Ion Coja - Adevărul despre legionari

 

Adevărul despre legionari

2 decembrie 2025|Doctrină naţionalistă, Legionarii în eternitate

ADEVĂRUL DESPRE LEGIONARI
8 septembrie 2025|Doctrină naţionalistă, Legionarii în eternitate
ADEVĂRUL DESPRE LEGIONARI

Un bun român, bun cunoscător al fenomenului românesc, este interesat cu precădere de momentele de excelență ale neamului românesc. Nu fac partizanat legionar stupid, de partid sau pe simpatii personale, moștenite din familie sau pe altă cale, ci fac partizanat pur românesc „și punctum!” atunci când afirm că nu cunosc în istoria neamului românesc o ispravă mai de soi, mai deosebită, mai înălțătoare în absolut ca Mișcarea Legionară. Pe cei scandalizați sau dezamăgiți de această afirmație îi compătimesc sincer și îi sfătuiesc să-și reconsidere cu luciditate atitudinea față de legionari, consultând atât argumentele care îi încriminează pe legionari, cât și cele invocate în apărarea legionarilor. Altminteri riscăm sau suntem deja în situația tristă de a nu percepe unul din fenomenele esențialmente definitorii pentru justificarea existenței noastre ca neam. Când, la Judecata de Apoi, care va fi o judecată și a popoarelor, a neamurilor, Dumnezeu ne va cere nouă, românilor, să spunem cu ce folos am făcut umbră pământului, răspunsul nostru va fi cu siguranță plăcut Domnului: la noi, Doamne, pe plaiuri românești şi din inimi româneşti a început legionarismul…

A început zic, căci până atunci, până la Judecata cea Mare, fenomenul legionar se va extinde mult în afara granițelor românești. Sunt convins că legionarismul are o forță de contagiune care se va vădi limpede şi spectaculos, la scară planetară, atunci când omenirea va lua cunoștință cu adevărul despre legionari, despre ideile şi faptele legionarilor. Este forța de contagiune pe care o are și Binele, nu numai Răul! Și nu m-aș mira ca vreodată, cum le e obiceiul, unii să conteste paternitatea românească asupra legionarismului. Îi vor găsi, probabil, rădăcini iudaice sau ungurești ori rusești…

Avem datoria, ca români, să instaurăm o judecată dreaptă asupra legionarilor, să eliminăm orice partizanat în aprecierea fenomenului legionar și să nu ne sfiim să afirmăm adevărul, oricât de mult acest adevăr ar contrazice tezele aflate în circulație. Pun la bătaie întreaga mea credibilitate, ca persoană publică, pentru a-i asigura pe compatrioții mei mai tineri că în mass media oficială circulă numai calomnii și neadevăruri, veritabile minciuni, despre legionari… Destul cu atâta minciună, cu răul imens pe care această minciună îl face Neamului nostru! E momentul să proclamăm ora adevărului pentru legionari! Cu adevărul despre legionari putem şi trebuie să mergem în lume cu capul sus! Nu cunosc motiv mai mare de mândrie pentru români!

Căci nu intră în discuție (numai) personalitatea excepțională a lui Corneliu Zelea Codreanu. S-a spus că unul ca el se naște o singură dată în istoria unui popor. În realitate, majoritatea popoarelor, în istoria lor, nu au avut norocul sau tăria să nască asemenea om!… Cu toate acestea eu nu pun accentul pe Căpitan, pe personailtatea sa fără pereche!

Ci extraordinar este faptul că un promotor, un profet al unei doctrine morale și social-politice atât de spiritualizată, atât de idealistă, de „visătoare”, cum a fost legionarismul, nu a proorocit în pustiu. Nu apariția unui ins atât de excepțional cum a fost Corneliu Zelea Codreanu este lucrul cel mai neașteptat, mai neobișnuit, ci teribil a fost succesul mesajului său la un public atât de larg. Succes tradus prin adeziune totală. Împinsă, am putea spune, până dincolo de sacrificiul suprem! Vechiul adagiu „nimeni nu este profet în Țara lui” a primit o infirmare categorică în cazul legionarilor. În ciuda mesajului său, atât de radical spiritual și de utopic, care visa la transformarea interioară, la primenirea spirituală a Omului, a Neamului, „romanian dream” formulat de Corneliu Zelea Codreanu a găsit o audiență fără egal atât la nivelul cel mai popular, cât și printre elitele intelectuale ale Țării.

Știu bine cât de gravă şi de riscantă este afirmația pe care o fac, dar o fac din toată inima, bine edificat asupra subiectului și o spun spre știința tuturor: de la Iisus Hristos nu a mai existat un mesaj adresat percepției profunde a ființei umane, adresat disponibilități omului de a se dedica „fără rest” Binelui, adresat capacității și disponibilității ființei umane de a se desăvîrși, de a se depăși pe sine în planul existenței morale, spirituale, civice, mesaj care să penetreze atât de repede și de adânc în sufletul unui număr atât de mare aderenți: în zece ani (1927-1937), sute de mii de oameni – peste un milion!, s-au alăturat Căpitanului, s-au alăturat unui program politic de comportament creștin, cavaleresc, în toate împrejurările vieții și cu precădere în postura de om politic, de om al cetății. Și acest atașament năvalnic şi sincer s-a produs în condițiile unei prigoane împotriva legionarilor fără precedent în istoria României şi nu numai. O prigoană din partea guvernanţilor, a tuturor partidelor politice, a establishmentului internaţional..

Cei ce îmbrăcau cămașa verde știau că îmbracă cămașa morții, dar nu au ezitat să-l mărturisească pe Iisus și modelul legionar de comportament civic. Cu precădere în epoca modernă, nu a mai existat personaj politic purtător atât de limpede al mesajului cristic, care să adune în jurul său atâtea valori umane și care să insufle camarazilor săi atâta încredere și speranță în forțele Binelui din această lume.

Legionarii au făcut mai mult decât să-și dea viața pentru crezul lor: legionarii și-au dedicat viața acestui crez. Au trăit zi de zi gândind și făptuind în spirit legionar. Ca români, trebuie să consemnăm cu satisfacție deplină faptul că, practic, nu a existat familie de români care să nu aibă pe cineva, pe cel mai bun dintre ei, înscris în Mișcare și pătimind apoi din greu pentru această dăruire de sine… Într-atât de mult se poate spune că Mișcarea Legionară, mai mult decât orice altă idee politică, îi reprezintă pe români. Parafrazându-l pe poet, „cine român zice, legionar zice!”…

Invoc în sensul celor de mai sus un „detaliu” uluitor: la nunta sa, Corneliu Zelea Codreanu a avut 100.000 (o sută de mii) de participanţi. Nu era un om bogat, nu deţinea nicio funcţie în stat, era doar un student sărac, căruia însă i se dusesea vestea pentru ardoarea patriotismului său, pentru curajul şi intransigenţa arătate faţă de adversarii Neamului, ai Patriei. Alaiul de nuntă, plecat din Focşani spre Crângul din apropiere, a măsurat zece kilometri. Amploarea efectiv naţională a acestui moment de solidarizare a poporului român în jurul Căpitanului a speriat autorităţile în asemenea măsură încât au confiscat filmul făcut la această nuntă şi l-au distrus, inclusiv copiile filmului. Întreb: ce semnificaţie putem da acestor cifre: 100.000 de participanţi, din toată Ţara, pe care toţi locuitorii Focşanilor au sărit să-i găzduiască, mândri că Corneliu Zelea Codreanu se căsătorea cu o fată din urbea lor?… Nu cumva aceste cifre impun şi pentru Guiness Book, adică pentru istoria planetei?! Dar mai ales ele trebuie să impună în sufletul oricărui român! Ce s-a întâmplat atunci, ca şi alte isprăvi legionare, deci româneşti, sunt momente unice în istoria planetei noastre!

Repet, la acea nuntă nimeni nu a venit din obligaţie protocolară sau de alt soi. Ci numai din bucuria de a demonstra şi de a constata că flacăra românismului curat, autentic, nu s-a stins, ci dimpotrivă, arde mai vie ca oricând!

Legionarii au apărut în istorie (1) ca replică la politicianismul vid de orice răspundere pentru soarta neamului, pentru destinul individului cetățean într-o țară guvernată prin sperjur și crimă, prin minciună și fărădelegi. (Nota bene: situaţia social-politică a României din vremea apariţiei şi creşterii Mişcării Legionare semăna în datele ei esenţiale cu situaţia dezastruoasă în care a ajuns azi România. De aceea sunt tot mai mulţi românii care, pentru depăşirea impasului actual, se gândesc la soluţia legionară, întemeiată pe dragostea de Neam şi de Dumnezeu, cultul muncii şi al profesianismului, corectitudine în toate momentele existenţei tale, respectul legii şi al valorilor umane, severitatea cea mai aspră faţă de trădătorii Neamului.)

