Academia Catavencu - Fritz, ceasornicarul din Freiburg

 

Fritz, ceasornicarul din Freiburg

Academia Catavencu

mai 9, 2026

 

Președintele USR, primarul Timișoarei, neamț din Freiburg cu pasiune pentru muzica de cor și pentru integritate. După moțiunea de cenzură care a dărâmat guvernul Bolojan, a anunțat că aliază USR-ul cu PNL, dar fără fuziune. Profilul omului care explică României, cu un calm de profesor de filozofie, lucruri pe care România prefera să nu le audă.

Există o teorie nescrisă în politica românească: în orice criză majoră, tot ce trebuie să faci este să găsești un neamț. Dacă ai un neamț, ai stabilitate. Dacă ai doi neamți, ai și reformă. Dacă ai trei, începi să te apropii periculos de Germania, ceea ce într-o țară balcanică este, depinde de unghi, fie un coșmar, fie un vis. Dominic Fritz este al doilea neamț al actualei scene politice românești – după Klaus Iohannis, primul neamț la nivel național, și înainte de eventualul al treilea care se va construi probabil la Cluj sau la Sibiu, conform unei logici geografice pe care nimeni nu o controlează.

Născut la Freiburg, în Pădurea Neagră – locul în care, conform legendelor germane, se ascund vrăjitoare blânde și ceasornicari excentrici – Fritz a sosit în România prin programul Erasmus, a rămas să facă voluntariat la Castelul Săvârșin, l-a cunoscut pe Regele Mihai și, undeva pe drum, a decis că viața lui se va desfășura într-o țară unde lucrurile sunt, cum să spunem, perfectibile. A devenit primar al Timișoarei în 2020. A devenit președinte USR în 2024. Acum, în mai 2026, a devenit unica voce coerentă a unei jumătăți de scenă politică pe care, în mod obișnuit, nimeni nu o ascultă: dreapta reformistă pro-europeană.

Marți, 5 mai 2026, după ce moțiunea PSD-AUR a dărâmat Guvernul Bolojan, Fritz a făcut ceva pentru care politica românească nu este încă echipată: a luat o decizie clară. A convocat Comitetul Politic, l-a întrebat pe USR dacă mai vrea să guverneze cu PSD-ul, a primit răspuns negativ în unanimitate, a ieșit la microfoane și a anunțat: „Cu USR nu se poate guverna și fura în același timp”. Era o frază care, în alte vremuri, ar fi fost considerată o gravă lipsă de tact diplomatic. În contextul de acum, a fost considerată o lipsă de tact diplomatic, dar și un breaking news. Cele două nu se exclud.

Joi, 7 mai, Fritz și Bolojan au semnat un angajament public comun. Cele două partide se vor coordona în Parlament, în guvernul interimar și la consultările de la Cotroceni. Cele două partide refuză împreună orice combinație cu PSD. Cele două partide cer reforme. Era un moment frumos. Patru zile mai târziu, vineri, la Timișoara, în faţa unor jurnalişti întrebându-l despre o eventuală fuziune cu PNL, Fritz a tras linia roșie cu o eleganță bavareză: „Nu va exista nicio fuziune între PNL și USR. Suntem două partide diferite”. În traducere politică, mesajul era simplu: Bolojan e bun, dar nu suficient de bun cât să-mi mănânce partidul.

Aici începe paradoxul lui Fritz. Pe de o parte, este omul integrității neambigue, vocea care spune lucruri evidente cu o claritate aproape obositoare. Pe de altă parte, este suficient de politician încât să știe că, în politica românească, integritatea fără apărarea propriului teritoriu se numește simplu prostie. Iar Dominic Fritz nu este prost. Este, dimpotrivă, suficient de inteligent încât să se poarte ca un om naiv atunci când are nevoie să transmită un mesaj moral, și suficient de tactic încât să se poarte ca un om experimentat atunci când are nevoie să-și salveze partidul.

