vineri, 20 noiembrie 2026

Maria Diana Popescu - Nicuşor a bifat trei continente în șapte zile

 



Nicuşor a bifat trei continente în șapte zile

Maria Diana Popescu

Editoriale

18 Noiembrie 2026

 

E clar că România a inventat diplomația de tip perpetuum mobile, pentru că programul lui Nicuşor din această săptămînă spulberă orice urmă de scepticism. Abia și-a tras sufletul după halta ploioasă de la Dublin (12-13 noiembrie 2026) și nici nu s-a așezat bine praful tropical de pe pantofi după maratonul francofon din Phnom Penh (15-16 noiembrie 2026), că Nicușor Dan și-a amintit brusc de Marea Neagră. Și cum poți apăra mai eficient apele noastre teritoriale decît aterizînd direct la Berlin, pe 19 noiembrie 2026, la chemarea cancelarului Friedrich Merz? Aşadar, Nicușor Dan a decolat spre noi culmi ale geopoliticii. Se pare că la Cotroceni harta lumii a fost înlocuită cu un orar al zborurilor charter. Între o strîngere de mînă irlandeză, o pereche de ochelari VR probați în Cambodgia și o cafea nemțească la Berlin, șeful statului pare să fi descoperit secretul omniprezenței: nu contează pe ce fus orar te trezești dimineața, important e să fii în tranzit spre următorul summit.

Ajuns în fața „Coaliției de Voință”, președintele urmează să rostească, cu solemnitatea unui om care tocmai a bifat trei continente în șapte zile, adevăruri de o noutate răvășitoare. Ni se promite că va afirma sus și tare că un acord de pace trebuie să țină cont de „interesele legitime de securitate ale Europei” și că atenția trebuie să cadă pe Flancul Estic. O revelație geopolitică de proporții! Noroc că a zburat pînă la Berlin să le explice germanilor unde vine Marea Neagră pe hartă, altfel cancelarul Merz ar fi putut crede că e un lac de acumulare de lîngă Ploiești. În fond, acesta este farmecul noii viziuni prezidențiale: să veghezi la „restaurarea deplină a securității la Marea Neagră” de la zece mii de metri altitudine, între două escale intercontinentale. Pînă la urmă, dacă pacea durabilă în Ucraina nu se va așterne imediat după discursul celor trei grei ai planetei, măcar un lucru rămîne sigur și consolidat în ansamblul său: statutul de frequent flyer al Administrației Prezidențiale.

Ca preşedinte, e minunat să faci ocolul pămîntului în 80 de ștampile şi să salvezi Marea Neagră și economia din avionul de Berlin. În timp ce acasă țara traversează cel mai mare haos înregistrat în istoria postdecembristă, cu o economie aflată în comă indusă și cu românii ținuți la perfuzii de la o factură la alta, șeful statului a găsit remediul suprem: zborul continuu. Cînd buzunarele cetățenilor sînt goale, iar bugetul țării pare desenat pe un șervețel ud, nimic nu liniștește mai mult populația decît imaginea președintelui bifînd trei continente în șapte zile, deasupra norilor, departe de orice factură sau criză internă.

Înainte ca aparatul de fotografiat să declanșeze următoarea nemuritoare imagine a excelenței sale Nic uşor, cînd îşi preumblă agale rînjetul peste invitaţii care nu-l bagă în seamă, ar fi extrem de util ca cineva să-i împrumute o busolă. Nu una diplomatică, setată pe axa Washington-Bruxelles, ci una terestră, setată pe realitatea dintre rafturile magazinelor. Românul de rînd, acel personaj mitologic care apare în statistici doar cînd trebuie să plătească taxe, asistă de cîțiva ani la un spectacol de magie fascinant: criza economică are un talent absolut extraordinar de a ocoli birourile capitonate și de a se instala direct în portofelul cetățeanului.