Legionarismul a apărut (2) şi ca reacție la amenințarea bolșevică dinspre Uniunea Sovietică. Românii au fost primii din Europa care au resimțit și înțeles pericolul comunist, reacţionând cu toată vigoarea! Într-o epocă în care intelighenția europeană se lăsa păcălită sau cumpărată de samsarii Internaționalei Comuniste, românii, prin Vasile Părvan, Constantin Stere, Ionel Brătianu, Panait Istrati, Vasile Marin și alții, dar mai ales prin Corneliu Codreanu, au cântărit cu luciditate și au diagnosticat impecabil răul mortal pe care Lenin și tovarășii săi îl reprezentau pentru Europa creștină. Legionarii au fost, pe plan politic european, prima mișcare coerentă și eficient anti-bolșevică, primul partid cu program anti-comunist!

Lor, legionarilor, le datorăm conceptul antidot la multe din primejdiile lumii de azi şi viitoare. Este vorba de proiectul internaţionala naţionaliştilor! O internaţională care să-i solidarizeze pe voitorii de bine de pe această planetă, în replică la binecunoscuta internaţională comunistă, care azi, sub numele de globalizare sau de noua ordine mondială păşeşte triumfală, călcând în picioare tot ce are fiinţa umană mai sfînt: familie, Patrie, credinţă. Îndrăznesc să dau acest pronostic: solidaritatea mondială a naţionaliştilor, a „rasiştilor” de toate rasele şi etniile, este cea care ne va mântui de nebunia şi ticăloşia actualilor guvernanţi regionali sau planetari, punând capăt degringoladei mondiale şi dezmăţului general.

Legionarii nu au apărut sub influența unor ideologii și partide politice din afara țării, cum susțin, fără probe, detractorii legionarilor, invocându-i pe fasciștii italieni sau pe naziștii germani ca modele copiate de legionari. Anumite asemănări în doctrină, inerente în viața politică, nu au valoare probatorie, căci mult mai impozantă este dimensiunea interioară, morală și religioasă, specifică legionarismului, dar care lipsește cu desăvârșire și la fasciști, și la naziști. Or, această dimensiune spirituală este esențială pentru legionari, deosebindu-i și de comuniștii atei cu care unii au identificat oarecari asemănări! Deosebindu-i de toate partidele politice cunoscute.

Caracterul spiritual al proiectului legionar este prezent la tot pasul în opera legionară. Ca dovadă spectaculoasă şi convingătoare pentru ochiul critic, chiar sceptic al unui tînăr de azi aleg un detaliu: fiecare şedinţă de cuib legionar începea printr-un exerciţiu de …tăcere. Da! Un exerciţiu de tăcere! Pe durata a 30 de minute se tăcea, legionarii tăceau împreună, în comuniunea numai a gândurilor, a credinţei şi a speranţelor negrăite, într-o rugăciune mută, ceea ce asigura un anumit nivel de profunzime şi seriozitate pentru discuţiile ce urmau. Evident, e de domeniul comicului grotesc să-ţi imginezi cum ar funcţiona această regulă la oricare din partidele politice de azi…

Fiecare român stăpân pe propria sa putere de judecată trebuie să se lepede de stereotipiile induse în mintea noastră de propaganda anti-legionară, să examineze la sursă doctrina și făptuirea legionară în întregul ei, să se străduiască să deosebească între sensul major, definitoriu, al legionarismului, şi accidentele inerente. Într-o organizaţie cu peste un milion de membri, era cu neputinţă să nu se strecoare intruşii neaveniţi, mulţi dintre ei acţionând ca agenţi ai unor „instituţii” din Ţară sau străinătate interesate să compromită şi să slăbească Mişcarea legionară. Asasinarea lui Nicolae Iorga, bunăoară, se ştie azi cu certitudine că este opera unei diversiuni criminale anti-legionare. Diversiune bine gândită, care a adus legionarilor o grea lovitură de imagine, nici azi vindecată!

Tînărul cinstit şi de bună credinţă care vrea să afle adevărul despre legionari mai trebuie să țină seama de un paradox: legionarii, în ciuda faptului că au atras elitele epocii, un Nae Ionescu, un Mircea Eliade, un Emil Cioran, un Constantin Noica, Sextil Puşcariu, Radu Gyr, nu au știut niciodată să se apere de calomniile și acuzațiile ticăloase, cu rea credință formulate, care s-au adunat noian pe capul lor. Încrezători până la habotnicie (stupidă) în justiția divină, dar şi dintr-un soi de eleganţă care a fost în istorie numai a lor, legionarii prea au lăsat „în plata Domnului” netrebnicia împinsă până la crimă a propagandei anti-legionare. Este de datoria noastră, a urmaşilor, îndeosebi a tinerilor istorici să se aplece ei cu obiectivitate și speranţă asupra Mișcării Legionare și să dezvălue adevărul și numai adevărul despre românii care au lansat „cel mai spiritualizat proiect politic din secolul al XX-lea” – am citat din memorie aprecierea făcută de Goebbels în 1943 în fața delegației de ziariști de la Clubul Presei din Paris – informație căpătată de la Alexandru Frâncu, martor al momentului.

Dar cel mai grozav este că prin faptele lor legionarii, adică noi, românii, am dovedit că acel proiect, atât de utopic la prima şi la a doua ori la a treia vedere, era realist și realizabil. Avem tot dreptul, după cunoaşterea corectă a făptuirii legionare, să ne întrebăm la ce standard ar fi urcat societatea românească, iar după modelul românesc însăşi societatea omenească, dacă proiectului legionar nu i se opuneau cu îndârjire criminală forțele disproporționat de mari ale unor entităţi publice sau secrete, ori numai discrete, aflate sub obediența marii finanțe mondiale, a Răului?! Aceste forţe care lucrează fără odihnă de cel puţin două sute de ani la cel mai ticălos proiect din Istorie, au înţeles cel mai bine pericolul legionar, au înţeles că legionarii aflaseră Leacul, soluţia problemelor pe care le ridică existenţa acestor forţe al Răului! Demascate de Căpitan cu luciditate şi înfruntate de un popor întreg, aceste forţe diavoleşti au reacţionat fără scrupule, fără ruşine, fără niciun simţ al onoarei sau măcar al legitimităţii.

Atributul diavolesc li se potriveşte în sensul său cel mai propriu. Prin minciună, prin crimă, prin diversiune şi calomnie, prin tot ce putea convoca în sprijinul său netrebnicia umană, aceste făpturi infernale au lovit în Mişcarea legionară, în oamenii şi ideile acesteia, în faptele acestora, încercând să denatureze ori să ascundă adevărul despre legionari. În ideal – căci există un ideal şi la acest nivel infim al umanităţii, ei au încercat să facă uitată existenţa legionarilor, să şteargă din istorie şi din memoria oamenilor, a poporului român, amintirea legionarilor.

Nevrednicii, nu au fost departe de reuşită! Dar încă o dată s-a vădit că nu mor Făt Frumoşii atunci când vor estropiaţii istoriei! Iar în momentul de faţă se poate spune că minciuna despre legionari, diabolica făcătură prin care s-a încercat eliminarea lor din conştiinţa publică, a eşuat glorios, şi timpul trece de acum în favoarea adevărului despre Mişcarea legionară. Încă o dată Iisus iese biruitor, de data aceasta prin cei de dragul cărora „poporul român a îmbrăcat pentru o zi cămaşa verde!” (Petre Ţuţea)

Invoc un singur argument pentru a-i pune pe gânduri pe cei încă neclintiţi din convingerea lor că legionarii au fost niște criminali odioşi: în România post-belică, în perioada cominternistă, 1945-64, majoritatea deținuților politici au fost legionari. Zeci, poate sute de mii, au făcut în medie 10-15 ani de pușcărie în condițiile cele mai inumane. A fi legionar te expunea după 1945 tuturor pericolelor sociale și politice. Mulți au dedus din acest regim de exterminare la care au fost supuși legionarii că ar fi vorba de pedeapsa binemeritată pentru cei 120 de evrei ucişi de legionari în cadrul „pogromului din ianuarie 1941”, pedeapsă pe care în mod logic o primeau legionarii din partea unui regim politic controlat de evreii comuniști. Eu, subsemnatul, am susținut în mai multe rânduri, cu argumente la care nici până azi nu mi s-a răspuns și nimeni nu le-a infirmat, că „legionarii nu au ucis nici un evreu”. Nu reiau aceste argumente şi nu cer nimănui să mă creadă pe cuvînt, dar îi întreb pe sceptici cum comentează următoarea situație, de nimeni tăgăduită: în ianuarie 1941, câteva sute de legionari, majoritatea lideri, în frunte cu Horia Sima, comandantul Mișcării, s-au refugiat în Germania, pentru a evita represaliile comandate de Ion Antonescu. În Germania legionarii au fost internați în lagărele de concentrare de la Buchenwald, Dakhau, Rostock etc., alături de deținuții politici germani: comuniști, mai ales, majoritatea evrei.

