Irina
Lazăr – Împletirea inteligenței cu misterul, candoarea, ludicul și concretul
Cronică de
carte
Maria Diana Popescu
Cronică
11
Septembrie 2026
Deschidem astăzi împreună volumul de poeme „Colțuri cu
umbre de-ascunsˮ, Editura Pim, Iași, semnat de pictorița și poeta Irina Lazăr,
artistă a privirii și metamorfozei, care transformă lumea prin culoare și
metaforă. În poezia sa, lumea nu rămîne ceea ce pare: roua e adunată într-o
cochilie de melc, un trunchi de copac devine purtătorul unei suferințe
omenești, cuvintele sînt scoase de sub pietre, începuturile sînt croșetate, iar
amprentele devin locul în care se scriu memoriile unei iubiri. Lucrurile își depășesc
condiția imediată și intră într-o ordine secretă, numai a poetei. Forța și
autenticitatea poeziei sale vine dintr-o imaginație exuberantă,
surprinzătoare, capabilă să apropie domenii aparent incompatibile. Biologia,
fizica, corpul, natura, basmul și afectivitatea coexistă firesc în același
univers poetic. O „genă de responsabilitate” devine obiectul unei relații
personale, mîngîierea are „simptome”, iar un copac contorsionat ajunge să
strige, pe dinăuntru, la fel ca omul. Aceste asocieri nu sînt simple podoabe
ale discursului liric, ci modalitatea prin care poeta percepe realitatea. Irina
Lazăr are o inteligență remarcabilă a cuvîntului. Nu se mulțumește să
folosească limbajul. Îl modelează, îl deplasează, îi solicită sensuri noi.
Abstractul capătă trup, concretul capătă suflet. Expresia „roz-începuturi”
dezvăluie o poetă care știe că, un cuvînt nou poate spune mai mult decît o
explicație. Poezia Irinei Lazăr păstrează o uimire aproape copilărească în
fața lumii. Elfii, bobocii, cochiliile și roua nu alcătuiesc un simplu decor
feeric, ci participă la o aventură a sensibilității și inspirației. Poeta
privește realitatea cu disponibilitatea celui care încă mai crede că, dacă te
uiți suficient de atent, lucrurile îți dezvăluie o altă identitate. Există în
magma poemelor sale o tandrețe discretă, corporală, dar niciodată siropoasă.
Iubirea este filtrată prin inteligență și imaginație: o mîngîiere devine
„simptom”, degetele devin suport pentru memorie, iar trupul celuilalt devine un
manuscris. Sentimentul nu este declarat solemn. Este reinventat prin metaforă.
Cea mai frumoasă calitate a Irinei Lazăr este
capacitatea de a păstra împreună inteligența și candoarea, ludicul și
gravitatea, concretul și misterul. Ea privește un trunchi de copac și-i
intuiește suferința. Privește o amprentă și vede în ea o arhivă a iubirii.
Privește roua și-i inventează o întrebuințare imposibilă. Dacă există o
filiație recognoscibilă în poezia sa, se poate recunoaște o
anumită înrudire cu libertatea metaforică a lui Nichita Stănescu.
O înrudire de sensibilitate și de procedeu poetic. Irina Lazăr se
învecinează cu mecanismul stănescian al „metaforei surprinzătoare”, pe care îl
trece printr-o sensibilitate ludică, livrescă și corporală. Mai degrabă aș
afirma că versurile Irinei Lazăr se află la intersecția dintre Nichita
Stănescu și o poezie de factură suprarealistă/expresionistă. Asocierea
„anomalii electromagnetice” - termen aproape științific introdus într-o imagine
profund afectivă - produce o straniere a realului. Interesant este felul
în care transformă tandrețea într-un teritoriu al invenției intelectuale.
Pornește de la o imagine domestică și senzuală - „ca o pisică indolentă” - și
ajunge brusc la „gena ta de responsabilitate”, apoi la „tribul Dropa”.
Salturile acestea sînt foarte apropiate de mecanismul imaginativ al lui Nichita.
Ceea ce contează nu este asemănarea cu înaintașii, ci felul în care aceste
ecouri sînt topite într-o sensibilitate proprie. Irina Lazăr nu descrie lumea,
ci o reinventează: obiectele au memorie, natura are empatie, cuvintele au trup,
iar iubirea are propriul ei alfabet. Aceasta este marca ei cea mai
frumoasă: capacitatea de a ne face să privim încă o dată lucrurile pe
lîngă care trecem în fiecare zi și să bănuim că ascund ceva ce numai poezia
poate vedea. În universul ei liric, realitatea nu este definitiv alcătuită.
Poate fi desfăcută, reordonată și recompusă prin puterea imaginației, pînă cînd
obiectele cele mai obișnuite își dezvăluie o identitate secretă. Registrul
poetic se construiește pe această mobilitate fertilă a imaginarului. Nimic
nu este fix, nimic nu rămîne închis în propria definiție. Lumea se află într-o
perpetuă stare de metamorfoză.
Poezia Irinei Lazăr își află una dintre resursele
principale în surpriza asocierii. Autoarea apropie registre pe care
discursul poetic tradițional le-ar fi ținut la distanță: biologia de erotism,
fizica de sensibilitate, anatomia de tandrețe, basmul de cotidian. „Gena
responsabilității”, „simptomele de mângâiere”, „anomaliile electromagnetice” nu
sînt simple artificii lexicale. Ele trădează o conștiință poetică pentru care
sentimentul nu se poate exprima decît atunci cînd limbajul însuși este pus în
situația de a-și depăși limitele. În această privință, poezia ei păstrează și
ceva din spiritul Ninei Cassian: plăcerea de a inventa, de a jongla cu
sensurile, de a transforma limba într-un spațiu al libertății. Dar, spre
deosebire de jocul pur verbal, imaginile Irinei Lazăr sînt întotdeauna
încărcate afectiv. În spatele fanteziei se află o sensibilitate atentă la
fragilitate, singurătate, iubire și la formele discrete ale suferinței.
