marți, 10 noiembrie 2026
Maria Diana Popescu - Feuda lui Manole și pisica de maidan a finanțelor românești
Feuda lui Manole și pisica de maidan a finanțelor
românești
Maria Diana
Popescu
Editoriale
10 Noiembrie 2026
Jumătate din populația României
își numără cu degete tremurînde mărunțișul pentru pîinea cea de toate zilele,
calculînd matematici absurde între prețul laptelui și factura la întreținere,
iar în turnul de fildeș al BNR se petrece un miracol financiar demn de
manualele de patologie economică. Acolo, neatins de vicisitudinile
pămîntenilor, tronează eternul și fascinantul Isărescu. Un pensionar de lux
care refuză cu încăpățînare să plece acasă, preferînd să încaseze, într-un
exercițiu de profund patriotism personal, o pensie uriașă de la stat și un
salariu, totalizînd 16.730 de euro pe lună, cît cincisprezece salarii medii ale
unui român, la care și-a mai acordat singur, în plină criză, o mărire de
salariu de 670 de euro. Deci peste 88 de mii de lei pe lună. Prin comparație,
guvernatorul băncii din Polonia încasează de trei ori mai puțin. În România
banul la ban trage, iar la vîrful BNR, lăcomia instituționalizată este ridicată
la rang de virtute academică. Din fotoliul capitonat cu privilegii, acest
patriarh al finanțelor țării veghează de-a dreptul tiranic asupra unui sistem
bancar privat care a transformat România în El Dorado-ul speculei europene. Sub
privirea sa ocrotitoare, românii plătesc cele mai mari dobînzi din întreaga
Europă, fiind storși metodic de un cartel de bănci străine care își trimit
profiturile peste mări și țări, în timp ce românii sînt datori vînduți pe trei
generații. Este o formă de cămătărie legalizată, un dresaj financiar de înaltă
clasă, patronat de cel mai longeviv guvernator din istoria planetei.
Istoria modernă a prăduielii
naționale s-a scris sub ochii săi. Isărescu este omul care a văzut, a știut tot
și a devenit complicele perfect. A fost martorul suprem al epocii de aur a
capitalismului de cumetrie, care a privit impasibil cum se nasc și cum mor
averi de miliarde peste noapte. Din postura de arbitru absolut, a asistat la
spectacolul grotesc în care „băieții deștepți” din politică și servicii au
devalizat sistematic atîtea bănci care purtau în titulatură mîndrul nume al
României. Unde a fost „geniulˮ financiar al Guvernatorului cînd se prăbușeau,
controlat și cu anestezie totală pentru deponenți, mastodonți precum Bancorex,
Banca Religiilor, Credit Bank, Bankcoop, Banca Albina, Banca Agricolă, Banca
Dacia Felix, Banca Turco-Română sau Banca Columna? Miliarde de dolari s-au
evaporat prin inginerii financiare de tip mafiot, lăsînd în urmă un popor
sărăcit și îndatorat prin camătă legalizată. Răspunsul se ascunde în
complicitatea mută a unui sistem conceput să protejeze prădătorii, nu
victimele.
În ciuda acestor dezastre
economice care ar fi trimis în spatele gratiilor orice bancher din lumea
civilizată, nimeni nu-l poate demite pe Isărescu. Legea BNR, scrisă parcă sub
dictarea sa, l-a transformat într-un soi de monarh absolut al banului public,
un zeu intangibil în fața căruia guvernele și parlamentele se închină ca niște
slugi umile. Partidele vin și pleacă, președinții își termină mandatele și
dispar în uitare, dar Manole rămîne lipit de scaunul de guvernator ca o marcă
rară pe un plic de protocol secret.