După război, toți legionarii din aceste lagăre au fost eliberați și și-au refăcut viața în Europa Occidentală, iar lor li s-au alăturat alți legionari refugiați din Țară. Cei mai mulți dintre legionari au ajuns la o situație socială și materială frumoasă, unii excelând de-a dreptul, inclusiv în lumea academică. Deși în Occident s-a declanșat imediat după război cunoscuta vânătoare de naziști, prin care evreii i-au căutat spre a-i pedepsi pe toți cei care săvârșiseră crime împotriva evreilor în timpul războiului, nimeni nu i-a acuzat pe legionari pentru cei 120 de evrei uciși, chipurile, în ianuarie 1941, la București. Legionarii nu și-au schimbat numele, s-au afirmat public prin nenumărate publicații anti-comuniste, au continuat să activeze politic sub titulatura de Mișcare Legionară, cu sediul central în Spania, cunoscut de toată lumea etc. Nu era nici o problemă pentru un Simon Wiesenthal să-i găsească și să-i ia la întrebări pe legionari.

De ce nu au fost „deranjați” de nimeni legionarii refugiați în Occident? Simplu de răspuns: pentru că serviciile de informații, în frunte cu cele evreiești, știau bine că legionarii nu uciseseră nici un evreu în ianuarie 1941. Dacă cineva i-ar fi acuzat și cercetat juridic pe legionari pentru crimele petrecute în ianuarie 1941, cercetarea penală risca să ducă la dezvăluirea faptului că „rebeliunea legionară” fusese de fapt o diversiune menită să discrediteze Mișcarea Legionară și s-o scoată de la guvernarea României. Risca să descopere că printre strategii şi organizatorii rebeliunii legionare se aflau mulţi evrei comunişti. Așa se face că ancheta judiciară asupra crimelor legionare din ianuarie 1941 nu a fost niciodată pornită, nici în România, nici în Occident, deși evreii, perfect îndreptățiți să-i identifice pe criminalii anti-semiți, aveau toate instrumentele juridice și politice pentru a deschide și duce până la capăt o asemenea anchetă. Aveau instrumentele necesare, dar nu aveau și interesul s-o facă… Nu aveau interesul să se descopere cumva adevărul cel adevărat despre cei 120 de evrei pe care, în ianuarie 1941, dacă chiar i-a ucis cineva, nu legionarii au fost aceia…

À bon entendeur, salut!

b. Predica de pe Munte a Căpitanului

– analiză de text –

Textul care ne interesează este al unei „circulări” legionare, text rostit de Corneliu Zelea Codreanu în ziua de 24 octombrie 1937. Data trebuie ţinută minte, căci este ziua în care gândirea românească a marcat un record de altitudine, un record cel puţin naţional, dacă nu cumva mondial!… Ca şi alte mari isprăvi ale spiritului românesc, nici aceasta nu a fost preţuită la „justa ei valoare”. A fost trecută cu vederea într-un mod cu totul …explicabil: evenimentul s-a produs cu ocazia inaugurării unui restaurant, a unei cârciumi aşadar. Câte vorbe mari nu se spun într-o cârciumă?! O cârciumă românească! Risipa la români de inteligenţă şi har prilejuită de deşertarea paharelor este cotidiană şi nu este egalată de nicio sesiune academică!… De data aceasta ne aflăm însă în lumea legionară, lume în care deşertatul paharelor se făcea cu o cumpătare oareşicât ne-românească. Drept care mă văd obligat să schimb tonul şi să îndepărtez de la mine ispita frivolă a invocării lui Bachus. Ci despre altceva este vorba, despre inaugurarea la Predeal a unei pensiuni, a unei cabane, pusă la dispoziţia montagnarzilor. Predealul interbelic arăta mult diferit de cel cunoscut azi. Nu era o aglomerare haotică de vile imense şi discoteci zgomotoase. Ici colo câte o cabană, peisajul era încă funcţional, dându-ţi de veste cât de sus te aflai, la cumpăna dintre două urcuşuri, astfel că de oriunde veneai, ajuns pre deal, simţeai nevoia să-ţi tragi oleacă sufletul. Pentru aşa ceva fusese gândit şi popasul legionar, pensiunea la care drumeţul putea să tragă cu tot dragul.

Căpitanul a avut o relaţie specială cu muntele, iar de aici, foarte probabil, o anumită comuniune sufletească mai aparte cu cei care urcă spre vîrful muntelui ca pe un drum iniţiatic, accesibil numai celor care îi simt nevoia. La cabană se putea ajunge după ore de urcuş pe jos, fără altă răsplată sau chemare decât a priveliştii măreţe şi a primenirii sufleteşti. Cititorul acestor rânduri trebuie să reconstituie decorul alpin de odinioară, azi înecat în emisii de eşapament şi de manele, pentru a înţelege şi trăi cuvîntul rostit de Căpitan. Îl transcriu întocmai, cu titlul pe care îl poartă în publicaţiile legionare:

Predeal, 24 Octombrie 1937

LA INAUGURAREA PENSIUNEI LEGIONARE DIN PREDEAL

Camarazi şi prieteni ai mişcării noastre.

Am deschis acest restaurant la Predeal pentru ca tinerii din Mişcarea Legionară să aibă în a lor stăpânire un picior de pod la cel mai bun aer al României.

Vor şti deci că ceea ce mai înainte pentru ei era o imposibilitate, de azi nu mai este. Vor putea urca aici şi sta cu un preţ redus sau în schimbul serviciilor pe care le vor face.

Îşi vor reface sănătatea sau îşi vor dubla puterile, pentru ca să le pună pe toate în serviciul patriei şi al biruinţei legionare.

Aceste capete de pod se întreţin întotdeauna cu jertfe materiale, de organizaţii, guverne, sau state. Dacă noi însă prin comerţ vom putea realiza şi un cât de mic beneficiu, întreprinderea noastră de astăzi îşi va fi atins şi chiar întrecut scopul propus.

Camarazi şi prieteni.

În acest restaurant veţi mânca toată lumea la fel, aceleaşi feluri de mâncare, dar veţi plăti după puteri. Între un minimum şi un maximum fixat de noi cel sărac va plăti mai puţin, cei mai bogaţi vor plăti mai mult, după cum sunt retribuiţi, după greutăţile familiare etc.

Dacă unul va zice: Eu n’am nici un ban – nu va plăti nimic. Pentru că nu e drept ca cineva să moară de foame, ne vom interesa de ce n’are, pentru ca să-l punem la treabă şi să-l facem să aibă.

Cine va judeca cât trebuie să plătească un client? El singur, clientul. Atât am judecat că pot, atât cred eu că e drept să plătesc. Judecata lui este fără apel.

Iubiţi camarazi,

Un principiu al Justiţiei spune:

„Nimeni nu poate fi judecător în propria sa cauză”.

Răspund: Principiul înjoseşte omenirea, pentru că îl consideră pe om laş sau hrăpăreţ. Aşa e omul. Dar eu nu vorbesc de cum este omul, ci de cum poate şi trebuie să fie. Într’o omenire înălţată, omul nu numai că poate, dar trebuie să fie propriul său judecător. Omul trebuie să se judece singur, să aibă curajul şi loialitatea de a da fiecărui ceea ce este al său, adică de a fi drept. Omul judecător în propria sa cauză, drept şi sever cu sine însuşi.

La temelia unei ţări trebuie să fie omul drept şi e bine să începem să facem şcoală în această direcţie. Cu acestea zise, Restaurantul de la Predeal este deschis şi toţi câţi sunteţi aici, săraci sau bogaţi, sunteţi invitaţii noştri la masă.

La ceea ce avem şi cât avem.

C. Z. C.

Un text extraordinar, faţă de care exegeţii şi partizanii

legionarilor s-au arătat la fel de nereceptivi ca şi adversarii. Puţine sunt documentele legionare care vin atât de convingător în sprijinul cunoscutului text al lui Mircea Eliade privitor la profunda revoluţie spirituală pe care a iniţiat-o şi a dus-o până nesperat de departe Corneliu Zelea Codreanu şi camarazii săi. Textul nu-şi propune să fie doctrinar şi de aceea, probabil, a fost trecut cu vederea chiar şi de legionarii preocupaţi să fixeze, pentru posteritate, reperele şi “cotele” moştenirii legionare.

„În acest restaurant veţi mânca toată lumea la fel, acelaşi

fel de mâncare, dar veţi plăti după puteri “. . . Sublinierea îi aparţine autorului, celui care semnează la finele textului: C.Z.C., ceea ce dovedeşte că era perfect conştient de însemnătatea precizării, a regulii pe care o instituia. Cred că rar mai apar alte cuvinte ale Căpitanului subliniate, în celelalte circulare.

Valoarea acestui text, a cuvintelor subliniate, rezultă din

realitatea, din faptele petrecute întocmai, pe care le consemnează ca atare. În texte doctrinare, utopice, când până deunăzi ne jucam imaginând societatea perfectă, se ajunsese la formula de maximă moralitate: “de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi”, a cărei realizare o vedeam, cu totul iluzoriu, într-un viitor îndepărtat şi nesigur.

