CĂDEREA ÎN ABIS – OBIȘNUINȚA
Episodul 5
Scenariu SF de Ben Todică
În timp ce avionul se înțepenea
între pereții de stâncă, eu am căzut lângă balustradă. Câteva urme de sânge au
rămas pe marginea ei, mărturie a unei prăbușiri pe care nimeni nu avea s-o
poată explica.
*
Întoarcerea celui
dispărut
Am căzut în mină, în adâncuri, în
timp ce, în casa de deasupra, o altă parte din mine dormea lângă Ming.
Ea nu simțise nimic. Respira
liniștită, cuibărită lângă omul ei, fără să știe că o altă dimensiune a
existenței mele străbătea abisul.
Când zgomotul avionului ne-a
trezit, am privit împreună namila metalică suspendată deasupra casei. Rucsacul
de lângă balustradă și urmele de sânge păreau să spună povestea unui pilot
căzut în gol.
Nimeni nu bănuia că acel pilot
eram eu.
Așa credeam.
Nimeni nu putea vedea călătoria
mea.
Așa credeam.
Uneori, întoarcerea acasă este
mai complicată decât fuga în necunoscut.
Pentru familia mea, totul
începuse cu zgomotul prăbușirii pietrelor dislocate din pereți de aripile
avionului. Pentru mine, însă, călătoria începuse cu mult înainte, în seara în
care pășisem prin fereastră, când Speranța, nepotul nostru, dispăruse din gura
orizontului stelar.
Trecusem dincolo de perdeaua care
ascundea intrarea în tunel, dincolo de peretele care despărțea casa de Egiptul
antic.
Nefertiti mă însoțise printr-o
lume pe care nu o putea vedea decât prin ochii mei. Eu eram legătura ei cu
timpul meu, martorul ei în lumea modernă. Fără mine, această lume îi rămânea
ascunsă.
La fel, cei care se treziseră în
casă nu puteau vedea drumul meu. Nu puteau pătrunde în tunelurile Egiptului, nu
puteau coborî în minele inundate de la Ciudanovița și nici nu mă puteau urmări
pe drumul de întoarcere spre Australia.
Cu o singură excepție: prințul
Harry, Ducele de Sussex.
Mă aflam acum în fața tronului
guvernatorului, într-o sală oficială din Australia.
Eric și Leontina își regăsiseră
fiul. Noi ne regăsiserăm familia, iar Speranța se întorsese acolo unde îi era
locul: în brațele părinților săi.
La reședința oficială, povestea
noastră fusese ascultată cu uimire. Dar adevărata emoție venise atunci când
autoritățile făcuseră legătura dintre noi și copilul salvat în pădurile
Dandenongului.
Era Speranța, fiul lui Eric și al
Leontinei.
Leontina, îmbrăcată acum în
uniformă de ofițer american, își aștepta recunoașterea pentru supraviețuirea
unei experiențe care depășea orice misiune militară obișnuită.
Atunci am înțeles că numele
nepotului meu nu fusese ales întâmplător. Într-o lume sfâșiată de războaie,
prăbușiri și catastrofe, copilul devenise purtătorul unui mesaj pe care nici
adâncurile radioactive, nici pereții de stâncă și nici distanțele dintre continente
nu-l putuseră nimici.
Speranța
supraviețuise zburând.
Iar posumul nostru, micul
salvator care ne însoțise prin toate aceste încercări, primise o recunoaștere
aparte, devenind membru voluntar al Armatei Salvării australiene.
Familia era din nou întreagă.
Am fost decorați pentru
supraviețuirea unei mari bătălii cu destinul. O recunoaștere aparte îi revenise
însă celui mai neobișnuit membru al familiei noastre: primul posum salvator,
devenit membru voluntar al Armatei Salvării australiene.
M-am uitat la micul nostru erou
și am zâmbit.
Când lumea se prăbușește, uneori
salvarea vine de acolo de unde te aștepți mai puțin.
Nu de la cei puternici.
Nu de la cei înarmați.
Ci de la o ființă mică,
tremurândă, pe care ai fi putut s-o alungi cândva din propria casă.