Una dintre particularitățile cele mai interesante ale
scrisului său este împletirea inteligenței cu sensibilitate. Ea gîndește
afectiv și simte intelectual. Chiar și atunci cînd recurge la termeni
științifici sau la referințe insolite, miza rămîne una profund umană. Ceea ce
pare, la suprafață, joc de imaginație se dovedește, la o lectură mai atentă, o
formă de empatie. Natura însăși participă la această empatie. Trunchiurile
contorsionate „strigă pe dinăuntru”, bobocii așteaptă răsăritul „în genunchi”, iarba
devine spațiul în care pot lucra elfii. Este o animare a lumii care
amintește de copilăria imaginarului, însă, sub această aparență ludică se află
conștiința adultă a Irinei care știe că lucrurile frumoase sînt fragile și că
orice formă de tandrețe poartă, undeva, în profunzime, posibilitatea pierderii.
Nota cea mai personală a Irinei Lazăr este transformarea vulnerabilității în
imaginație. Ea nu proclamă durerea, nu o dramatizează, nu o expune cu
ostentație. O transferă asupra copacilor, asupra degetelor, asupra rouăi,
asupra cuvintelor. Prin transfer, o face suportabilă și inteligibilă. În acest
univers, iubirea nu este doar sentiment, ci și formă de cunoaștere.
Degetele celuilalt devin suprafața pe care se pot scrie „memoriile”, amprenta
devine manuscris, iar corpul, o arhivă afectivă. Poetica Irinei Lazăr sugerează
că apropierea de celălalt înseamnă încercarea de a-i citi urmele.
Se poate vorbi despre o poezie a metamorfozei, a
empatiei și a invenției. O poezie care nu caută solemnitatea, ci revelația. Nu
explică misterul. Îl multiplică. Irina Lazăr are rara capacitate de a
transforma o imagine într-o mică lume autonomă și un cuvînt într-o aventură a
sensibilității. Dacă poezia modernă ne-a învățat că metafora poate reinventa
realitatea, Irina Lazăr duce mai departe această lecție într-un registru
personal, în care fantezia nu este evadare din real, este modalitatea mai
subtilă de a-l locui. Poezia sa ne propune un pact simplu și profund: să privim
lumea ca și cum lucrurile ar avea încă secrete de mărturisit.
Irina Lazăr nu descrie ceea ce vede. Caută ceea ce se
ascunde în ceea ce vede. Iar între cele două gesturi - a privi și a
descoperi - începe adevărata ei poezie. Pentru că ea nu se mulțumește să
descrie ceea ce vede. Are nevoie să treacă dincolo de suprafața lucrurilor, să
le tulbure ordinea, să le schimbe numele, chiar să le inventeze din nou. Tocmai
aici începe farmecul acestei poezii. Irina Lazăr are ceea ce aș numi un
instinct al mirării. Nu acceptă realitatea ca pe ceva definitiv. O privește cu
sentimentul că, dincolo de ceea ce se vede, există întotdeauna încă un strat de
sens. Este, poate, una dintre cele mai vechi funcții ale poeziei: să ne
convingă că lucrurile nu sînt doar lucrurile pe care le știm. Iar Irina Lazăr
face acest lucru prin solemnitatea jocului. În poezia ei există o inteligență
ludică, o bucurie aproape copilărească, repet, de a pune alături cuvinte care,
în mod obișnuit, nu s-ar întîlni. Biologia intră în iubire, fizica intră în
peisaj, anatomia se întîlnește cu tandrețea, iar basmul poate apărea firesc în
mijlocul unei dimineți. Această tehnică îi conferă vocii sale o anumită
prospețime și, mai ales, o individualitate.
Dacă ne oprim atent asupra poemelor descoperim că nu
sînt doar jocuri ale imaginației. În spatele lor se află o întrebare foarte
serioasă: Cum putem pătrunde în celălalt? Cum putem cunoaște suferința lui? Cum
putem păstra ceea ce iubim? Cum putem transforma o atingere într-o memorie care
să nu dispară? Și atunci înțelegem că ludicul Irinei Lazăr ascunde o profundă
sensibilitate. Într-un poem poeta privește două trunchiuri răsucite și spune că
ele „strigă pe dinăuntru, la fel ca mine”. Ea nu privește natura din exterior.
Empatizează cu ea. Copacul devine ființă. Piatra ascunde cuvinte. Iarba
primește personaje. Roua devine substanță ritualică. Amprenta devine manuscris.
Lumea întreagă pare să aibă o viață secretă. Poate că acesta este unul dintre
cele mai frumoase daruri ale poeziei Irinei Lazăr: ne restituie
capacitatea de a crede că lucrurile au suflet. Într-o tradiție poetică
românească în care metafora a cunoscut forme extraordinare de libertate,
citind-o pe Irina Lazăr ne gîndim, inevitabil, la Nichita Stănescu. Ea are
aceeași disponibilitate de a lăsa cuvîntul să inventeze realitatea, aceeași
îndrăzneală de a trece dincolo de logica obișnuită a lucrurilor. Însă Irina
Lazăr nu este interesantă pentru că ne-ar aminti de Nichita. Este interesantă
atunci cînd este ea, însăși. Pentru că peste această libertate metaforică se
așază o sensibilitate personală: tandră, feminină, ludică, uneori melancolică,
alteori exuberantă. Ceea ce rezultă este o poezie în care inteligența și
candoarea nu se exclud, ci se luminează reciproc. Aș spune chiar că Irina Lazăr
are o relație specială cu fragilitatea. O ascunde în imagini. Într-un trunchi
răsucit. Într-o umbră chircită sub pietre. În niște degete care mîngîie. Într-o
amprentă. În roua unei dimineți. De aceea emoția ajunge mai departe. Pentru că
nu ni se oferă gata explicată. Trebuie să o descoperim. Iar aceasta este o altă
mare calitate a poeziei: nu ne spună totul. Ne lasă ceva de descoperit. Irina
Lazăr știe să transforme cuvîntul în obiect și obiectul în emoție. Știe să ia
ceva concret și să-l ducă spre mister. Știe să transforme iubirea în memorie,
memoria în amprentă și amprenta într-o formă de supraviețuire. Și mai știe
ceva, esențial, pentru un poet: știe să se mire. Într-o lume în care aproape
toate lucrurile ni se par deja explicate, mirarea este o formă de inteligență.
Iar poezia Irinei Lazăr este și o poezie a acestei mirări. De aceea, nu putem
închide poezia sa într-o singură definiție. Pentru că, dincolo de orice
filiație, există vocea cu majuscule a Irinei Lazăr, care are ceva rar: ne
face să bănuim că lumea pe care o cunoaștem este doar prima variantă a lumii.