Iată însă că în toamna lui 1937 această utopie devenise fapt împlinit, la Predeal, la pensiunea legionară deschisă nu de nişte bogătaşi filantropi, ci de membrii celui mai sărac partid din România. „Veţi plăti fiecare după puteri !” Chiar şi cel care nu are cu ce plăti va fi omenit, îngăduindu-i-se să mănânce alături de ceilalţi. Şi asta „pentru că nu e drept ca cineva să moară de foame”. Iar cine are cu ce plăti va plăti cât crede el că merită să plătească ! „Judecata lui este fără apel”.

Cer îngăduinţa onor cititorilor acestor rânduri, îndemnându-i acum, lăsând o clipă textul din mână, să mediteze asupra a ceea ce se petrecea la pensiunea legionară din Predeal . . . Acest răgaz, pentru adunarea gândurilor, îl oferă şi Căpitanul cititorilor săi, cititori ai circularei. În acest punct el face o pauză, marcată prin adresarea directă din mijlocul textului : Iubiţi camarazi. . . După care urmează un moment de culme al gândirii legionare : contestaţia adusă unui bine cunoscut principiu de drept roman, unanim acceptat de toată planeta, de toată suflarea omenească şi niciodată pus în discuţie : Nimeni nu poate fi judecător în propria sa cauză.

Răspunsul, tună vocea Căpitanului : Principiul acesta înjoseşte omenirea ! Este un principiu care se naşte dintr-o părere foarte proastă despre om, din prezumţia de vinovăţie: omul este laş şi hrăpăreţ! Numai neîncrederea în om poate întemeia acest principiu. Principiu valabil numai în măsura în care omul este prin natura sa sperjur, mincinos, vicios, egoist, dispus la impostură şi hoţie, poate chiar şi la crimă dacă ar avea garanţia că nu va putea fi dovedit ca hoţ sau criminal ori impostor !

Parcă niciodată nu a fost Căpitanul atât de profetic, rostindu-se în cel mai pur elan cristic : “eu nu vorbesc de cum este omul, ci de cum poate şi trebuie să fie!”. Şi iată viziunea la care se ridică Codrenu, nu în singurătatea unei meditaţii, ci în banalul discurs inaugural al unei „unităţi comerciale” : „Într-o omenire înălţată, omul nu numai că poate, dar trebuie să fie propriul judecător. Omul trebuie să se judece singur, să aibă curajul şi loialitatea de a fi drept. Omul judecător în propria sa cauză, drept şi sever cu sine însuşi”.

Să negi valabilitatea vestitelor principii de drept roman este un semn că legionarii, prin ceea ce şi-au propus, dar şi prin ceea ce au reuşit să facă, au revoluţionat gândirea socială, conştiinţa umană. Revoluţia naţională, pe care, în acel veac al 20-lea, numai legionarii au conceput-o în spirit, în inimile lor, ale oamenilor, a fost reală, petrecută, întâmplată. Repet : titlul de mare glorie românească nu este atât faptul că legionarii au fost români şi au imaginat şi realizat revoluţia legionară fără inspiraţie sau susţinere din străinătate, cât mai ales împrejurarea că aceşti vizionari idealişti au găsit înţelegerea şi adeziunea a câtorva milioane de români, a poporului român este cu totul extraordinar şi de a se mândri tot românul în veacul veacurilor!

Oriunde în lume să se fi născut, Căpitanul nu ar fi fost urmat de atâta lume, lume de cea mai bună calitate! Revoluţia legionară se poate spune că a reuşit peste aşteptări! Ţara toată l-a urmat pe Căpitan, i-a dat crezare şi ascultare! Asasinarea Căpitanului şi a căpeteniilor legionare nu înseamnă eşecul legionarismului! E ca şi cum un chirurg efectuează o operaţie dificilă, pacientul rezistă operaţiei, se simte bine, pleacă acasă pe picioarele sale, dar este călcat pe trecerea de pietoni de un şofer beat şi iresponsabil. Faptul că pacientul a murit şi n-a mai ajuns acasă nu înseamnă că operaţia nu a reuşit! . . .

În 1937 Ţara a votat, practic, cu legionarii, consemnând astfel biruinţa legionară! Faptul că regele poltron şi criminal a anulat alegerile nu înseamnă nimic în absolut, în ordinea morală a lumii, dinaintea lui Dumnezeu. Da, pe plan istoric, al mizeriei trăite, instaurând regele dictatura, unii ar putea spune că legionarii au pierdut, iar meciul politic a fost câştigat de Carol al II-lea.

În numai 10 ani, cei cinci întemeietori ai Legiunii Arhanghelul Mihail se făcuseră un milion de români gata să jertfească pentru Iisus şi Neam! Pentru tot ce are omul mai bun, mai frumos şi mai drept!…

Cu alte cuvinte, poporul român a fost în stare să vadă ceea ce era de văzut şi să priceapă ceea ce era de priceput, în ceasul cel mai înalt al istoriei sale, al celei mai teribile încercări. Poporul român a fost demn de propriii săi copii, a fost la înălţimea norocului pe care Dumnezeu i l-a dat ca din sămânţa sa să răsară oameni ca Moţa şi Marin, Nae Ionescu şi Mircea Eliade, Ţuţea şi Ghinea, Gyr şi Noica, infirmând vechiul şi tristul adevăr că nimeni nu e profet în ţara lui. Corneliu Zelea Codreanu a fost recunoscut de români ca profet şi ca purtător al Cuvîntului întemeietor, al Logosului. Şi românii l-au urmat şi s-au jertfit alături de Căpitan şi întru Căpitan.

Principiul sub a cărui tutelă Căpitanul inaugurează comerţul legionar ne obligă să facem şi alte conexiuni, deloc forţate. Principiul afirmat de Corneliu Zelea Codreanu aminteşte, repet, de predica de pe Munte, de care se apropie mai mult decât orice alt text rostit în limba română. M-aş bucura să fiu contrazis cu îndreptăţire şi să mi se arate alte texte…

În mod sigur principiul enunţat la Predeal se înrudeşte cu unul dintre cele mai importante precepte pitagoreice: „Faptele de care te-ai putea ruşina să nu le săvârşeşti nici în prezenţa altora, nici când eşti singur şi nimeni nu te vede. Şi, mai presus de orice, respectă-te pe tine însuţi!” (s.n.) Citise oare Căpitanul Versurile de aur pitagoreice? Sau pe alţi autori antici sau moderni care au glosat pe marginea celebrului text? Ori se exprima aşa sub imperiul unei moşteniri spirituale pe care mentalul popular românesc, ca descendent al celui arian, a dus-o mai departe, mai sus, atunci când a imaginat ciudata reacţie de solidaritate umană tipic românească: să-ţi fie ruşine de ruşinea altuia… Mai curând am vedea în comportamentul „cristic” al Căpitanului împlinirea unui model moral românesc curent întruchipat de Făt Frumos… Nu erudiţia îl duce pe C.Z.C. la aceste performanţe sufleteşti(sic!), ci capacitatea sa de a fi „suflet din sufletul Neamului” său.

Trimis de ION COJA

Să apelăm, concluziv, şi la comentariul din introducerea la tratatul de etică al gânditorului stoic Hierocles, trăitor pe vremea împăratului Hadrian, potrivit căruia respectul faţă de tine însuţi este „singura raţiune care ne poate depărta de faptele urîte, de rău”. Şi continuă: „Dacă înveţi să te respecţi pe tine însuţi, tu vei avea mereu alături de tine un paznic intim şi prietenos de care te vei feri şi pe care nu-l vei putea evita.(…) Fii, aşadar, pentru tine însuţi paznicul cel mai intim şi, cu ochii mereu la acest paznic credincios, vei începe să te depărtezi de rău. Respectul faţă de tine însuţi te va depărta de tot ce este ruşinos şi nedemn pentru o fiinţă care gândeşte”…

Ion Coja

Buriaş, 21-22 iunie 2010

Jianu Liviu-Florian - Nora

 

Nora

 

 

~*~

 

A plecat ca-n fiecare zi, de-acasă,

Să asculte oile, cântând –

Și-a rămas cu oile, în gând,

Ascultând cântarea lor, frumoasă –

 

Un Cioban care cânta mergând...

 

Nu putea să plece de acasă,

Cu colop, căciula lui mițoasă,

Numai Borul lui, ducea, oftând:

Cât mai cânt din frunza mea, purtând

 

Pentru oi, o foaie luminoasă…

Și ea-mi iese ba prea groasă, ba prea deasă,

Numai ele, cântă așa blând –

Și mai uit și eu, că stau la rând

 

De o viață – să mă-opresc – în viață

 

Și-a ieșit din stâna concertând

Nimeni n-a știut de ce îngheață

O fetiță – cu chibrituri – luminând

 

Scena de Crăciun – cu Moș de Gheață

 

Ceilalți, din Amoruri, legănând…

 

 

24 octombrie 2026

 

https://www.gds.ro/Local/2008-04-08/Alexandru-Firescu-s-a-inaltat-la-cer/

~*~

Cdr,

Jianu Liviu-Florian

Mircea Dorin Istrate - Ziua Armatei Române

 

Ziua Armatei Române

25.10.2026

 

 

~*~

 

Însfințească-mi-i țărâna

Nesfârşitului şir al eroilor neamului românesc.

