Maria Diana Popescu - Alertă naţională! Ediţie specială!

 

Alertă naţională! Ediţie specială!

Jurnalistică

Maria Diana Popescu

28 Iulie 2026

 

Breaking news

E musai să ştie tot românul că Bruxellesul are un Departament pentru Supravegherea Găinilor din Balcani, un Comitet European pentru Interzicerea Umbrei şi Apei din Curțile Românilor şi un Observator Continental al Ceaunului și Cîrnatului Tradițional. A venit vremea să spunem lucrurilor pe nume. După ani de cercetări aprofundate, după nopți nedormite petrecute privind prin lupă măritoare România, UE a descoperit cauza tuturor necazurilor Europei: gospodăria românului. Nu, economia. Nu, Sănătatea. Nu, Securitatea. Nu Învăţămîntul. Nu, lipsa investițiilor. Nu, birocrația. Nu, sărăcia. Nu, corupţia autorităţilor. Nu, drumurile care apar în fotografii doar în campaniile electorale. Nu, administrația care funcționează după principiul „merge și așa”. Marea problemă a birocraților bruxellezi este orătania din curtea românului, capra, laptele, găina și mai nou, apa. Găina aceea suspectă care merge liber prin ogradă, fără să cunoască tratate internaționale, fără să citească directive, fără să ceară aprobarea nimănui înainte de a produce un ou. O adevărată rebelă. Dar și apa care țîșnește din pămînt în fîntîni fără aprobarea UE, simbol al independenței rurale. Pericole pentru ordinea continentală! În marile capitale ale lumii se discută despre inteligență artificială, energie, industrie și tehnologii ale viitorului, iar în marea dramă a românilor, problema supremă sînt întrebările existențiale: „Mai am voie să cresc un porc în curte? Cîte găini pot ţine? Cîtă apă pot bea? Întrebări vitale care merită un summit internațional. Să se adune liderii lumii în jurul unei mese rotunde și să analizeze situația de urgență din ţară! Domnilor, planeta arde mocnit sub amenințarea războaielor, iar undeva, în satele din România, există orătănii de curte care încă nu știu dacă sînt reglementate suficient de Bruxelles. Așa se nasc marile drame ale epocii noastre.

O fîntînă dintr-un sat închisă devine simbolul libertății pierdute. O bancnotă din portofel devine ultimul bastion al democrației. O vacă din grajd devine eroul unei epopei naționale. Iar vaca, săraca, nici măcar nu a fost consultată. Ea doar mestecă liniștită și privește mirată cum politicienii discută despre geopolitică folosind ca argument suprem faptul că „a zis Uniunea.” Spectacolul nu ar fi complet fără marele vinovat universal. Acela care trebuie să apară în orice poveste, indiferent dacă are sau nu rol în scenariu. Rușii. Au ajuns personajul care poate fi introdus în orice capitol al existenţei. Se scumpește ceva? Rușii. Se strică ceva? Rușii. Nu găseşti şurubul potrivit în garaj? Trebuie verificată direcția Moscovei. Ruşii au atins o performanță extraordinară: sînt acuzaţi de atît de multe lucruri încît pînă și lucrurile care nu au legătură cu ei au nevoie de manipulare. Între timp, românul modern trăieşte o mare dilemă filozofică. Pe de o parte, este convins că cineva îi ia libertatea. Pe de altă parte, dacă nu are timp să verifice cine, cum și prin ce mecanism, dă vina pe ruşi. Ruşii nu au note de subsol, nici instrucţiuni de folosire, de aceea sînt mereu de vină! Ruşii sînt pentru naivi arma secretă a epocii digitale. Nu tunul. Nu drona. Nu propaganda clasică. Ci, ruşii. Așa ajung unii români naivi să poarte între ei războaie imaginare pentru lucruri care, în multe cazuri, nici măcar nu există în forma prezentată. Ei apără cu eroism probleme inventate, în timp ce problemele reale stau cuminți la coadă, așteptînd să fie observate. Hoţii din serviciul ţării le fură totul de sub nas, ba mai dă şi străinilor din buzunarul lor, iar naivii, atît de munciţi în manipulare, uită să verifice dacă uşa e încuită, dar au găsit hoţul perfect: ruşii.

