți din colegii mei de școală și copilărie au plecat din astă lume, chiar ieri Feru Mihăiță, „grăsuțul” așa-i spuneam. Un băiat vesel și gospodar, iubitor de familie și neam. Crescând, doream să spun ceva acestei lumi în vest, visam dar nu am ajuns un Francis Ford Copola sau un Oliver Stone pe care îi admirăm vii și nevii și îi ridicăm pe un pedestal înalt, dar constat azi că amândoi au fost manevrați, împinși deoparte și neapreciați la adevărata lor valoare, tratați cu indiferență. Întreaga lume a artelor arsă precum cărțile în piețele Berlinului de naziștii lui Hitler. Se merită să mai trăiești în aceste vremuri, Doamne? „E adevărat”, îmi răspunde. „Tot ce vezi la ei ca piese de Oscar, le faci și tu și fiecare om care dăruie demnitate aproapelui. În ochii mei sunt toate OSCARURI”. A două zi, după ce am trimis primul segment dintr-un portret-interviu al documentarului ALEXANDRINA STROIU, cu o zi înainte am primit următoarea apreciere: Frate, mulțumesc! M-a emoționat filmul cu dna Stroiu, încât am vizionat pe dată toate 8 episoade. Un destin de om, ce mai! Român necăjit toată viața, dar îndârjit ca un țăran, să scoată apă și din piatră seacă!

 

Suflet bun, generos, caracter de luptător, răzbătător, dna Alexandrina! Și ce memorie, Doamne, la anii la care mulți rătăcesc sau stau țintuiți la pat de Alzheimer! Iar romanțele românești clasice, imnurile Regatului, cu câtă gingășie sau patos le interpretează! Asociațiile românești, mai mult separate decât unite, ar trebui să știe de existența d-ei și s-o invite: ar trăi cu sentimentul necesității pentru comunitate, transmiterii tezaurului cultural către generațiile de români, care, încet-încet, se dizolvă în societatea globalistă nivelatoare, care trece cu buldozerul, ștergând necruțător specificul și frumusețea culturii reprezentanților diverselor culturi care o constituie. Să-i dea bunul Dumnezeu sănătate și să-i păstreze luciditatea până la clipa la care nu vrea să se gândească. Așa e, tot omului îi e frică de moarte.

 

Și în ceea ce privește dihonia neunirii, dezbinării, râcii noastre congenitale, existența unor profitori de necazurile compatrioților (cauzate de necunoașterea limbii, a legilor țării de adopție, de imposibilitatea de adaptare rapidă la noile condiții de viață etc.), a „vampirilor”, cum îi numiți Dvs., și aici are perfectă dreptate doamna. Modestă ca om, văduvită de cultura facultăților înalte, dna Stroiu îi întrece pe mulți prin înțelepciunea de viață, intuiția nativă, lupta pentru existență, chemarea divină de a-i ajuta pe semeni la nevoie.

 

Vă mulțumesc, iubite frate român pentru depistarea unui OM cu destin, până la urmă, așa cum îl concepe d-ei, fericit. Cu admirație, NM.

 

Distins SUFLET, Puțini mai sunt azi oameni precum frăția domniei voastre să observe și să simtă sufletul omului. Mulți zic: Ei..., o bătrână acolo. Însă nu dumneavoastră, care ați dorit să parcurgeți întreagă poveste. E un adevărat OSCAR pentru mine. Vă MULȚUMESC! Cu recunoștință și pioasă plecăciune, BT.

 

Deci, Dumnezeu a avut dreptate: Toate faptele noastre dăruite aproapelui sunt opere de OSCAR. În viață ai șansa să alegi: Să te naști nimic și să mori nimic sau să te naști știind cine ești și să mori fiind UN OSCAR, fiind CUVÂNTUL OM!

 

Cuvântul strămoșilor tăi.

