A FI. DE CE SUNT?
O mărturisire despre libertate, inocență și rostul vieții
Ben Todică
„Libertatea nu se găsește în altă parte decât în tine. Depinde ce dorești
să afli de la ea.”
1. Prima aventură
Când am
deschis ochii asupra lumii, în Iezer, am auzit un sunet uriaș. M-am urcat pe
coșarul cu porumb ca să văd de unde vine. În zare se ridica un acoperiș
ruginiu, cu o cruce în vârf.
-
Uaaaaa! am exclamat eu, cu fundulețul gol, ieșit din scutece. Satisfăcut de
descoperirea mea, am privit lumea de sus. Dar când a venit vremea să cobor, mi
s-a făcut frică. Toată ograda, cu porci, găini și rațe, cu casa, grajdul și
boii, părea cuprinsă într-un imens balon de cer albastru. Iar mama era acolo,
cu joarda pregătită! Mi-am fript pielea în pirostie, am început să plâng și
m-am cățărat pe sub acoperiș, plonjând înăuntru, peste știuleții de porumb
roșu-auriu, până când a venit mămuța și m-a luat în brațe, ca să nu mă mănânce
porcii. Aceasta a fost prima mea aventură și primul meu dar pe pământ, în
Iezer, județul Vaslui. De atunci, am simțit că Dumnezeu nu m-a mai lăsat
singur. Poate că, de fapt, atunci a început jocul nostru. Eu descopeream lumea,
iar El îmi pregătea mereu alte surprize.
Mai
târziu, cutreieram dealurile Ciudanoviței, prin poienile cu fân înalt, în
bătaia soarelui de amurg. Eram îmbrățișat de miresme, de clopotele caprelor și
mieilor, de zumzetul gâzelor, de trilurile păsărilor și de foșnetele
misterioase ale șerpilor, uneori chiar ale viperelor cu corn din Caraș-Severin.
Nu-mi era frică de nimic. Eram doar emoționat de frumusețea lumii și de energia
vocilor naturii. Pluteam. Eram liber și mă simțeam iubit de viață. Ah, ce
înseamnă să poți gusta mireasma florilor, să simți tremurul vântului și să
privești razele luminii ascunzându-se încet după dealuri! Apoi, târziu,
ajungeam acasă și primeam câte o mamă de bătaie pentru că nu-mi făcusem temele
pentru a doua zi și îmi rupsesem pantalonii prin spinii pădurii, umblând după
afine și fragi. Ce mai conta?
Îmi
descărcam fericirea prin plâns. Lacrimile erau un fel de paratrăsnet prin care
fulgerele adunate în mine se scurgeau în pământ. După aceea, sufletul îmi era
din nou liniștit. Credeam că Dumnezeu îmi ocrotea sufletul.
2. Prietenia și clipa
în care am pierdut ceva
Să fiu
cuminte însemna să mă joc prin jurul blocului, împreună cu Aurel. Sora lui,
Doinița, era în clasa mea. Era frumoasă, silitoare, dar și mândră, prea
serioasă ca să ne bage pe noi în seamă. Noi, în schimb, ne chinuiam pe ascuns,
în bucătăria lor, să despletim plasa de nailon a mamei sale, din care voiam să
ne împletim rombulețe pentru chei. Cu ocazia aceasta, mi-am crestat degetul mic
de la mâna stângă și am ajuns acasă plângând. Am mai plâns și când ne-am
întors, odată, plini de păduchi, dintr-un grajd de cai de pe lângă casa lui
Mihuț. Mamele noastre au început să strige una la alta „păduchioaso!”, fiecare
convinsă că odrasla celeilalte îi adusese în casă tezaurul viu al grajdului. Ani
întregi am făcut năzbâtii împreună, până când, într-o bună zi, tatăl lui Aurel,
care era milițian, a trebuit să plece din Ciudanovița, fiind transferat la
Oradea. Nu ne-a arestat nimeni. Glumesc! Dar, pentru noi, efectul a fost
aproape la fel de dramatic: prietenul meu trebuia să plece.
