BEN TODICA
duminică, 22 noiembrie 2026
Ben Todică - DINCOLO ȘI DINCOACE
DINCOLO ȘI DINCOACE
Un reportaj SF de secole
De Ben Todică
Secolul XXI este numit tot mai
des secolul Chinei, în aceeași măsură în care secolul XX a fost considerat
secolul Americii. Iar unul dintre motivele acestei ascensiuni spectaculoase
este transformarea unei țări care, cu numai câteva decenii în urmă, se confrunta
cu o sărăcie cruntă, într-o putere economică și tehnologică de prim rang.
În numai câteva decenii, China a
reușit să scoată sute de milioane de oameni din sărăcia extremă și să-și
construiască o economie care astăzi influențează întreaga lume.
La întâlnirea de la Shenzhen,
unii dintre participanți au ajuns la concluzia că acest oraș pare să trăiască
deja în secolul XXII. Atât de modern, de dinamic și de avansat este.
Dar unde este România?
Este trist să ne gândim că, în
perioada comunistă, au existat legături educaționale și de pregătire între
România și China, iar unii studenți chinezi au venit să studieze în
universitățile românești. Mă întreb dacă nu cumva o parte din experiența
acumulată aici a contribuit, într-o formă sau alta, la dezvoltarea ulterioară a
Chinei.
Dacă am îndrăzni să speculăm că
anumite elemente ale gândirii economice și ale organizării din perioada
ceaușistă au fost preluate și adaptate de chinezi, atunci am putea formula o
întrebare și mai îndrăzneață: dacă România ar fi continuat să-și dezvolte
industria, infrastructura și sistemul de învățământ, adaptându-le vremurilor,
unde s-ar fi aflat astăzi?
România era o țară
industrializată, cu o bază tehnică și un sistem de învățământ bine dezvoltate.
Ceaușescu își propusese achitarea datoriei externe și visa la extinderea
influenței economice românești în Africa și Asia. Dacă toate aceste proiecte ar
fi fost continuate, reformate și adaptate unei economii moderne, poate că
România ar fi avut astăzi un cuvânt mult mai greu de spus în lume.
Dar istoria nu lucrează cu
ipoteze, ci cu ceea ce s-a întâmplat. Iar întrebările rămân.
S-ar fi putut desfășura altfel
istoria României dacă Ceaușescu ar fi avut alte alianțe și alte poziționări
internaționale? Dacă politica sa față de Orientul Mijlociu ar fi fost diferită,
inclusiv în relația cu Israelul și Palestina, ar fi fost altfel tratat de
forțele care au contribuit la căderea regimului său în 1989?
Sunt întrebări contrafactuale,
imposibil de demonstrat. Dar istoria ne îngăduie să le formulăm, atât timp cât
nu le confundăm cu adevărul dovedit.
Karl Marx a vorbit despre
extinderea capitalismului și formarea unei piețe mondiale, în care economiile
și destinele popoarelor urmau să devină tot mai interdependente. Astăzi,
globalizarea și internetul au dus această interconectare la o scară pe care generațiile
trecute cu greu și-ar fi putut-o imagina.
Dar ce am construit, de fapt?
O economie mondială în care o
parte foarte mică a populației concentrează o bogăție uriașă, în timp ce
miliarde de oameni continuă să lupte pentru un trai decent. O lume în care
progresul tehnologic coexistă cu inegalități profunde, iar abundența unora contrastează
dureros cu lipsurile altora.
O asemenea disproporție nu poate
rămâne fără consecințe. Ea acumulează tensiuni, nemulțumiri și reacții sociale.
Aici merită privită cu atenție
experiența Chinei. Nu spun că modelul chinez este perfect și nici că poate fi
copiat de alte țări. Spun doar că succesul său obligă lumea să-și pună
întrebări despre propriile certitudini.
Poate că și experiența
educațională românească de odinioară a avut o contribuție, oricât de mică, la
formarea unor oameni care au participat ulterior la transformarea Chinei. Este
o ipoteză care merită cercetată, nu o concluzie pe care o putem declara fără
dovezi.
În Occident, această formă de
gândire este adesea privită cu suspiciune. Educația economică și politică
ajunge uneori să prezinte socialismul și comunismul exclusiv prin prisma
eșecurilor lor istorice, fără să analizeze suficient și experiențele care au produs
rezultate diferite.
Când lucrurile nu funcționează,
se găsește repede un vinovat: comunismul, socialismul sau adversarul ideologic.
Dar este oare suficient să pui o etichetă pentru a explica o realitate atât de
complexă?
Cum să ignori evoluția
spectaculoasă a economiei chineze, când atâtea țări încearcă să înțeleagă
mecanismele care au făcut-o posibilă? Extinderea BRICS arată că tot mai multe
state caută formule alternative de cooperare economică și politică, într-o lume
care nu mai acceptă un singur centru de putere.