Uite aşa, UE a inventat un univers în care ruşii şi fiecare găină din România sînt duşmanul lor politic, fiecare găleată cu apă are o semnificație geopolitică și fiecare kilogram de carne poartă o poveste despre sfîrșitul civilizației. În acest mare teatru al abuzurilor, singura ființă care pare cu adevărat liniștită este vaca din curte. Ea nu urmărește emisiuni politice. Nu caută vinovați. Pur și simplu își vede de treabă. Poate că, într-o zi, naivii ar trebui să înveţe de la ea. Să privească mai atent unde trebuie, adică în curtea Bruxellesului, nu în ograda ruşilor, şi să verifice înainte să condamne. Să facă diferența între o problemă reală și povestea cu ruşii care vor război cu noi, şi îi face pe naivi să dîrdîie de frică şi să scoată banul de la saltea pentru înarmare și Ucraina. Fabrica de apocalipse a Bruxellesului funcționează non-stop pe teritoriul României. Produce frici proaspete. Ambalează supuneri. Livrează ruşi la domiciliu. Iar clientul român este mulțumit: primește zilnic un dușman în minte, fără factură și fără termen de expirare. Singurul lucru care rămîne de văzut este cine va fi următorul mare pericol naţional pentru UE. Poate lingura de lemn. Poate borcanul cu zacuscă. Poate pisica ce doarme liniștită în pragul casei. În definitiv, într-o lume în care orice şi oricine poate deveni duşman, nici măcar porcul din bătătura românului nu mai poate fi considerat complet neutru. UE pune România în genunchi încet şi sigur, dar românii cu creierul spălat îi înjură pe ruşi. Bruxellesul ia dreptul românilor de a consuma apa în gospodăriile rurale, de a deţine banii cash, de a creşte animale, de a consuma laptele şi carnea produsă de fermierii noştri, iar românii naivi îi înjură pe ruşi, de parcă ei ar fi de vină! Ruşii sînt „vinovații de serviciu” Românul pro banane şi blugi are o abilitate rară: găseşte vinovatul înainte să afle care este problema. Nu contează despre ce este vorba. Dacă se schimbă vremea, dacă se scumpește pîinea, dacă nu mai merge imprimanta sau dacă găina refuză să ouă - sigur, ruşii sînt de vină. Important este să nu fie nevoie de prea multe întrebări. Aşa că, în povestea noastră, Bruxellesul este un personaj legendar care se trezește în fiecare dimineață cu o singură preocupare: „Ce mai putem interzice românilor astăzi?”. Luni, apa din fîntână. Marți, banii cash. Miercuri, vaca din grajd. Joi, laptele proaspăt. Vineri, carnea de la fermierul din sat. Sîmbătă, probabil urmează să numere găinile din curte, iar duminică să verifice dacă bunica mai are voie să pună murături.

În această caricatură a realității, românul manipulat de sistem privește spre răsărit și strigă din toți plămînii: „Rușii sînt de vină!”. De ce? Pentru că așa s-a obișnuit. Dacă se sparge o țeavă în sat, sigur Kremlinul a răsucit robinetul. Dacă se strică semnalul la televizor, probabil satelitul a fost mutat de către ruşi special pentru necazul nostru. Dacă plouă prea mult, de la ruşi vine ploaia. În această piesă absurdă, fiecare personaj are rolul lui. Unii copţi la mine explică faptul că toate necazurile vin de la Bucureşti şi Bruxelles, alții răspund că toate vin de la Moscova, iar cetățeanul onest asistă la spectacol, încercînd să înțeleagă de ce frigiderul lui este tot gol, indiferent cine cîștigă disputa. Cel mai interesant este că fiecare tabără pare convinsă că deține adevărul absolut. Dacă îndrăznești să întrebi: „Aveți dovezi?”, atmosfera se schimbă instantaneu. Dintr-odată nu mai ești curios, ci suspect: ții cu rușii

În loc să conteste politicile machiavelice ale autoriltăţilor de la Bucureşti şi de la Bruxelles, românii transformă totul într-un meci de galerie. Unii fluieră spre Bruxelles, alții spre Moscova, iar arbitrul nici măcar nu mai știe la ce sport asistă. Morala? În orice societate, cel mai ușor este să găsești un dușman imaginar și să-i pui în cîrcă toate problemele. Mai greu este să separi faptele de sloganuri, regulile reale de zvonuri și criticile argumentate de poveștile care circulă din om în om, pînă ajung să pară adevăruri absolute. De aceea nici nu observă că fiecare picătură de apă, fiecare bancnotă, fiecare vacă, fiecare orătanie de curte și fiecare pahar cu lapte sînt controlate printr-un buton secret apăsat într-o capitală străină.