(prima mea poezie)

Octombrie 2006

Însfinţească-mi-i ţărâna  pe aceia care mor

Pentru ţara lor şi neamul trăitor pe astă glie,

Plânşi să-mi fie în iubirea unei lacrime de dor

De urmaşii ce-n pomelnic, către Domnul tot mi-i suie.

 

Ei sunt file-ngloriate ce s-or face nemurire

Şi icoane miruite să-i avem de închinat,

Nălţătoarele modele şi izvor de apă vie

Ce cât ţine astă lume, să tot curgă nesecat.

 

Şi tot ei ne-or fi amnarul ce-o aprinde înc-odată

Iasca sufletului nostru ca să ardem strâmba lume,

Şi voinţa ce-ntări-va braţul slab să-l facă faptă

Şi să-ntoarcă brazdă nouă peste-o lume ce apune.

 

De-asta când ‘nălţăm o rugă la uitatele morminte

Şi aprindem pentru dânşii muc de sfântă lumânare,

Să le cerem iertăciune în smeritele cuvinte

Pentru viaţa dată vamă, pe cel câmp, numit onoare

 

***

Voi eroi ai ţării mele, flori pe-ntinsele hotare,

Semănat-aţi sfânta glie cu-al vost’ suflet împăcat,

Veşnicească-vă urmaşii într-un gând de înălţare

Să rămână al vost’ nume, peste timpuri neuitat.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Mircea  Dorin  Istrate

motto

E-un ins din tagma voastră

ce fi-va și el mâine,

ca voi, pe cer,

o astră

 

Adâncă recunoștință de ziua celor morţi.

(1 noiembrie)

 

Mai veche decât vechimea, rămas de pe vremea începuturilor noastre, cultul morţilor este cel care ne-a însoţit şi ne va însoţi mereu vremelnica noastră existenţă, pentru că mereu şi mereu vom avea pe cineva drag nouă plecat să-şi veşnicească somnul sub coasta unui deal, în umbroase ţintirime din frumosul, doritul, jertfenicul şi mereu pătimitul nostru Ardeal. Acolo, neuitaţii noştri părinţi,frați, cumnați, prieteni dragi, îşi torc somnul de veci dimpreună cu toţi cei pe care neamul acesta i-a avut, născând şi umplând din genunea timpului acea neştiută lume pe care noi ne-o dorim mai bună şi mai frumoasă decât cea în care vieţuim acum.

Pe ei, lăcrimaţii noştri cei dragi îi purtăm mereu în umbra tăinuitului gând, cerându-le cu creştinească smerenie şi sfiiciune iertare dacă le-am greşit cu ceva, iar în rugile noastre cele curate şi adevărate înălţate la Domnul, nădăjduim ca El, Iertătorul nostru cel bun, să-i  fi dus pe toţi în raiurile Sale cele fără de sfârşit, spre veşnica lor odihnă.

Şi poate tocmai de aceea în datina noastră străbună s-a statornicit din neam în neam, ca în miez de toamnă, lor, celor plecaţi spre necuprinsele ceruri, să le fie hărăzit o zi anume de cinstire, zi în care noi, norocoşii cei vii să-i căutăm pe ei veşniciţii nemuririi, pentru a sta o clipită vremelnică împreună. Şi acolo, la umbra crucii lor, în boaba lacrimilor venite din fântâna sufletului nostru, să punem rugă şi iertare, smerenie şi recunoştinţă pentru tot şi toate câte ei ne-au dat şi ne-au lăsat în trecătoarea lor viaţă prin această mincinoasă şi nemernică lume, să ne mai povestim în gând de câte le-am mai făcut şi desfăcut pe-aici în mişcătoarea vreme cea plină de trudă şi nenoroc. Şi aşa, împăcaţi că ne-am făcut datoria creştinească, să nădăjduim  că vom fi pentru o clipă parte din marea bunătate cerească, cea din care izvorăsc toate cele pe care Măritul le aşteaptă să le facem în faptele noastre cele de zi cu zi.

Iar dacă noi, cei întomnaţi în vreme suntem îmbucuraţi de Domnul cu nepoţi, să-i ducem şi pe ei la însfinţitele morminte, pentru a-i învăţa că neamul nostru cel mutat la ceruri trebuie cinstit şi preţuit pentru toate câte a făcut pentru noi în această lume, pentru toate comorile de gând şi faptă pe care n-i le-a lăsat, pentru mierea de învăţătură strânsă din florile timpului lor, pentru tot şi toate cele câte nu au murit odată cu ei. Iar mai presus de toate să-i învăţăm pe nepoții noștri a simţi și ei  că pe umerii răposaților stăm noi şi vor sta deopotrivă şi ei, când le-o venii timpul, că din firava lor urmă am făcut astăzi cărarea vieţii noastre, că exemplul lor ne dă îmbărbătarea, curajul şi tăria trebuincioasă pentru a trece prin cumpene de vreme. Lor le destăinuim în taină necazurile şi nevoile prin care trecem şi uneori de la ei aşteptăm povaţa cea salvatoare care să ne scoată la liman.

Dacă toate astea fi-vor învăţate de urmaşi, să fiţi siguri că vom fi mereu legaţi de însfinţita noastră ţărână, de bunii şi străbunii noştri cei mereu trăitori aici în veşnicia cuibarul care ne va nemuri peste veacurile ce vor veni, că fără ei, fără această sfântă avere ce ne-au lăsat-o, noi am fi nimicuri, rătăcită turmă în furtuna vremilor cele mereu schimbătoare.

Făce-ţi-vă aşadar dreapta şi cuvenita voastră datorie faţă de memoria celor care până mai ieri mai erau prin preajma noastră, bucuroşi că viaţa îi mai ţine prin acestă lume, pentru că nu se ştie când veţi fi şi voi în lumea lor. Şi dacă în fierbinţela lacrimi voastre va fi şi-o rugă de iertare faţă de ei, fiţi siguri că, în bunătatea lor, cei duşi la ceruri vă vor ierta, sărutându-vă sufletul vostru cel bun cu un dulce mângâiat şi o descătuşare creştinească ce va veni să vă-mbuneze viaţa şi numai pentru o trecătoare clipă.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

De ziua celor morți

 

Motto:

Din vale-n deal e viaţa curgătoare

Trecută prin durere şi pelin,

E drum pe care-l face fiecare,

De neîntors, că-i lege şi-i destin

*

E ziua celor morţi şi-n cimitire,

În dealul unde toţi se veşnicesc,

S-au adunat cei vii spre pomenire

Cu gând curat şi suflet îngeresc.

 

Sunt prea puţini ce-mi stau lângă morminte

S-aprindă câte-un muc de lumânare,

Din ceia care neamul înainte

I-a înmulţit pe lunga lui cărare.

 

Prea mulţi s-au risipit prin astă lume

Şi au uitat cuibarul strămoşesc,

Măcar de mi-ar avea la zile bune

Pe-acolo unde alţii, mi-i tocmesc.

*

Voi ce-aţi plecat din astă rădăcină

Pe-a neamului cărare lunecoasă,

V-aţi străinat, făcându-vă vecină

Cea lume neştiută, mincinoasă.

 

De-aveţi în voi credinţă şi trăire

Şi nu v-aţi lepădat de tot de neam,

De ziua celor morţi, la pomenire

Veniţi acasă-n fiecare an.

 

Primi-ve-ţi împăcarea creştinească

De la acei ce somnu-şi dorm în humă,

Că n-aţi lăsat de tot să se răcească

Al vostru dor, de vatra cea străbună.

 

Iertaţi veţi fi de neamurile toate

Şi lăudaţi de cei ce nu vă ştiu,

De lacrimile voastre-adevărate

Vă vor uda cel suflet prea pustiu.

***

Aşa că mai veniţi pe la morminte

Măcar în an la trista sărbătoare,

Şi-un gând s-aveţi de-aducere aminte

Spre cei plecaţi, pe-a Domnului cărare.

 

Iar dorul de cei duşi vă întristează

Şi lipsa le-o simţiţi la fiecare,

Lăsaţi-vă durerea, dacă-i trează,

Să se adune toată-n lăcrimare.

 

Şi de vă-ncearcă gândul cel pios

Spre cei mutaţi la Domnul în vecie,

E omenesc şi nu e ruşinos

O lacrimă le picuraţi, târzie.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

În tristul cimitir

 

Nimic nu este vesel în cimitirul trist,

Acolo unde-o cruce, e-o viață dispărută,

În boli, dureri, în vaiet, în rugi, durere mută,

Cu insul ce de-acuma-i, plecat la Domnul Crist.

 

În liniște și pace, aici ne amintim,

De ce e omu-n stare și unde el ajunge,

Iar de se-nvrednici-vor, la cap câțiva l-or plânge,

Și-n astă zi la cruce-i, o floare-i noi găsim.

