LABIRINT
– Un film de Ben Todica
Drumul întortocheat spre fericire sau
eliberarea spiritului
Un film despre un inocent care intră în
lume și este obligat să-și piardă inocența fără să-și piardă sufletul.
„Labirint” este, înainte de toate, o fabulă.
Nu o fabulă despre un om care știe unde merge, ci
despre unul care pleacă fără să știe. Despre un inocent care intră în lume cu
încrederea că undeva, dincolo de cotiturile ei, există un loc în care îl
așteaptă fericirea, iubirea, libertatea, poate chiar destinul său.
Acest om sunt eu.
Am plecat în lume cu naivitatea celui care încă mai
crede că lumea poate fi descoperită. Nu aveam harta labirintului. Nu știam cine
sunt paznicii lui, unde sunt zidurile, cine deschide porțile și cine le
închide. Știam doar că trebuie să merg.
Și am mers.
Dar lumea nu-l lasă pe inocent să rămână inocent.
Îl întâmpină cu instincte, cu frici, cu dorințe, cu
competiție, cu putere și slăbiciune. Îl învață să se apere, să se îndoiască, să
piardă, să aleagă. Îl obligă să descopere că în spatele frumuseții poate exista
pericol și că, uneori, ceea ce pare libertate poate ascunde o altă formă de
captivitate.
Așa începe transformarea.
Nu trebuie să-ți pierzi inocența pentru că ai devenit
rău. Uneori trebuie să o pierzi pentru că ai intrat în lume. Dar există
o diferență esențială între pierderea inocenței și pierderea sufletului. Prima
este aproape inevitabilă. A doua este alegerea.
Labirintul
Labirintul filmului poate fi privit ca lumea însăși.
O lume populată de vietăți care se mișcă, se urmăresc,
se apără, atacă, fug, domină și supraviețuiesc. Fiecare pare prins în propriul
instinct, în propria nevoie de existență. Dar aceste vietăți nu sunt simple
personaje. Ele sunt fragmente ale civilizației. Toate au participat,
într-un fel sau altul, la construirea lumii în care trăim. Omul civilizat își
imaginează uneori că s-a desprins de animalitate. Dar labirintul îi amintește
că instinctele nu dispar; ele doar își schimbă hainele. Supraviețuirea devine
economie. Teritoriul devine proprietate. Forța devine putere. Frica devine
sistem. Dorința devine consum. Iar turma poate deveni societate. În acest sens,
labirintul nu este numai locul prin care trece personajul.
Este lumea care îl formează.
Zdruncinătura
Astăzi, după mai bine de patruzeci de ani, imaginea
filmului poartă urmele propriei sale vieți. Pelicula Super 8 a fost copiată
video de pe un perete alb și a fost proiectată de sute de ori, în întâlniri
comunitare și particulare. Perforațiile s-au deteriorat, iar imaginea
trepidează.
Dar această trepidație nu trebuie privită ca un defect
care trebuie ascuns. Astăzi, ea poate fi citită ca o a doua memorie a
filmului. Filmul a trecut prin timp așa cum personajul său a trecut prin
viață. Imaginea tremură. Și tocmai de aceea pare să respire.
Pare să fi rămas ceva din neliniștea celui care a
filmat-o. Nu este nevoie să numim această imagine „naivă” pentru că este
imperfectă tehnic. Ar fi ca și cum am privi un tablou al unui mare pictor și am
spune că loviturile pensulei sunt dovada lipsei lui de experiență, ignorând
drumul interior care l-a adus la acea pânză.
O operă nu trebuie judecată numai după cât de nouă
este materia ei. Uneori materia îmbătrânește, iar sensul se adâncește. Timpul
nu a distrus „Labirintul”. Timpul a intrat în el.
Pierderea inocenței
Inocentul intră în labirint crezând că va găsi
fericirea. Dar, pentru a putea supraviețui, începe să învețe limbajul
labirintului. Învață să recunoască pericolul. Învață să fugă. Învață să lupte. Învață
că nu orice ușă este o ieșire. Și, mai ales, învață că lumea nu este construită
după logica simplă a copilului care a plecat la drum.
Aceasta este drama maturizării. Copilul crede că
binele trebuie să câștige. Adultul descoperă că binele poate pierde. Copilul
crede că adevărul este suficient. Adultul descoperă că adevărul poate fi
ignorat. Copilul crede că iubirea îl va salva.
Adultul descoperă că uneori trebuie să treacă prin
singurătate pentru a înțelege ce este iubirea. Și totuși, dacă după toate
acestea omul mai poate iubi, atunci inocența nu a dispărut cu totul.
S-a transformat.
Australia – intrarea într-un labirint mai
mare
Pentru mine, „Labirint” este și documentul unei
intrări reale într-o altă lume. Am plecat din România și am intrat într-un
continent nou, într-o societate nouă, într-un alt limbaj și într-o altă ordine
a lucrurilor. Primul meu film australian, realizat pe Super 8, era și un
portofoliu. Era încercarea de a demonstra că pot să scriu și să așez viața în
metaforă pe ecran.