Așadar, gospodăria românului a devenit ultimul front al luptei europene. După ce omenirea a rezolvat aproape toate problemele importante, de la explorarea spațiului pînă la inteligența artificială, a rămas o singură mare întrebare care ține planeta în tensiune: Ce facem cu găina, porcul, vaca, capra, apa, zacusca şi curcanul românului? Aceste ființe misterioase, care umblă prin curte fără pașaport, fără cont bancar și fără abonament la televiziuni de știri, au devenit simbolul unei bătălii istorice. Nu vorbim despre simple animale. Vorbim despre monumente naționale, simbol al libertății absolute, nişte mici Napoleoni ai ogrăzii care refuză să se conformeze Uniunii.

 

Ion Coja - Șeitanii

 

Șeitanii

„Mi-am făcut propria editură ca să pot edita și tipări în deplină libertate romanul Șeitanii!”

23 aprilie 2023

Ion Coja:

„Mi-am făcut propria editură ca să pot edita și tipări în deplină libertate romanul Șeitanii!”
23 ianuarie 2016|Doctrină naţionalistă

 

Ion Coja: „Mi-am făcut propria editură ca să pot edita și tipări în deplină libertate romanul Șeitanii!”

 

Text re-publicat

În dialog cu doamna RODICA LĂZĂRESCU

*

Am în faţă trei volume – VIN AMERICANII, PARIS BY NIGHT și LEPĂDAREA DE SATAN – adică trilogia ŞEITANII, apărută la finele lui 2015 la Editura Aevea. Chiar şi numai titlul ne trimite cu gândul la o cronică de familie. Cine sunt Şeitanii, stimate domnule profesor Ion Coja?

Șeitanii sunt cei pe care îi pomenesc în carte: neamurile mele, venite din Ardeal în Dobrogea, și mai ales cei veniți din Satulung, de unde era bunica, Șeitancă. S-au stabilit în Dobrogea și au românizat-o. Mai apoi, în interbelic au venit în Dobrogea și mulți olteni, iar după 1960 omniprezenții moldoveni… Bașca aromânii! Sinteza românească din Dobrogea este unică! Ca și spiritul dobrogean. Trilogia mea este o încercare de „mărturisire” a acestui spirit dobrogean, constănțean. Dar, ca orice titlu care se respectă, Șeitanii mai permite o decodare. Literatura se naște din ambiguitatea limbajului! Din polisemia cuvintelor!… Din „așa-i vorba românească, cu mai multe înțelesuri”!

Faceți multe considerații de natură lingvistică. Deformație profesională? Ați predat la facultate teoria limbii și asta se vede din roman.

Am lăsat să se vadă că sunt profesor de limba română, ba mai mult, am vrut să fac din limba română personaj literar al romanului. Scriitura mea este dependentă în mare măsură de limbaj, de virtuțile limbii române, o limbă extrem de potrivită pentru literatură. Cuvintele intervin decisiv în viața personajelor mele, ca și în viața oricărui scriitor autentic. Trebuie să scrii în așa fel încât să lași impresia că textul tău nu putea fi scris decât în limba română!

Spicuiesc din textul dvs. de prezentare: „roman în mare parte autobiografic”, „roman politic, politic-fiction”, „genul proxim este romanul de «auto-ficțiune»”. O îmbinare, deci, a autobiograficului cu ficţiunea, în ciuda unei replici din finalul primului volum: „Eu nu scriu decât ce mi se întâmplă! Nimic nu pun de la mine, nu depinde de mine!” (I, 451). Deci, dacă ar fi să vorbim în procente, cât la sută a inventat autorul, cât e realitate?

Un alt schimb de replici: „– Păi ce fel de autor mai eşti? Nu inventezi nimic? / – Viaţa bate romanul! Şi deseori îl bate la cur mai ales” (I, 452).

Multe dintre faptele reale, recunoaşteți și dvs. în acea prezentare pomenită mai sus, „vor părea incredibile”.