 

De bune nu făcut-a în viața-i trecătoare,

Puțini în a lui urmă veni-vor după dric,

Semn că acesta-mi fosta-n trăirea-i un numic,

Iar mâine lumea asta, l-o trece în uitare.

 

De monument avea-v-a, ori doar o simplă cruce

Ce-o străjui mormântu-i ce-aici l-o veșnicii,

El, mortul nostru, țărână-n veci va fi,

Și-apoi în neuitare, de-apururea s-o duce.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

La sfintle morminte

 

Un vânticel subţire de toamnă întristată

Mai poartă peste dealuri o frunză-ntârziată

Şi-aduce din ponoare mirosuri îmbrumate

Să ştim că vremea iernii nu-i chiar aşa departe.

 

Împovărat de multe păşesc pe cea cărare

Ducând spăşit în cârcă păcatele amare,

Ce le-am făcut în viaţă şi-acuma-s adunate

În cartea vieţii mele, să fie judecate.

 

Mai lungă e cărarea ce duce-n ţintirim,

Acum când ani vieţii s-au înmulţit puţin,

Şi când mă bate gândul că ziua o să vie

Când şi eu, ca şi ceilalţi, acol’ voi fi, vecie.

*

E mult de când pe-aicea, o ceată de copii

Ne hârjoneam în voie prin deal cu colilii,

Cătând frăguţe coapte prin ierburile ’nalte

A noastre find atuncea pământ şi ceruri, toate.

 

De-atunci, pe dealul ăsta sau înmulţit la cruci,

Plecatu-mi-au părinţii, ce-mi odihnesc sub nuci,

Şi fraţi şi veri şi neamuri cu nume neştiute

Şi alţii mulţi de-acuma, cu toţii, pe tăcute.

 

Acum, am pus o floare la sfintele morminte

Şi-un fir de lumânare de-aducele aminte,

La-i mei păriţi ce-aicea vecii vor nemuri

Şi-n ceruri a lor suflet avea-v-a bucurii.

 

În gând le fac o rugă să fie de iertare

De le-am greşit cât fost-am pe-a vieţi lor cărare,

Că multe le greşit-am, dar ei sunt iertători

Şi-s plini de bunătate, acolo-n lumea lor.

 

Şi mă mai rog la Domnul le deie câte-şi toate

Ce-n lumea lor pe-aicea n-avut-au încă parte

Şi ţină-mi-i Măritul pe-acol’ până venim

Că pe aici smerelnic mereu îi pomenim.

 

Apoi, din al meu suflet, în taină şi fierbinte

O lacrimă dau vamă cum dau la cele sfinte

Şi-n fumul lumânării la cer aş vrea să urce

Smerenia din mine, ca jerta de pe cruce.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Cernită zi

 

Când fir de lumânare, în liniște și pace

Îmi puneți la morminte, părinții să-i chemați,

Un colț de rai din ceruri, deodată se desface

Lăsând al vostru suflet din nou să-i căutați

 

Și să vorbiți cu dânșii de toate câte cele

Vă știți că-s ale voastre necazuri și nevoi,

Ei să vă deie sfaturi ca să scăpați de rele

Și-n cuget să vă pună mereu speranțe noi.

 

Așa că rugăciunea e puntea ceea care

Vă leagă de toți dușii să-mi fiți împreunați,

De-aceea-n veci la dânșii, găsi-veți alinare

Că ei rămân de-a pururi părinți îndurerați.

 

Nicicând nu ne vom rupe de ei, care-s trecutul,

Și-așa va fi cât lumea acum și-n viitor,

În țintirim, pe coastă, zălog rămâne trupul

Iar sufletul în ceruri se duce călător.

 

Prin rugă căpăta-veți speranță și iertarea

La toate ce făcut-ați ca trăitori în lume

Și tot prin ea Măritul, vă pune pe cărarea

Ce duce-n sfinte raiuri, de faceți fapte bune.

*

Când la morminte pus-am cu dragoste o floare

Și-un fir de lumânare aprinsă pentru ei,

Din boaba unei lacrimi și-n ruga de iertare

Mereu vom face puntea, ce v-o lega de ei.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Am pus o lumânare

 

Am pus la morți o lumânare

Și-o rugă din a mea simțire,

Le deie Domnu-a Lui iertare

Și-acol’ în ceruri , ocrotire.

 

Am pomenit-o-ntâi de toate

Pe mama-n  rugile-mi tăcute,

Mă ierte ea, că știu că poate,

De supărările făcute.

 

Că multe-n viață-i mai geșit-am

Copil ce fost-am fără minte,

Și  lacrimi multe șiroit-au

Din al  ei suflet, de părinte.

 

La tata, că n-am ascutat

A sale sfaturi înțelepte,

Când , din puținul lui mi-a dat

Cât a putut, să mă desfete.

 

Și ca pe-un fiu rătăcitor

Cu drag acasă m-a primit,

Chiar de rămasu-i-am dator

El m-a iertat și m-a iubit.

 

Apoi, la Buna mea bătrână

Ce Doamne, cât m-a ocrotit,

În ceruri aibă parte bună

La câte toate-a suferit.

 

Lui Moșu, încărcat de ani ,

Umblat prin lume cu războaie,

Sărac de-avere și de bani

Mereu în câmp pe vânt și ploaie.

 

La neamul meu, tot mai rărit,

Întins prin lume și-n nevoi,

De timpul ăsta prea grăbit

Ce ne-a lăsat în suflet goi.

 

Iar dacă Domnul mi-o socoate

C-oi merita și-a Lui iertare,

Primească-mi lacrimile toate

Iar lor le facă, alinare.

*

 

 

 

Iertări târzii

 

Mamă, lacrimile mele care toate-s adunate,

La mormânt ţi le voi pune să primesc a ta iertare,

Să mă ştiu scăpat de gândul că făcut-am la păcate

Pentru multe cât greşit-am , cu a mea neascultare.

 

Tu ai vrut să-mi fie bine ocolit de cele rele

Şi-ai făcut ce-n astă viaţă ai putut să fii în stare,

Ca puţine să-mi lipsească din nevoile acele

Ce fac viaţa liniştită, împlinită, urcătoare.

 

Eu copilul îndărătnic, zvăpăiat fără tăcere

Am tot vrut să fiu ca nimeni, liber pe sub larga zare,

Niciodată socoteală să nu dau de mi se cere

Şi dreptate eu, nu alţii, să tot am la fiecare.

 

Multe griji, dureri, necazuri, mamă încă ţi-am făcut

Iară tata şi cu tine nedormiţi lungit-aţi noaptea,

Iertătoare-n calde lacrimi tu pe toate le-ai trecut

Tot cerând la Născătoarea, să mă ierte de păcate.

 

Până cănd v-aţi dus din lume eu copil v-am fost mereu

Şi în gând v-am fost icoană chiar cu multele-mi păcate,

Pe ascuns şi-n sfiiciune v-aţi rugat la Dumnezeu

Tot cerându-i cu nădejde, dăruiască-mă cu toate.

 

Astăzi duşi în nalte raiuri cer la rândul meu iertare

Şi odihnă veşnicită să vă deie PreaMăritul,

Că şi eu , ca voi odată , griji îmi fac ca fiecare

Ca ai mei de toate-mi aibă, până eu mi-oi da sfârşitul.

 

***

Rând pe rând ne vom pertece trecători prin astă viaţă

Şi la fel ca şi părinţii ducem greaua cea ursită,

Înşirând aceeaşi grijă pe a vieţii lungă aţă

Tot sperând că următorii, vor avea-o fericită.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Dușilor la cereuri

 

Mărite, picuri vieţii Tu ne-nmulţeşti mereu

Şi-un strop de bucurie ne-mparţi când ne e greu,

Ne tot amâni clipita şi ziua ce n-o ştim

Când ni-i chema la Tine, destin să împlinim.

 

Cât facem încă umbră la viaţa trecătoare

Smeriţi îţi cerem Doamne, din gândul ce ne doare,

Iertare dă de-acuma acelor ce s-au dus

Din viaţa mincinoasă, spre lumea Ta, de sus.

 

Păcate toţi ne facem, că suntem muritori,

Dar te rugăm pe Tine, Atoateiertător

Ca-n raiurile Tale să-i pui la învechit

Pe ei, preapăcătoşii, ce încă Te-au iubit.

 

O lacrimă fierbinte Ţi-om pune-n a Ta palmă

C-o rugă preaslăvită, ca ruga cea de mamă,

Mai lasă de la Tine, mai scade-a noastră vină

Şi sănătate dă-ne, chiar dac-o fi puţină.

 

Acuma ne mai ţine măcar până la anul,

Să ne-nvechim în lume, cum se-nvecheşte banul,

Că binele şi răul, ce-n noi a încăput,

A fost ne fie plată, la fapte ce-am făcut.

 

Când isprăvi-vom viaţa şi-om fi la judecată

Ţi-om mulţumi Mărite, şi-ţi cerem încodată

În raiurile Tale cu dânşii-n loc ne pune

Să ne-amintim de câte, făcutu-le-am pe lume,

 

Acuma, viaţa asta, atâta cât ni-e dată

Vom duce-o-n fapte bune, să merităm răsplată

Şi când la Tine-n slavă pleca-vom la sfârşit

Din lacrima din urmă, Tu fă-ne veşnicit.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Doamnă.....