Există, în lectura lui USR despre USR, o anumită presiune existențială. Partidul pierde sondaje. PNL urcă, USR coboară. Bolojan, cu ascensiunea lui de „salvator administrativ”, riscă să atragă electoratul reformist tradițional al USR. Cristian Ghinea, fost lider al partidului, a vorbit deja despre posibilitatea ca Bolojan să devină centrul de gravitație al unei noi drepte. Iar Fritz, în această vară de 2026, este omul care trebuie simultan să țină USR alături de Bolojan – pentru că singur nu poate face nimic – și să țină USR departe de Bolojan – pentru că, lipit de el, dispare. Este o dans coregrafic care, dacă ar fi fost pus pe muzică, ar fi sunat ca o piesă de Wagner cântată de un xilofon.

Personalitatea publică a lui Fritz are ceva care irită constant o anumită parte a României. Este prea calm. Prea articulat. Prea explicativ. Prea „dialog civic”. Vorbește o română atent corectă, cu acel accent ușor germanic care îi salvează frazele de la a suna ca niște texte de manual. Atunci când spune „PSD ține o majoritate de rezervă în buzunar”, într-o țară unde politicienii sunt obișnuiți să țină în buzunare lucruri mult mai concrete, fraza pare aproape filosofică. Atunci când explică, la Cotroceni, că nu poate să existe o coaliție pro-europeană fără reforme, sună ca un profesor de etică care încearcă să predea unor copii care vor doar să meargă în pauză.

Dar, paradoxal, exact această calitate îl face să funcționeze. Într-o presă politică unde toată lumea țipă, omul care vorbește calm devine, prin contrast, vocea raționalității. Într-un Parlament unde majoritatea declarațiilor sună ca scenariul unei comedii de moravuri, frazele lui Fritz sună ca subtitrările unui documentar de pe Arte. Iar într-o criză unde toți ceilalți par confuzi sau tactici, Fritz pare singurul care știe exact ce vrea să facă: să țină USR-ul la guvernare cu PNL, să blocheze orice formulă cu PSD, să forțeze noi alegeri dacă PSD-ul nu cedează.

Întrebarea care planează deasupra acestei strategii este, totuși, fundamentală. Are USR forța să joace acest pariu? Cu 12% în sondaje, alături de un PNL la 14%, blocul reformist pro-european adună 26% dintr-o țară în care PSD oscilează în jur de 25% și AUR a depășit 20%. Aritmetica este, ca să folosim un cuvânt drag lui Fritz, „provocatoare”. Iar pariul lui Fritz – că dacă PSD-ul nu primește guvernarea, va clipi primul – depinde de presupunerea că PSD-ul are mai mult de pierdut decât USR-ul. Asta e exact tipul de presupunere optimistă pe care doar un neamț o poate face într-o țară de pesimiști.

Există o teorie populară în politica românească: oamenii buni nu rezistă mult. Sunt mâncați de sistem, devin compromiși, dispar într-o lobotomie ideologică sau în vreun consiliu de administrație al Hidroelectrica. Fritz pare să fi descoperit, cumva, antidotul: să nu joace niciodată jocul. Să refuze sistematic vocabularul „pragmatismului”. Să spună exact ce face și să facă exact ce spune. Este o strategie atât de simplă încât, în România, are aerul unui truc de magie.

Vineri seara, 8 mai, când Fritz vorbea cu jurnaliștii la Timișoara, a făcut o declarație care merită păstrată într-un manual: „Nu cred că această criză se va închide repede”. O frază scurtă, fără vreo dramatizare, fără retorică. Era diagnosticul unui medic care, după ce a privit fișa pacientului, anunță familia că nu se va vindeca până luni. Era, totodată, exact tipul de lucid pesimism german care, în politica românească, sună aproape extraterestru.