În gând, i-am mulțumit lui
Nefertiti pentru miracolul care mă adusese înapoi la familia mea.
Poate că portalurile timpului nu
ne duc doar în alte epoci. Poate că ele ne întorc spre ceea ce nu trebuie să
pierdem niciodată.
Timpul ne desparte, pământul ne
înghite, iar cerul ne rătăcește. Dar iubirea găsește întotdeauna o cale de
întoarcere.
Între patru pereți –
o misiune pentru întreaga omenire
După ceremonie, prințul Harry m-a
invitat în cabinetul său pentru o conversație particulară.
Ușa s-a închis. În încăpere
rămăseserăm doar noi doi.
- Noi te urmărim de multă vreme,
Ben. Îți urmărim călătoriile dintre lumi. Deasupra Podișului Simpson, garda
te-a ochit, însă am ordonat: STOP!
Am rămas nemișcat.
- Știu că poți să ne fii de folos
nouă, coloniei, Angliei și întregului Pământ. Nu știu încă în ce fel. Dar
faptul că poți călători înainte și înapoi în timp ne-ar putea ajuta să
echilibrăm evoluția istoriei civilizației umane.
Mi-am dus gândul la mama. Pentru
o clipă, chipul ei mi-a apărut în minte, zâmbindu-mi dintr-o fotografie
nevăzută de nimeni.
- Alteță, aș face orice pentru a
servi în numele iubirii, al păcii și al bunăstării vieții omului. Sunt gata să
contribui la oprirea dezbinărilor și a războaielor de pe Pământ. Experiența
Alteței Voastre din Afganistan și din celelalte teatre de operațiuni v-a făcut
martor direct al suferinței și al nevoii de pace.
Prințul a rămas câteva clipe pe
gânduri.
- Da, știu. Războaiele nu sunt
bune. Dar fac parte din mecanismul evoluției conștiinței și al rațiunii
tehnologice. Prețul este imens, măsurat în vieți omenești. Totuși, fără aceste
sacrificii, poate că nu am fi ajuns astăzi la calculatoare, avioane, rachete,
zboruri interplanetare, internet și inteligență artificială.
- Atunci, Alteță, cum v-aș putea
fi de folos?
- Se zvonește că tehnologia
inteligenței artificiale va elimina specia umană într-un viitor apropiat.
- Da, există această teamă.
- Tu, Ben Todică, Knight of the
Parallel Universes, te-am numit astăzi, în secret, cercetaș al speciei
biologice. Vreau să călătorești în viitor și să observi ce se întâmplă cu
evoluția inteligenței artificiale și cu relația ei cu inteligența biologică, cu
omul.
Am simțit că discuția depășise cu
mult granițele unei însărcinări obișnuite.
- Sunt onorat, Alteță!
Prințul s-a apropiat de
fereastră. A privit pentru câteva secunde grădina, apoi s-a întors spre mine.
- Dar, înainte de toate, până nu
dispari din nou, aș dori să faci o călătorie la mama mea. Vreau să-i vorbești
înainte de accidentul fatal.
Am simțit cum aerul din încăpere
devenea mai greu.
- Alteță, va fi foarte greu să mă
apropii de prințesa Diana. Chiar dacă aș fi invizibil, cum aș putea să-i câștig
încrederea? Cum aș putea s-o fac să dialogheze cu mine?
- M-am gândit și la asta. Noi,
copiii, și mama am avut întotdeauna un semn intim de recunoaștere, ceva ce am
construit împreună. Sunt trei batiste brodate cu inițialele noastre, o
inimioară și o coroană regală. Toate trei au fost brodate de mama.
S-a oprit o clipă.
- I-o arăți și te va recunoaște.
- Alteță, cursul vieții nu-l pot
schimba. Nu pot rescrie trecutul și nici nu pot garanta viitorul. Dar pot duce
informații dintr-o epocă în alta. Pot oferi viitorului șansa de a se feri de
greșeli.
- Exact! Știu asta. În schimb,
vreau să o întrebi despre ultima scrisoare pe care i-a scris-o regelui și pe
care m-a rugat să i-o înmânez în cazul în care i s-ar întâmpla ceva.
