duminică, 13 septembrie 2026

ALIANTA FAMILIILOR - VOCEA AFR IN ONU: NE OPUNEM SUROGATULUI

 



VOCEA AFR IN ONU: NE OPUNEM SUROGATULUI

September  14,  2026

 

Surogatul este o industrie de fabricare, vinzare si cumparare de copii. O afacere imorala si dezumanizanta care submineaza demnitatea femeii si transforma viata umana intr-un obiect de comert. La Alianta Familiilor din Romania (AFR) nu am stat nepasatori fata de oportunitatea de a ne face auzita vocea in Organizatia Natiunilor Unite privind subiectul. Ieri, 10 septembrie, am semant, aderat si inaintat, impreuna cu mai multe organizatii pro-familie si pro-valori din intreaga lume, o Declaratie in Comitetul pentru Drepturile Copilului, in care solicitam punerea in afara legii, in instrumentele internationale, a surogatului in toate formele lui. Iata textul, in romana:

***

Scrisoare adresată membrilor Comitetului pentru Drepturile Copilului, 10 septembrie 2026. Solicitarea cere calificarea surogatului platit (direct sau indirect) drept vânzare de copii, în Protocolul facultativ al Convenției drepturilor copilului privind vânzarea de copii, prostituția copiilor și pornografia infantilă.

Doamnă, Domnule, membri ai Comitetului pentru Drepturile Copilului: Noi, organizații neguvernamentale din întreaga lume, solicităm respectuos Comitetului să recunoască în mod explicit surogatul drept o formă de vânzare de copii, în sensul articolului 2 din Protocolul facultativ al Convenției drepturilor copilului privind vânzarea de copii, prostituția copiilor și pornografia infantilă, din 25 mai 2000.

Suragatul este definit ca fiind contractul prin care una sau mai multe părți solicitante convin cu o femeie ca ea să poarte în pântece unul sau mai mulți copii, în vederea predării acestora la naștere, indiferent de denumirea sau de termenii și condițiile contractului respectiv. Astfel, surogatul este un proces al cărui obiect îl constituie solicitarea și predarea unui copil.

Obiectul unui astfel de contract nu este doar serviciul de gestație. Este copilul. Nicio parte solicitantă nu ar accepta să remunereze o mamă surogat doar pentru sarcină dacă nu i s-ar preda copilul.

Marea majoritate a acordurilor de maternitate surogat la nivel mondial implică o remunerare. Chiar și așa-numitele acorduri „altruiste” implică adesea compensații, cadouri și rambursări de cheltuieli care echivalează cu o plată indirectă. Surogatul constituie, așadar, o nouă formă de vânzare a copiilor, deosebit de insidioasă deoarece este adesea mascată sub imaginea iubirii, privând în același timp copilul de filiația sa biologică și expunându-l la trauma separării de mama care l-a născut.

Legătura dintre surogat și vânzarea de copii a fost deja stabilită de autorități internaționale importante. Raportorul special privind vânzarea și exploatarea sexuală a copiilor, doamna Maud de Boer-Buquicchio, a declarat în 2017, cu privire la surogatul comercial, că „această practică echivalează adesea cu vânzarea de copii” și a dedicat un raport din 2018 chestiunii „momentului în care acordurile de maternitate surogat constituie vânzare de copii”.

Directiva 2011/36/UE a Uniunii Europene include „exploatarea maternității surogat” printre faptele pe care statele trebuie să le incrimineze ca forme de trafic de ființe umane. Mai recent, la 10 octombrie 2025, Raportorul special privind violența împotriva femeilor și fetelor, doamna Reem Alsalem, a prezentat un raport în care a concluzionat că surogatul se caracterizează prin exploatarea și violența împotriva femeilor și copiilor, prin vânzarea de copii – cel puțin în cazul  surogatului comercial și chiar și în „cazul surogatului altruist, [deoarece] pretinsa rambursare echivalează adesea cu o plată propriu-zisă”.

Este oportun, în acest moment, să precizăm că surogatul remunerat – direct sau indirect – constituie, prin definiție, o vânzare de copii. Reamintim că orice formă de surogat, fie ea remunerată sau nu, implică încălcări grave ale drepturilor copilului, astfel cum sunt acestea definite în Convenția drepturilor copilului.

