BEN TODICA

luni, 12 octombrie 2026

A aparut - Revista VATRA VECHE ( spicuim )

George Mandicescu - Cu moartea pe moarte dansand

Cu moartea pe moarte dansand

si un scurt pelerinaj la ciolanele Sfintei Parascheva.

Sursa internet- anonim, 12.10.26

Ma intorceam de la Cluj cu masina si, dupa cateva sute de kilometri, a inceput sa ma obsedeze un lucru pe care probabil il mai vazusem de sute de ori fara sa-l observ cu adevarat. Pe marginea soselelor apareau din loc in loc niste Isusi oribili, extra-plati, produsi parca de o sectie de tinichigerie bisericeasca ramasa cu tehnologia prin 1974, infipti in cate un stalp, cu mutra suferinda regulamentar, INRI deasupra capului si, dedesubt, ca nu cumva rastignirea sa lase loc vreunei interpretari excesiv de optimiste, un craniu cu doua oase incrucisate, astfel incat ansamblul oscila estetic intre Golgota, Jolly Roger si reclama unei carciumi cu specific pirateresc. N-am aflat inca de ce are nevoie Isus de capul de mort sub picioare, din moment ce el insusi este prezentat in chiar clipa in care este omorat, dar probabil ca, atunci cand te ocupi profesional de moarte de doua mii de ani, apare aceeasi problema ca in industria pornografica. Dupa o vreme trebuie sa mai adaugi ceva ca sa obtii acelasi efect.

Ceva mai tarziu, tot pe sosea, am dat peste un panou care il intreba pe sofer, aproximativ asa: „Dupa ce inima ti se va opri, ce va fi?”, dupa care urma adresa unui site sau a unei organizatii unde puteai afla raspunsul. Lasand laoparte formularea agramata, nespecifica topicii limbii romane, si rima tampa, mi s-a parut una dintre cele mai jegoase forme de publicitate pe care le-am vazut, nu pentru ca vorbea despre moarte, ci pentru ca folosea teama exact ca negustorul de medicamente miraculoase care iti descrie mai intai tumoarea si abia dupa ce te-a bagat suficient in sperieti iti arata flaconul. Schema este impecabila si are doua mii de ani de experienta in spate. Intai ii amintesti clientului ca va muri, dupa care ii comunici ca tu, din fericire, ai informatii exclusive despre ce urmeaza, desi pana in prezent niciun reprezentant al firmei nu s-a intors cu documentatia tehnica semnata si stampilata de partea cealalta.

Romania avea in 2024 cea mai mare rata a mortalitatii rutiere din Uniunea Europeana, 78 de morti la un milion de locuitori, fata de media europeana de 44. Tocmai de aceea exista ceva de un umor atat de negru in amplasarea pe marginea soselei romanesti a unei reclame care te invita sa meditezi la clipa in care ti se va opri inima. Omul se afla la volan intr-o tara in care are sanse considerabil mai mari decat suedezul sa ajunga la destinatie sub forma de statistica, iar contributia metafizica a peisajului este sa-i aminteasca faptul ca moartea vine si sa-i ofere imediat serviciul de consultanta post-mortem. Sa reparam drumurile, sa educam soferii, sa aplicam legea, sa scoatem betivii si descreieratii de la volan sunt, desigur, proiecte complicate si costisitoare. Sa pui un mort pe un stalp si sa-l intrebi pe altul daca e pregatit sa moara este incomparabil mai ieftin.

Dupa un timp mi-am dat seama ca panoul nu era deloc o anomalie, ci doar versiunea mai sincera si mai prost crescuta a unei relatii cu moartea care in Romania se afla pretutindeni, atat de prezenta incat tocmai abundenta ei ne impiedica s-o mai vedem. O purtam la gat, o pictam pe pereti, o punem pe marginea drumurilor, ii sarutam oasele, ii construim palate din marmura, ii gatim, ii dam de baut, o bocim dupa reguli, ii stabilim termene administrative, o televizăm, o transformam in patriotism, in spectacol, in afacere si in instrument de recrutare religioasa, iar cand terminam toata aceasta enorma activitate funerara ne ramane, inevitabil, ceva mai putin timp pentru meschinarii precum viata.

Nu cred ca trebuie cautata vreo misterioasa gena romaneasca a mortii, fiindca explicatia evidenta sta de doua mii de ani in mijlocul sufrageriei si are un mort batut in cuie pe ea.