Pentru că, la urma urmei, asta este Dominic Fritz: un extraterestru cu accent din Freiburg, care a aterizat în România cu valiza într-o mână și cu Constituția în cealaltă, și care, după aproape un sfert de secol, încearcă să ne explice că nu există stabilitate fără reformă, că nu există majoritate fără principii, și că, dacă PSD-ul ar accepta această realitate, ar fi totul mai simplu.

PSD-ul, deocamdată, nu acceptă. România, deocamdată, nu acceptă. Iar Fritz, deocamdată, vorbește mai departe. Cu acel calm exasperant al omului care a citit toate manualele de bune practici democratice și care, încă, refuză să creadă că o țară întreagă a decis să nu le citească pe niciuna.

Pădurea Neagră, deocamdată, continuă să trimită ceasornicari în Parlamentul României. Iar ceasornicarul de la Timișoara încearcă să sincronizeze o țară care, statistic, nu a fost niciodată sincronizată cu ea însăși.

 

Fritz, ceasornicarul din Freiburg - Academia Catavencu

-xxx-

https://ro.wikipedia.org/wiki/Dominic_Fritz

-xxx-

Compilare - redactare George M.

Dorin Stănescu - Romania sub regele Carol I

 

Romania sub regele Carol I

O zi solemnă - 10 mai 1866

Un articol de: Prof. dr. Dorin Stănescu - 10 Mai 2026

 

La 10 mai 1866, acum 160 de ani, România trăia un eveniment aparent firesc, se mai petrecuse de multe ori în istoria ultimelor decenii ca un domn să fie încoronat pe tronul țării, dar la acel moment nimeni nu bănuia că, de fapt, o eră nouă avea să înceapă odată cu proclamarea ca domnitor a lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen. La 8 mai 1866, însoțit de Ion. C. Brătianu, viitorul domn punea piciorul pe pământ românesc și se îndrepta spre București, iar printre primele sale acte pe care cei din anturajul său i le-au solicitat a fost acela de a grația un cleric.

Revista „Convorbiri Literare” din noiembrie 1936 consemna faptul astfel: „Cea dintâi semnătură solicitată Principelui Carol de Hohenzollern, la sosirea sa în ţară, pe când se oprise la conacul Goleştilor, în ziua de 9 Mai 1866, a fost actul de graţiere a Mitropolitului Calinic, osândit, împreună cu boierul Rosnovanu, pentru uneltiri împotriva Unirii şi alegerii unui Principe străin”. Carol I avea să facă acest gest, iar peste timp viitorul Mitropolit primat avea să-i fie unul dintre cei mai devotați supuși și chiar un apropiat. A doua zi, la 10 mai 1866, prințul Carol avea să intre în București, iar anecdotica epocii amintește că domnul a fost condus spre locul unde avea să fie găzduit, casa Golescu, una dintre cele mai frumoase clădiri din Bucureștiul acelei perioade. Ce este această casă?, a întrebat viitorul domn. Este palatul domnesc, Măria Ta, i-au spus cu mândrie cei din suită, unui prinț de Hohenzollern foarte mirat și pentru care palatul avea, desigur, alte dimensiuni. Și tot anecdotica a înregistrat faptul că și viitoarea regină Elisabeta la sosirea în București a avut aceeași mirare... Aveau să mai treacă ani până când în capitala țării se va fi ridicat un palat demn de un rege.