Cînd prețurile o iau razna, cînd sistemul de educație produce monștri și cînd datoria publică atinge cerul, mașinăria de zgomot din mass-media scoate imediat de la naftalină butonul de panică universal: „Vin rușii!”. Această falsă problemă, ridicată la rang de Breaking News perpetuu, a devenit scuza perfectă pentru orice eșec administrativ și cel mai bun somnifer pentru mintea alegătorului. În studiourile de televiziune, „anal-iștii de serviciu” mută zilnic tancuri imaginare pe ecrane interactive, în timp ce pe burtiera de jos rulează, discret, prețul la ulei și carnea de porc. Ai primit o factură la curent care arată ca un număr de telefon cu prefix internațional? Liniștește-te, e din cauza „Rusiei”. important este că nu au intrat trupele pe stradă. Te uiți lung la prețul benzinei la pompă? Nu mai fi cîrcotaș, ești dezinformat de actori statali ostili! Mass-media a transformat frica într-un produs de larg consum: de fiecare dată cînd românul vrea să întrebe de ce îi ghiorăie mațele de foame, moderatorul TV îi mai livrează o dronă fictivă de la ruşi pe post de cină, cerîndu-i să fie patriot pe stomacul gol. Avem decoruri noi, dar aceleași veşnice măşti de scenă. În timp ce poporul se uită hipnotizat la ecranele pe care „vin rușii” de vreo trei ori pe seară, la Palatul Victoria, miniștrii ăştia ai lu peşte abia și-au ridicat costumele de la curățătorie: stofe fine, cravate perfect asortate și acea mină gravă, profund preocupată de soarta națiunii, exersată îndelung în oglindă. Își aranjează dosarele goale pe pupitre și promit, cu o solemnitate demnă de o cauză mai bună, că vor analiza, vor monitoriza și vor crea comisii speciale pentru monitorizarea analizelor. În timp ce acești noi actori politici își repetă replicile despre stabilitate și reforme structurale, mai nou reforma administrativă a României, nota de plată pentru toate experimentele guvernului este trimisă cu regularitate în cutiile poștale. Iar președintele? Președintele merge mai departe, supervizînd spectacolul de la înălțimea viziunii sale. Neclintit. Summit după summit. Poză după poză. Declarație după declarație. Protocolul este sfînt, iar praful de pe ulițele României reale nu trebuie să atingă pantofii de lac ai delegațiilor oficiale care semnează acorduri scrise cu cerneală invizibilă.

Poate că, la următoarea reuniune internațională, unde se va discuta din nou despre marile transformări ale lumii, ar fi util ca în bagajul de cală să fie strecurată și o pereche de cizme de fermier. Nu pentru vreo ședință foto cu tematică eco, ci pentru a înțelege cum arată lumea de unde se taie subvențiile și unde turmele de animale sînt sacrificate pe altarul unor norme dictate de birouri europene. România reală nu se vede prin geamurile fumurii ale limuzinelor, nici printre rîndurile discursurilor sterile despre securitate. Ea se simte în curtea omului care muncește de dimineața pînă seara și care constată că, în timp ce strategii de carton se luptă cu amenințări virtuale ale ruşilor la televizor, el este cel lăsat la vatră, fără muniție în portofel.

 










„Revoluția” din decembrie 1989

 



„Revoluția” din decembrie 1989

Jurnalistică

Redactia ART-EMIS

Art-emis

19 Noiembrie 2026

 

1982 - România este supra-indatorata la FMI cu 11 miliarde de dolari. FMI santajeaza România sa-si vanda resursele. La sfârşitul anului 1982, România atingea vârful datoriei externe de 11 miliarde USD, fiind dependentă de Fondul Monetar Internaţional. Ceaușescu a folosit acesti bani ca să industrializeze întreaga Românie. Presată de FMI, țara noastră ar fi urmat să intre în blocaj financiar şi încetare de plăţi urmând a fi nevoită să-și vândă resursele naturale cum s-a întâmplat 25 de ani mai târziu.

1985 - Ceausescu rupe acordul cu FMI, si hotaraste plata integrala a datoriei externe a Romaniei. Numai că Nicolae Ceauşescu a luat FMI-ul prin surprindere, hotărând după 1985 să facă plata tuturor datoriilor externe înainte de termen, România nemaintrând în capcana tranzacţiilor bursiere întinsă de FMI și a vânzărilor pe bursele internaționale ale unor active ale Statului Român. Din cauza FMI-ului, mare parte din producţia agricolă şi industrială a ţării a trebuit să ia calea exportului, creând deja cunoscutele cozi la produsele alimentare. Agentul termic a fost raţionalizat şi benzina a fost distribuită pe cartelă.