Prințul a coborât vocea.
- Importanța ei este crucială
pentru Coroană. Faptul că acel lucru s-a întâmplat face și mai important să
aflăm unde este ascunsă scrisoarea, pentru a o putea înmâna tatălui meu.
- Când puteți face asta?
- Cât mai curând, Ben. Dar
înțeleg că nu depinde numai de tine.
- Alteță, eu nu o pot contacta pe
Nefertiti. Ea mă contactează atunci când nu mă aștept și numai când forțele
Universului deschid drumul. În momentul în care voi rezolva aceste două
misiuni, vă asigur că veți intra în posesia informațiilor.
- Dialogul nostru rămâne în
această încăpere.
- Fiți sigur, Alteță. Le voi
rezolva pe amândouă.
Prințul mi-a întins mâna. Am
strâns-o fără să mai adaug nimic.
În acea clipă am înțeles că nu
mai eram doar omul care încerca să se întoarcă acasă. Devenisem purtătorul unor
secrete care legau trecutul de viitor, viața personală de destinul unei
dinastii și, poate, supraviețuirea omului de propria sa creație.
**
Testamentul unui rege
Înainte de întâlnirea mea cu
prințul Harry, aveam să aflu că în spatele acestei însărcinări se afla chiar
Regele Charles.
Ajuns la o vârstă la care tronul
începe să cântărească mai mult decât coroana, regele își reconsiderase relația
cu fiul său cel mic.
Ani de zile, presa îl prezentase
pe Harry drept oaia neagră a familiei regale. Dar Charles înțelegea că o
familie nu se poate vindeca prin excluderea unuia dintre membrii ei.
Într-o întrevedere particulară,
îi încredințase o misiune pe care nu avea s-o anunțe public:
- Harry, Australia are nevoie de
o punte între trecut și viitor. Vreau să fii reprezentantul meu special pentru
această misiune. Nu-ți ofer un tron și nici o coroană nouă. Îți ofer
responsabilitatea de a demonstra că poți construi acolo unde alții au ridicat
ziduri.
- Tată, după tot ce s-a
întâmplat, de ce eu?
- Tocmai pentru că ai cunoscut
ruptura. Uneori, cel care a trăit despărțirea poate înțelege mai bine nevoia de
împăcare.
Charles făcu o pauză.
- Nu vreau să te întorci în
familie pentru a satisface presa. Vreau să-ți găsești locul prin ceea ce vei
face pentru oameni. Australia poate deveni începutul unei noi pagini.
Harry acceptase.
Nu știa însă că adevărata lui
misiune avea să înceapă în ziua în care urma să întâlnească un om venit
dintr-un alt timp.
Un român plecat din Ciudanovița,
ajuns în Australia, care putea traversa pereții istoriei.
Iar acel om eram eu.
Două misiuni și o
singură cale
Acum, în fața mea se desfășurau
două mari necunoscute.
Prima: întâlnirea cu prințesa
Diana, înaintea accidentului care avea să-i curme viața. Trebuia să găsesc
scrisoarea și să înțeleg ce mesaj îi încredințase fiului ei.
A doua: călătoria într-un viitor
aflat la o sută de ani distanță.
Anul 2126.
Ce voi găsi acolo? O omenire care
a învățat să conviețuiască cu inteligența artificială? Sau o civilizație în
care omul a devenit o amintire biologică, păstrată în arhivele propriilor sale
mașini?
Pentru a ajunge acolo, trebuia să
mă întorc în minele de la Ciudanovița, la galeria care ascundea trecerea dintre
lumi. Trebuia să mă rostogolesc de douăsprezece ori în direcția acelor de
ceasornic.
Douăsprezece rotații.
Un secol înainte.
Și toate acestea fără știrea
familiei și a societății în care trăiam.
Cu o singură excepție.
Harry.
De acum înainte, aveam să duc
două vieți: una la suprafață, printre ai mei, și alta în adâncurile timpului,
acolo unde istoria încă nu-și scrisese ultimul cuvânt.
Dar dacă omul își
inventase propria inteligență artificială, cine avea să-i mai apere inteligența
sufletului?