După ce o vom citi, ne vom uita altfel la un copac, la rouă, la o amprentă, la
o mînă care ne atinge. Și dacă poezia sa poate produce această mică schimbare
în felul nostru de a privi, atunci ea și-a împlinit rostul. Irina Lazăr ne
invită să vedem ceea ce era acolo dintotdeauna, dar nu știam încă să vedem.
Între ceea ce vedem și ceea ce numai poezia ne învață să vedem se află, de
fapt, întregul ei univers poetic.
Într-o lume care are nevoie de sens, într-o lume
grăbită, în care cuvintele sînt adesea consumate înainte de a fi trăite, poeta
Irina Lazăr ne invită să redescoperim bucuria contemplației. Să ascultăm
tăcerea luminoasă dintre două versuri. Să privim conturul unei metafore pînă
cînd ea începe să vorbească despre propria noastră viață. Puterea discretă a
poeziei sale este aceea de a transforma cititorul într-un participant la
propria descoperire interioară. Volumul Irinei Lazăr ne amintește că poezia nu
este un exercițiu de stil, ci un mod de a locui lumea. Ca un „Copac Orfanˮ,
crescut la marginea unei lumi în care tăcerile au rădăcini adînci, Irina Lazăr
se întoarce spre sine, într-o nesfîrșită „Introspecțieˮ, căutînd
răspunsuri printre umbrele unor „Lumi paralele.ˮ Învățînd
„Îngăduințaˮ de la ploaia care cade peste toate fără să judece,
și „Renunțareaˮ de la frunzele ce se desprind atunci cînd vine vremea
lor. Uneori, poetei, îi rămîne doar „Evadareaˮ de pe drumuri „Fără
întoarcere.ˮ Irina Lazăr își toarce în tăcere „Fuiorul cu viseˮ, fir după
fir, și se oprește în „Meditațieˮ, acolo unde timpul își pierde granițele
și începe „Zbuciumul în „Orașul contemporanˮ, printre ferestre
aprinse, pași grăbiți și oameni care își poartă singurătatea ca pe o haină
invizibilă. Iar cînd noaptea se așază peste toate, îi rămîne poetei
„Melancoliaˮ blîndă, tăcută.
Nu analizăm o carte. Celebrăm întîlnirea dintre un
destin și vocația sa. Celebram curajul autoarei de a transforma experiența
vieții în artă și de a o dărui celorlalți. Sînt convinsă că fiecare cititor va
regăsi în aceste poeme o parte din propria sa poveste. Pentru că adevărata
poezie nu vorbește doar despre autor. Ea vorbește despre noi toți. Irina Lazăr
scrie o poezie a interiorității, o poezie în care lumea exterioară devine
oglinda unei lumi nevăzute. Aici se află una dintre cele mai frumoase dimensiuni
ale volumului: puterea de transfigurare. Există o noblețe a discreției în
această poezie. O frumusețe a emoției rostite fără ostentație. O credință că
sufletul omenesc merită ascultat. „Colțuri cu umbre de-ascunsˮ este o carte
despre răspunsuri, despre întrebările care rămîn în om mult după ce ziua s-a
sfîrșit. Despre acele clipe în care singurătatea nu mai este doar absență, ci
prezență tăcută. Despre regretul care nu cere pedeapsă, ci înțelegere. Volumul
„Colțuri cu umbre de-ascunsˮ ne oferă un răspuns delicat și profund: tot ceea
ce este trăit cu adevărat poate fi transformat în artă. Aceasta este marea
putere a poeziei Irinei Lazăr. Ia o clipă și-i dăruiește eternitate. Ia o stare
sau un lucru și-i schimbă sensul. „Colțuri cu umbre de-ascunsˮ este o carte
despre puterea sufletului de a transforma tot ceea ce primește de la viață în
artă poetică.
Ce este deosebit la autoare este că nu acceptă
realitatea în forma în care o primește. O transformă imediat. Roua nu mai este
doar rouă: devine ceva ce poate fi adunat într-o cochilie. Cuvintele nu mai
sînt abstracții: pot fi scoase de sub pietre. Visele pot fi puse în ordine
alfabetică. Amprentele pot deveni pagini de memorie. Copacii pot avea dureri.
Inimile pot deveni cuiburi. Iubirea poate deveni cer. Această continuă
transfigurare este semnul unei gîndiri artistice autentice. Aici pictorul
din Irina Lazăr devine esențial. Ea gîndește lumea în imagini înainte de a o
gîndi în concepte. Poemele ei nu pornesc de la o idee pe care apoi o îmbracă în
metaforă. Pornesc de la o imagine care naște o stare și apoi o
semnificație. De aceea, unele dintre imaginile sale rămîn în memorie:
„Ochii-fluturi”, „Cuvintele de sub pietre”, „Inimile noastre drept cuiburi”,
„Cerul din noi”, „Memoriile scrise pe amprente”. Sînt imagini care nu doar
ilustrează o emoție, ci creează o mică lume în jurul ei. Dar există ceva
și mai important. Irina Lazăr este o poetă a lucrurilor fragile. Fluturele
este frumos, dar fragil. Pasărea este liberă, dar poate pleca. Roua
strălucește, dar dispare. Iubirea construiește un cuib, dar timpul aduce iarna.
Visele pot fi ordonate, dar sufletul nu mai poate fi recuperat. Copacii stau în
iarbă, dar „strigă pe dinăuntru”. În spatele imaginației ei luminoase
există conștiința fragilității. Ea are o formă aparte de candoare, o
candoare cultivată, o capacitate de a păstra în adult ceva din privirea copilului.
Poeta încă se miră. Poate pune „elfii să croșetezeˮ. Poate vorbi cu păsările.
Poate transforma o dimineață într-un ritual de rouă. Dar omul din ea care face
toate acestea știe deja ce este suferința. De aceea, candoarea Irinei Lazăr
este aproape o strategie de supraviețuire a sensibilității. Într-o lume
care ne obligă să devenim pragmatici, Irina Lazăr își păstrează dreptul de a
vedea altfel. Și aceasta mi se pare una dintre calitățile ei cele mai frumoase.