1982 - 1989 FMI si Bancile Internationale creaza un blocaj financiar extern la adresa României Propaganda și planul Est-Vest (Rusia-Occident) pentru debarcarea lui Ceauşescu se puseseră deja în mișcare. Aşa se face că, începând din 1987, într-o țară aflată sub un blocaj financiar extern, s-a dezlănţuit o campanie intensă de diabolizare a lui Ceauşescu prin intermediul presei occidentale. Posturile de radio Europa Liberă şi Vocea Americii au lansat în premieră zvonul că Gorbaciov stabilise un înlocuitor al lui Ceauşescu, care ar fi fost nimeni altul, decât Ion Iliescu.

Martie 1989 - Ceauşescu rupe incercuirea FMI si reuşeşte să ramburseze integral datoriile cu sacrificii mari din partea populației. În martie 1989, însă, Ceauşescu reuşise să ramburseze integral datoriile cu sacrificii mari din partea populației. În plus, România mai avea în băncile sale un plus de 3,7 miliarde USD şi creanţe de 7-8 miliarde USD.

Decembrie 1989 - Ceausescu este împuscat de Crăciun de oamenii Moscovei la îndemnul lui Saul Bruckner (alias Silviu Brucan). Oamenii Moscovei (Iliescu, Brucan, Kostyal, Militaru, Roman) îl indeparteaza pe Ceaușescu de la Putere și îl execută în chip barbar de Crăciun, pe 25 Decembrie 1989.

1990 - 2015 Banii Aurul si Industria României „se evapora” dupa „revoluție”. Milioane de români ajung șomeri. Alte Milioane de români sunt nevoiți să emigreze. La această sumă s-ar fi adăugat şi exporturile României din 1989 care au fost de 6 miliarde USD și creanțele de 9 mld.dolari americani. Arhivele oficiale, coafate în cei 24 de ani scurşi de la revoluţie, nu mai pot justifica azi decât existenţa a 2 miliarde USD. De ce s-au „volatilizat” aceşti bani? Cine a făcut-o? Dacă România avea şi după 1989 în serviciile de informaţii şi în parchete vreun român patriot, am fi aflat până acum. Există indicii că în noaptea de 14/15 decembrie 1989, de la flotila prezidenţială de la Otopeni ar fi decolat un avion Il-18, care a executat un transport special, cu destinaţia Teheran. Şi că avionul ar fi avut la bord lingouri de aur cântărind 24 t. Într-adevăr, avionul figurează în fişele de evidenţă aeriană că s-a întors gol din Iran, pe 4 ianuarie 1990. Dacă lucrurile sunt reale şi explicaţia poate fi una extrem de simplă.

1987 - 1989 - Ca să evite dependenta de FMI - Ceaușescu a vrut să facă din Banca Română de Comerț Exterior o a doua Banca Mondiala, împreuna cu chinezii, arabii și iranienii, banca care să concureze FMI-ul și Banca Mondială. Ceauşescu descoperise încă din 1987 că România avea în propria ogradă toate „comorile” care-i permiteau să nu mai depindă vreodată de FMI şi mai mult decât atât i-ar fi făcut concurenţă acestui organism. Un prim pas fiind acela de a se asocia cu China, Iranul şi Libia, într-o bancă care să acorde împrumuturi cu dobânzi mici, destinate ţărilor în curs de dezvoltare. Banca în cauză se numea BRCE (Banca Română de Comerț Exterior) prin intermediul căreia, întreprinderile de comerț exterior ale României derulaseră operaţiunile de aport valutar special, de pe urma cărora a fost rambursată datoria externă a ţării noastre. FMI îşi permitea să acorde de câteva decenii împrumuturi, condiţionate de ingerinţele brutale în economia ţărilor creditate, datorită rezervei de 2.996 tone de aur, de care dispunea.