 

Doamnă, n-am la mine ortul de plătit la cel luntraş,

Mai amână-mă o vreme, mai găseşte-ţi alt sălaş

Că pe-aicea obosit-ai tot cosind în brazde groase

De-ai rărit plăpânda viaţă şi lăsat-ai locuri rase.

 

De la noi luat-ai parcă şi cu vârf şi îndesat

Şi pe cel ce meritat-a şi pe cel fără păcat,

Lăcomitu-te-ai de-acuma mult prea mult, peste măsură,

Mai opreşte-te că-i timpul să-ţi închizi hapsâna-ţi gură.

 

Noi am dat destul în vreme pentru cele judecate,

Am plătit din greu ţărâna pentru sfânta libertate,

Pentru lanuri, pentru turme, pentru ape şi izvoare,

Pentru aerul deasupra, pentru locul nost’ sub soare.

 

Prea e lung acel pomelnic încărcat cu neştiuţi

Că de-ar fi la numărare ne-om trezi cu toţi avuţi,

Şi ca mâine ni se gată ceara pentru lumănare

Ce-o aprindem pomenire pentru dânşii, la altare.

 

Mai te du şi pe la alţii, mai odihnă-ţi fă o vreme,

Ne mai lasă cu-ale noastre că avem de ce ne teme,

Stăm de-o vreme sub blesteme şi nu-s semne de-mpăcare

Iar Măritul dinspre ceruri nu ne dă a Lui iertare.

 

Suntem răi, suntem netrebnici, ni-i credinţa îndoită,

Doar averi visăm întruna , banu-i ochi de rea  ispită,

Noi să fim deasupra lumii, restul facă ce-o putea,

Nu mai suntem fraţi de sânge, n-ajutăm pe nimenea.

 

Vezi c-avem păcate multe ce de-acuma le-am făcut,

Nu mai suntem ca odată cum am fost la început,

Numai tu ne eşti de lipsă, că încol’ avem de toate,

Dacă vii ne ia cu totul, fă pe-aici, pustietate.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Doamne feri

 

Doamne feri să piară Moartea, să bolească ori să uite

Dintre noi să mai rărească după tainica-i socoată,

Că s-ar îndesa cea lume cu de toate rele multe

Şi dorita nemurire n-am mai vrea-o niciodată.

 

Doamne feri să piară Moartea ori să vreie la hodină

Că s-or strânge-n veac bătrânii câtă frunză pe cărare,

Roşi de boli, ca vai de lume, n-o să aibă cin’ să-i ţină

Şi-un pahar măcar de apă să le de-a, la fiecare.

 

Doamne feri să piară Moartea, să se ducă în neştire,

Să ne lase-n voia noastră, că şi-aşa n-o prea iubim,

Că blestem ne-ar fi ce-a viaţă, iar de-am sta în nemurire

N-ar mai trebui trăită, că-i mai rău de veşnicim.

 

Deci, purtaţi-vă cu Moartea în respect şi cu cinstire

Şi lăsaţi că ştie Dânsa cam pe unde mai răreşte,

Ea termină ce începe, ca să facă înnoire

Şi clipita înc-odată s-o înceapă, când sfârşeşte,

 

Că doar  Naşterea şi Moartea  ţin cea viaţă nemurită,

Una pune, alta scade ca să poată fi trăită,

Nici prea multă, nici prea rară, fie numai potrivită,

C-o măsură e în toate, şi-i de Domnul rânduită.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Te rugăm Mărite

 

De ni-i da vecia, nu e timp s-ajungă

Să-ţi cerşim iertarea, Ție, ce ne ştii,

Şi smeriţi să punem dintr-un gând şi-o rugă

Gând din gândul nodtru, până fi-vom vii.

 

Iartă-mi-i Mărite pe ai noştri duşi

Şi-n a Tale raiuri pune-mi-i, Tu, Doamne,

Însfinţiţi să-Ţi fie, robii Tăi supuşi.

Timpuri nesfârșite, toamne după toamne.

 

Toţi am fost o clipă din a Ta vecie

Visători de tineri pentru-ntreaga viaţă,

Cu nesaţ gustat-am lumea asta vie

Cunoscându-i taine şi a ei dulceaţă.

 

Risipiţi prin lume ne-am purtat povara

Nelăsând ruşine lucrului făcut,

După noi în urmă n-a venit ocara

Că în bune fapte, viaţa ne-a crescut.

 

Dar de-o vreme-ncoace  Doamne ne răreşti

Şi ne scazi la număr fără de oprire,

Să ne pui în raiuri, să ne veşniceşti

Ca să-ţi trecem pragul către mântuire.

 

Ne mai las-o clipă, ţine-ne-o mereu,

Satură-ne încă cu ce viaţa are,

Să mai stăm pe lume, chiar de-aici e greu,

Ţine-ne cum suntem, dă-ne-a Ta iertare.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Cărarea vieții

 

Ne ’nalţi  Mărite Doamne, în lume cât trăim

Şi-n scaunul măririi ne urci s-avem putere,

Ca Tu să vezi în viaţă ce noi mai mult iubim;

Măruntul om nevolnic, ori setea de avere.

 

Pe mulţi i-mbată gândul că-n mâna lor stă soarta

Acelora ce-n frică pe ei îi slugăresc,

De-aşa gândesc, fiţi siguri că l-i închisă poarta

Spre lumea veşniciei ce urcă din lumesc.

 

De-aceea soarta sigur ne-o facem pe pământ

Prin faptele ce încă le vom lăsa în urmă,

Iar judecata asta o face Domnul sfânt

În clipa când de-apururi, al vieţii fir se curmă.

 

Veţi fi vecii de timpuri de faptele vi-s bune,

Şi nebăgaţi în seamă de nu faceţi nimic,

Huliţi şi-n neiertare, de rău veţi face-n lume,

Să ştie următorii c-avut-aţi suflet mic.

***

Lăsaţi-vă cărarea cu flori vă fie toată

Şi nu cu spini ce-nţeapă o frunte-a celor drepţi,

De e înmiresmată de mulţi va fi călcată

Şi ocolită fi-va, de plină-i de scaieţi.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Păcătoșii

 

În penumbra cea prelinsă, arde candela-nvrăjită

Şi în tremur umbra-şi lasă pe feşteaua scorojită,

Iar pe tâmpla gârbovită, azi, bătrânele icoane

Învechitu-s-au ca veacul ruginitelor piroane.

 

Dintr-a inimii durere, din ce sufletul îmi ştie,

Către cerurile ’nalte lăcrimate rugi îmi suie,

Să-mbuneze şi să ceară de la Domnul îndurare,

Tot sperând că de acolo, va veni a lor iertare.

 

Mulţi sunt Doamne, că-ntinarea întru toate s-a întins,

Trupul, inima şi mintea le-a momit şi le-a cuprins,

Că plăcut este păcatul ce-ndulceşte ca şi mierea,

Doar că-n urma lui îmi lasă amăreală, cum e fierea.

 

De-asta sunt biserici pline, nu cu oameni credincioşi

Ci cu cei ce vin să ceară mântuiri, că-s păcătoşi

Şi în minte-şi ţin ascunsă taina unor vii păcate

Doar de dânşii cunoscute, pentru ceilalţi, ferecate.

 

Cunoscute-s şi se-adună când vor fi la judecată,

Unele vor fi trecute, alte însă nu se iartă,

Vor plăti din greu atuncea şi cu vârf şi îndesat,

Ca în raiurile sfinte meargă doară, cel curat.

 

***

Rai aicea de vi-ţi face fără muncă şi credinţă

Va fi doar a vieţii voastre mincinoasă biruinţă,

El va ţine doar cât viaţa, o nimica, doar să fie,

Celălalt, din ceea lume, lung va fi cât o vecie.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Ai partea ta de vină

 

Din întinatu-ţi suflet, cu multele-ţi păcate,

Din amăreala vieţii cu gustul ei de fiere.

Din lunga cea durere, din clipe-nlăcrimate,

Ai stors, cât tu putut-ai şi picuri dulci de miere.

 

Ai vrea şi tu ca alţii, în scurta cea trăire

Să scapi de griji, necazuri, ce-s umbra ta mereu,

Să simţi că-n astă viaţă mai e şi fericire

Nu doar un chin amarnic şi traiul cela greu,

 

Un bob de fericire şi unul de speranţă,

O mică licărire sub umbră de noroc,

Mai dau culoare încă la mincinoasa viaţă

Ce curge lin într-una, de neoprit în loc.

 

Te-ai tot rugat la ceruri, la Maica Născătoare

La Domnul ce-i de-asupra şi-n palma Lui ne ţine,

La Bunul, Jertfitorul, la sfântul care moare

Ca tu să-l ai exemplu şi-atunci să-ţi fie bine.

 

*

Ai stat măcar odată cu gându-ntors la tine?