Familia
mea era mai săracă. Dormeam în paturi de fier, în timp ce ei aveau mobilă de
lemn, semn că se aflau ceva mai sus pe scara socială. Dar diferențele acestea
nu ne împiedicaseră să împărțim bucuriile copilăriei. Până în ziua despărțirii.
Lucrurile erau urcate în camioane, gata de plecare. Eu plângeam după Aurel, iar
un vecin de deasupra, un om descurcăreț, care nu-i avea la inimă pe milițieni,
a văzut prilejul de a se distra pe seama noastră. M-a îndemnat să strig după
prietenul meu cuvinte jignitoare, să alerg după el și să-l lovesc cu pumnul în
spate. Și eu, copilul care cu puțin timp înainte plângea de dorul lui, am
făcut-o. Aici s-a întâmplat ceva ce aveam să înțeleg abia după mulți ani.
Nu
mi-am pierdut doar un prieten. Pentru o clipă, am trădat ceea ce simțeam. Am
lăsat răutatea unui adult să se strecoare între doi copii nevinovați. Omul
acela poate că a râs în sinea lui. Noi am rămas cu urmările. Multă vreme am
purtat în mine rușinea acelei scene. Am simțit că îmi pierdusem inocența,
onoarea și demnitatea în fața propriei conștiințe, în fața lui Dumnezeu. Iuda
își băgase coada în grădina copilăriei mele.
Astăzi,
privind înapoi, înțeleg că vina mea era vina unui copil care nu știa să se
apere de influența unui adult. Dar durerea rămâne, pentru că prietenia fusese
adevărată, iar gestul meu fusese străin de ea. Poate că atunci am aflat pentru
prima dată că răul nu vine întotdeauna cu chipul unui dușman. Uneori vine sub
forma unei glume, a unui îndemn sau a unei complicități pe care nu ai
maturitatea să o înțelegi. Din acel moment, nu am mai regăsit în aceeași formă
sentimentul primei mele libertăți.
3. Libertatea
pierdută și libertatea căutată
Restul
vieții mele a devenit o succesiune de variațiuni și interpretări asupra
libertății. Am început să întâlnesc definiții, reguli, doctrine și concepte
care îmi spuneau cum trebuie să trăiesc, ce trebuie să urmăresc și ce ar trebui
să numesc fericire. Uneori, aveam impresia că toate acestea mă îndepărtau de
gândirea firească și mă transformau într-o mașină. Experiențele copilăriei nu
se mai potriveau cu lumea în care intrasem. Acolo, fericirea fusese o poiană,
un prieten, un apus și o mână de afine. Dincolo, fericirea devenea un obiectiv,
un standard, o comparație cu viața altuia. Am descoperit și o altă realitate:
specia umană se luptă cu ea însăși de când există istorie. Oamenii își doresc
pacea, dar pregătesc războaie; vorbesc despre iubire, dar construiesc mecanisme
ale urii; proclamă libertatea, apoi ridică garduri în jurul ei.
Când îi
aud spunând că luptă pentru libertate, că o caută departe sau că se refugiază
dintr-un loc în altul pentru a o găsi, mă întreb dacă nu cumva confundă
libertatea cu posibilitatea de a alege între mai multe lucruri. Libertatea nu
poate fi măsurată numai fizic sau material. Ea are și o dimensiune spirituală,
lăuntrică, pe care nicio statistică nu o poate cuprinde. Trăim printre concepte
și folosim cuvintele pentru a ne înțelege, dar uneori și pentru a ne manipula
unii pe alții. Loialitatea, credința, onoarea, curajul, patriotismul,
demnitatea, datoria și jurământul au sensuri profunde, însă interpretarea lor
se poate schimba în funcție de epocă, de instituție și de interesul celui care
le rostește. Familia și părinții ne transmit alte măsuri ale valorii: iubirea,
grija, rușinea de a face rău, bucuria de a ajuta, respectul față de aproapele
nostru.