Este o poetă a empatiei. Poemul cu cei doi copaci mi-a clarificat foarte mult
acest aspect. „Strigă pe dinăuntru, la fel ca mine.” Aici autoarea trece
dincolo de estetica imaginii. Nu inventează, pur și simplu, o metaforă
frumoasă. Se recunoaște pe sine în deformarea lumii. Apoi vine extraordinara
imagine a ochilor care pătrund „pe dinăuntrul suferinței”. Acesta este un
portret moral al poetei. Irina Lazăr pare să aibă o sensibilitate care nu se
mulțumește cu suprafața lucrurilor. Vrea să afle ce doare în spatele
formei. Poate tocmai de aceea titlul „Colțuri cu umbre de-ascunsˮ este
atît de potrivit. Irina Lazăr caută ceea ce ceilalți nu văd. Nu doar obiectul,
ci umbra lui. Nu doar copacul, ci durerea lui. Nu doar mîna, ci memoria pe care
o păstrează. Nu doar iubirea, ci spațiul interior pe care aceasta îl
construiește. Și mai este o trăsătură: curajul de a fi ludică. În poezia
contemporană, există uneori o anumită solemnitate a suferinței. Parcă pentru ca
un poem să fie „serios”, trebuie să fie grav. Irina Lazăr refuză această
convenție. Ea poate vorbi despre suflet și, cîteva versuri mai tîrziu, despre
elfi. Introduce o „genă a responsabilității”, apoi o „mîngîiere”. Trece de la
anomalii electromagnetice la strigătul interior al copacilor. Această frumoasă
libertate este importantă. Nu-i este teamă să fie jucăușă. Jocul ei nu anulează
profunzimea. O face respirabilă. Iar șansa Irinei Lazăr este tocmai acest
univers.
Volumul poate fi apreciat pentru ceva ce depășește
frumusețea versurilor: pentru existența unei sensibilități poetice
personale. Cred că aici se află șansa literară a Irinei Lazăr. Nu în
faptul că scrie frumos, ci în faptul că vede într-un mod personal. Iar
literatura începe, nu atunci cînd autorul știe să folosească metafore, ci
atunci cînd începe să vadă lumea într-un fel în care ceilalți nu o pot vedea.
Irina Lazăr este o poetă care își apără sensibilitatea prin joc, își ascunde
vulnerabilitatea în metaforă și transformă ceea ce atinge - rouă, cuvînt,
umbră, copac, amprentă, iubire - într-o formă de lumină. Aceasta este imaginea
cea mai frumoasă a autoarei: un pictor care a intrat în poezie fără să-și
lase culorile în urmă. Doar că, în loc de pensulă, folosește
cuvinte. „Colțuri cu umbre de-ascuns” este un titlu frumos și
potrivit pentru o poetă care este și pictor. Pluralul „Colțuri” deschide mai
multe încăperi sufletești. Sugerează ceva retras, lateral, intim, acele
locuri în care lucrurile se adună și rămîn, uneori, neobservate. Nu avem un
singur mister. Avem o întreagă geografie ascunsă. Un „colț” poate fi și unul al
sufletului: o amintire, o tristețe, o iubire, o teamă, o vinovăție, un dor pe
care nu-l arătăm. În pictură, colțul este locul unde lumina nu ajunge deplin.
În poezie, poate fi locul secretului interior. Pluralul „Umbre” face ca
titlul să devină profund pictural. Umbra nu este pur și simplu întuneric.
Apare pentru că există lumină. Nu putem avea umbră fără un obiect, fără un
trup sau o prezență care s-o producă. Poetic vorbind, „umbrele” Irinei Lazăr
pot fi lucrurile pe care le poartă în ea tocmai pentru că au existat cîndva
niște lumini: oameni iubiți, întîmplări, pierderi, vise, întîlniri. O umbră
este, într-un fel, memoria unei prezențe. Iar „de-ascuns” mi se pare
cuvîntul cel mai tulburător. Irina Lazăr nu spune „umbre ascunse”,
ci „umbre de-ascuns”, care sugerează ceva care se cere ascuns. Există aici
o voință, o discreție. Poeta nu spune ce este ascuns, ci șoptește: există
în mine lucruri pe care nu le pot sau nu vreau să le arăt. Și atunci titlul,
deosebit de inspirat, mai ales pentru un pictor-poet, poate fi auzit aproape ca
o mărturisire. Ca pictor lucrează cu lumină și umbră, nu luminează tot
tabloul în aceeași măsură; lasă anumite zone în penumbră. Ca poet face ceva
asemănător: nu explică totul, lasă cititorului spații de completat.
Așadar, „Colțuri cu umbre de-ascuns” ar putea însemna chiar o
colecție de spații interioare pe care poeta le luminează doar atît cît trebuie.
Restul rămîne în umbră, pentru ca cititorul să-l intuiască. „Colțuri cu umbre
de-ascuns” nu explică, sugerează.
„Trezește-mă când începe decembrie,ˮ spune
poeta, ceea ce înseamnă că eul poetic se află într-o stare de somn, de
suspendare. Ea cere cuiva, poate persoanei iubite, poate vieții însăși, să nu o
lase prea mult în acea stare. „Știi că doar eu fac totul pe dos”: iată,
o frumoasă autoironie! Eul poetic știe că nu respectă ritmul obișnuit al
lumii. „Să nu mai hibernez în vizuina-mi de vise”: versul
devine mult mai intim, poeta nu se ascunde într-un loc gol, ci într-un spațiu
interior bogat. Visul este refugiul ei. Iar versul aceste este superb: „Unde
mi-aș ascuți toată iarnă săgețile, pentru vânătoarea de mai.” Înțelegem
că hibernarea n-ar fi o simplă pasivitate. O imagine foarte puternică: iarna
devine timp de pregătire, iar luna „mai”, ținta. Și „vânătoarea de mai” este o
metaforă foarte frumoasă. Ce vînează poeta în mai? Primăvara? Iubirea?
Frumusețea? Viața? Inspirația? O întîlnire? Fragmentul are o idee foarte
frumoasă despre creație: poeta are nevoie uneori să dispară în „vizuina”
ei pentru a se întoarce cu săgețile ascuțite. Așadar, între hibernare și
trezire, între vis și acțiune, între iarna ascunsă și vînătoarea de
mai, avem deja o mică filozofie a sensibilității.