Crestinismul este un cult al mortii. Intreaga constructie crestina se organizeaza in jurul unei morti necesare, urmata de promisiunea ca moartea poate fi depasita, iar tocmai aceasta promisiune cere ca ea sa ramana permanent in centrul scenei. Dumnezeu insusi trebuie sa moara pentru ca omul sa poata fi salvat, omul trebuie sa moara pentru a intra in viata adevarata, judecata decisiva se produce dupa moarte, recompensa suprema vine dupa moarte, pedeapsa suprema vine tot dupa moarte, iar existenta aceasta, singura despre care avem informatii directe, risca sa devina un soi de examen de admitere pentru o institutie care refuza sa publice programa si nici nu permite vizitarea campusului inainte de inscriere.

Formula pascala „cu moartea pe moarte calcand” este superba ca limba si aproape comic de revelatoare ca obsesie, fiindca pentru a proclama victoria vietii trebuie sa spuna „moarte” de doua ori. De aici si titlul acestui eseu, numai ca mie mi se pare ca, in cazul nostru, verbul „a calca” este prea optimist. Noi n-am calcat moartea, am invitat-o la dans, i-am pus muzica, i-am cumparat costum, i-am rezervat masa si, dupa doua mii de ani, ne miram ca nu mai vrea sa plece.

Simbolul central al religiei ar fi trebuit sa faca inutila orice demonstratie, daca doua milenii de obisnuinta n-ar avea extraordinara capacitate de a transforma grotescul in bibelou. Crucea este un instrument roman de tortura si executie, conceput pentru o moarte lenta, publica si umilitoare, numai ca noi o vedem atat de des incat informatia concreta a disparut din obiect. O purtam din aur, cu diamante daca ne permitem, o punem deasupra patului copilului, o agatam la oglinda automobilului, o ridicam pe dealuri, o sarutam, iar foarte adesea nu ne ajunge instrumentul si il adaugam si pe omul torturat, cu piroane, sange, rani, coaste si capul cazut. Daca o religie aparuta in Texas in 1950 ar purta la gat mici scaune electrice din aur, iar deasupra patuturilor ar pune miniaturi ale condamnatului legat in curele, probabil ca pana si cel mai tolerant antropolog ar ridica o spranceana. Cand aceeasi operatiune are doua mii de ani, ii spunem traditie.

As putea intelege chiar si aceasta fascinatie daca totul s-ar opri la simbol, fiindca omenirea a produs destule imagini macabre fara ajutorul crestinismului, iar arta europeana n-ar putea fi imaginata fara Rastignire, Pietà, Coborarea de pe cruce si intreaga estetica a suferintei. Numai ca religia n-a ramas la reprezentarea cadavrului, ceea ce ar fi fost prea putin pentru o institutie cu asemenea experienta. A trecut la cadavrul propriu-zis si, mai ales, la bucati din el.

Moastele reprezinta unul dintre acele fenomene in fata carora obisnuinta culturala ne face sa ne pierdem complet simtul ridicolului. Daca un cetatean pastreaza in frigider un deget omenesc si sustine ca degetul ii aduce noroc, avem motive rezonabile sa ne interesam cine este cetateanul si de unde provine degetul. Daca acelasi deget este pus intr-o cutie ornamentata, acoperit cu aur si declarat apartinand unui sfant, apar autocarele.

Crestinismul a reusit performanta extraordinara de a transforma dezmembrarea cadavrului, operatiune care in aproape orice alt context ar atrage procuratura, intr-o forma de turism spiritual, astfel incat o falanga poate calatori dupa moarte mai mult decat calatorise proprietarul ei in intreaga viata, escortata, intampinata, fotografiata si sarutata de mii de oameni.

Si nici macar nu trebuie sa inventez un exemplu, fiindca exact in zilele astea se defasoara din nou pelerinajul la Sfanta Parascheva de la Iasi, una dintre cele mai impresionante demonstratii ale capacitatii romanesti de a pastra Evul Mediu in perfecta stare de functionare. O sfanta despre a carei existenta istorica nu avem dovezi verificabile, ca la mai toti sfintii astia fictionali, reuseste sa scoata din case zeci de mii de oameni care bat sute de kilometri, traverseaza tara, dorm prin autocare si stau apoi zece, douazeci sau chiar treizeci de ore la coada pentru privilegiul de a saruta cateva secunde o cutie cu ciolane despre care li s-a spus ca ii apartin. Trebuie sa fii totusi rau de tot dus cu capul ca sa consideri ca apropierea buzelor de ramasitele atribuite unui personaj religios te poate vindeca de cancer, iti poate rezolva necazurile sau iti poate asigura bunavointa creatorului universului. Si ma intreb cum am ajuns sa tratam cu respect obligatoriu o asemenea superstitie, cand, daca acelasi om ne-ar spune ca trebuie sa sarute un femur dintr-un dulap ca sa-i creasca pensia, ne-am interesa discret daca a evadat de la vreun sanatoriu.