Bilanțul celor peste trei decenii
și jumătate de domnie este unul catastrofal pentru buzunarul cetățeanului de
rînd. Cea mai mare „performanță” a academicianului de la Drăgășani rămîne
castrarea sistematică a monedei naționale. Sub bagheta sa, leul românesc - cel
care trebuia să fie un simbol al suveranității și stabilității - a fost
transformat într-o biată pisică de maidan. O mîță jigărită, flămîndă și
speriată, care își caută adăpost pe la ușile marilor bancheri globaliști,
tremurînd la fiecare adiere a cursului valutar și lăsîndu-se arsă sistematic la
soarele nemilos al inflației. Ori de cîte ori bancherii străini au avut nevoie
de profituri mai mari, Isărescu a băgat leul la apă, l-a înfometat și l-a lăsat
să miaune neputincios în fața prețurilor scăpate de sub control. Românul de
rînd este sfătuit cinic să consume mai puțin, să strîngă cureaua și să fie
rezilient în fața crizelor, iar Guvernatorul își savurează vinul de protocol în
podgoria personală, adunînd în conturi sume care ar putea hrăni sate întregi.
Este definiția perfectă a statului eșuat, unde instituția care ar trebui să
apere puterea de cumpărare a populației devine complicele principal la
sărăcirea ei.
Este timpul ca acest pensionar
etern, împreună cu toată suita sa de ingineri financiari, să fie „expulzat”
direct în sălile de judecată. Justiția ar trebui să aibă curaj să intre în
Turnul BNR, să scuture praful de pe dosarele devalizărilor din anii '90 și să
ceară socoteală pentru fiecare leu băgat la apă. Și nu doar trimiterea după
gratii a celor care au orchestrat camăta națională, ci și confiscarea extinsă a
averilor uriașe dobîndite prin inginerii financiare contrare intereselor
poporului. Pînă cînd această Curte de Conturi morală nu va avea loc, românii
vor continua să-și numere banii de pîine, în timp ce pe bancnote va rămîne
imprimată, ca o batjocură eternă, aceeași semnătură a lui Manole - omul care a
transformat economia unei țări în podgorie privată.
Faptul că turnătorul Manole a
iubit structurile de forță ale vechiului regim nu este secretul lui
Polichinelle. Cum altfel ar fi putut un simplu cercetător să urce, imediat după
lovitura de stat din decembrie 1989, direct în ierarhia supremă a Băncii Naționale
a României? Cum ar fi avut șansa, aproape microscopică în perioada comunistă,
de a pleca în Statele Unite pentru a studia secretele economiei de piață
internaționale? Răspunsul este simplu: frații de arme se ajută întotdeauna la
nevoie. Însă, așa cum ne demonstrează istoria recentă a modelului
Băsescu-Petrov, aceiași frați de arme se și sapă între ei atunci cînd
interesele o cer. „Blestemată funcție! Să n-ai un moment de pace!”, i-ar șopti
astăzi un Tipătescu imaginar acestui trilateral de cursă lungă. Doctor în
științe economice și Academician, Isărescu a reușit performanța de a fi un pic
mai „academician” decît Elena Ceaușescu și mult mai longeviv la cîrma banilor
naționali decît a fost președintele patriot Nicolae Ceaușescu la conducerea
țării. Indiferent de furtunile politice, de guvernele care s-au succedat ca
niște marionete ieftine sau de președinții care au trecut pe la Cotroceni,
Manole nu s-a temut nicio clipă că vreun băltăreț rătăcit îi va doborî aracii
profitabilei sale podgorii de la BNR și de la „Măr SRL” din Drăgășani. Nu a
tremurat niciodată la gîndul că va încasa vreun ghiont public pentru
turnătoriile din tinerețe. Protecția sa a fost totală, de neatins, venită
direct din laboratoarele financiare globale.
Privit în retrospectivă, mandatul
său etern la BNR seamănă cu o complicitate în formă continuată la împovărarea
financiară a țării. Cooptat în structurile de forță financiară mondială,
Guvernatorul a fost dresat să execute o misiune precisă: să țină adevărata
economie românească ascunsă sub preșul de la ușa propriei crame și să
transforme instituția centrală a statului într-o simplă hîrtie de șters
geamurile celor peste 40 de bănci străine care au invadat țara. Sub bagheta sa,
BNR n-a fost niciodată o instituție în slujba cetățeanului, ci o feudă
personală. De peste trei decenii și jumătate avem aceeași semnătură pe
bancnotele românești - niște hîrtii pe care Manole le-a băgat la apă după
poftele bancherilor globaliști, prin speculații cinice de curs valutar, pentru
ca mai apoi să le lase la uscat sub soarele arzător al inflației galopante.