„Dis-de dimineață m-apuc să strîng rouă/
Într-o cochilie de melc supradimensionat/ Mă spăl cu ea pe mâini și pe față/ În
timp ce bobocii cuminți așteaptă-n genunchi răsăritul./ Scot apoi cuvintele de
sub pietre/Și ca elfii să nu stea degeaba în iarbă,/ Le dau să croșeteze
roz-începuturi.ˮ Prima impresie este aceea a
unui poem al dimineții ca act de creație. Nu, o dimineață realistă,
observată pasiv, ci una transformată de imaginație. Eul poetic se trezește și
începe să „culeagă” lumea: rouă, cuvinte, boboci, pietre, elfi, culori. Totul
este trecut prin filtrul unei fantezii fabuloase. „Dis-de-dimineață”- înseamnă
că poezia începe înaintea lumii. Poeta nu spune „văd roua” sau „privesc roua”.
Se apucă de strîns rouă. Este o atitudine activă, gospodărească, față de
miracol. Întrevedem aici una dintre cheile volumului: poezia nu este doar
contemplare, ci culegere. Poeta adună ceea ce lumea obișnuită lasă să treacă
neobservat. Roua este, desigur, efemeră. Dacă nu o strîngi dimineața, dispare.
La fel, poezia: există anumite clipe de grație care trebuie prinse înainte să
se evapore. „Într-o cochilie de melc supradimensionat” este o
imaginea suprarealistă și delicată. Cochilia este un adăpost, dar și o
formă de spirală. Melcul poartă propria casă cu el. Poeta folosește această
casă imaginară ca pe un vas în care strînge roua. „Supradimensionat” introduce
o notă ludică lîngă o imagine de basm. Ciocnirea între registre - concret
și fabulos, cotidian și miraculos - este una dintre calitățile
poemului. „Mă spăl cu ea pe mâini și pe față”: roua capătă o
funcție ritualică de purificare. Irina își începe ziua și actul creator într-o
stare de prospețime și puritate. Observăm o frumoasă progresie: strînge rouă -
se spălă - privește lumea - scoate cuvintele - le dă o însușire. „Bobocii
cuminți așteaptă răsăritul”. Bobocii devin niște copii care așteaptă să se
întîmple ceva. Momentul esențial: „Scot cuvintele de sub pietre”. Aici poemul
se dezvăluie. Este o metaforă foarte frumoasă pentru actul poetic. Cuvintele
există deja în lume, dar sînt ascunse, acoperite, greu de găsit. Poeta este cea
care ridică piatra. Di nou facem legătura cu titlul volumului: „Colțuri cu
umbre de-ascuns”. Autoarea are o adevărată poetică a lucrurilor care nu se află
la vedere. „Și ca elfii să nu stea degeaba în iarbă”: aici
intrăm complet în universul de basm. Dar, observăm ceva foarte simpatic: poeta
nu-i lasă nici pe elfi să fie decorativi. „Să nu stea degeaba” este
o expresie colocvială, gospodărească. Elfii, ființe fantastice, primesc de
lucru. Aceasta este una dintre particularitățile vocii sale
poetice: fantasticul este domesticit. Nu este solemn, misterios sau
grandios. Este adus în cotidian și tratat cu familiaritate. „Le dau să
croșeteze roz-începuturi”: este imaginea centrală și cea mai reușită a
poemului. „Roz-începuturi” este un cuvînt compus foarte expresiv. „Rozul”
trimite la delicatețe, gingășie, speranță, copilărie, început. Iar
„începuturile” Irinei Lazăr pot fi primele clipe ale unei zile, dar pot fi și
începuturi existențiale: iubiri, proiecte, renașteri, inspirații. Și cum
sînt făcute? „Croșetate”. Imaginea transformă începutul într-un obiect textil.
Extraordinar de potrivit pentru un poet: cuvintele sînt fire, iar poezia este
țesătură. Prin urmare, ultimul vers poate fi citit ca o adevărată ars
poetica ludică. Poeta găsește cuvintele ascunse și le transformă, prin
imaginație, într-o țesătură de începuturi. Irina Lazăr scrie o poezie
a imaginației ca formă de supraviețuire și regenerare. Iar colțurile din
titlu sînt locurile în care imaginația se retrage pentru a produce lumină.
Poezia Irinei Lazăr are o mare calitate: inventivitatea metaforică. „Rouă
în cochilie”, „cuvinte de sub pietre”, „elfi care croșetează începuturi”- imaginile
cu prospețime, care formează un univers recognoscibil.
„Aproape alunecasem din neatenție,/ Pe
partea ireală a lumii,/ Destinată oricum să eșueze,/ Acum, nu-mi mai pot lua
sufletul înapoi,/ Să fac cu el o sumă rotundă.ˮ Acestea
sânt cele mai puternice versuri. Jocul imaginativ din fragmentele anterioare se
retrage complet și apare ceva esențial: conștiința faptului că poezia, iubirea
sau visul, pot fi o trecere fără întoarcere. „Aproape alunecasem din
neatenție,
Pe partea ireală a lumii...” presupune o trecere accidentală,
aproape imperceptibilă. Ca și cum eul poetic ar fi ajuns în ireal nu pentru că
a decis să evadeze din realitate, ci pentru că, pentru o clipă, a uitat să
se apere de ea. Iată puterea poetei de a vedea partea ireală a
realului! „Acum, nu-mi mai pot lua sufletul înapoi” este
centrul emoțional al poemului. În primele două fragmente, eul poetic își
construia lumi inedite: vizuina, roua, elfii, săgețile, începuturile. Acum
sufletul a fost lăsat undeva și nu mai poate fi recuperat. Tocmai această
imposibilitate face versul atît de puternic, sugerînd că, odată ce ai intrat cu
adevărat într-o experiență - iubire, poezie, vis, suferință - nu mai poți
reveni la inocența de dinainte. „Să fac cu el o sumă rotundă” – vedem
o coborîre bruscă din metafizic în limbajul concret produce efectul poetic.
Sufletul ei nu mai poate fi transformat într-o „sumă rotundă”. A rămas cu
un rest. Și acesta este unul dintre cele mai frumoase sensuri posibile ale
poemului: poezia începe acolo unde viața nu mai poate da o sumă rotundă. Unde
rămîne ceva neînchis, inexplicabil, ireconciliat. „Colțurile” Irinei Lazăr par
să fie zonele de frontieră dintre real și ireal. Iar „umbrele”, acele
lucruri care nu pot fi aduse complet în lumină: visele, iubirile, pierderile,
obsesiile, fragmentele de sine.