Si totusi, privind multimile decerebrate, trebuie sa admit ca pentru unii pelerinajul poate fi aventura vietii lor. Oameni care n-au vazut Parisul, n-au intrat intr-un muzeu, n-au avut bani pentru o vacanta si poate nici macar pentru un weekend intr-un oras frumos ajung sa plece cu autocarul la Iasi, sa-si pregateasca sandvisurile, sa doarma pe unde apuca, sa stea la coada si sa se intoarca acasa cu o poveste. Primesc si sarmale, ceea ce completeaza intr-un fel aproape desavarsit ceremonia, fiindca in Romania pana si contactul cu eternitatea trebuie sa includa o portie de mancare gratuita. Nu ma deranjeaza ca oamenii acestia au parte de o excursie, de socializare sau de cateva zile in care ies din monotonia unei existente adesea nenorocite. Ma deranjeaza ca punctul culminant al aventurii este sarutarea unor ramasite omenesti si ca o intreaga institutie le cultiva convingerea ca tocmai acolo, dupa ore de frig, oboseala si inghesuiala, ii asteapta o interventie supranaturala.

Spectacolul devine si mai grotesc prin seriozitatea cu care este organizat. Avem jandarmi, garduri, voluntari, trasee, autocare, transmisiuni de televiziune, relatari despre lungimea cozii si informatii despre locul in care trebuie sa te asezi ca sa incepi asteptarea. O tara care are dificultati considerabile sa-si organizeze scolile, spitalele si drumurile poate mobiliza resurse impresionante pentru ca zeci de mii de oameni vii sa ajunga in ordine la un mort. Si ceea ce ma uluieste este cat de putin pare sa deranjeze pe cineva faptul ca, in plin secol XXI, cand trimitem sonde spre alte planete, secventiem genomuri si construim masini capabile sa invete, continuam sa organizam pelerinaje medievale in jurul unor oase, cu o incapatanare care ar fi admirabila daca n-ar fi atat de deprimanta. Am pastrat din Evul Mediu tocmai partea care ne cere sa renuntam la gandire, iar acum o transportam cu autocare moderne, o filmam cu telefoane inteligente si o distribuim pe internet, astfel incat tehnologia secolului XXI ajunge sa lucreze cu entuziasm in serviciul prostiei secolului al XI-lea.

Mai scarbos decat osul plimbat ceremonial mi se pare insa cultul suferintei, fiindca el poate otravi chiar raportul cu viata. Crestinismul a facut din suferinta nu doar o nenorocire care trebuie suportata, ceea ce ar fi omeneste de inteles, ci o posibila cale de purificare, o proba, o incercare, uneori chiar un privilegiu spiritual. Ascetul se chinuie, martirul triumfa fiindca este omorat, sfantul isi mortifica trupul, iar credinciosului i se explica insistent ca nenorocirea poate avea un sens pe care mintea lui limitata nu-l intelege. Este o inventie geniala pentru orice sistem care nu vrea sa dea socoteala. Daca lucrurile merg bine, Dumnezeu te-a binecuvantat, daca merg prost, Dumnezeu te incearca, daca te vindeci, rugaciunea a functionat, daca mori, te-a chemat la El, astfel incat Creatorul universului beneficiaza de o protectie reputationala la care nici macar bancile elvetiene n-au ajuns.

Cuvantul „incercare” merita singur un loc in muzeul cruzimii impachetate in tandrete. Copilul se imbolnaveste, parintii sunt „incercati”. Un om isi pierde familia intr-un accident, credinta ii este „incercata”. Cineva se naste cu o boala cumplita si ni se explica, eventual cu voce joasa si ochi umezi, ca planurile Domnului sunt misterioase. Daca un tata omenesc si-ar testa fidelitatea copiilor omorand din cand in cand cate unul dintre ei, am chema politia si probabil un psihiatru, dar daca tatal este cosmic, comportamentul intra la teologie si se preda cu majuscula.

De aceea mi se pare falsa pana la obscenitate incercarea de a prezenta crestinismul drept religie a vietii. O religie a vietii care isi construieste simbolul central dintr-o executie, isi venereaza martirii, isi saruta mortii, transforma suferinta in moneda morala si muta premiul cel mare dupa deces seamana suspect de mult cu un restaurant vegetarian al carui meniu are nouazeci la suta porc. Faptul ca promite invierea nu schimba centrul obsesiei, pentru ca invierea insasi are nevoie de moarte ca sa existe, iar paradisul devine atragator tocmai prin contrast cu aceasta viata prezentata adesea drept vale a plangerii, proba, exil sau anticamera.