Este timpul ca magistrații să analizeze gravitatea faptelor penale comise
împotriva intereselor naționale. Pînă cînd justiția nu va intra în podgoria
neatinsă a lui Manole de la BNR, România va rămîne doar o colonie economică,
semnată, devalorizată și controlată de la spatele unei sticle de vin de
protocol. În galeria selectă a nemuritorilor bugetari, Mugur Isărescu ocupă,
așadar, un loc de cinste. România are acest cetățean suprem pentru care
pensionarea nu este un capăt de drum, ci o excelentă ocazie de a mai încasa o
sursă de venit. Guvernatorul BNR, personaj cu o longevitate instituțională care
ar putea provoca invidia pînă și a sequoia-lor seculari, pare să fi descoperit
formula magică a prosperității: pensie de la stat și salariu de la stat. Două
conducte financiare, aceeași sursă de alimentare: contribuabilul român. Un
adevărat miracol al economiei naționale! Românului i se explică doct faptul că
nu sînt bani pentru majorări de pensii, pentru spitale, pentru educație sau
pentru un trai decent, iar la etajele superioare ale sistemului există
suficientă prosperitate.
Ce poate fi mai frumos pentru
Mugurel decît să vorbească despre stabilitate monetară, echilibru economic și
responsabilitate financiară în timp ce propriul portofel beneficiază de o
stabilitate de-a dreptul legendară? Austeritatea este o doctrină excelentă, cu
condiția să fie aplicată exclusiv celor care nu stau la masa unde se împart
privilegiile. Și ce simbol mai potrivit pentru România instituțională decît un
guvernator care pare să fi transformat funcția într-o proprietate cu drept de
folosință pe termen nelimitat? Mugurel consideră că instituția pe care o
conduce este un fel de moșie personală, unde schimbarea devine risc național,
iar plecarea, catastrofă macroeconomică. Probabil, dacă mîine s-ar anunța că
Mugur Isărescu intenționează să se retragă, cursul valutar ar avea un acces de
panică, leul s-ar ascunde sub pernă, iar piețele financiare ar solicita
intervenția psihologilor. Pentru că, nu-i așa, România nu poate fără
continuitatea veniturilor de la vîrf! În schimb, milioane de români pot trăi fără
siguranță financiară, fără servicii medicale decente, fără salarii care să le
acopere cheltuielile și fără speranța unei bătrîneți decent.
Prin comparație cu Mugurel, tu,
române, dacă ai muncit o viață întreagă și-ai ajuns la pensie, ai intrat în
adevărata aventură a vieții: cum să supraviețuiești cu banii pe care statul
ți-i oferă cu generozitatea unui cămătar aflat în zi proastă. Tai de la
mîncare, renunți la medicamente, stingi lumina mai devreme și te rogi să nu se
strice ceva prin casă. Este austeritatea românească, varianta pentru fraieri:
cei care au muncit, au cotizat și au avut naivitatea să creadă că bătrînețea
înseamnă odihnă, nu supraviețuire. Ei sînt doar o masă statistică bună de
invocat în discursuri și de uitat imediat după terminarea conferințelor de
presă. Aici se află, de fapt, marea lecție de economie românească: pentru unii,
statul trebuie să fie zgîrcit, riguros și necruțător; pentru alții, trebuie să
fie darnic, înțelegător și cu buzunarele larg deschise. Cînd vine vorba despre
pensia amărîtului, se invocă sustenabilitatea bugetară. Cînd vine vorba despre
veniturile celor de la vîrf, sustenabilitatea pare să capete brusc dimensiuni
biblice. Nu mai există constrîngeri, nu mai există sacrificii, nu mai există
întrebări incomode. Există doar competență, responsabilitate și, bineînțeles,
dreptul sfînt de a încasa. Contribuabilul trebuie sa rabde ani de zile și să
înțeleagă că țara trece prin momente dificile. Să nu întrebe de ce unii au
nevoie de două venituri consistente de la stat, în timp ce alții trebuie să se
descurce cu unul singur, insuficient. Cerem doar ca statul să nu mai aibă două
unități de măsură: una pentru cetățeanul obligat să tot strîngă cureaua pînă va
rămîne fără pantaloni și alta pentru cei care au transformat cureaua bugetară
într-un accesoriu de lux.