Da, am inventat puțin. Mai toate pățăniile din carte sunt reale, s-au întâmplat aevea. Am pus însă faptele și secvențele de viață în alte relații, mai „literare”. De pildă, o secvență pariziană care l-a avut erou pe Romul Munteanu am combinat-o cu alt context, am pus-o pe seama unor studenți aflați în excursie la Paris!… Pica mai bine așa și se lega de mersul narațiunii. Literatura are regulile ei, chiar dacă deseori se petrec evenimente care au o natură literară evidentă. Pe parcursul a peste 1400 de pagini însă se înfiripă construcția epică, structura literară, iar aceasta nu ai încotro, trebuie s-o imaginezi. Este o problemă de filosofie a literaturii și a vieții, a trebuit s-o „atac” și pe aceasta. Adică am pus în discuție, amplă discuție, raportul dintre viață și literatură. Riscul era mare, riscam să fiu plictisitor și neinteresant pentru cititorul obișnuit. Dar am făcut-o pentru că am descoperit ceva foarte important, deloc plictisitor, dimpotrivă: am descoperit ceva senzațional cu privire la natura și rostul literaturii. Scriitorii vor avea motive de satisfacție, condiția scriitorului este subiectul unuia dintre cele mai captivante capitole! Repet: capitol captivant!

Vă referiți la capitolul despre mirabunde!… Ați inventat acest cuvînt, ați mai inventat și altele.

Mirabundus există în latină, alături de muribundus, vagabundus… Ar însemna ceva care te umple de mirare, de admirație, de extaz chiar!… Am multe mirabunde în această trilogie!…

Firul epic ce ține de autobiografic se împletește cu momente cruciale din istoria noastră recentă, nu doar cruciale, ci extrem de controversate şi, de ce nu?, riscant de pus în discuție: Mișcarea legionară, asasinarea lui Iorga, soarta Tezaurului, Basarabia, mareșalul Ion Antonescu, pogromul din 1941, evreii, implicarea lui Gorbaciov în debarcarea și execuția lui Nicolae Ceaușescu… Sunteți cunoscut pentru luările dvs. de poziție, sunteți, mai ales, contestat în unele cercuri. La ce reacții vă aşteptați după apariția acestei trilogii?

Știu că sunt contestat pentru multe! Printre cei care mă contestă sunt și oameni inteligenți, respectabili, la a căror părere țin. M-am gândit la ei când am scris această trilogie! Am încercat să fiu mai explicit și sper că în felul acesta unii, cei mai inteligenți, să nu mă mai conteste și să-mi dea dreptate. Inclusiv evreii deștepți!…

„Contactul cu istoria m-a dus prea departe.” (III, 62) – prea departe în sens bun sau rău?

În sens rău, mai ales. Adică m-a costat încercarea de a interveni în istorie, chiar dacă intervenția mea, cea reală, s-a rezumat la încercarea de a corecta înțelegerea istoriei. În roman, ca personaj povestitor, desigur că mă dau mare și încerc să produc evenimente istorice!…

Dincolo de elementele biografice, găsim evocate diverse medii – universitar, scriitoricesc, politic, iar o serie de persoane cu existenţă reală se regăsesc printre personajele trilogiei – unele trecute în lumea umbrelor, altele prezente (încă) în viaţa publică actuală – citez aleatoriu şi foarte parcimonios: Ţuţea, Ghiţă Florea, Mihai Zamfir, D.R. Popescu, Grigore Traian Pop, Gabriel Liiceanu, Cioran, Culianu, Fănuş Neagu, Pîcă şi Pucă, Ahoe (Tudor George), Cezar Tabarcea, Petrică Nicolau, Moses Rosen şi mulţi alţii. Vă asumaţi vorbele şi faptele pe care le puneţi în seama acestora?

L-ați uitat pe Titi Enache!… Așa rău îmi pare că nu mai trăiește!… Da, atunci când scriam speram ca apariția romanului să-i găsească în viață pe cei pomeniți. Majoritatea s-ar fi bucurat că i-am făcut personaje literare, fie ele și episodice. Cei care nu au motive să se bucure sunt pomeniți de mine cu fapte de-ale lor adevărate, reale, petrecute… N-am inventat decât fapte bune, atitudini onorabile! Partea mizerabilă din tabloul societății românești din toamna anului 1989 nu este inventată, este reală! Răspund în fața oricui pentru câteva „răutăți”!