Cu toate acestea, surogatul constituie, în plus, o vânzare de copii și agravează situația în care se află copilul. Din această perspectivă, recunoașterea de către Comitetul pentru Drepturile Copilului a faptului că surogatul reprezintă o vânzare de copii ar constitui un pas decisiv pentru protecția copiilor, demers la care Comitetul dumneavoastră și-ar aduce o contribuție onorabilă.

Din acest motiv, solicităm respectuos Comitetului pentru Drepturile Copilului să facă progrese în această chestiune esențială, în vederea eradicării tuturor formelor de vânzare a copiilor, și:

- Să afirme că surogatul constituie o formă de vânzare a copiilor în sensul Protocolului opțional;

- Să solicite statelor părți să adopte măsuri legislative pentru a proteja copiii împotriva implicării în procese de surogat;

- Să încurajeze elaborarea unui instrument internațional care să vizeze abolirea la nivel mondial a acestei practici.

Mulțumim Comitetului pentru atenția pe care o va acorda acestei probleme urgente și rămânem la dispoziția sa pentru orice informații suplimentare.

ARTICOLUL 16 DIN DECLARATIA UNIVERSALA A DREPTURILOR OMULUI 

Articolul 16 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului afirma: "Cu incepere de la implinirea virstei legale, barbatul si femeia, fara nici o restrictie in ce priveste rasa, nationalitatea sau religia, au dreptul de a se casatori si de a intemeia o familie. ... Familia constituie elementul natural si fundamental al societatii si are dreptul la ocrotire din partea societatii si a statului". Familia romana isi cere drepturile. Aceste drepturi le pledam, le-am pledat din 2006 incoace, si vom continua sa le pledam. Sunt cele mai pretioase dintre drepturi dar si cele mai abuzate azi. Pretuiti-le!

ALIANTA FAMILIILOR DIN ROMANIA
Str. Zmeica nr. 12, sector 4, Bucuresti
Fax 0318.153.082
www.alianta-familiilor.ro








LABIRINT – Un film de Ben Todica

 



LABIRINT – Un film de Ben Todica

 

Drumul întortocheat spre fericire sau eliberarea spiritului

Un film despre un inocent care intră în lume și este obligat să-și piardă inocența fără să-și piardă sufletul.

„Labirint” este, înainte de toate, o fabulă.

Nu o fabulă despre un om care știe unde merge, ci despre unul care pleacă fără să știe. Despre un inocent care intră în lume cu încrederea că undeva, dincolo de cotiturile ei, există un loc în care îl așteaptă fericirea, iubirea, libertatea, poate chiar destinul său.

Acest om sunt eu.

Am plecat în lume cu naivitatea celui care încă mai crede că lumea poate fi descoperită. Nu aveam harta labirintului. Nu știam cine sunt paznicii lui, unde sunt zidurile, cine deschide porțile și cine le închide. Știam doar că trebuie să merg.

Și am mers.

Dar lumea nu-l lasă pe inocent să rămână inocent.

Îl întâmpină cu instincte, cu frici, cu dorințe, cu competiție, cu putere și slăbiciune. Îl învață să se apere, să se îndoiască, să piardă, să aleagă. Îl obligă să descopere că în spatele frumuseții poate exista pericol și că, uneori, ceea ce pare libertate poate ascunde o altă formă de captivitate.

Așa începe transformarea.

Nu trebuie să-ți pierzi inocența pentru că ai devenit rău. Uneori trebuie să o pierzi pentru că ai intrat în lume. Dar există o diferență esențială între pierderea inocenței și pierderea sufletului. Prima este aproape inevitabilă. A doua este alegerea.

 

Labirintul

Labirintul filmului poate fi privit ca lumea însăși.

O lume populată de vietăți care se mișcă, se urmăresc, se apără, atacă, fug, domină și supraviețuiesc. Fiecare pare prins în propriul instinct, în propria nevoie de existență. Dar aceste vietăți nu sunt simple personaje. Ele sunt fragmente ale civilizației. Toate au participat, într-un fel sau altul, la construirea lumii în care trăim. Omul civilizat își imaginează uneori că s-a desprins de animalitate. Dar labirintul îi amintește că instinctele nu dispar; ele doar își schimbă hainele. Supraviețuirea devine economie. Teritoriul devine proprietate. Forța devine putere. Frica devine sistem. Dorința devine consum. Iar turma poate deveni societate. În acest sens, labirintul nu este numai locul prin care trece personajul.