Iar cand promisiunea paradisului nu convinge suficient, sistemul dispune de instrumentul pe care orice agent de vanzari mai putin inspirat si-ar dori sa-l aiba: pedeapsa infinita. Iadul este probabil una dintre cele mai monstruoase inventii morale ale omenirii, nu pentru ca focul si cazanele ar fi imagini deosebit de originale, ci pentru disproportia dintre vina finita si pedeapsa fara sfarsit. Un om traieste saptezeci sau optzeci de ani, greseste inevitabil intr-o existenta pe care n-a cerut-o, trebuie sa aleaga religia corecta dintre mii de oferte concurente, multe dintre ele sustinand ca numai ele detin cheia, iar daca completeaza prost formularul metafizic poate primi infinitul ca sentinta. In comparatie cu aceasta jurisprudenta, Hammurabi pare activist pentru drepturile omului.

Mai frumos este ca toate acestea sunt prezentate sub semnul iubirii. Dumnezeu te iubeste infinit, dar trebuie sa-l iubesti corect inapoi, iar daca refuzi exista in traditia crestina o intreaga biblioteca dedicata consecintelor. Am avut pe Pamant destui iubiti posesivi care au spus „daca nu esti a mea, te omor”, numai ca teologia a reusit sa imagineze varianta in care iubitul nu te omoara, pentru ca asta ar fi prea putin, ci te pastreaza tocmai pentru a putea continua pedeapsa. Dupa care preotul iti explica senin ca Dumnezeu este iubire, iar daca observi o mica problema de compatibilitate intre cele doua propozitii inseamna probabil ca n-ai studiat suficienta teologie. Pentru ca iubirea asta se peoduce cu dorta, relatia credinciosului cu dumnezeul sau rastignit e orelatie de tip sadomasochist.

Peste aceasta religie obsedata de moarte, Romania a asezat cu un talent propriu un folclor in care mortul refuza sa respecte procedura simpla a disparitiei. El trebuie spalat, imbracat, privegheat, tamaiat, bocit, transportat, ingropat, pomenit si urmarit apoi calendaristic, fiindca birocratia romaneasca, atat de aproximativa cand esti viu, devine de o precizie elvetiana imediat ce ai murit. Exista termene, soroace, pomeni, parastase, Mosi, colaci, coliva, lumanari, prosoape, haine si o intreaga contabilitate a relatiei dintre vii si morti, iar sursele etnografice descriu tocmai aceasta abundenta de ofrande si rituri periodice dedicate celor disparuti.

Bocetul este una dintre cele mai extraordinare inventii ale acestei lumi, fiindca pana si disperarea trebuie sa respecte o forma. Durerea nu se multumeste sa existe, trebuie exprimata public, ritmat, uneori aproape profesionist, iar bocitoarea traditionala preia suferinta familiei si o transmite comunitatii. Nu spun ca durerea ar fi falsa. Tocmai contrariul este interesant: ceva atat de intim precum pierderea primeste o coregrafie colectiva, ca si cum mortul nu poate pleca pana cand satul nu confirma sonor ca a inteles gravitatea evenimentului. Intr-o cultura in care oamenii vii sunt adesea indemnati sa nu se planga, mortul beneficiaza in sfarsit de departament propriu de comunicare.

Apoi incepe gastronomia funerara, un domeniu in care Romania atinge performante pe care ghidurile Michelin le ignora dintr-un inexplicabil snobism occidental. Coliva este probabil unul dintre putinele deserturi din lume care pot schimba instantaneu atmosfera unei incaperi inainte ca cineva sa guste din ele. Poti pune pe masa tort, savarina, amandina si profiterol fara sa provoci nelinisti metafizice, dar aparitia unui castron de grau fiert cu nuca, zahar si o cruce de bomboane transmite fara introducere ca cineva a murit si ca, din motive care ar merita explicate unui martian, raspunsul nostru la aceasta catastrofa include stafide.

In jurul mortului se mananca, se bea, se imparte, se da de pomana, iar obiectele circula in numele celui disparut cu o vitalitate comerciala pe care acesta n-a mai cunoscut-o probabil de cand era sanatos. Etnografia romaneasca inregistreaza pomeni cu alimente, bauturi, vase si vesminte, distribuite la termene precise dupa deces. Imi place in mod special ideea ca mortul poate primi simbolic dupa moarte lucruri pe care poate nu si le-a permis in viata, fiindca aceasta rezuma splendid o anumita generozitate romaneasca: omul trebuie uneori sa inceteze sa mai poata folosi ceva pentru ca noi sa devenim cu adevarat darnici.

Cimitirul duce aceasta generozitate la nivel arhitectural. Romanul care si-a petrecut viata intr-un apartament cu igrasie poate primi dupa moarte marmura italiana, granit negru, coloane, ingeri, jardiniere, felinare, gard ornamental si o fotografie ceramica retusata in care arata mai prosper decat a fost vreodata. Cavoul este ultima locuinta si, pentru destui, cea mai solid construita. Familia care s-ar fi certat douazeci de ani pentru schimbarea instalatiei electrice poate descoperi brusc, in fata mortii, vocatia pentru arhitectura monumentala, iar defunctul ajunge proprietarul unui mic mausoleu tocmai cand problema confortului locativ a incetat definitiv sa-l mai preocupe.

