PRIMUL MEU TEATRU ADEVĂRAT
Ben Todică
În 1966, profesorul meu de desen,
Ion Călin, de la Școala Generală din Ciudanovița, m-a introdus în lumea
teatrului, oferindu-mi primul rol în piesa Moș Ion Roată și Unirea. A
urmat apoi rolul lui Gâtlan Zaharia din Amintiri din copilărie, de Ion
Creangă. Pe atunci eram un poznaș de cincisprezece ani, căruia îi plăcea să
stârnească râsul celor din jur.
Piesa având mare succes, Călin se
grăbește să o prezinte și publicului orăvițean, cu ajutorul trupei Teatrului
Vechi „Mihai Eminescu”. Cu o seară înainte de premieră, nemulțumit de dinamica
actorului care îl interpreta pe Gâtlan, profesorul hotărăște să mă aducă la
Oravița.
Teatrul Vechi „Mihai
Eminescu”!
Vă imaginați ce bucurie pe capul
meu! Să pășesc pe urmele lăsate de marele nostru poet național și de trupa lui
Pascaly, să fac parte din grupul de teatru orăvițean! Pentru mine, era ca și
cum aș fi intrat într-o poveste care mă așteptase dintotdeauna.
În timpul spectacolului, priveam
spre cabina sufleurului și mi-l imaginam pe Eminescu acolo, ajutându-ne cu
dialogul. Iar din culise, micuț, zâmbitor ca un pufuleț și cu sufletul șugubăț,
ne privea Călin - o filă vie din poveste.
Era primul meu teatru. Era un
teatru ca-n filme!
După spectacol, domnul
Chirițescu* i-a șoptit profesorului meu:
- E talentat.
La nouăsprezece ani, pe
coridoarele liceului din Oravița, unde urmam cursurile serale, domnul profesor
Ion Țăranu m-a anunțat că, după ore, eram invitat la teatru. Mi se oferise
rolul lui Tiron din Comedie cu olteni, de Gheorghe Vlad, rol pe care, la
București, îl interpreta Ștefan Bănică.
Cu o ocazie, la Sinaia, după un
spectacol, îi cerusem lui Bănică un autograf. Mi-a răspuns cu un soi de ironie
îndurerată, îndemnându-mă să mă grăbesc să găsesc ceva de scris, înainte să se
îmbulzească și alții - de parcă lumea nici nu s-ar fi sinchisit de moftul meu.
În grabă, i-am întins o
fotografie de buletin, singura pe care o aveam la îndemână. Pe verso, a scris:
„Pentru Benoni, cu drag, Ștefan Bănică!”. O păstrez și astăzi, aici, în
Australia.
Regizoarea Geta Vlad, soția
autorului piesei, m-a privit, m-a intervievat pe scurt și a fost de acord să-mi
încredințeze rolul. Era o urgență. Nu știu pe cine înlocuiam și nici de ce
trebuia să intru atât de repede în distribuție. Pentru mine, aceste amănunte nu
aveau nicio importanță. Pe afișul original, peste numele tipărit al
interpretului lui Tiron, fusese lipită o fâșie îngustă de hârtie, pe care
cineva scrisese de mână: Todică Benoni.
Numele meu ajunsese pe afișul
unui teatru adevărat!
În așteptările mele din culise și
din garderobele actorilor, unde ne pregăteam înainte de spectacol și unde chiar
domnul Vlad, soțul regizoarei, se ocupa de machiaj, încercam să-mi imaginez cum
ar fi reacționat Eminescu în fața arhitecturii încăperilor, a atmosferei din
jur, a lumii din afara teatrului, cu castanii și magnoliile înflorite.
În felul acesta, încercam să mă
apropii de el.
Teatrul este un loc sacru. Acolo
am fost, pentru prima dată, scăldat în emoțiile propriilor mele muze. A fost
prima manifestare de anvergură a copilăriei mele spirituale, așa cum scria
Nicolae Murgu în Jocul, din revista Confluențe.
Teatrul m-a făcut să mă simt
special. Muzele m-au luat în brațe ca pe un frățior mai mic, m-au îmbrobodit și
s-au tăvălit cu mine pe scena succesului.
La Bienala teatrală „Ion Luca
Caragiale”, de la Oțelu Roșu, echipa noastră s-a întrecut cu alte trupe din
țară. Am avut astfel posibilitatea să gust din euforia succesului, din energia
mulțimii, să trăiesc actul creației umane ca pe un ritual divin al existenței:
iubirea.
Iubirea de a dărui.
Pe vremea aceea eram îndrăgostit
de o fată cu ochii verzi, din Ciclova Română. Nu i-am mărturisit niciodată ce
simțeam pentru ea. Când am ajuns cu spectacolul în localitatea ei, am încercat,
încă din primul rând al sălii, acolo unde stătea, să o ridic în brațele mele și
să o fac să plutească asemenea unui puf de păpădie, aducând-o lângă mine, pe
scenă, în trupul partenerei mele, Trina.
Eminescu trăia prin intensitatea
versurilor sale:
…
Căci te iubesc,
copilă, ca zeul nemurirea,
Ca preotul altarul, ca spaima un azil;
Ca sceptrul mâna blândă, ca vulturul mărirea,
Ca visul pe-un copil.
Și, în timp ce o sorbeam din
ochi, s-a făcut dintr-odată liniște.
Am uitat ce urma.
Sala încremenise. Toți mă
priveau. Mă uit spre cabina sufleurului, căutând ajutor. Îi vedeam doar
conturul luminat din spate, ca pe un Luceafăr, și îl auzeam șoptindu-mi,
însoțindu-și vorbele de semne nerăbdătoare:
- Du-te la ea, jos! Ce mai
aștepți?
Am coborât sfios de pe scenă,
alunecând parcă dintr-o lume în alta.
Ochii ei sclipeau.
O priveam adeseori când trecea pe
lângă bazinul de înot, cu pieptul gol și sânii dezveliți, cu obrajii rumeniți
și mușchii legănându-se de-a lungul pulpelor. Trupul ei tăia reflexia spectrală
a soarelui, ale cărui raze îmi spălau genele printre gleznele-i fragede,
oglindite în apă.
Doar ochii ei lipseau.
Poate că tocmai de aceea îi
căutam pretutindeni: în lumină, în apă, în versurile lui Eminescu și în chipul
femeii pe care o aveam alături pe scenă.
Cu această piesă, Teatrul Vechi
din Oravița a câștigat locul al treilea pe țară.
Iar eu am rămas cu ceva ce niciun
clasament nu putea măsura: întâlnirea cu teatrul, cu poezia și cu prima mea
iubire, toate adunate într-o singură amintire, pe care timpul nu a reușit să o
scoată din lumină.