Aristocrația bugetară din
România, acea specie rară, protejată de toate anotimpurile economice, nu
cunoaște inflația decît din grafice și sărăcia doar din discursurile oficiale.
În fruntea acestei faune instituționale strălucește, de ani și ani, agentul Manole,
guvernatorul etern al BNR, omul care pare să fi descoperit secretul tinereții
fără bătrînețe al veniturilor fără număr. Să nu fiu răutăcioasă! Poate că omul
nu mai pleacă din funcție dintr-un profund sentiment de responsabilitate
națională. Poate că, acest îmbuibat turnător de profesie, atunci cînd privește
economia României, vede o misiune istorică sau poate că pur și simplu nu poate
abandona o asemenea comoară instituțională. Ar fi păcat ca țara să piardă un
asemenea simbol al continuității: continuitatea funcției, continuitatea
dublelor venituri și, mai ales, continuitatea privilegiilor. Banca Națională,
instituție care ar trebui să inspire echilibru și responsabilitate, a ajuns să
fie, în ochii contribuabilului, un fel de Olimp financiar, unde zeii nu se
pensionează niciodată, ci doar își cumulează beneficiile. România nu duce lipsă
de economiști. Duce lipsă de oameni care să le explice și celor de sus că
funcțiile publice nu sînt tronuri, instituțiile nu sînt moșii personale, iar
banul public nu este un abonament VIP la prosperitate perpetuă.
George Petrovai - Venalitatea și ipocrizia politicilor actuale
Venalitatea și ipocrizia politicilor actuale
Jurnalistică
George
Petrovai
Art-emis
10 Noiembrie 2026
Politica de proști
făcută… e păguboasă și hirsută – II
Inițial mă gândeam să dedic
politicilor medievale și moderne un capitol distinct. Dar am renunțat la
această intenție, amintindu-mi că în articolul Greii lumii stau la pândă în
politica bolundă din 21-22 septembrie 2025 m-am referit pe scurt, adică atât cât
să-i stârnesc pe cititorii interesați și scormonitori, la dârzenia utopistului
englez Thomas Morus, la Principele lui Niccolò Macchiavelli, la Thomas Hobbes
și ideea lui în legătură cu contractul social încheiat între cetățeni și stat,
nu în ultimul rând la avansatele idei ale iluminiștilor și enciclopediștilor
francezi, în principal la cele ale lui Montesquieu (separarea celor trei puteri
ale statului), idei „pe baza cărora s-a elaborat Declarația Drepturilor Omului
și Cetățeanului, document care a contribuit consistent la edificarea statului
modern francez și a constituit o esențială sursă de inspirație pentru alte
documente politice, inclusiv pentru cel al Organizației Națiunilor Unite
(ONU)”.
Prin urmare, zic eu, există rampa
conceptuală de lansare spre haosul politicilor actuale. Însă nu mai înainte
de-a reaminti opinia deloc măgulitoare a premierului britanic Winston Churchill
despre democrație („Cea mai proastă formă de guvernare, exceptând toate
celelalte care au mai fost încercate din când în când; dar dați-mi alta mai
bună și voi crede în ea”), respectiv de-a sublinia că politica actuală nu este
numai venală și ipocrită, trăsături pe care le voi evidenția în continuare…
Și iată un prim paradox al
influenței politicilor ante și postdecembriste asupra locuitorilor mioritici.