„Nu mă crede nimeni! Cum să-mi mai povestesc eu viaţa, viaţa mea ca un roman, un roman exagerând cu coincidenţele sale, la tot pasul, imaginate de autor! Dar, oameni buni, nu sunt eu autorul! Eu sunt numai povestaşul!… Povestaşul celor mie întâmplate, dar deloc imaginate, nici măcar o virgulă!” (II, 386) Avertismentul acesta credeţi că vă pune la adăpost de posibile acuze??

Ați ales bine citatul. Este un citat cheie, dar dacă l-aș comenta acum, ar fi ca și cum le-aș spune cititorilor cine este asasinul!… Este una din surprizele cărții, ar fi păcat să le stric cititorilor efectul lecturii: mirarea încântată! Sper s-o provoc la cititori!

„Nimeni nu-şi poate alege cititorii” (III, 65) Ce e de făcut ca cititorii să vă aleagă pe dvs.?

Faină întrebare!… Nu mă pricep la atras cititorii! Poate că interviul acesta va conta!… M-am străduit să nu fiu plictisitor, să ofer cititorilor motive ca, după ce m-au ales, să nu se lepede de mine, de carte. Scriitorul trebuie să fie amabil cu cititorii, să-i înțeleagă, să le accepte limitele. Mai ales cititorul modern, care este, zic unii, pe cale de dispariție. Am încercat să-i fac pe plac, să-i câștig încrederea, pentru ca el, cu sau fără știința sau voia sa, să se lase cucerit de fantasmele mele. De obsesiile mele! …Vremelnic cucerit, desigur. Cât durează lectura și ceva în plus!…

Eu sunt un om cuviincios, pudic, nu-mi plac trivialitățile, viziunile obscene, scabroase… Dacă în roman sunt multe scene erotice este pentru că chiar asta am vrut să fie Șeitanii: un roman erotic cel puțin în măsura în care este un roman politic sau, să nu zic vorbă mare, filosofic! Erosul, cum spune Dante, mișcă nu numai ființele, ci chiar și aștri… Întregul univers! Am mare respect pentru ființa umană, pentru perfecțiunea alcătuirii noastre. Componenta erotică a vieții noastre este definitorie și trebuie avută în vedere cu smerenie și recunoștință pentru Cel Care este responsabil de existența noastră și ne-a hărăzit să fim așa cum suntem. Literatura se naște din dragoste, din erotism, din orele în care tânjim unul după alta, din clipele de iubire împărtășită. Și m-am străduit, azi, când se scrie atâta maculatură porno, să reabilitez erotismul ca stare de normalitate, suficientă pentru a se naște din ea la nesfârșit literatură.

Literatura pe care am scris-o am ținut să fie resimțită de cititor că este scrisă de un om normal, aidoma dumnealui, cititorul nostru de toate zilele… Literatură pentru oameni normali! Ca autorul!

Șeitanii apare la editura AEVEA… Interesant nume. A cui este editura, aud prima oară de ea.

Editura AEVEA este editura mea. Dacă aș fi mers cu Șeitanii la vreo editură dintre cele cunoscute, aș fi avut multă bătaie de cap ca să-i conving că nu este vorba de literatură anti-semită sau anti mai știu eu ce! Mi-am făcut propria editură ca să pot edita și tipări Șeitanii în deplină libertate. Cine are de publicat o carte bună, dar „cu probleme”, să vină la mine, îi public cartea și o citesc după ce este în librării!

V-aş propune să încheiem cu un citat, scurt, dar incitant!

Eh, cât să fie de scurt, raportat la cele 1400 de pagini?! Peste o sută de pagini se petrec la restaurantul scriitorilor, la madam Candrea… Vă dau un citat din capitolul dedicat lui Ahoe… Primele cuvinte aparțin personajului feminin central, o ziaristă din Occident, care comentează recitalul de sonete dat de Ahoe la care a asistat cu totul întâmplător. Îi dau cuvîntul:

„Cred că numai aici la București puteam să dau peste așa ceva… Peste domnul Țuțea mai întâi, acum peste domnul poet… Tudor George este numele meu!… Încântată! Păcat că nu a notat nimeni sonetele!… S-au pierdut în veșnicia uitării?! Le mai țineți minte, domnule Tudor?