Am
crescut într-o societate comunistă în care Dumnezeu era absent din discursul
oficial. Dar seara, părinții ne puneau în genunchi, lângă pat, să ne rugăm
înainte de culcare. Ziua foloseam limbajul de lemn al școlii. Seara ne
întorceam la limba părinților și la rugăciune. Nu simțeam că una trebuia să o
distrugă pe cealaltă. Abia mai târziu am început să mă întreb cât de fragilă
poate deveni limba atunci când este silită să slujească puterii și cât de ușor
pot fi deformate cuvintele prin repetare, frică sau interes. Limba părintească
are puteri pe care încă nu le-am înțeles pe deplin. Ea ne poate liniști, ne
poate vindeca și ne poate întoarce la un loc din care credeam că am plecat
pentru totdeauna.
Poate
că primul lucru pe care îl pierde copilul când intră în mecanismul societății
este tocmai această legătură dintre inimă și cuvânt. Nu cred că educația
trebuie să ne despartă de rațiune sau de lumea modernă. Mă tem însă de educația
care dezvoltă inteligența și uită să cultive sufletul; de progresul care ne
învață să funcționăm tot mai bine, dar nu ne mai ajută să înțelegem pentru ce trăim.
4. Fericirea oferită
la pachet
Ne sunt
vândute mereu concepte noi ale fericirii. Ni se spune că vom fi liberi atunci
când vom avea tot ce ne dorim. Dar ce se întâmplă după ce obținem toate
lucrurile pe care le-am dorit? Uneori apare mulțumirea. Alteori, golul.
Alteori, descoperim că dorința nu se termină odată cu împlinirea ei, ci își
caută imediat un alt obiect. Poți avea o casă mare și să nu te simți acasă.
Poți călători pe toate continentele și să nu te apropii cu adevărat de tine.
Poți avea lumea la îndemână și să nu mai știi ce te bucură. Poți chiar să uiți
să fii. Nu mai știi cine ești, ce te face viu și ce ai de oferit lumii. Ajungi
să te măsori cu succesul altuia, să alergi după obiective pe care nu le-ai ales
cu adevărat și să devii produsul dorințelor fabricate în jurul tău. Șmecherul,
manipulatorul, omul fără scrupule îți poate vinde orice, inclusiv propria ta
imagine despre fericire. Dar libertatea nu se cumpără la pachet. Eu cred că
trebuie căutată în noi înșine, în locul acela tainic în care putem sta față în
față cu propria conștiință. Nu într-o altă țară, nu pe altă planetă și nici
într-o vitrină strălucitoare, ci în noi, acolo unde ne putem întreba fără
martori: ce doresc, de fapt, de la viață? Poate că Dumnezeu ne-a așezat pe
fiecare într-un loc potrivit pentru începutul călătoriei noastre. Nu înseamnă
că trebuie să rămânem acolo pentru totdeauna, ci că nu trebuie să ne disprețuim
rădăcinile pentru a ne putea întinde ramurile.
Libertatea
cu care ne naștem nu este libertatea de a avea totul. Este și puterea de a
recunoaște ce ne este de ajuns, de a spune nu atunci când trebuie și de a nu ne
pierde sufletul în schimbul unei recompense. Depinde ce dorim să aflăm despre
noi. Sau poate vrem doar păpică, Kent și whisky, fără să ne mai întrebăm cine
suntem și încotro mergem.
5. Curajul și
onoarea, între două lumi
Curajul
și onoarea pe care le-am învățat din România comunistă și din filmele
hollywoodiene ale anilor ’50–’70 nu se potrivesc întotdeauna cu sensurile pe
care aceste cuvinte le primesc astăzi. Pentru mine, curajul însemna să-mi apăr
țara și să fiu pregătit să mă sacrific pentru ea.
Dar ce
înseamnă curajul atunci când un soldat este trimis într-o altă țară, departe de
casa lui, pentru a participa la un război ale cărui rosturi nu le înțelege pe
deplin? Ce înseamnă onoarea când ordinul primit intră în conflict cu ceea ce
omul a învățat acasă despre bine și rău? Să intru în casa altcuiva, să-i omor
părinții și să-i iau pătura nu ar fi, pentru mine, un act de onoare. Și nu cred
că o medalie poate transforma automat o asemenea faptă într-una dreaptă.