Deși românii de 50 de ani și peste această vârstă au simțit din plin (biologic
și psiho-mental) devastatoarele „binefaceri” ale triadei frică-foame-frig din
epoca bolșevico-ceaușistă, îngrijorător de mulți dintre ei declară în sondajele
de opinie că regretă vechiul regim (cică tot omul pe-atunci avea asigurat de
partidul-stat un loc de muncă, deci era condamnat la nelibertate și la
înfricoșătoarea siguranță a zilei de mâine) și că Nicolae Ceaușescu a fost un
cârmuitor mai bun ca cei postdecembriști. Acest „mai bun” este extrem de vag și
neconcludent, căci găzduiește o droaie de sensuri/ atribute, pe care în taină i
le refuzau până și cei mai devotați (a se citi slugarnici și nedemni)
colaboratori: mai uman, mai înțelept, mai cult, mai priceput, mai cumpătat, mai
patriot, mai drept, mai iubit ș.a.m.d.
Câți dintre nostalgicii de azi
credeau în acele vremuri inumane că pelticul și rudimentarul dictator (la
început de unul singur, apoi împreună cu nociva lui consoartă) era „un geniu al
Carpaților” și „cel mai iubit fiu al poporului”?! Sunt gata să recunosc că era
un bun patriot. Dar patriotismul lui avea un un foarte șubred fundament:
șiretenie în loc de inteligență, ambiție în loc de cultură, megalomanie în
locul modestiei și cumpătării. Și mai surprinzător este faptul că mulți tineri,
netrăitori în acele vremuri de coșmar, însă profund distorsionați de părinți
necugetați și/ sau de frustrați anacronici, regretă acel trecut infernal, deși
ar cam fi timpul să înțeleagă și să prețuiască temerara ieșire din el, nu numai
în urma înțelegerii politice de la Malta dintre George Bush senior,
președintele Statelor Unite, și Mihail Gorbaciov, liderul Uniunii Sovietice, ci
și prin tributul în sânge a mii de români tineri și mai în vârstă.
Înclin să cred că această
neghioabă încredere a unor români în regimul ceaușist se explică satisfăcător
prin paternalismul de inspirație și influență muscălească. Da, căci
dintotdeauna muscalii au avut nevoie de tătucul țar și de mămuca țarină (Ivan
cel Groaznic, Petru I, Ecaterina a II-a etc.), pe urmă de atrocele țar roșu
(V.I. Lenin, I.V. Stalin, Nikita Hrușciov, Leonid Brejnev ș.a.), iar astăzi de
țarul postsovietic și cu dezastruoase ambiții imperialiste (Vladimir Putin).
La rândul lor, înaintașii noștri
au cunoscut pilduitorul paternalism voievodal din vremurile de glorie ale
principatelor (Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Ștefan cel Mare, Vlad
Țepeș, Mihai Viteazul), care – fără a dispărea cu totul – se repliază în
inimile oprimaților din nevolnica perioadă fanariotă, pentru a putea să se
afirme din nou și cu tărie în momentele de vârf ale românismului popular și
național: răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, mișcarea lui Tudor
Vladimirescu, revoluțiile pașoptiste, Unirea din 1859 și rodnica domnie a lui
Alexandru Ioan Cuza, regalitatea, Războiul de Independență din 1877-1878, Marea
Unire din 1918, cele două războaie mondiale.
Sub amenințările comisarilor
staliniști, după al doilea război mondial (mai exact până la retragerea
diviziilor muscălești în anul 1958), paternalismul românilor bolșevizați cu
incalificabilul consimțământ al anglo-americanilor, devine o catastrofală copie
a celui moscovit, prin etatizarea mijloacelor de producție, cooperativizarea
forțată a agriculturii, decimarea intelectualității interbelice și
transformarea locuitorilor de la sate și orașe într-o docilă turmă înfricoșată
și îndoctrinată, cică strâns unită în jurul partidului-stat și al liderului
acestuia (Gheorghe Gheorghiu-Dej până în martie 1965, apoi Nicolae Ceaușescu
până la asasinarea lui în decembrie 1989).
Astăzi, lichelele „suveraniste”
afișează la modul sfidător un foarte periculos paternalism (a se citi obediență
antiromânească) față de criminalul Putin, care merge în cazul auriștilor și a
altor netrebnici (șoșocii, putiniștii, filorușii imbecili și agresivi) până la
fascism, legionarism, xenofobie și trădarea țării.