Este lumea care îl formează.

 

Zdruncinătura

Astăzi, după mai bine de patruzeci de ani, imaginea filmului poartă urmele propriei sale vieți. Pelicula Super 8 a fost copiată video de pe un perete alb și a fost proiectată de sute de ori, în întâlniri comunitare și particulare. Perforațiile s-au deteriorat, iar imaginea trepidează.

Dar această trepidație nu trebuie privită ca un defect care trebuie ascuns. Astăzi, ea poate fi citită ca o a doua memorie a filmului. Filmul a trecut prin timp așa cum personajul său a trecut prin viață. Imaginea tremură. Și tocmai de aceea pare să respire.

Pare să fi rămas ceva din neliniștea celui care a filmat-o. Nu este nevoie să numim această imagine „naivă” pentru că este imperfectă tehnic. Ar fi ca și cum am privi un tablou al unui mare pictor și am spune că loviturile pensulei sunt dovada lipsei lui de experiență, ignorând drumul interior care l-a adus la acea pânză.

O operă nu trebuie judecată numai după cât de nouă este materia ei. Uneori materia îmbătrânește, iar sensul se adâncește. Timpul nu a distrus „Labirintul”. Timpul a intrat în el.

 

Pierderea inocenței

Inocentul intră în labirint crezând că va găsi fericirea. Dar, pentru a putea supraviețui, începe să învețe limbajul labirintului. Învață să recunoască pericolul. Învață să fugă. Învață să lupte. Învață că nu orice ușă este o ieșire. Și, mai ales, învață că lumea nu este construită după logica simplă a copilului care a plecat la drum.

Aceasta este drama maturizării. Copilul crede că binele trebuie să câștige. Adultul descoperă că binele poate pierde. Copilul crede că adevărul este suficient. Adultul descoperă că adevărul poate fi ignorat. Copilul crede că iubirea îl va salva.

Adultul descoperă că uneori trebuie să treacă prin singurătate pentru a înțelege ce este iubirea. Și totuși, dacă după toate acestea omul mai poate iubi, atunci inocența nu a dispărut cu totul.

S-a transformat.

 

Australia – intrarea într-un labirint mai mare

Pentru mine, „Labirint” este și documentul unei intrări reale într-o altă lume. Am plecat din România și am intrat într-un continent nou, într-o societate nouă, într-un alt limbaj și într-o altă ordine a lucrurilor. Primul meu film australian, realizat pe Super 8, era și un portofoliu. Era încercarea de a demonstra că pot să scriu și să așez viața în metaforă pe ecran.

Dar, privind astăzi filmul, înțeleg că făceam mai mult decât un portofoliu. Îmi filmam propria intrare în labirint. Veneam dintr-o lume cinematografică în care montajul complex și ritmul puteau construi sensul prin tensiune și succesiune rapidă de imagini. Intram într-o altă cultură cinematografică, în care spațiul, timpul și contemplarea aveau alte ritmuri. Între cele două lumi trebuia să-mi găsesc locul. La fel ca personajul.

 

Grădina

Dar orice labirint adevărat presupune o întrebare: Există oare o ieșire? Și, dacă există, ce se află dincolo de ea? Poate fericirea. Poate iubirea. Poate libertatea. Poate Dumnezeu.

Poate acea Grădină Divină pe care omul o caută, uneori fără să știe că o caută. Dar filmul refuză să ofere un răspuns simplu. Pentru că există o întrebare și mai tulburătoare: Dacă ajungi în Grădină, mai ești același om care a plecat să o caute?

Poate că nu. Poate că adevărata destinație a labirintului nu este un loc.

Este transformarea.

 

Iubirea pe care o căutăm

Și atunci apare întrebarea ultimă. După toate drumurile, după toate cotiturile, după toate pierderile și toate încercările: Ai găsit oare iubirea pe care o căutai?

Sau poate că iubirea nu trebuia găsită. Poate că ea era ascunsă chiar în această călătorie. În oamenii întâlniți. În cei pierduți. În locurile părăsite. În dorul de casă. În încercarea de a construi o altă casă. În nevoia de a lăsa în urmă o mărturie.

În faptul că, după zeci de ani, încă te întorci la imaginile unui film făcut cândva cu mâinile tale și încerci să înțelegi ce ai vrut să spui. Poate că acesta este semnul că sufletul nu a fost pierdut.