Un ceremonial religios și un discurs memorabil

În ziua de 10 mai 1866, când noul domn intră în București și este încoronat, Mitropolitul prezidează întregul ceremonial. Iată cum descrie ziarul „Gazeta de Transilvania” din 18 mai 1866 evenimentul acesta: „Ajungând la Mitropolie domnitorul fu primit de eminența sa părintele mitropolit Primat, însoţit de un numeros cler, cu Crucea și Evanghelia și fu condus în biserică. După terminarea Te Deumului, Maria Sa a intrat în Camera Deputaților. Măria Sa s-a urcat pe estrada tronului și a depus jurământul”. Și în numărul din 11 mai 1866, ziarul „Românul” al lui C.A. Rosetti nota pe prima sa pagină despre cum s-a desfășurat ceremonialul din Parlament: D. Colonel N. Haralambie, membru al înaltei Locoteninți Domnesci, citește următorul jurământ: „Jur de a fi credincios legiloru țării, de a păzi religiunea României, precum și integritatea teritorului ei, și de a domni ca Domn Consti­tuționalu. Măria Sa Domnul, cu mâna pe Sfânta Evangelie și Sfânta Cruce rostește cu glas mare «Jur!», după aceasta, Măria Sa, subscrie actul jurământului care se adiveresce de Eminența Sa Mitropolitul Primat și se contrasemnează, de întregul ministeriu - Acestu actu se depune de către domnulu Primul ministru în mâinile D. M. Costache Preșe­dintele Adunareî, care anunță Camerei această depunere...”. Același ziar a consemnat și discursul pe care Carol I l-a rostit în calitate de domn al țării, în fond primul său discurs: „Ales de către națiune, cu spontaneităte, Domn al Romăniloru, mi-am părăsită făr’a sta la îndouială, și țară și familie, spre a respunde la chemarea acestui poporă care mi-a încredințat destinatele sale. (aclamațiuni entusiastice). Puindu piciorul pe acestă pământ sacru, am și devenit Romăn. Primirea plebiscitului îmi impune, o știu, mari datorii sper că’mi va fi dat a le îndeplini. Eu vă aduc uă inimă leală, cugetări drepte, uă voință tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea patrie, și acel neînvins respect către lege, pe care l-am culesu în exemplul alor mei. (Ura! prelungite) Cetățean astădi, mâine, - de va fi nevoe - soldat, Eu voi înpărtăși cu d-v. soarta cea bună ca și pe aceea rea. (Aclamațiuni repețite), din acestă momentu, totul este comun între noi. Credeți în mine, precum cred eu în d-v. Singuru numai Dumnezeu pote ști ceea ce viitorul păstreză patriei nostre! Din parte-ne se ne mulțumim întru a ne face datoria. Se ne întărim prin concordie! Se unim puterile nóstre spre a fi la înălțimea evenimentelor! Providenția care a condus pe alesul d-v. până aci, și care a înlăturat tóate piedicile din calea mea, nu va lăsa neîndeplinită opera sa. Trăiască Romănia!” Același ziar, „Românul”, mai are pe aceeași primă pagină și textul unui mesaj al cetățenilor din Severin și Mehedinți care, privit astăzi, la 160 de ani distanță, ne confirmă că tot ceea ce au simțit acei oameni în acele clipe s-a împlinit: „Ziua în care Alteța Voastră a călcat pe pământul României este pentru noi o sărbătoare națională. Ea va fi una din epocele cele mai însemnate în analele țării noastre.”

Ce a însemnat domnia lui Carol I pentru România?

La 1866, din punct de vedere al statutului juridic internațional România era o entitate statală cu armată, instituții și o Consti­tuție proprie, dar aflată sub jurisdicția Imperiului Otoman și sub garan­ția colectivă a Marilor Puteri, ­conform hotărârilor Congresului de la Paris din 1856. Cu alte cuvinte, nu era un stat independent! Nici din punct de vedere economic, social ori cultural situația nu era strălucită. România nu avea o industrie proprie, nici căi ferate, era dependentă de importuri și de tehnologiile din Occident, economia era una bazată pe agricultură. Nu existau partide politice, ci doar grupări care împărtășeau idei care în deceniile următoare vor deveni doctrine politice ale celor două partide care vor guverna țara: Partidul Național Liberal și Partidul Conservator. Despre cultură este suficient să ne raportăm la celebrul eseu al lui Maiorescu din 1868, cel care a definit cel mai bine situația societății și culturii românești, ambele marcate de acele „forme fără fond”. Acestea erau coordonatele lumii românești de la 1866.