Nici vorbă să se piardă, precrasivo! Așa ceva se poate întâmpla oriunde, dar nu la București… Și pune Grigore al meu mâna pe scrumiera de pe masă… Răstoarnă scrumul în frapieră și o întoarce cu curu-n sus pe lelița scrumierița:

Vedeți această boabă de chipăruș? Habar nu aveți voi ce mari servicii a adus această instalație minusculă literaturii române!… Peste ani de zile toată șezătoarea noastră o veți găsi la fonoteca de aur a Securității! S-a înregistrat tot!… Mai puțin mutrele noastre! Nici măcar a doamnei!… Sunteți tot timpul așa de frumoasă, doamnă Svetlana?!…”

Ben Todică - TIMPUL PREZENT

 

TIMPUL PREZENT

Seara coboară peste orașe cu aceeași liniște cu care altădată cobora peste sate. Ecranele se aprind, oamenii trec unii pe lângă alții, iar timpul pare să alerge fără să mai lase urme. În mijlocul acestei viteze, o întrebare continuă să mă urmărească: ce înseamnă, cu adevărat, să trăiești în prezent?

Secolul nostru repetă această chemare ca pe o formulă a eliberării: aici și acum. Uită trecutul. Nu te pierde în viitor. Fii prezent. La prima vedere, îndemnul pare înțelept. Și totuși, mă întreb dacă omul poate locui cu adevărat clipa atunci când este despărțit de memoria care l-a născut și de orizontul care îl cheamă.

Trecutul nu este un cimitir de amintiri. Este rădăcina invizibilă care hrănește arborele ființei. Acolo se află glasurile părinților, gesturile bunicilor, suferințele și speranțele care ne-au modelat înainte de a ști cine suntem. Un om fără trecut seamănă cu o casă luminată, dar fără temelie.

Viitorul, la rândul lui, nu este doar o proiecție a dorințelor. Este spațiul responsabilității. În el așezăm ceea ce vrem să lăsăm după noi: un cuvânt, o faptă, o iubire, o urmă de lumină.

Între aceste două țărmuri curge prezentul.

Poate că prezentul nu este un punct, ci o punte.

Când eram copil, timpul avea altă densitate. O vară părea nesfârșită, o ploaie umplea lumea, iar clopotul bisericii împărțea ziua în respirații, nu în minute. Astăzi, orele se comprimă, lunile trec ca niște cadre accelerate de film. Nu timpul s-a schimbat, ci felul în care îl primim în noi.

Privesc lumea contemporană și văd o civilizație fascinată de clipă. Totul trebuie să fie imediat: imaginea, răspunsul, emoția, succesul. Trăim într-un prezent intens, dar adesea subțire. Avem acces la aproape orice informație, însă din ce în ce mai puțin timp pentru a o transforma în înțelepciune.

Nu cred că aceasta este neapărat vina cuiva. Este, poate, efectul unei lumi care a învățat să accelereze mai repede decât a învățat să contemple.

Și totuși, omul nu este făcut doar pentru viteză.

Există în noi o nevoie de adâncime, de tăcere, de continuitate. O nevoie de a simți că viața noastră nu este o succesiune de reacții, ci o poveste care are sens.

Uneori îmi imaginez timpul ca pe o cameră cinematografică uriașă. Trecutul este pelicula deja impresionată. Viitorul este filmul încă nedevelopat. Iar prezentul este lumina care trece prin aparat și face imaginea vizibilă. Fără pelicula trecutului, lumina nu ar păstra nimic. Fără filmul viitorului, ea nu ar avea unde să continue.

De aceea cred că omul trăiește deplin numai atunci când poate ține împreună cele trei dimensiuni ale timpului: memoria, prezența și speranța.

Memoria ne dă identitate. Prezența ne dă luciditate. Speranța ne dă direcție.

Când una dintre ele se stinge, ceva din echilibrul interior se pierde. O societate fără memorie devine ușor de rătăcit. O societate fără viitor devine obosită. O societate fără prezent devine absentă de la propria ei viață.

Adevărata libertate nu înseamnă să locuiești exclusiv într-o singură clipă, ci să poți traversa conștient întregul timp al ființei tale.

Să-ți amintești fără să rămâi prizonierul trecutului. Să trăiești prezentul fără să uiți de unde vii. Să privești viitorul fără să fugi de tine însuți.

Poate că aceasta este maturitatea spirituală: nu anularea timpului, ci împăcarea lui. Iar atunci când seara se așază din nou peste lume și zgomotul începe să se stingă, rămâne doar întrebarea esențială: Nu dacă timpul trece prin noi, ci dacă noi trecem prin timp cu suficientă conștiință pentru a-l transforma în sens.

Ben Todică