 

          Ben Todică

BEN TODICA - În amintirea îngerului slovei, MARIANA GURZA

 

În amintirea îngerului slovei, MARIANA GURZA

Ben Todică

 

Sunt cu adevărat onorat că am fost invitat de Redacția revistei „LOGOS și AGAPE” să colaborez la elaborarea unui volum comemorativ, cu ocazia împlinirii unui an de la plecarea poetei Mariana Gurza în lumea îngerilor, bucovineanca născută în Banat.  Ce moment mai bun decât acesta să ne gândim împreună la importanța poeților noștri și cu ei a unui loc primordial în literatura română, în acest moment în care o epocă pe care credem că o înțelegem – cel puțin vag, dacă nu bine – pare că se prăbușește sau se apropie de sfârșit.

Pe măsură ce calotele de gheață se topesc, pe măsură ce oceanele se încălzesc și pânzele freatice se cufundă, în timp ce rupem țesătura delicată de interdependență care susține viața pe pământ, să dăm glas iubirii, stimei și aprecierii noastre pentru un suflet bun și cald, ca al Mariei (când am numit-o astfel s-a simțit transportată în timp, la părinții ei care îi spuneau Maria). Acesta a fost un moment măreț pentru mine, dar și pentru ea, călătorind gând la gând, ani la rând pe ogorul rodnic al scriiturii. Treptat, legătura noastră formidabilă ne-a condus și ne-a ajutat să depășim granițele dintre oameni și distanțe și chiar mai mult – dintre culturi. Orgoliul formidabil al celor care controlează și conduc azi lumea ne subminează capacitatea de a ne conecta cu supraviețuirea planetei ca specie, deoarece înlocuim arta cu algoritmi și privim un viitor în care majoritatea ființelor umane ar putea să nu fie necesare. Mariana a simțit acest lucru și l-a exprimat cu atenție și aplomb în poeziile sale complexe, scrise mereu în dimensiunile rugăciunii Tatăl Nostru, așa cum menționa ilustrul George Anca.

În eseurile sale își exprima îngrijorarea față de tot ceea ce se întâmplă astăzi în lume. Considera că înlocuirea omului cu roboți pentru profituri economice au adus masele pe străzi pentru a se opune noilor imperialişti, neonazişti care se înmulţesc din nou pe străzile Europei, naţionaliştii UE în România şi o mulţime de prinţi mai mari şi mai mici, dictatori din alte țări pentru a ne călăuzi în Necunoscut. Cu deosebită finețe, Mariana Gurza ne spune cum reacționează biblic poetul nostru român, Nicolae Bălțescu, un căutător de sclipiri de smerenie, naturalețe, simplitate și modestie. Deși totul este iluzoriu, poetul visează la o lume neîntinată. Călătorește în timp, dezamăgit de aroganță, ură, invidie. Am putea să-l definim ca un neînțeles? Da, într-o lume în care valorile sunt răsturnate și firescul nu mai este firesc, poate să fie considerat un însingurat, un poet atipic. Sufletul poetului tânjește după schimbare, simțindu-se însingurat doar în verdele viu, dar mai fericit…

Și Maria mărturisea: „Am crezut că travestindu-mă/ în lumină,/ în disperare/ am să-ţi adorm imaginaţia./ Am reuşit/ să-mi zăresc îngerul/ rătăcit de mine,/ căutându-mă/ în gestul meu/ de umilinţă.” (Cerul plânge în inima mea)

În timp ce mulți dintre noi au visat ca și ea în „Gânduri nocturne” (1999) că „O altă lume este posibil”,  poeta creștină scria,  rugându-se: „Lăsaţi caii să zburde pe câmpiile-ntinse/ Liberi în jocul nebunesc de altă dată,/ Fără poveri şi fără lanţuri groase/ Să simtă ce-i aceea viaţă.//  Lăsaţi florile să crească unde e verde/ Şi mugurii păstraţi înrouraţi de zori,/ Să nască în soarele viselor crude,/ În viaţa aceasta plină de erori.// Lăsaţi-mi gândul neîntinat/ Dogorind în iubiri pierdute,/ Lăsaţi-mi sufletul curat/ Şi visele plăpânde…” (Manifest pentru viaţă)

 Războaiele gratuite ale capitalismului, nevoia de a sfida tăcerea de la războiul din Iugoslavia și până azi și lăcomia sancționată au pus în pericol planeta și au umplut-o cu refugiați. O mare parte din vină pentru acest lucru revine direct pe umerii noștri. În nevoia de a sfida tăcerea, Mariana a prezis corect, lucid, rațional că „războiul împotriva terorismului comunist și antidemocratic” va duce la persecutarea unor comunități, la reguli mai stricte și la limitarea libertăților personale.