Dar, privind astăzi filmul, înțeleg că făceam mai mult
decât un portofoliu. Îmi filmam propria intrare în labirint. Veneam dintr-o
lume cinematografică în care montajul complex și ritmul puteau construi sensul
prin tensiune și succesiune rapidă de imagini. Intram într-o altă cultură
cinematografică, în care spațiul, timpul și contemplarea aveau alte ritmuri. Între
cele două lumi trebuia să-mi găsesc locul. La fel ca personajul.
Grădina
Dar orice labirint adevărat presupune o întrebare: Există
oare o ieșire? Și, dacă există, ce se află dincolo de ea? Poate fericirea. Poate
iubirea. Poate libertatea. Poate Dumnezeu.
Poate acea Grădină Divină pe care omul o caută, uneori
fără să știe că o caută. Dar filmul refuză să ofere un răspuns simplu. Pentru
că există o întrebare și mai tulburătoare: Dacă ajungi în Grădină, mai ești
același om care a plecat să o caute?
Poate că nu. Poate că adevărata destinație a
labirintului nu este un loc.
Este transformarea.
Iubirea pe care o căutăm
Și atunci apare întrebarea ultimă. După toate
drumurile, după toate cotiturile, după toate pierderile și toate încercările: Ai
găsit oare iubirea pe care o căutai?
Sau poate că iubirea nu trebuia găsită. Poate că ea
era ascunsă chiar în această călătorie. În oamenii întâlniți. În cei pierduți. În
locurile părăsite. În dorul de casă. În încercarea de a construi o altă casă. În
nevoia de a lăsa în urmă o mărturie.
În faptul că, după zeci de ani, încă te întorci la
imaginile unui film făcut cândva cu mâinile tale și încerci să înțelegi ce ai
vrut să spui. Poate că acesta este semnul că sufletul nu a fost pierdut.
Viața – răsplata existențială
Și poate aici se află adevărata răsturnare a fabulei. Poate
că am plecat să caut fericirea și am găsit viața. Nu viața ideală. Nu
viața fără durere. Nu viața fără rătăcire. Ci această zdruncinătură
extraordinară, imprevizibilă, uneori crudă și alteori miraculoasă, pe care
o numim VIAȚĂ.
Poate că aceasta este răsplata existențială. Faptul că
ai avut voie să intri în labirint. Faptul că ai putut să-l străbați. Faptul că
ai putut iubi în el. Faptul că ai putut pierde. Faptul că ai putut să te
ridici. Și, mai ales, faptul că ai putut ieși din el fără să ieși gol.
Katana eternității
Moara numită Viață macină totul. Tinerețea. Frumusețea.
Puterea. Casele. Orașele. Generațiile. Chiar și filmele.
Perforațiile se rup. Imaginea tremură. Chipurile
dispar. Katana eternității taie timpul în fiecare dintre noi. Dar există
ceva ce timpul nu poate distruge atât de ușor: sensul pe care l-am dat trecerii
noastre.
De aceea, poate, adevărata eliberare nu este să găsești ieșirea din labirint. Este să nu mai fii sclavul lui. Să poți privi lumea, cu toate absurditățile și cruzimile ei, fără să-i permiți să-ți transforme sufletul în ceea ce deteşti.
Epilog
„Labirint” începe cu un inocent care intră în lume.
Și poate că acesta este singurul lucru pe care fiecare
om îl are în comun cu el.
Ne naștem fără hartă. Intrăm în labirint. Învățăm
regulile lui. Ne pierdem. Ne regăsim. Căutăm iubirea. Căutăm libertatea. Căutăm
fericirea. Căutăm uneori chiar pe Dumnezeu.
Și, într-o zi, înțelegem că întrebarea nu mai este: „Cum
ies din labirint?” Ci: „Ce am devenit după ce l-am străbătut?”
Dacă am pierdut naivitatea, dar nu și capacitatea de a
iubi, dacă am pierdut iluziile, dar nu și speranța, dacă am pierdut tinerețea,
dar nu și mirarea, dacă am pierdut multe dintre răspunsuri, dar încă mai avem
curajul să punem întrebări, atunci poate că labirintul nu ne-a învins. Poate că
ne-a eliberat.
Iar dacă, la capătul lui, nu există nicio Grădină
Divină pe care să o putem atinge cu mâna, poate că rămâne totuși o taină: poate
că Grădina nu era la capătul drumului. Poate că ea era chiar în faptul
că am primit acest drum. Iar această zdruncinătură numită VIAȚĂ, cu
tot ce ne-a luat și cu tot ce ne-a dăruit, poate că nu este pedeapsa pentru că
am intrat în labirint.
Poate că este însăși răsplata de a fi
existat.