Cimitirele noastre sunt minunate documente sociologice tocmai fiindca moartea, despre care ni se spune ca ne egalizeaza, pastreaza cu incapatanare diferentele de clasa. Exista morti cu marmura si morti cu ciment, morti cu bust si morti cu cruce ruginita, morti cu fotografie profesionala si morti al caror nume abia se mai citeste, iar eternitatea pare sa fi pastrat surprinzator de fidel grila de venituri a vietii pamantesti. Probabil ca egalitatea deplina incepe ceva mai tarziu, dupa ce intemperiile si nepotii termina ce n-a reusit doctrina.

Mai spectaculoasa este insa relatia noastra cu morti straini, care nu apartin familiei, fiindca Romania are un talent formidabil de a descoperi valoarea exact cand valoarea nu mai poate cere nimic. Scriitorul poate fi ignorat cat traieste, actorul poate fi uitat, profesorul poate fi platit mizerabil, cercetatorul poate pleca, artistul poate fi tratat drept nebun sau parazit, dar moartea opereaza o purificare miraculoasa a reputatiei si, din clipa in care omul nu mai poate raspunde, incepe festivalul superlativelor. Cel pe care nu-l citea aproape nimeni devine „marele nostru scriitor”, actorul care nu mai primise un rol de zece ani devine „uriasul scenei”, iar intelectualul pe care il injuram ieri fiindca „se credea destept” devine reper cultural, preferabil intr-o emisiune la care sunt invitati oameni care nu i-au deschis nicio carte. Moartea este, in Romania, un agent literar extraordinar.

Si pentru ca televiziunea romaneasca nu lasa niciodata o forma de prost gust sa moara neexploatata, decesul a devenit de mult un gen jurnalistic autonom. Dupa accident incepe arheologia sentimentala. Se cauta ultima fotografie, ultima postare, ultima vacanta, ultimul mesaj, apare vecina care il stia de mic, colegul de scoala care nu-l mai vazuse de douazeci si sapte de ani, cineva spune inevitabil ca „era un om extraordinar”, fiindca moartea produce in Romania o populatie postuma alcatuita aproape exclusiv din oameni extraordinari, ceea ce ridica intrebarea unde naiba se ascund toti acestia cat sunt vii.

Daca tragedia este suficient de proaspata, reporterul cauta rude apropoate. Acolo se produce una dintre marile scene ale jurnalismului nostru, cand unui om caruia tocmai i-a murit copilul, sotul sau mama i se introduce microfonul sub nas si este intrebat ce simte. Intrebarea mi s-a parut intotdeauna fascinanta prin curajul ei epistemologic. Poate ca omul va raspunde ca este incantat si vom avea in sfarsit o informatie. De cele mai multe ori insa plange, ceea ce confirma ipoteza de lucru a redactiei, iar durerea lui poate fi livrata publicului intre reclama la detergent si rubrica meteo.

Nu cred ca exista ceva mai indecent decat aceasta transformare a suferintei in materie prima pentru audienta, cu exceptia poate a solemnitatii politice care urmeaza catastrofei. Statul roman, incapabil adesea sa previna moartea, este superb echipat ceremonial pentru momentul de dupa. Exista coroane, jerbe, drapele coborate, minute de reculegere, fete grave, comunicate, slujbe si inevitabilul „asa ceva nu trebuie sa se mai intample niciodata”, formula care a supravietuit unui numar atat de mare de lucruri intamplate din nou incat merita probabil introdusa in patrimoniul imaterial.

Exista o voluptate administrativa a comemorarii care ma scoate din minti. Cat timp omul este viu si spune ca spitalul nu are ce trebuie, ca drumul omoara, ca scoala cade, ca institutia este incompetenta, poate fi tratat drept scandalagiu, exagerat, hater sau cetatean care nu intelege dificultatile sistemului. Dupa ce moare din cauza lucrului despre care avertizase, sistemul devine brusc sensibil, descopera empatia, trimite coroanae si tine minutul de reculegere. Institutia care nu gasea bani pentru preventie gaseste aproape intotdeauna bani pentru flori, iar politicianul care n-a avut timp sa rezolve problema gaseste timp sa fie fotografiat langa sicriu.

Exista in toate acestea ceva atat de romanesc incat aproape ca merita o institutie separata, Ministerul Postumitatii, probabil singurul care ar functiona impecabil. Ar putea administra coroanele, minutele de reculegere, denumirile de strazi acordate dupa moarte, placile memoriale pentru oamenii pe care i-am ignorat cat traiau si discursurile despre „valorile pe care trebuie sa stim sa le pretuim”, rostite intotdeauna dupa ce valoarea respectiva a devenit imuna la orice forma concreta de pretuire.