Poate că aici se află și una
dintre explicațiile dificultăților Americii de a-și impune voința în
conflictele internaționale, inclusiv în relația cu Iranul. Într-o lume
multipolară, Iranul nu mai este un actor izolat, ci beneficiază de relații și
sprijin din partea unor puteri precum Rusia și China, fiecare cu propriile
interese strategice.
Aceasta este o realitate pe care
America trebuie să o înțeleagă și să o ia în calcul. Nu orice problemă
internațională poate fi rezolvată prin forță.
Capitalismul are nevoie de
mecanisme interne de corecție, care să-i limiteze excesele și să-l ferească de
propriile contradicții. Economia chineză funcționează printr-un sistem hibrid,
în care proprietatea privată și inițiativa particulară coexistă cu un sector de
stat puternic, coordonat de partidul comunist.
Această combinație nu este
lipsită de contradicții, dar reprezintă o experiență economică ce merită
analizată.
Și România a cunoscut, în ultimii
ani ai regimului Ceaușescu, anumite forme de organizare economică ce ar fi
putut evolua spre formule diferite, dacă istoria ar fi urmat alt drum.
Un model economic cu elemente de
proprietate socială și inițiativă individuală a existat și în Iugoslavia lui
Tito. Destrămarea federației iugoslave a demonstrat însă cât de complicate pot
deveni raporturile dintre economie, naționalism, geopolitică și interesele
marilor puteri. Războaiele care au urmat au lăsat răni adânci în întreaga
regiune.
Ce ne demonstrează, până la urmă,
experiența Chinei?
Că există mai multe drumuri spre
dezvoltare. Că nicio națiune nu deține monopolul inteligenței economice și că
progresul nu trebuie privit ca un privilegiu rezervat unei singure lumi.
Poate că Occidentul ar trebui să
privească mai puțin cu teamă educația socialistă sau marxistă și mai mult cu
interes rezultatele concrete ale diferitelor sisteme. A-ți cunoaște adversarul
nu înseamnă a-l ponegri. Înseamnă a-l înțelege.
Educația trebuie să formeze
oameni liberi, capabili să compare, să judece și să aleagă, nu oameni învățați
să repete lozinci.
Sincer vă spun: uneori am
impresia că ceea ce am trăit noi în blocul comunist a fost, în comparație cu
anumite forme de manipulare contemporană, doar un măr pădureț, pe lângă merele
altoite ale unei propagande mult mai rafinate. Diferența este că astăzi manipularea
poate veni ambalată în libertate, divertisment, consum și informație.
Nu este vorba despre a schimba o
doctrină cu alta. Este vorba despre a nu deveni prizonierii niciuneia.
Lumea nu are nevoie de un nou
stăpân, ci de o nouă înțelepciune a conviețuirii.
FIȚI LIBERI ȘI NU VĂ
MAI UCIDEȚI ÎNTRE VOI! ESTE DESTUL PENTRU TOATĂ LUMEA!
IUBIȚI, PENTRU CĂ NU
LUAȚI NIMIC CU VOI DINCOLO!
JOS IPOCRIZIA! JOS
URA! JOS LĂCOMIA!
Ben Todică
sâmbătă, 21 noiembrie 2026
Alexandru Stanciulescu - MINILECTURĂ cu GÂND DE SEARĂ, DOAR O VORBĂ.......!
Ştiinţa ştiinţelor şi arta artelor
- Sfântul Ioan din Kronstadt -
Împătimirea sufletului de cele pământeşti şi trupeşti până la uitarea de
Dumnezeu vine de la diavolul, care face ca, atunci când ni se leagă inima de
cele pământeşti şi trupeşti, ea să devină vasul spurcat al patimilor, în loc să
privească cu chibzuinţă spre cele de Sus şi să fie vas duhovnicesc şi templu al
Duhului Sfânt. „Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Matei 6, 24),
lui Dumnezeu şi averilor lumeşti, lui Dumnezeu şi trupului, lui Dumnezeu şi
lumii, lui Dumnezeu şi desfătărilor; de aceea, a şti să-ţi conduci trupul şi
inima este ştiinţa ştiinţelor şi arta artelor. Sunt când trup, când suflet. Ce
nestatornicie! Câtă nerecunoştinţă! Ce lene! Şi câtă îndelungă-răbdare de la
Dumnezeu! Dar oare cât timp voi fi schimbător ca luna sau ca un caleidoscop?
Întăreşte-mă, Doamne, fă-mă să stau pe piatra poruncilor Tale!
Sfântul Ioan din
Kronstadt, Viaţa mea în Hristos, traducere de Boris Buzilă, Ed. Sophia,
Bucureşti, 2005, p. 239