„Mă distrez uneori înainte de culcare,/
Întorcând cuvintele cu susul în jos,/ Îmi lipesc obrajii de ploaie,/ Astfel
încît cuvintele să-mi curgă prin ureche,/..... apoi înșir visele pe marginea
patului,/ În ordine alfabetică,/ Așteptând să le pun cămățuțele roz./ Acum în
sfârșit mă pot cuibări între suflet și trup,/ Așezându-mă-n centrul
Universului.ˮ Avem aici un fragment dintr-un poem
important pentru lectura volumului, pentru că aduce jocul de limbaj din
primele poeme într-o zonă aproape metafizică. „Centrul universului” - schimbă
scara. Pornim de la o joacă înainte de culcare și ajungem la
întrebarea unde se află omul în raport cu propriul său suflet și cu
lumea. „Mă distrez uneori înainte de culcare”: autoarea își
construiește universul poetic prin joacă, o joacă serioasă, însă. „Întorcând
cuvintele cu susul în jos” - sugerează că poeta întoarce lumea cu
susul în jos pentru a o putea vedea altfel . „Îmi lipesc obrajii de
ploaie” este una dintre imaginile senzoriale ale poemului. Poeta nu
stă sub ploaie. Își lipește fața de ea. Se produce o
apropiere intimă între om și natură. „Astfel încât cuvintele să-mi
curgă prin ureche”: avem o imagine foarte frumoasă a poeziei ca
fenomen corporal. Cuvintele nu mai sînt citite, nici scrise. Ele „curg”. Poezia
devine un lichid. „Apoi înșir visele pe marginea patului” - intrăm
deja într-un spațiu intim: patul, momentul de dinaintea somnului. Dar
poeta face ceva imposibil și copilăresc: își înșiră visele. Visul, care este
prin natura lui haotic și imaterial, devine obiect. Poate fi luat, așezat,
ordonat. Aici este una dintre imaginile cele mai frumoase: „În ordine
alfabetică”. Este un contrast delicios. Visele sînt dezordonate,
misterioase, iraționale. Alfabetul este ordine. Poeta încearcă, prin joc, să
facă ordine în ceea ce nu poate fi ordonat, să dea formă, ordine și sens
unei materii interioare care, în mod normal, scapă ordinii. „Așteptând
să le pun cămășuțe roz”: poeta nu doar ordonează visele, ci le
îmbracă. Din nou apare rozul. Mai întîi am avut „roz-începuturi”. Acum
avem vise îmbrăcate în roz. Rozul este o culoare poetică importantă pentru
poetă: culoarea începutului, tandreții, fragilității, copilăriei. „Acum
în sfârșit pot cuibări între suflet și trup”: este versul
care ridică poemul deasupra jocului. O întoarcere la ceva primordial,
protector, o recuperare a centrului interior. După ce poeta și-a răsturnat
cuvintele, și-a apropiat fața de ploaie, și-a ordonat visele și s-a așezat
între suflet și trup, eul poetic ajunge într-un punct de echilibru. Centrul
universului poate fi centrul propriei ființe. Cartea Irinei Lazăr pare în acest
punct o hartă a interiorității.
„Torcând o să adorm puțin sub palma ta,/
Ca o pisică indolentă,/ Nici măcar n-o să mă obosesc să aprind dimineața,/
Fiind prea ocupată în a-mi crea o relație personală,/ Cu gena ta de
responsabilitate,/Și-n timp ce degetele tale au mici simptome de mângâiere,/ Eu
voi începe a-mi scrie memoriile pe amprentele lor,/ Ca pe discurile misterioase
ale tribului Dropa.ˮ Vocea poetei Irina Lazăr
devine mai senzuală, mai ironică, mai intelectualizată. „Torcând o
să adorm puțin sub palma ta” este o imagine a abandonului, relaxării
totale, a unei forme de încredere. „Nici măcar n-o să mă obosesc să aprind
dimineața” - un vers excelent prin inversarea raporturilor. În poemul
cu roua, poeta era cea care construia dimineața: strîngea roua, privea
bobocii, punea elfii la lucru, inventa „roz-începuturi”. Aici spune: nu mai
aprind dimineața. Este ca și cum ar abdica temporar de la funcția de creator al
lumii. Este o mică revoltă împotriva obligației de a produce sens. „Gena
ta de responsabilitate”- aici poeta biologizează „responsabilitatea”:
ea devine genă. Este aproape o scenă de cuplu, în care unul este
responsabil, iar celălalt refuză, cu voluptate, să fie. Avem o poezie de
dragoste care refuză limbajul convențional al poeziei de dragoste. Nu „te
iubesc”, nu „mi-e dor”, nu „stau în brațele tale”. În schimb, îmi creez o
relație personală cu gena ta de responsabilitate. „Degetele tale au mici
simptome de mângâiere”, „Eu voi începe a-mi scrie memoriile pe
amprentele lor” - este cel mai frumos vers din poem, o imagine foarte
puternică despre iubire, ce produce originalitatea poemului: celălalt devine
arhiva propriei tale memorii. „Ca pe discurile misterioase ale tribului
Dropa”: o referință fascinantă! Povestea „discurilor Dropa” aparține
unui mit/pseudoistoric modern despre niște presupuse discuri de piatră
descoperite în China, despre care s-a afirmat că ar conține o scriere
misterioasă. Nu există un consens arheologic care să confirme povestea în forma
ei populară. Literar vorbind, nu contează dacă legenda este adevărată.
Poeta folosește „discurile misterioase ale tribului Dropa” pentru
a obține o imagine foarte precisă: amprentele tale sunt niște suporturi
misterioase pe care eu îmi las mesajul. Și aici apare o superbă răsturnare:
discurile Dropa - presupus mesaj către cineva necunoscut; amprentele iubitului
- mesaj personal către viitor. Poeta își transformă iubirea
într-un artefact misterios. O evoluție foarte frumoasă: cosmosul - corpul
- amprenta. Poeta găsește infinitul în ceva minuscul. Foarte potrivit pentru
pictorul din ea: detaliul poate conține întregul. Autoarea scrie ca și cum
lumea ar fi un mare atelier de obiecte imposibile: ia lucrurile mici - roua,
piatră, amprentă, cochilia, mîngîiere și le transformă în recipiente pentru
suflet. Iar dacă titlul volumului este cheia, atunci aceste „colțuri” nu sînt
simple ascunzători. Sînt locurile unde sufletul își depozitează urmele.