Pe marginea soselelor exista apoi crucile accidentelor, de care nu putem rade, fiindca in spatele fiecareia se afla aproape intotdeauna durerea reala a unei familii care incearca sa fixeze in spatiu clipa in care lumea ei s-a rupt. Numai ca, privite impreuna, ele produc un efect cultural diferit de intentia fiecarei familii. Drumul romanesc se transforma treptat intr-o necropola liniara, cu mici monumente funerare presarate intre benzinarii, reclame si parapete, iar numarul lor ar trebui sa provoace revolta politica, insa tocmai repetitia le transforma in decor. Ne obisnuim cu moartea pana cand nici semnul mortii nu ne mai deranjeaza.

Folclorul nostru s-a inteles minunat cu toate acestea. Mortii romanilor au o remarcabila dificultate de a ramane morti, motiv pentru care avem strigoi, moroi, spirite care se intorc, morti care trebuie impiedicati sa revina si ritualuri menite sa pastreze frontiera dintre cele doua lumi, frontiera pe care cultura traditionala pare s-o fi considerat aproximativ la fel de sigura precum granita Schengen inainte de aderare. Mortul poate aparea in vis, poate cere, poate avertiza, poate fi nemultumit, poate avea nevoie de ceva, iar familia trebuie sa interpreteze mesajul, pentru ca in satul traditional nici moartea nu te scapa complet de obligatiile familiale.

Miorita a fost torturata suficient de scoala romaneasca si nu vreau sa-i mai aplic inca o interpretare cu ciocanul, dar nu putem sa nu observam cat de extraordinar este faptul ca una dintre marile noastre constructii poetice transfeorma propria moarte intr-o nunta cosmica. Nu e vorba despre „fatalismul romanului”, acea prostie didactica prin care o opera extraordinara este redusa la un defect de caracter national, ci despre enorma capacitate estetica de a absorbi moartea si de a o converti in ceremonie. Iar Mesterul Manole adauga imaginea si mai frumoasa a constructiei care nu poate dura pana cand nu bagi un om in zid, o metafora pe care industria romaneasca a constructiilor pare uneori s-o fi interpretat cu un respect excesiv pentru traditie.

Peste toate acestea vine istoria nationala, care in Romania este predata adesea ca un lung sir de oameni care au avut bunul-simt patriotic sa moara la momentul potrivit. Eroul adevarat este aproape intotdeauna mort, martirul este obligatoriu mort, stramosii sunt prin definitie morti, pamantul este sfant fiindca sub el sunt mortii nostri, iar sangele varsat functioneaza drept act de proprietate metafizica. Nu contest cu nimic sacrificiul real al oamenilor care au murit aparandu-i pe altii sau aparand libertatea, insa ma intereseaza disproportia imaginarului, fiindca despre obligatia noastra fata de cei ingropati vorbim cu o emotie incomparabil mai mare decat despre obligatia fata de cei care se vor naste peste cincizeci de ani.

Asta mi se pare marea legatura dintre cultul romanesc al mortii si un lucru pe care l-am observat tot mai apasat in ultimii ani: Romania aproape ca nu vorbeste despre viitor. Nu despre anul viitor, fiindca despre el vorbim permanent, mai ales cand trebuie sa explicam de ce ceva promis anul acesta va fi gata atunci, si nici despre viitorul contabil al urmatorului ciclu electoral, ci despre viitor in sensul in care marile societati moderne au fost capabile sa-si imagineze o lume care inca nu exista si pe care sa inceapa s-o construiasca.

Incercati sa va amintiti ultima dezbatere publica serioasa despre Romania anului 2050 sau 2070, nu vreun PDF guvernamental intitulat „Romania sustenabila, inteligenta, verde, rezilienta si incluziva”, fiindca asemenea documente sunt scrise intr-o limba in care si sfarsitul lumii ar fi prezentat drept oportunitate transversala pentru cresterea rezilientei, ci o dezbatere adevarata despre cum vrem sa arate tara. Ce fel de scoala va exista cand informatia nu va mai fi lucrul pe care trebuie sa-l depozitezi in cap? Ce se va intampla cu munca intr-o lume a inteligentei artificiale? Cum vor arata orasele? Ce facem cu depopularea? Ce universitati vrem? Ce cultura vrem? Ce vom produce? Ce relatie vom avea cu Europa? Ce fel de cetatean incercam sa formam si pentru ce lume?