Nu
scriu acestea pentru a judeca fiecare soldat sau fiecare națiune. Războiul îi
poate pune pe oameni în situații cumplite, iar consecințele psihologice ale
experiențelor de luptă sunt reale și uneori devastatoare. Mă întreb doar ce se
întâmplă în sufletul unui om când valorile învățate acasă intră în contradicție
cu acțiunile pe care este obligat să le îndeplinească.
Cum mai
poate împăca iubirea de aproapele cu ura cerută de război? Cum poate rămâne
întreg atunci când i se cere să facă ceea ce, în viața obișnuită, ar considera
o crimă? Poate că una dintre marile tragedii ale omului este tocmai această
ruptură dintre conștiință și ordin, dintre ceea ce simte că este drept și ceea
ce i se cere să facă. Iar această ruptură nu aparține unei singure armate, unui
singur sistem sau unei singure epoci. Este o rană a omenirii.
6. De ce am plecat?
Mulți
au părăsit Blocul Comunist pentru a-și căuta libertatea în Occident. Unii au
dorit să scape de frică și de constrângeri. Alții au visat la o viață mai bună,
la bunăstare și la posibilitatea de a-și împlini dorințele. Nu-i judec. Fiecare
om are propria poveste și propriile motive. Eu am plecat din curiozitate. Am
vrut să văd ce se afla dincolo de lumea pe care o cunoșteam. Așa cum, în
copilărie, mă urcasem pe coșarul cu porumb pentru a descoperi de unde venea
sunetul uriaș, am vrut să privesc și deasupra gardului istoriei mele. Ce nivel
de civilizație atinsese omenirea în Vest? De ce era capabilă specia umană
atunci când avea mai multă libertate, mai multe mijloace și alte posibilități? Aceasta
era întrebarea mea.
Am
descoperit frumuseți, realizări și oameni extraordinari. Am descoperit și
slăbiciuni, păcate, singurătăți și suferințe. Am înțeles că progresul unei
societăți nu poate fi măsurat numai prin clădiri, tehnologii, salarii sau
oportunități. În spatele fiecărui tablou strălucitor există și un altul, mai
puțin prezentat.
Când îi
lăudăm pe cei care lucrează în Silicon Valley sau la NASA, când ne întoarcem
acasă impresionați de realizările lor și le spunem tuturor cât de bine se
trăiește acolo, ar trebui să privim și cealaltă parte a imaginii. Să nu-i uităm
pe cei care ajung în închisori, pe cei care nu reușesc să se adapteze, pe cei
care dorm pe străzi și pe cei care, în ciuda eforturilor lor, nu-și găsesc
locul. Ei fac parte din același tablou al civilizației. Nu pentru a ne bucura
de nefericirea lor, ci pentru a înțelege că nicio societate nu poate fi
judecată numai după vitrinele ei.
La fel,
România nu trebuie măsurată doar prin lipsurile trecutului sau prin eșecurile
prezentului. Are răni, dar are și oameni, rădăcini, limbă, memorie și resurse
sufletești din care se poate construi. Îmi revine în minte îndemnul lui Tudor
Gheorghe: „Construiți pe ce aveți, nu demolați!” Mi se pare un principiu
potrivit pentru orice popor și pentru orice om care dorește să o ia de la
capăt.
Nu
trebuie să ne negăm trecutul pentru a construi viitorul. Nici să idealizăm
trecutul pentru a ne apăra identitatea. Trebuie să învățăm să deosebim ceea ce
merită păstrat de ceea ce trebuie schimbat.
Am
plecat să aflu adevărul despre lume. După atâția ani, nu pot spune că l-am
găsit în întregime. Poate că aceasta este una dintre lecțiile cele mai grele
ale călătoriei mele: lumea este mult mai complexă decât imaginea pe care ne-o
facem despre ea înainte de a o cunoaște.
7. A fi — rostul
călătoriei
Experiența
vieții ar trebui să ne înalțe spiritual, nu să ne înlănțuie de lucruri. Aceasta
este concluzia la care am ajuns. Nu o impun nimănui. Este doar mărturia unui om
care a încercat să înțeleagă de ce se află aici. Poate că ar fi trebuit să mă
fac pustnic! Să mă retrag din zarva lumii, să ascult vântul și să caut
răspunsurile în liniștea pădurii. Dar, dacă aș fi făcut-o, poate că nu aș mai
fi cunoscut atâția oameni, nu aș fi plecat în Australia, nu aș fi făcut filme
și nu aș fi adunat aceste frânturi de viață. Poate că și neliniștea mea are
rostul ei.