 Ca orice suflet de poet, avea o fire sensibilă şi puternică în acelaşi timp. Cu iubire și dor de Bucovina, iată cescria: ,,Frumoasă,/ Ai pătruns în sufletul meu,/ Că o pasăre măiastră,/ Bucovină,/ Plai de doină,/ Plai de dor.../ Sfânt şi binecuvântat/ Îţi este neamul,/ Neam nemuritor...” (Plai de dor) Și în condițiile cele mai vitrege ale neamului, poetului îi rămâne rolul de a vedea, atenționa și a da viață nădejdii: ,,m-aş prinde printre stele/ Cu mâinile de flori, Şi-aş îngenunchea o lume, O lume plină de erori.” (Speranţă)

Tristețea și amărăciunea pe care le simțea o determină să scrie: „Aproape în fiecare eseu sau poezie am pus destule necazuri încât să mă facă să-mi promit că nu voi scrie altele. Dar, inevitabil, au apărut situații în care efortul de a tace mi-a creat un asemenea zgomot în cap, o astfel de durere în sânge, încât am cedat, și am scris. Singura modalitate de a supravietui, de a ști ar fi să treci prin ea, să te pierzi și să înveți să trăiești în ea. Învață să cunoști oameni, mici și mari. Învață să iubești mulțimea. Ar fi un roman care ar spune ceea ce nu se poate spune altfel. În special despre Basarabia, unde numai ficțiunea poate fi adevărată, deoarece adevărul nu poate fi spus. În România, nu este posibil să vorbim despre unirea cu Moldova cu vreun grad de onestitate fără a risca vătămare corporală. Dar începutul e familia ta, române...”

Pe Mariana Gurza am cunoscut-o dintr-o poezie solitară cu vecinii noștrii sârbi bombardați pe nedrept de americani și nimeni din Europa nu a ridicat un deget ca să-i apere. Ea lucra ca editor-delegat INTERMUNDUS MEDIA, unde Artur Silvestri îmi propusese să-mi publice o carte, adunând materialele publicate în arsenalul Patrimoniului Național Român. Era prima mea carte intitulată „Între două lumi”, pentru că, într-adevăr chiar așa mă simțeam. În acel moment, A. Silvestri pleacă dintre noi, într-un spital din Viena, răpus de o boală necunoscută. În acest moment, totul a încetat. Eu am rămas cu suspiciuni și fără carte, așa credeam! În acel moment, apare Mariana Gurza care lucrase cu Silvestri la carte, dornică să continue demersul mentorului, îmi propune să mă ajute, publicându-mi în anul 2009 prima mea carte la Editura ATTICEA din Timișoara și, din acel moment, sub aura ei, următoarele volume.

„Oameni străini și-au făcut loc pe paginile mele”, mărturisește Mariana și din considerente doar de ea știute se decide să mă promoveze ca scriitor. Aici nu poate fi exclusă contribuția alături de Mariana Gurza, a soțului, copiilor, soției mele și a copiilor mei la promovarea cărții, a scriitorilor George Anca, Veronica Balaj, Vasilica Grigoraș, Cornelia Chifu și Dumitru Mnerie.