În cei 48 de ani de domnie, această lume s-a schimbat radical, iar transformările pozitive, de substanță, au predominat neîmplinirilor inerente oricărei societăți umane. Prima și cea mai însemnată schimbare a fost aceea a statutului juridic inter­național - obținerea indepen­denței de stat, realizată cu jertfele soldaților români pe câmpurile de luptă din Bulgaria. La 1878, în urma Congresului de la Berlin, marile puteri au recunoscut România ca stat independent. Devenit rege al României din 1881, Carol I a urmărit cu consecvență propășirea țării sale, dând adeseori, prin exemplul personal, un imbold contemporanilor săi. Sub Carol I s-au fondat instituții durabile și solide și astăzi, iar Biserica Ortodoxă Română a cunoscut aceeași înflorire ca a țării și a devenit autocefală în 1885. Și tot în vremea regelui Carol I s-a născut acea idee, a unei Catedrale Naționale care a rămas doar la stadiul de deziderat și pe care noi, cei de azi, am avut bucuria de a o vedea materializată.

În 1914, când regele Carol I a murit, bilanțul său era unul remarcabil: fondase o dinastie care avea să conducă România până în 1947, lăsa în urmă un stat respectat în Europa, o putere regională, o țară bogată și prosperă cu peste 3.000 km de cale ferată și cu instituții solide. Cu siguranță, așa cum englezii au denumit perioada 1837-1901 ca fiind perioada victoriană, adică perioada în care Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei a fost condus de către regina Victoria, și românii ar trebui să numească intervalul 1866-1914 drept perioada lui Carol I. Substanțiala moștenire - o Românie modernă și europenizată pe care emblematicul suveran a lăsat-o gene­rațiilor viitoare - îl îndrep­tățește pe marele rege Carol I să dea numele său acelei epoci, fără precedent în istorie, în care România a făcut definitiv saltul din Evul Mediu spre modernitate.

 

https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/o-zi-solemna-10-mai-1866-205787.html

trimis de: GEORGE MANDICESCU

Alexandru Stanciulescu-Barda - MINILECTURĂ cu GÂND DE SEARĂ - DOAR O VORBĂ.....!

ROMÂNIA - PRIDVOR AL RAIULUI

- Arhim. Iustin Pârvu -

 

Harul preotului

Acum este momentul cel mai prielnic să ne legăm de părintele nostru duhovnicesc, să ne legăm de epitrahilul părintelui, pentru că el este cel care leagă și dezleagă, el este cu cheia Împărăției. Mântuitorul bate la ușa inimii fiecăruia și părintele ia cheia și descuie și intră Mântuitorul Hristos. De aceea trebuie să fim foarte atenți, să dăm cinste Bisericii, căci este corabia care ne duce pe valurile mării care ne poartă.

Cu iscusința preotului este dusă corabia mântuirii acesteia creștinești. E singurul om care mai poate avea îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu, că de aceea l-a ales cu harul Lui ca să poată ridica și sufletul celui care i se încredințează. Preotul este cel cu care dumneavoastră trebuie să fiți într-o strânsă colaborare, într-o ajutorare permanentă pentru ca să putem ajunge ca într-adevăr să cucerim Împărăția lui Dumnezeu.

România - pridvor al raiului

Spune Sfântul Ioan de Kronstadt că munții, apele, văile, grădinile, livezile împreună cu Biserica formează pridvorul de intrare în Împărăția lui Dumnezeu. Păi, vedeți dumneavoastră țara noastră e un pridvor de intrare în Împărăția lui Dumnezeu. Biserici peste tot, mănăstiri, mormintele voievozilor, ale domnitorilor noștri, ale eroilor noștri, toate acestea formează o pregătire a noastră de intrare în Împărăția lui Dumnezeu. Intri într-o biserică și vezi picturi, sfeșnice, lumânări aprinse, cântări frumoase, intri din ce în ce mai sfios, tot mai sfios până în fața Sfântului Altar, acolo unde ne împărtășim cu sângele și trupul Mântuitorului Iisus Hristos. Asta este Biserica creștin-ortodoxă.