....„merg încet, cu ochii fluturi
poposind/ Pe muchia tăcerii,/ Văd două trunchiuri răsucite ciudat,/ Ce-și
odihnesc capul în iarbă,/ Corpul lor, torsionat de posibile anomalii/
Electromagnetice,/ Strigă pe dinăuntru, la fel ca mine,/ Empatizând./ Îmi strecor
ochii pe dinăuntrul suferinței lor,/ Ademenindu-le umbra chircită sub pietre.ˮ Dacă
în poemele anterioare imaginația era un loc de joacă, de refugiu sau de
tandrețe, aici devine instrument de empatie, de coborîre în
suferință. „Merg încet, cu ochii fluturi poposind”: Ochii
capătă independență. Devin ființe care se așază, observă, cercetează. Privirea
însăși devine instrument poetic. Aș lega acest vers de faptul că autoarea este
pictor. Pictorul trebuie să vadă ceea ce ceilalți trec cu vederea. Poetul
din ea face același lucru. „Pe muchia tăcerii”: Avem aici o
imagine precisă. Nu „în tăcere”, ci „pe muchia tăcerii”. Muchia este o
frontieră, o margine, un loc instabil.
„Văd două trunchiuri răsucite ciudat,
/Ce-și odihnesc capul în iarbă”: este o imagine
aproape suprarealistă. Trunchiurile au „cap”. Este deja o personificare, dar nu
una decorativă. Prin ea, natura dobîndește o suferință umană. Arborii nu
mai sînt doar arbori. Devin corpuri care suferă. „Posibile anomalii
electromagnetice”: Aici poeta face ceva fabulos. În mijlocul unei
imagini aproape mitologice introduce limbajul științific: „Corpului
lor, torsionat de posibile anomalii / electromagnetice”. Este exact
procedeul pe care l-am întîlnit în poemul cu „gena ta de responsabilitate” și
„simptome de mîngâiere”. Poeta aduce laolaltă biologia, fizica, imaginația,
inspirație, talentul, emoția. Și efectul este foarte interesant. „Strigă
pe dinăuntru, la fel ca mine”: aici poemul se dezvăluie. Se recunoaște
în copaci. Suferința copacilor nu mai este un spectacol exterior. Ea
devine oglindă. Eul poetic suferă, strigă pe dinăuntru. Jocul imagistic al
poetei capătă o justificare existențială: imaginează lumi pentru că percepe
foarte intens lumea reală. „Empatizând” - semantic este foarte
important: natura și omul intră în aceeași suferință. Este o formă
de antropomorfizare, dar și de identificare. Poeta nu proiectează pur și
simplu suferința asupra copacilor; ea își recunoaște propria suferință în forma
lor.
Apoi apare unul dintre cele mai puternice
versuri: „Îmi strecor ochii pe dinăuntrul suferinței lor”. Aici
avem ceva extraordinar. „Ochii” nu mai privesc din afară,
intră înăuntru. Este o imagine aproape imposibilă fizic, dar perfect
coerentă poetic. „Ademenindu-le umbra chircită sub pietre”: ajungem,
în sfîrșit, la titlul volumului: umbra. Și nu este o umbră oarecare.
Este: „umbra chircită sub pietre”. Avem din nou un lucru
ascuns sub ceva. În poemul cu roua: „cuvintele de sub pietre”. Aici.
„umbra ... sub pietre”. Această repetare face poezia originală, dar și mai
puternică. Este lucrul care leagă cel mai bine faptul că Irina Lazăr este
și pictor. Pictorul nu reproduce pur și simplu lumea. O transformă prin
lumină, culoare, perspectivă și formă. Irina Lazăr face același lucru prin
cuvinte. Vedem cum poezia Irinei Lazăr caută lucrurile ascunse în materie
pentru a descoperi, în ele, propriile răni.
„ Înnoți prin mine, ca-n cer. / Îți treci
păsările printre degetele răsfirate,/ Printre vârfuri de brazi,/ Dăruindu-le
inimile noastre drept cuiburi./ La iarnă,/ Când vor sta să-și depene amintiri,/
Domesticindu-le la gura focului,/ Cu povești și opaiț, Ele, păsările-minunile,
Vor zbura doar în cerul din noi.ˮ. Un poem de iubire
revelator, unde iubirea devine spațiu comun, un univers în care cei doi ajung
să locuiască. Păsările construiesc o scară verticală, corpul omenesc se
continuă în natură, iar natura se continuă în cer. Această verticalitate apare
și în alte poeme ale Irinei Lazăr: eul caută mereu să depășească realul prin
imaginație. „Dăruindu-le inimile noastre drept cuiburi”, este
versul-cheie. Aici se produce o transformare extraordinară: inimile devin
cuiburi. Cuibul este locul în care o pasăre se întoarce, se odihnește, își
crește puii. Prin urmare, inimile celor doi devin locuințe pentru iubire.
Iubirea nu este descrisă ca o fuziune în care „eu” și „tu” dispar, ci ca
o construcție comună de adăpost. „Ele, păsările-minunile”: Avem
din nou acel procedeu caracteristic poetei: compusul miraculos:
„păsările-minunile”, este o formulă de basm. Cred eu, „minunile” nu sînt doar
păsările. În context, ele pot reprezenta toate lucrurile miraculoase
născute din iubirea celor doi: amintiri, momente, vise, copii simbolici ai
relației, poate chiar poezia însăși. Finalul este extraordinar de
important: „Vor zbura doar în cerul din noi.”, este o promisiune de
exclusivitate. Lumea exterioară poate dispărea. Iarna poate veni. Păsările pot
pleca. Amintirile se pot depăna. Dar există un cer interior care rămîne. Cuibul
nu este doar un adăpost exterior. Este forma ideală a iubirii. O iubire
care știe că există iarnă, memorie și despărțire de anotimpuri. De aceea,
finalul este atît de frumos: păsările pot pleca din lumea exterioară, dar rămân
în „cerul din noi”. Putem vorbi despre o formă de eternizare prin memorie.
Așadar, „Colțurile” Irinei Lazăr sînt toate aceste mici spații interioare în
care poeta se ascunde, iubește, visează și suferă. „Umbrele” sînt lucrurile pe
care nu le poate spune direct. Prin poezie le scoate, cu grijă, la lumină.