1990-2010 - Harțile de Resurse Minerale ale României făcute pe vremea lui Ceaușescu, ajung în mainile străinilor. Hărţile cu zăcămintele minerale începuseră să fie introduse pe calculator în România, la sediul Întreprinderii de Prospecţiuni şi Foraje „Geofizica” din anul 1971 şi erau permanent actualizate, aşa că Ceauşescu a aflat că din munţii României se extrăseseră până în 1987 circa 2.070 de tone de aur şi că România mai avea 6.000 tone aur, adică de trei ori cât se exploatase până atunci şi care în 2013 a ajuns să valoreze 250 miliarde euro. Numai că pe lângă aur, Ceauşescu ştia că în aceleaşi zăcăminte se află argint şi metalele rare, extrem de valoroase precum arseniu, galiu, germaniu, molibden, titan, vanadium, wolfram etc. Şi conta mult, astazi metalele rare sunt evaluate la aproximativ 6.000 (!) de miliarde de euro. (pentru un calcul amanuntit, atasez in Anexa estimarile facute de ing. Apostol Doru, a carui estimare care nu cuprinde toate metalele rare, ne conduce la 6.300 miliarde de dolari). (Vezi https://romaniabreakingnews.ro/rosia-montana-o.../). La aceste cifre ametitoare trebuie adaugate si celelalte Rezervele minerale ale României: aurul, argintul, cuprul, cărbunele, petrolul, gazele etc... Acestea sunt evaluate și ele la un total de alte cateva mii de miliarde de euro. Pentru cei cărora li se pare greu de crezut ca valoarea resurselor minerale ale Romaniei ajunge la aceste cifre fabuloase îi rugăm să consulte „Enciclopedia Resurselor Minerale din România”, carte apărută recent sub patronajul AGIR şi al Societăţii Inginerilor de Petrol şi Gaze, care prezintă la pagina 28 aceste date uluitoare despre rezervele actuale ale subsolului ţării noastre. Avem 2800 de milioane de tone de lignit, care, la preţul de 405 USD pe tonă, cât era pe 16.08.2022, ar însemna un „potenţial naţional” de 1.134 trilioane USD (1134 milioane USD). Avem, de asemenea, 900 de milioane de tone de huilă, care, la preţul actual de 450 USD pe tonă, ar da 405 miliarde USD. Zăcămintele de cupru sunt estimate şi ele la 900 de milioane de tone, care, la preţul de 7937 USD pe tonă, ar reprezenta 7143.3 miliarde USD (7.1433 trilioane USD). Costurile la zi, le-am preluat de aici: https://tradingeconomics.com/commodity/copper

În tabelul menţionat urmează capitolele sare, aur şi argint, care ar reprezenta alte mii de miliarde USD. Asta fără să mai adăugam rezervele încă uriașe de petrol si gaze sau rezervele nou descoperite de petrol si gaze din platforma continentală a Mării Negre despre care unii spun ca le depasesc de cateva ori pe cele terestre. Întrebarea care se pune: noi de ce nu am ştiut până acum?

Despre cei plătiti de către profitorii locali și internaționali să dezinformeze și să spună că cifrele nu sunt reale, în ciuda calculelorși estimărilor făcute de experții din domeniu, nu are rost sa vorbim aici căci asta e jobul lor să dezinformeze, și să câștige bani murdari din asta. Cert este ca profitorii locali și internaționali au intrat în trepidație. Speriați că milioane de români au aflat care e valoarea reală a bogățiilor din subsolul României, ei s-au și grăbit să comande articole defăimatoare în legătură cu aceste dezvăluiri în cotidianele centrale din România. Obscurie de peste Ocean s-au și apucat să scrie la comandă că totul este o minciună. Aceste articole mincinoase sunt apoi propagate de cine trebuie ca să apară în cotidianele cu cel mai mare tiraj din România. In realitate jefuitorii care-i comandă vor să ne facă să credem că ne fac un bine luându-ne pe nimic resursele minerale „pentru ca ele sunt si asa secătuite". E plina presa centrală și locală de astfel de articole plătite și comandate, prin care se încearcă discreditarea și dupa moarte a lui Nicolae Ceaușescu. De fapt, nu a lui Nicolae Ceaușesu ci spaima lor e ca nu cumva, văzând și întelegând exemplu lui Ceaușescu, românii să se trezeasca, să afle în ce hal au fost jefuiți și să-i gonească odată pentru totdeauna pe acești jefuitori internaționali și locali.

1975 - 1989 Ceaușescu utiliza aurul și metalele rare în industriile românești de înaltă tehnologie. În acei ani, aplicaţiile de larg consum ale tehnologiei utilizate de americani şi sovietici la programele lor cosmice „Apollo” şi „Soiuz” abia începeau să apară pe piaţă. Video playerele/recorderele, camerele de filmare video, calculatoarele şi telefonia mobilă, au la bază microprocesoarele la fabricaţia cărora materia primă sunt metalele rare aflate din abundenţă, alături de aur în zăcămintele din Munţii Apuseni (minele Roşia Montană, Almaş, Baia de Arieş, Bucium, Brad şi Săcărâmb).