Dumneavoastră formați în pelerinajul acesta un misionarism, formați o călătorie sfântă, mergeți peste tot și vizitați și vedeți, vă completați cu ceea ce nu e la dumneavoastră în suflet, mergeți acasă mai îmbogățiți, mai dispare din monotonia aceasta a noastră, mai ies copiii, mai ies tinerii, mai ies bătrânii pentru o prefacere înspre bine. Este o apă care mereu trebuie să se miște. Ce înseamnă o apă care zace într-un dulap închis? Când i-ai dat drumul și vine apa care curge, o schimbă, îi dă altă coloratură. La fel este și creștinul nostru, din popas în popas se spovedește, se împărtășește, se reînnoiește, regenerează viață noastră creștină, din ce în ce.

Televizorul și calculatorul sunt învățătorii noștri

Dar în loc de duhovnici acum învățătorul nostru este televizorul sau calculatorul. Acolo e tata și mama, acolo e și duhovnicul, acolo e tot. Acolo e și iadul. Nu sunt împotriva televizorului și a tehnicii, să nu se uite omul la televizor, să nu folosească calculatorul. Să le folosească, dar cu înțelepciune și atâta vreme cât e pentru zidirea lui sufletească! În momentul în care nu mai e pentru zidirea sufletească, nu-l mai folosim.

Se spune că copii sunt răi, tineretul e rău. Păi, cine îi formează? Noi. Stă și bunicu, și bunica, și tata, și mama stăm acolo la televizor, toate drăcoveniile le văd și unii și alții. Apoi degeaba bați clopotele: „Vino acasă, la ora 9 să fii aici! Cel târziu 10-11. Altfel nu te mai duci, stai acasă”. „Cum să nu mă duc!?”. Și vin la ora 3. Azi așa, mâine așa, vine momentul să-l scoată afară din casă. Vine cu drepturile omului, n-ai ce să-i faci, drepturile elevului. Tu nu mai ai niciun cuvânt de spus că vine cu drepturile. Dacă îl iei aspru cumva, se duce și te reclamă la biroul politic, la PCR merge acolo. Că nu-i alt guvern, tot PCR-ul e.

Chemarea neamului nostru

Măi, să nu uităm că suntem ortodocși, să nu uităm că suntem botezați și că avem o datorie: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat”. Să ne îmbrăcăm în Hristos! Acesta este chemarea neamului nostru. Nu am trăit în bogăție, în averi și-n îndestulări, avem însă această mare bogăție a Ortodoxiei care a rămas pentru toată Europa, nu numai pentru noi. Să știți că toată lumea tânjește după o viață creștin-ortodoxă; o dovedesc românii care se duc prin Spania, se duc prin Germania, prin Franța, prin Italia.

Parcă și ăsta e un rost, împrăștierea asta a românilor, ca să ducă frumoasa învățătură ortodoxă, cea de 2000 de ani a Sfântului Apostol Andrei în întreaga lume. Să o ducă la toate popoarele păgâne. Să știți că spun cu multă durere, Occidentul este aproape păgânizat. Constituția ateistă a Europei crește și se dezvoltă tot mai mult și în Răsărit, în zona noastră; pericolul este din ce în ce mai mare. Vin cu toate sistemele și cu toate planurile drăcești care să sufle, să-L detroneze pe Hristos din inimă și din mintea creștinilor.