Văzut-ai c-al tău suflet musteşte de păcate?

Pierdutu-ţi-ai iubirea de frate şi oricine

Te duce la pierzare cu vorbe fermecate?

 

De dreaptă ţi-e socoata, ai partea ta de vină

Mai mult decât ai crede că poţi să duci în spate,

Iar asta-i grea povară şi încă nu-i puţină

Când fi-vor judecate a tale toate fapte.

 

Îţi dă noroc Măritul, de pui şi tu-n balanţă

Mai multe fapte bune ce-or şterge din păcate,

Atunci, din fusul vremii s-o toarce a ta viaţă

Mai mult în fericire, nu-n vorbe lăcrimate.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Învățați din cartea sfântă

 

La un muc de lumânare, în chilia lui ce-a strâmtă,

Îngânându-se cu noaptea, un călugăr ostenit,

Tot citeşte să-nţeleagă din bătrâna carte sfântă

Adevărurile-ascunse, în cuvântul cumpănit.

 

El, deşi citit-a cartea zile-n şir şi-n lungă noapte

Tot găseşte-n ea când cată tăinuite înţelesuri,

Ce-n iuţeala tinereţii i-au trecut neobservate

Că pe-atuncea alte gânduri luminau a vremii mersuri.

 

Astăzi anii îl apasă, dară mintea-i e uşoară

C-a păstrat din ce-a dat viaţa doar ce fost-a de folos,

Iar de-ar fi ca după moarte să învie-a doua oară

Doamne câte n-ar mai face, din făcute-le pe dos.

 

***

Aşa-i omul, la-nceputuri se-ndulceşte în păcate,

Mai apoi se oboseşte şi o lasă mai domol,

Ca la urmă-n coada vieţii, din greşelile-adunate

Înţelept se face-n toate şi ce-i greu, pare uşor.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

La părăstas

 

Din departe, către tine, nană-ţi fac acum scrisoare

După ce ades gândit-am rostul nostru-n astă lume

Şi-am simţit, acum la urmă, ca-l meu suflet rău mă doare

C-am făcut, ca trăitorul, prea puţine fapte bune.

 

Nană, pentru neamul nostru pune dar un părăstas

Că mai toţi îs duşi la ceruri, de la moşi şi pân’ la fraţi,

Numai noi mai ştim de dânşi,  şi ca viţă de urmaşi

Să le face pomenire, ca să nu fie uitaţi.

 

Vezi să cază zâua asta într-o sfântă sărbătoare,

Poate fi şi de Sânchetru, când biserica îi plină,

Tu pe-atunci îi zâ lui Vica, să culeagă din Răzoare

Flori să pună la altare, dar din alea ce-or să ţină.

 

Socoteşte-te cu popa şi cădeţi la învoială

Ca să spui-o rugăciune la ai noşti’ din ţintirim,

Să nu uite veneticii că ni-i numele de fală

Şi c-a noastră rădăcină e aici, de când ne ştim.

 

Şi-apoi încă nană dragă, zâ-i lui Noanea să cosască

Măcar drumu care mere pân’ la tetea la mormânt,

Că i-om da, cum mai făcut-am, loc sub Dâlmă să îl pască

Cu-a lui turmă tătă vara, că-i ferit acol’ de vânt.

 

Zâ-i lui Mitu, facă bine să repare coperişu

Că tot plăuă-n podu şurii printre ţâglele crăpate,

Şi mai zâ-i să pună-n curte, din grămadă, tot chetrişu

Că i-oi da, când leagă turma, toate trii mulsori de lapte.

 

Dacă-l vezi pe după garduri, pe crâşmaru Necolaie

Ce acum îşi duce traiul sus pe Dâlmă-n Fundătură,

Cheamă-l să ne guste vinul care-l ţinem în butoaie

Şi din el aleagă încă, cei mai bun de beutură.

 

Pe-a lui Floarea roag-o încă, cum o rogi pe o vecină

Să ne facă, cum ea ştie, toţi lichii mari cu varză,

Tu să-i dai, că ea nu cere, o trocuţă cu făină,

Numai vezi să-i coacă bine, că păcat ar fi să-i arză.

 

Pe primar să-l rogi din vreme, să nu zică că nu ştie

Că-l chemăm, cum mai făcut-am şi ’nainte mai mereu,

Să ne zâcă două vorbe într-un gând de mulţămire

Pentru toţi ce-şi dorm vecia, născători din neamul meu.

 

Tu, la sfânta sărbătoare taie puii de tocană

Să ne fie de pomană la sfinţitul părăstas,

Că de-amu şi pân’la gata numai eu cu tine nană

Din lungitul neam ce fost-am, numai noi am mai rămas.

 

Masa-ntinsă, cu de toate pune-o-n umbră, lângă şură,

Ca să fim feriţi de toate dacă vreme-o fi vântoasă

Şi în capu mesei pune-o, n-o uita că-i rea de gură,

Pe-ndărătnica muiere, doamna noastră preoteasă.

 

Popa nost’ îi blâd săracu şi îşi ştie-a lui măsură

Iar diacu, de o vreme, tot o duce-n lungă boală,

De-l îmbii cu beutură, apoi somnul iute-l fură

Şi-i dâcos ca nimeni altul, dacă cineva îl scoală.

 

***

Multe trebi îs dragă nană, multe griji mai duci cu tine

Dar or fi atunci pe-acolo nişte oameni să te-ajute

Şi-apoi  fii tu-n bună pace, că mă ai încă pe mine

Şi-amândoi cu Domnu-aproape, om mai trece peste multe.

 

Că de mâine, nu se ştie de n-om fi cumva pomelnic,

Nume pus pe-o nouă cruce în umbrosul ţintirim,

Pân-atunci, cei duşi din lume, vreau să ştie că sunt vrednic

De părinţii noşti şi neamul, care încă-l mai cinstim.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Căsuța din povești

 

De ziua celor morți, m-am dus în sat

Să-mi văd cuibarul meu ce l-am lăsat,

Și câți din neam mai încă-s trăitori,

Că poate mâine fi-voi la....răcori.

 

M-am dus să-mi văd și casa părintească,

Sfințitul loc de tină țărănească,

Acolo unde am mijit pe lume

Copilul făcător de rele, bune.

 

Acolo casa-i încă-n așteptare

Ca eu să-i fac o rugă de iertare,

Că am lăsat-o, și-am plecat în pripă,

Și-apoi de toți rămasă-i pustiită.

 

Mă ierte dânsa c-am plecat în lume

Să mă domnesc, să-mi fac pe-acol un nume,

Acuma-i cer iertare preaspășit,

Dar ce-am făcut rămâne împlinit.

*

Cu astea-n gând, deschid iar poarta mare,

Țțâțână ruginită îmi scârțâie a jale,

Mai toată curtea văd că-i înierbată,

Că nu-i de cine-n an, fie-mi călcată.

 

De-a casei nimeni nu m-așteaptă-n prag

Să-mi de-a binețe, gurii de-mbucat

O zamă de șălate, chipărată,

Și -un bulz cât pumnul, copt ușor pe vatră.

 

Degeaba masa mare-i așternută,

Că de bucate nu mai e umplută,

Că spuza-n sobă încă s-a răcit,

Iar carii-mi rod blidarul învechit.

 

Pe cel străjac, cu paie noi din pat,

Nimeni de-o vreme nu mi s-a culcat,

Iară lădoiul mamei, cel cu zestre,

Stă nedeschis de-acuma, sub ferestre.

 

Sub chipul Maicii noastre Născătoare,

Icoană-i pusă-n grindă-ntre ștergare,

Dar candela demult nu s-a aprins,

Că nimenea o rugă n-a mai zis.

**

O biată casă, mică, gârbovită,

De suflete prea multe părăsită,

Tu ne-ai ținut pe toți tot rând la rând,

Și-acuma toate-n tine, parcă plâng.

 

Eu, de-aș putea mi te-aș lua cu mine,

Să te-ngrijesc, să-ți fie numai bine,

Dar tu rămâi aicea, că tu-mi ești

Pentru nepoți, căsuța din povești.

 

Eu am să vin odat-aici cu ei,

Să mi te vadă dragii, puii mei,

Tu spune-le povestea-ți pe-ndelete

Și lasă-mii pe ei să se defete,

 

Cu frumusețea vremilor trecute

Ce pentru ei sunt lucruri neștiute,

Ce de le-or ține-atuncea încă-n mine,

Ți-or duce amintirea...înainte.

***

Acum te las, preasfânta mea icoană

Ce-n gând îmi ești o sângerată rană,

Că te-am uitat aici să viețuiești,

Să fii a nimănui, cât mai trăiești.

 

Mircea Dorin Istrate

*

Într-o zi, pe la aus,

Numai îți vedea că nu-s.

 

****

 

 

Când veţi pune mâine, pe mărmânt o floare

La aceea care, sunt la Domnul duşi,

Face-ţi tăinuită rugă de iertare

Pentru cei ce-n raiuri, sunt de-acuma puşi.

 

 

&&&