De pildă, la începutul lunii mai
2026 și la comanda Partidului Social Democrat (PSD), toți acești „suveraniști”
și luptători cu vorba împotriva sistemului pesedist, au susținut moțiunea de
cenzură (mai exact de centură) împotriva Guvernului Ilie Bolojan, care a fost
debarcat cu 281 de voturi. Mă rog, moțiunile de cenzură reprezintă dreptul
democratic al opoziției, atunci când motivele invocate de ea sunt îndreptățite
și când momentul este judicios ales, astfel încât să nu aducă prejudicii
statului și cetățenilor prin consecințe: instabilitate politică, inflație,
scumpiri etc. Adică exact haosul politic creat de coaliția sistem-antisistem,
dacă la nefastele urmări economico-financiare (deprecierea leului în raport cu
euro, lanțul scumpirilor) se mai adaugă importanța continuării negocierilor cu
UE, așa încât să nu pierdem miliardele de euro promise pentru PNRR (Programul
Național de Redresare și Reziliență) și pentru Safe (Programul de Înarmare),
deoarece guvernele anterioare, îndeosebi prăpăstiosul Guvern Ciolacu, au
îndeplinit doar în mică parte jaloanele stabilite.
Dar pesediștii, în frunte cu
necalificatul Sorin Grindeanu, doreau atât de aprig să-l mătrășească pe Ilie
Bolojan, cel care tocmai se pregătea să le taie din privilegii și să
desființeze mafia din Energie, încât nu le-a păsat nici că se înhăitează (ei
proeuropenii de fațadă) cu extremiștii și nici că n-au o strategie de
continuare a guvernării, taman în aceste vremuri foarte complicate pe plan
internațional (războiul din Ucraina, atacul americano-israelian asupra Iranului
și gravele probleme din strâmtoarea Ormuz cu transportul a circa o cincime din
petrolul mondial).
De fapt, idioata triadă Sorin
Grindeanu-Volguța Vasilescu-Claudiu (Olguțu) Manda miza pe îndepărtarea lui
Ilie Bolojan din fruntea Partidului Liberal de către grupul puciștilor
pesedizați (Cătălin Predoiu, Nicoleta Pauliuc, Rareș Bogdan ș.a), după care șubreda
coaliție PSD-PNL-AUR-UDMR-minorități, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, să
continue guvernarea cu un premier de teapa lui C. Predoiu, chipurile agreat de
Nicușor Dan și de pesediști.
Atâta doar că puciul a eșuat, I.
Bolojan a rămas premier interimar, deci cu atribuții restrânse, până la
desemnarea noului premier, pesediștii nici nu concep să guverneze cu auriștii
și ceilalți suveraniști de haram (de fapt ei vor să scoată castanele din focul
guvernării ipocrito-preferențiale cu mâinile altora), iar coaliția PNL-USR a
anunțat că nu va sprijini un guvern PSD minoritar sau condus de un tehnocrat,
toate aceste orgolii și tergiversări împingând țara într-un păgubos haos
politico-economic.
Cireașa de pe detestabilul tort
al „suveraniștilor” (ăla înfățișând Groenlanda râvnită de Trump și tăiat în mod
slugarnic-demonstrativ de ultrașul G. Simion în Statele Unite) a fost pusă de
Ziua Independenței României, totodată a constituirii Uniunii Europene, zi în
care zgomotoasa europarlamentară Diana Șoșoacă a rupt drapelul organizației, de
la care încasează lunar (leafă plus cheltuieli) mult peste zece mii de euro!
În ceea ce privește sforăriile și
uriașele prostii din politica internațională, lesne se constată că
inconsecventul Donald Trump s-a împotmolit în conflictul cu Iranul mai ceva ca
predecesorii lui în Vietnam și Afganistan, că oribilul Adolf Putin (așa este
„alintat” pe platformele sociale) urmează să-și frângă gâtul cu
nesfârșitul război din Ucraina și că amândoi au ajuns să ciugulească firimituri
din palma lui Xi Jinping.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)