Acestea sînt frumusețile ascunse ale cărții Irinei Lazăr: ea scrie despre acea
lumină care face întunericul vizibil și merge prin lume cu o privire aparte. O
privire care se oprește asupra lucrurilor mici și le schimbă dimensiunea. Merge
cu inspirație, talent și rigoare. Ce face, de fapt, Irina Lazăr? Transformă
lumea. O transformă pentru a o putea accepta. Și aici se întîlnesc cele două
identități ale Irinei Lazăr: pictor și poet. Pictorul lucrează cu lumina, cu
umbra, cu forma, cu spațiul. Poetul lucrează cu aceleași lucruri, numai că
materia lui este cuvîntul. Iar Irina Lazăr are o relație foarte vie cu acest
cuvînt. Îl întoarce „cu susul în jos”, îl scoate de sub pietre, îl lasă să
curgă prin ureche, îl transformă în obiect, în amintire, în joc. Pentru Irina
Lazăr, cuvîntul nu este doar ceva care spune. Cuvîntul se poate atinge,
ascunde, răsuci, croșeta, purta. Tocmai de aceea această carte este atît de
vizuală. O vezi înainte de a o înțelege. Ea nu ne cere neapărat să o descifrăm.
Ne cere să intrăm în ea. Să ne lăsăm conduși prin aceste colțuri, printre umbre,
prin ploi, păsări, vise, copaci și amintiri.
Sub această lume aparent jucăușă se află ceva mult mai
profund: o iubire care zboară. Păsările trec printre degetele celui iubit și
primesc „inimile noastre drept cuiburi”. La sfîrșit, aceste păsări nu mai au
nevoie de un cer exterior. Ele zboară „doar în cerul din noi”. Este una dintre
imaginile în care poezia Irinei Lazăr își găsește cea mai frumoasă formulă:
iubirea ca spațiu interior. Un cer construit de doi oameni. Și mai este ceva
care m-a urmărit în lectura acestor poeme: cuvintele „cuib”, „vizuină”,
„cochilie”, „colț”. Toate sînt locuri mici. Locuri de adăpost. Parcă întreaga
carte caută un asemenea loc în care sufletul să poată sta fără să se mai apere.
„Colțuri cu umbre de-ascunsˮ este chiar această căutare. Căutarea unui loc în
care să fie vulnerabilă. Să viseze. Să iubească. Să sufere. Să ascundă o umbră
fără să-i fie rușine de ea. Și, mai ales, să poată transforma acea umbră în
cuvînt. Citind-o pe Irina Lazăr, vom descoperi propriul nostru colț cu umbre
de-ascuns. Poeta ne invită să facem o călătorie între real și ireal, între
lumină și umbră, între trup și suflet, între singurătate și iubire.
Pe măsură ce înaintezi în pagini ai senzația că
pășești într-un spațiu pictural în care lumina, culoarea, umbra și forma se
transformă în cuvinte. Nu întîmplător autoarea este și pictor. Există
întotdeauna ceva în spatele lucrurilor, o zonă de penumbră, un detaliu ascuns,
o altă perspectivă care așteaptă să fie descoperită. Titlul însuși este o
invitație la această lectură. Poezia Irinei Lazăr se hrănește din surpriză. Ea
creează o altă logică, o logică interioară în care metafora devine mai
adevărată decît explicația. Capacitate sa de a pune alături lucruri care, în
mod obișnuit, nu se întîlnesc este una dintre calitățile cele mai
recognoscibile ale scriiturii sale. Irina Lazăr are o imaginație asociativă. Ea
nu construiește metafora prin explicație, ci prin surpriză. Cuvintele ei se
ating și produc scîntei care apropie registre foarte diferite: biologic,
medical, științific, mitologic, domestic, tandru. Irina Lazăr pictează
cuvîntul, ascunzînd lumina în „Colțuri cu umbre de-ascuns”. Acolo adună roua,
naște cuvintele, ordonează visele, păstrează amintirile, ascunde suferința și
construiește iubirea. Este ca și cum poeta ar fi convinsă că universul nu
trebuie căutat neapărat în imensitate. El poate încăpea într-o cochilie de
melc, într-o palmă, într-o amprentă sau într-o inimă. Tocmai aici se întîlnesc
cele două arte ale Irinei Lazăr. Pictura și poezia. Culoarea și cuvîntul.
Lumina și umbra. Poemele sale sînt, înainte de toate, vizuale. Două trunchiuri
răsucite devin ființe care suferă. Copacii „strigă pe dinăuntru”, iar poeta își
strecoară ochii „pe dinăuntrul suferinței lor”. Este una dintre cele mai
puternice imagini ale volumului. Pictorul din spatele poetei este prezent
într-un mod aproape instinctiv: a vedea nu mai înseamnă a constata o formă, ci
a pătrunde în ea. Irina Lazăr are cîteva atuuri importante: un imaginar
recognoscibil, o relație vie cu metafora și cuvîntul, o bună capacitate de a
transforma obiectul concret în semnificație. Irina Lazăr este o voce poetică
care merită urmărită. O voce cu o sensibilitate vizuală autentică, cu o
imaginație care nu se teme de stranietate. Faptul că Irina Lazăr este pictor și
poet nu reprezintă o simplă particularitate biografică. Este cheia unei duble
sensibilități: ea vede în imagini și gîndește în cuvinte. „Colțuri cu umbre
de-ascunsˮ nu este, așadar, doar o carte despre umbre. Este o carte
despre felul în care omul își construiește lumina din ceea ce nu poate
ascunde pentru totdeauna. Irina Lazăr intră în poezie cu ochii unui pictor
talentat și cu mintea inteligentă a unui poet care încă se miră de lume. Poate
că acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le putem spune
despre ea: nu și-a pierdut capacitatea de a se mira. Iar literatura are nevoie,
mai mult decît pare, de oameni care încă se miră. De oameni care văd roua
înainte ca ea să dispară. Care aud strigătul unui copac. Care găsesc cuvinte
sub pietre. Care pot transforma o inimă în cuib și o amprentă în memorie. Și
care, în loc să alunge umbrele, le păstrează cu grijă într-un colț. Pentru că
știu că, mai devreme sau mai tîrziu, tocmai din acea umbră se va naște
următorul poem. Irina Lazăr nu trebuie citită doar ca poetă a imaginilor
delicate, ci ca o autoare valoroasă care transformă jocul, picturalitatea și
imaginația în instrumente de explorare a vulnerabilității. Acesta este și
traseul secret al cărții: de la lucrurile ascunse către rostire. De la vizuină
către cer. De la singurătate către „noi”. De la umbră către lumină.