Eu cred
că răspunsul trebuie căutat personal, fără să-l delegăm în întregime altcuiva.
Îl căutăm în noi, în experiențele noastre, în rugăciune, în întâlnirile cu
ceilalți. Apoi, dacă descoperim ceva care ne poate ajuta, îl împărtășim cu
aproapele nostru. Nu adevărul strigat cu pumnii strânși, ci adevărul oferit ca
o pâine. Nu certitudinea care îi umilește pe ceilalți, ci întrebarea care ne
face mai atenți la ei. Nu libertatea care ne permite să facem orice, ci
libertatea care ne ajută să alegem fără să ne pierdem omenia.
Poate
că, după o viață întreagă, nu am aflat răspunsul la întrebarea „De ce sunt?”. Dar
am învățat să o pun altfel. Nu doar: de ce exist? Ci: ce fac eu cu darul
acestei existențe? Ce las în urma mea? O rană sau o mângâiere? O judecată sau o
înțelegere? O amintire care rănește sau una care ajută pe cineva să meargă mai
departe?
Am
făcut greșeli. Am crezut uneori prea ușor. Am fost naiv. Am căutat răspunsuri
în locuri în care am găsit doar alte întrebări. Poate că am risipit timp,
putere și daruri pe care nu am știut să le folosesc până la capăt. Dar fiecare
om are dreptul la simțiri, la alegeri, la greșeli și chiar la păcate. Are însă
și posibilitatea de a se întoarce, de a înțelege, de a cere iertare și de a
dărui mai departe.
De
aceea, nu vreau ca această mărturie să fie o sentință asupra lumii, ci o
invitație la reflecție. Bucurați-vă de ceea ce aveți! Nu vă disprețuiți
rădăcinile! Nu vă măsurați viața numai prin ceea ce au obținut alții! Căutați
adevărul, dar nu uitați că și omul de lângă voi poartă o poveste pe care nu o
cunoașteți. Iar când vă simțiți pierduți, întoarceți-vă, măcar pentru o clipă,
în poiana copilăriei. Ascultați clopotele animalelor, foșnetul ierbii și glasul
mamei care vă cheamă acasă. Poate că acolo veți regăsi ceva ce lumea nu a
reușit să vă vândă și nici să vă ia: uimirea de a fi vii.
Epilog — Rugăciunea
unui om care încă întreabă
Doamne,
iartă-mă dacă mi-am risipit talanții și nu am înțeles tot ce mi-ai pus înainte!
Poate că am căutat prea departe ceea ce se afla aproape. Poate că am vrut să
înțeleg lumea înainte de a mă înțelege pe mine. Poate că am confundat uneori
drumul cu destinația și libertatea cu fuga. Dar am privit. Am ascultat. Am
iubit, am greșit, am plecat, m-am întors în amintire și am încercat să înțeleg.
Iar
acum, la vremea recoltei, îmi adun frânturile de viață ca pe niște flori
dintr-o grădină trecută prin toate anotimpurile. Nu știu câte dintre ele au
crescut din înțelepciune și câte din rătăcire. Nu știu câte vor dăinui. Știu
doar că au fost ale mele și că nu vreau să le las să dispară fără mărturie.
Dacă am
învățat ceva, aș vrea să împărtășesc. Dacă am greșit, aș vrea să înțeleg. Dacă
am rănit, aș vrea să cer iertare. Iar dacă mai am ceva de oferit, aș vrea să nu
las mâine ceea ce pot dărui astăzi.
Căci
poate că rostul vieții nu este să ajungem să știm totul, ci să devenim, încet,
vrednici de darul pe care l-am primit.
A fi. De ce sunt?
Poate
că nu am venit pe lume pentru a găsi un răspuns definitiv, ci pentru a învăța
să trăiesc întrebarea.
Și
pentru a lăsa, la plecare, un buchet de flori celui care vine după mine.
Ben Todică