 

Viața – răsplata existențială

Și poate aici se află adevărata răsturnare a fabulei. Poate că am plecat să caut fericirea și am găsit viața. Nu viața ideală. Nu viața fără durere. Nu viața fără rătăcire. Ci această zdruncinătură extraordinară, imprevizibilă, uneori crudă și alteori miraculoasă, pe care o numim VIAȚĂ.

Poate că aceasta este răsplata existențială. Faptul că ai avut voie să intri în labirint. Faptul că ai putut să-l străbați. Faptul că ai putut iubi în el. Faptul că ai putut pierde. Faptul că ai putut să te ridici. Și, mai ales, faptul că ai putut ieși din el fără să ieși gol.

 

Katana eternității

Moara numită Viață macină totul. Tinerețea. Frumusețea. Puterea. Casele. Orașele. Generațiile. Chiar și filmele.

Perforațiile se rup. Imaginea tremură. Chipurile dispar. Katana eternității taie timpul în fiecare dintre noi. Dar există ceva ce timpul nu poate distruge atât de ușor: sensul pe care l-am dat trecerii noastre.

De aceea, poate, adevărata eliberare nu este să găsești ieșirea din labirint. Este să nu mai fii sclavul lui. Să poți privi lumea, cu toate absurditățile și cruzimile ei, fără să-i permiți să-ți transforme sufletul în ceea ce deteşti.


Epilog

„Labirint” începe cu un inocent care intră în lume.

Și poate că acesta este singurul lucru pe care fiecare om îl are în comun cu el.

Ne naștem fără hartă. Intrăm în labirint. Învățăm regulile lui. Ne pierdem. Ne regăsim. Căutăm iubirea. Căutăm libertatea. Căutăm fericirea. Căutăm uneori chiar pe Dumnezeu.

Și, într-o zi, înțelegem că întrebarea nu mai este: „Cum ies din labirint?” Ci: „Ce am devenit după ce l-am străbătut?”

Dacă am pierdut naivitatea, dar nu și capacitatea de a iubi, dacă am pierdut iluziile, dar nu și speranța, dacă am pierdut tinerețea, dar nu și mirarea, dacă am pierdut multe dintre răspunsuri, dar încă mai avem curajul să punem întrebări, atunci poate că labirintul nu ne-a învins. Poate că ne-a eliberat.

Iar dacă, la capătul lui, nu există nicio Grădină Divină pe care să o putem atinge cu mâna, poate că rămâne totuși o taină: poate că Grădina nu era la capătul drumului. Poate că ea era chiar în faptul că am primit acest drum. Iar această zdruncinătură numită VIAȚĂ, cu tot ce ne-a luat și cu tot ce ne-a dăruit, poate că nu este pedeapsa pentru că am intrat în labirint.

Poate că este însăși răsplata de a fi existat.












IOAN MICLĂU GEPIANU - STRĂBUNII

 



IOAN MICLĂU GEPIANU: STRĂBUNII

 

Motto:

...A repeta înseamnă a ne trezi ”.

Ioan Miclău Gepianu

 

 

~*~

 

Vechimea de Neam din vechile vremi

E-o cale bătută cu dor nesfârșit,

Un râu care curge în zbucium trudit

Și-n undele căruia tu singur te chemi.

 

Ești unda ce trece legând un întreg.

Același e Neamul de-i azi ori străbun,

Același românul pe drumul său bun,

Doar generații fac schimbul în anii ce trec.

 

Aici e izvorul, prezentul cu noi,

Prin noi viitorul răsare,

Prin noi vin străbunii la a Țării-nălțare,

Simțim noi în cuget străbune nevoi?

 

Ne mustră străbunii din sânge?

Roșim când ne zicem urmași?

Atunci, frați români, la ce să mai lași

Să tulbure-n suflet iubirea ce plânge!

 

Fiind azi urmași, vom fi și străbuni,

Ai celor ce vin pe-al neamului râu;

Fiți demni, deci, a pune durerii un frâu,

Să nu lăsăm azi un gol îndesat cu furtuni!

 

Să scântee Cerul, rodească-ne câmpia,

Iar duhul străbun în piept să ne stea,

Străbunii-au murit să ne dea

Întreaga grădină cu flori: România!

 

~*~

14/09/2026

Cu drag și frăție,

Ioan Miclău - Gepianu