Scrisul Marianei a fost și a rămas adevărata ei chemare. În primii ei ani ca scriitoare, a publicat prima carte intitulată: „Paradox sentimental” (1998) și de aici nu a mai oprit-o nimeni din căutarea propriului eu liric: „Am crezut că ştii/ cine sunt./ Eu mă credeam,/ deopotrivă că sunt/ şi umbră şi fiinţă./ Până când mi-am dat seama/ că-n oglinda timpului/ nu eram mai mult decât/ un strigăt,/ un hohot de râs,/ o rochie albă,/ o flacără de lumânare,/ un ou roşu,/ o bucăţică de prescură,/ un ochi de lumină.” (Spune-mi cine sunt)

Despre poeta, Marian Gurza, cărturarul Artur Silvestri, prietenul şi colaboratorul cel mai preţios al poetei nota: „Poetă și eseistă, conferă expresie disponibilității umane, sensibilității și receptivității față de frumos, fiind capabilă de a plăsmui valori și de a vibra odată cu ele. Un om care a înțeles să pătrundă miezul adevărului, realitatea și să dăruiască, prin curățenia morală ce o caracterizează, sensibilitate și iubire, tuturor celor din jurul său. Mariana Gurza scrie versuri ce combină un material sufletesc neoromantic şi metodologie imagistă în cărţi reprezentative de poezie”.

Cu această însumare a calităților sale creative, nu îmi rămâne decât  să mărturisesc că: Mariana Gurza a intrat într-o altă dimensiune, o treaptă supremă a poeziei de dragoste care vindecă și inobilează IUBIREA. O ultimă spovedanie lângă Duhovnicul Neamului Românesc, Părintele Justin Pârvu. Lumânarea adusă de la Mănăstirea Rarău, ardea lin în palmele mele tremurânde: „Doamne, rămas bun Părinte/ În viață mult ai pătimit!/ Mereu te-au răstignit/ Aici, în temnițele comuniste…/ Acum veghezi printre sfinți/ La Neamul Românesc/ Azi mulți ne osândesc/ Dar, sfinții ne ocrotesc./ ,,Nu vă fie frică”/ Aşa ne spuneai odată”. (Apropieri)

Să ne amintim de Mariana Gurza în pelerinaj prin idee, gând şi suflet: „Credința este una/ / Salvarea noastră dată./ ,,Nu suntem singuri”/ Cu noi este Dumnezeu!/ Sus inima români!/ Părinte al Neamului meu”.

Farmecul și aroma versurilor au  înmiresmat și a trezit  împărăția  temerarilor nu doar pe urmele fiului Isus Hristos in Israel paşiti de ea dar si plânsul versurilor, suspinul cuvintelor, sigur iubești, că să fii îmbătat de elixirul sinergiei create de Maria, Ea trăiește că să astâmpere setea îndrăgostiților divin - ea arde, penetrează, montează. În PELERINAJ PRIN IDEE,  Mariana (in iubire de aproapele) i-a dărui o îmbrăţişare caldă MUCENIȚEI, îmbrăcând-o în vers, „aşa cum mi-a fost dat... Un gest de iubire, de preţuire, de respect... O lacrimă de dor, rostogolită din Ţara fagilor... Vivat, crescat, floreat, muceniţa Neamului Românesc, Aspazia Oţel Petrescu!”

„De-aş fi vântul cu miresme parfumate...,, / Ţi-aş săruta inima cuprinsă de dor/ Aş şterge urmele-ţi însângerate/ Lacrimile vărsate pentru popor./ M-aş cuibări că o copilă/ În poală ta sfântă mucenică/ Şi-am depăna filă cu filă/ Poveşți din dulcea Bucovina” (De unde vin aceșți îngeri?)

De unde această aromă Dumnezeiască în versuri, muzică și imagini care-ți  topește  sufletul? Aliajul flăcărilor pătrunde. Toate vin înlănțuite dintr-o  experiență  profundă. Zguduitoare iubire, plină de noblețe, suferință a vieții – ARTA POETEI. Am strâns aceste gânduri venite pe moment ca să construiesc imensitatea unui  suflet în Duh din memoria-mi lăsată, a unei iubiri eroice de înalta finețe și talent literar, căldură părintească a unei existenței în divin eternă, a unui neam  românesc,  Mariana Gurza.

 

Cu gândul trist la Mariana, întru pomenire veșnică!

 

BEN TODICA