Răspunderea creștinului

Vedeți, religia, școala este așa cum este; icoana stă la cheremul unui director de școală. Vrea domnul director să rămână icoana, rămâne, nu, afară cu ea! Iată că pe noi înșine ne măcinăm și ne distrugem, noi, fiii acestei țări, ne măcinăm și ne consumăm unii pe alții, cu planurile și cu directivele străinilor și noi numai executăm. Ca să fim directori, să fim bine plătiți, bine cotați, putem distruge orice. Vine un manual de istorie, îl primim; vine un manual de religie, îl primim și pe acela, vine un manual de sociologie, și tot așa. Nu ne interesează cum este, că Ștefan cel Mare a existat sau că n-a existat sau că știu eu ce alt scriitor de-al nostru, Eminescu a fost sau n-a fost, că a fost polonez, că a fost ucrainean, că a fost român, nu se știe ce, dar nu mai este nici Eminescu.

Cu mult regret vă spun că se întâmplă lucrurile acestea spre desființarea noastră ca nație și ca trăitori ai acestor ani frumoși ai neamului nostru. De aceea avem o răspundere înaintea lui Dumnezeu. Să știți că nu rămâne neîntrebat la judecată nici un creștin-ortodox, despre ce a lucrat el în viața lui de toate zilele. Nu o să-l întrebe câte averi sau câte moșii și cu câte sisteme economice a colaborat! O să te întrebe: „Ce ai făcut tu pentru Hristos, ce ai făcut pentru botezul tău, ce ai făcut pentru numele tău de creștin?”. Acestea vor fi întrebate. Și atunci sigur că vom da răspuns fiecare după ceea ce am făcut, după ceea ce am mărturisit.

Că, după cum spune Evanghelia: „dacă v-ați lepădat înaintea oamenilor de numele Meu, și Eu mă voi lepăda înaintea îngerilor Domnului”. Și iată că aceasta este misiunea noastră de ortodocși, să mărturisim și dacă se poate, să murim pentru această frumoasă învățătură a Evangheliei. Care a fost viața Mântuitorului? 33 de ani pe pământ, persecuții, prigoane, ucideri, răstignire și Învierea. Așa e și neamul nostru, mergem cu toții în această suferință, în această greutate, ca neamul nostru să învieze prin Hristos. Dumnezeu să vă călăuzească!

 

(Extras din „Ne vorbește Părintele Justin”, vol. V

 

 

 

STIINTA STIINTELOR SI ARTA ARTELOR

- Sfantul Ioan din Kronstadt -

 

             Împatimirea sufletului de cele pamântesti si trupesti pâna la uitarea de Dumnezeu vine de la diavolul, care face ca, atunci când ni se leaga inima de cele pamântesti si trupesti, ea sa devina vasul spurcat al patimilor, în loc sa priveasca cu chibzuinta spre cele de Sus si sa fie vas duhovnicesc si templu al Duhului Sfânt. „Nu puteti sa slujiti lui Dumnezeu si lui Mamona” (Matei 6, 24), lui Dumnezeu si averilor lumesti, lui Dumnezeu si trupului, lui Dumnezeu si lumii, lui Dumnezeu si desfatarilor; de aceea, a sti sa-ti conduci trupul si inima este stiinta stiintelor si arta artelor. Sunt când trup, când suflet. Ce nestatornicie! Câta nerecunostinta! Ce lene! Si câta îndelunga-rabdare de la Dumnezeu! Dar oare cât timp voi fi schimbator ca luna sau ca un caleidoscop? Întareste-ma, Doamne, fa-ma sa stau pe piatra poruncilor Tale!

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 239

 

 

 

ALERGAREA DUPA FLUTURI

- Sfantul Simeon din Dajbabe -

 

Întocmai precum copiii alearga veseli pe câmp dupa fluturi, tot astfel cei nepriceputi alearga dupa slava lumii.

 

Sfantul Simeon din Dajbabe, The Orthodox Word, nr. 271-72, traducere de Laura Marcean, Ed. St. Herman, Platina, SUA, 2010, cap. Selected Verses from the Treasury of St. Symeon’s , p. 37-53