Asemenea intrebari apar fragmentar, prin cercuri de specialisti pe care societatea romaneasca ii trateaza oricum cu suspiciunea rezervata oamenilor care au comis imprudenta de a studia prea mult un subiect, insa ele nu alcatuiesc imaginarul public. Politicianul roman nu are nevoie de Romania anului 2070, fiindca mort politic pana atunci, daca are noroc biologic, nu va mai putea incasa nici beneficiul si nici nota de plata. Alegatorul este si el educat sa ceara solutia imediata, iar televiziunea stie ca o discutie despre urmatorii cincizeci de ani pierde fara drept de apel in fata unui scandal despre ce a spus ieri un cretin pe TikTok.

In schimb, despre trecut putem vorbi la nesfarsit. Avem origini, radacini, stramosi, daci, voievozi, teritorii, tradari, ocupatii, comploturi, martiri, legionari, comunisti, securisti, revolutionari, eroi si o cantitate nesfarsita de istorie neincheiata pe care fiecare generatie o reincalzeste cu impresia ca tocmai a descoperit-o. Pana si utopiile noastre au o uimitoare tendinta de a privi inapoi. Trebuie sa revenim la valorile de altadata, sa ne regasim credinta, sa recuperam Romania adevarata, sa redevenim ceea ce am fost, desi epoca miraculoasa in care am fost simultan prosperi, curati moral, perfect educati, profund credinciosi, suverani, incoruptibili si respectati de toate marile puteri continua sa se ascunda cu o viclenie extraordinara de istorici.

Trecutul imaginar are avantajul ca nu poate da in judecata pe nimeni pentru fals in declaratii. Il poti face pe Stefan cel Mare sa sustina politica externa care iti convine, pe Eminescu sa voteze cu partidul tau, pe strabunicul taran sa creada exact lucrurile pe care le-ai citit tu ieri pe Facebook, iar mortii, oameni in general politicosi, nu cer drept la replica. Viitorul este mult mai enervant, fiindca pentru el trebuie sa construiesti, sa investesti, sa calculezi si sa accepti ca roadele vor fi culese de cineva care poate nici macar nu va sti cum te chema.

Religia si nationalismul se intalnesc splendid in acest punct, pentru ca amandoua acorda mortilor o autoritate pe care cei nenascuti n-o pot avea. Religia ne spune ce datoram celor sfinti si celor plecati, nationalismul ne spune ce datoram stramosilor, insa copilul care se va naste in 2060 nu are biserica, asociatie de revolutionari, monument, talk-show si nici cont de TikTok de pe care sa ne injure pentru padurea pe care am taiat-o, datoria pe care i-am lasat-o, orasul infect pe care l-am construit si scoala pe care am refuzat s-o reformam. Tocmai fiindca nu exista inca, poate fi jefuit fara scandal.

Mi se pare una dintre cele mai mari perversitati morale ale prezentului faptul ca mortii poseda asupra noastra drepturi simbolice incomparabil mai mari decat cei care inca nu s-au nascut. Pentru un mort ridicam monumente si pastram un copac fiindca a stat candva sub el, in timp ce pentru omul care va trai peste saptezeci de ani putem taia linistiti o padure intreaga, fiindca acesta n-a avut bunul simt sa existe la timp.

Pana si panica noastra demografica este in esenta lipsita de viitor. Ne lamentam ca nu se mai nasc copii, ca pleaca tinerii, ca „dispare neamul”, formulare care face din reproducere un fel de serviciu militar al uterului, dar investim mult mai putina pasiune in intrebarea evidenta despre ce fel de tara ii oferim copilului pe care il rugam patriotic sa se nasca. Il declaram viitorul natiunii, il botezam, ii punem cruciulita la gat, ii explicam ce datoreaza stramosilor si apoi il trimitem intr-o scoala proiectata pentru o lume disparuta, iar daca la douazeci si ceva de ani pleaca in Olanda ne plangem ca tinerii sunt lipsiti de patriotism.

Exista ceva aproape comic in patriotismul care plange pentru fiecare palma de pamant pierduta si priveste cu o relativa seninatate cum pleaca oamenii de pe pamantul ramas. Teritoriul pare sa posede o sacralitate pe care cetateanul viu n-o atinge. Putem vorbi cu lacrimi in ochi despre o provincie pierduta acum optzeci de ani si fara nicio emotie despre un medic de treizeci de ani stabilit definitiv in Germania, de parca patria ar fi hectarul, nu omul, iar idealul national ar fi sa pastram intact pamantul chiar daca, la limita, n-ar mai ramane nimeni pe el in afara de stramosi, preoti si agentii imobiliari care vand cavouri.

Poate ca de aceea imaginea vazuta prin parbriz nu mi-a mai iesit din cap. Nu pentru ca Romania ar fi singura tara religioasa, nici pentru ca numai romanii isi plang mortii, isi fac pomeni sau ridica monumente, ci fiindca in cateva sute de kilometri de sosea mi s-a parut ca vad condensata o intreaga cultura. Mergeam inainte, iar de pe marginea drumului trecutul si moartea imi faceau semne. Isus murea din nou pe fiecare stalp, craniul cu oase ma informa ca mesajul trebuie luat in serios, crucile accidentelor marcau locurile unde alti oameni nu mai ajunsesera nicaieri, iar panoul ma intreba ce cred ca se va intampla cand mi se va opri inima, ca si cum problema fundamentala a unei tari care inca nu stie foarte bine unde merge ar fi sa stabileasca destinatia cetateanului dupa ce acesta inceteaza sa mai mearga.

Moartea este transformata la nesfarsit intr-un monopol al raspunsurilor mincinoase depsre ce urmeaza, iar asta mi se pare una dintre cele mai vechi si mai rentabile escrocherii intelectuale ale speciei. Ceea ce stim insa cu o certitudine considerabil mai mare este ca inainte de moarte exista viata, ca dupa noi vor exista, daca nu reusim sa distrugem prea mult intre timp, alti oameni si ca acestia vor locui in lumea pe care le-o lasam.

O societate care ar fi cu adevarat indragostita de viata ar trebui sa fie obsedata de acei oameni necunoscuti, sa construiasca scoli pentru profesii care inca nu exista, orase pentru copii care inca nu s-au nascut, institutii suficient de solide incat sa functioneze cand numele actualilor conducatori nu va mai spune nimanui nimic si o cultura capabila sa priveasca inainte fara sa creada ca orice pas spre viitor reprezinta o insulta adusa stramosilor. Noi continuam, in schimb, sa administram cu o minutie admirabila memoria mortilor, sa ne certam in numele lor, sa-i punem pe steaguri, sa le sarutam oasele, sa le gatim, sa le ridicam statui, sa le atribuim opinii politice si sa-i intrebam pe cei inca vii daca s-au pregatit suficient pentru intalnirea cu ei.

Poate tocmai de aceea „Cu moartea pe moarte calcand” nu mi se mai pare formula potrivita pentru Romania. Calcarea presupune o victorie, o depasire, un moment in care moartea ramane in urma, in vreme ce noi am dezvoltat cu ea o relatie mult mai tandra si mai durabila. Am luat-o de brat, am impodobit-o, am pus-o la masa, i-am facut coliva, i-am construit casa din granit, am dus-o la televizor, am transformat-o in program religios si argument patriotic, dupa care am iesit impreuna la sosea ca sa-i intrebam pe cei care trec daca sunt pregatiti s-o intalneasca.

Ma gandesc ca, pana la urma, panoul acela de pe Valea Oltului merita o oarecare recunostinta, fiindca a reusit sa rezume in cateva cuvinte doua mii de ani de negot cu moartea. „Dupa ce inima ti se va opri, ce va fi?” Pai, in primul rand, daca ti se opreste inima pe Valea Oltului, ar fi de dorit sa nu te afli la volan, fiindca exista riscul sa mai iei cu tine vreo trei nefericiti care n-au apucat sa-si rezolve situatia cu eternitatea. In al doilea rand, presupunand ca supravietuieste cineva suficient cat sa anunte autoritatile, vor veni ambulanta, politia, eventual descarcerarea, dupa care va incepe intregul ceremonial national, cu preot, coliva, pomeni, parastase, prosoape, lumanari si toate celelalte servicii pe care industria romaneasca a mortii le pune la dispozitia clientului, indiferent daca acesta le-a solicitat sau nu. Peste cateva luni, familia va avea de platit un cavou, iar peste cativa ani, daca ai avut inspiratia sa fii cat de cat cunoscut, un politician care nu te-a bagat in seama cat traiai ar putea propune chiar sa ti se dea numele unei strazi. Cat despre ce se intampla dupa aceea, din pacate, organizatia care a montat panoul pare sa dispuna de informatii la care medicina, fizica, biologia si intreaga comunitate stiintifica internationala n-au reusit sa aiba acces. Mi-ar face placere sa aflu de unde le-a obtinut, desi banuiesc ca, daca le-as cere dovezi, m-ar trimite la Biblie, iar daca as cere dovezi pentru Biblie, m-ar trimite la Dumnezeu, care, din cate am inteles, nu acorda interviuri decat prin intermediari si nu raspunde niciodata personal la reclamatii. Asa ca, daca mai trec vreodata pe acolo, ma gandesc sa opresc si sa lipesc sub intrebarea lor un raspuns ceva mai modest, dar incomparabil mai bine documentat: „Habar n-am, bai, idiotilor! Dar pana atunci ati putea macar sa astupati gropile!”

Compilare redactare George Mandicescu