După 1990 au apărut o mulţime de producători europeni de telefonie mobilă precum Nokia care au fost nevoiţi să importe aceste metale rare din Africa Centrală şi Australia, deşi România era mai aproape. Boom-ul producţiei la nivel mondial de calculatoare şi telefoane mobile s-a produs după 1990, când în România avusese deja loc scurt-circuitul din decembrie 1989. Chiar şi aşa, Ceauşescu prevăzuse această dezvoltare şi construise împreună cu concernul american Texas Instruments, o întreagă platformă industrială dedicată electronicii, numită IPRS Băneasa, lăsând-o moştenire românilor. Care cu o minimă investiție , ar fi permis României să producă şi să deţină calculatore, telefoane mobile, reţele proprii de internet şi de telefonie. Numai că imediat după 1990, IPRS a fost dezmembrată cu bună ştiinţă pentru a fi transformată în investiţie imobiliară.

1990 - 2005 „Geologii”, „hidrologii” și „economiștii” dezastrului României de după 1990, Iliescu, Predoiu, Stolojan și Constantinescu și-au bătut joc de avuția țării - mii de fabrici au dat faliment. Să nu fi ştiut aceste lucruri cel care conduce „de facto” SIE, generalul Silviu Predoiu, absolvent al facultăţii de Geologie care a lucrat ca inginer geolog la ICE Geomin (1984-1985) și la Întreprinderea de Metale Rare din București (IMRB) (1985-1990), îndeplinind din 1987 funcţia de CI-st al IMRB? Să nu fi ştiut aceste lucruri preşedintele-geolog Emil Constantinescu, cel care a avut revelaţia nerentabilităţii mineritului în România, închizând jumătate din exploatările miniere? Să nu-i fi spus măcar şeful cancelariei sale prezidenţiale, Dorin Marian şi el geolog de meserie? Să nu fi ştiut nici măcar premierii Teodor Stolojan şi Nicolae Văcăroiu, proveniţi din Consiliul Planificării economice de dinainte de 1989? Şi nici Ion Iliescu fost membru CPEx al PCR? Pe baza estimărilor specialiştilor săi, Ceauşescu şi-a făcut un plan de extracţie masivă până în anul 2040, astfel încât banca pentru investiţii în ţările în curs de dezvoltare, să beneficieze de un flux neîntrerupt de finanţare, acoperit în aur.

1989 - Aurul si metalele rare extrase de Ceaușescu și valorificate în industria româneasca produceau 8 miliarde de euro pe an. Aşadar, Ceauşescu intenţiona ca în decurs de o jumătate de secol să extragă la greu aur şi metale rare româneşti, care să-i asigure un fond anual de cel puţin 8 miliarde USD pe care România să-l ruleze prin intermediul BRCE (care avea ea însăşi un capital de peste 10 miliarde USD), investindu-l în construcţia de obiective economice şi de infrastructură în afara graniţelor, cu proiecte concepute de arhitecţii români, cu mână de lucru constituită din muncitori şi ingineri români şi cu utilaje şi maşini proiectate şi produse în România. Unde? În primul rând în China şi în statele prietene acesteia din Asia de Sud-Est, în Iran şi în statele musulmane aliate acestuia din Africa şi Orientul Apropiat şi pe cont propriu în America de Sud. Adică exact ceea ce face China acum cu romanii, care stau cu mâna întinsă la cerşit pentru posibile investiţii de cateva miliarde de euro.

Marturia lui Stefan Andrei - despre Banca Mondială pe care Ceaușescu vroia s-o faca cu Arabii, Iranul, China, Libia și alte tari în curs de dezvoltare. Avem mărturia istorică, făcută după anii '90, de Ștefan Andrei - Ministrul de Externe al lui Nicolae Ceaușescu, care a povestit despre aceasta initiativa a lui Nicolae Ceaușescu și despre negocierile pe care le-a purtat România cu China, Iranul, Egiptul, Libia, Iugoslavia, Țările Golfului și alte țări în curs de dezvoltare pentru crearea unei Banci Mondiale a Tarilor in Curs de Dezvoltare. S-a spus, de asemenea, că una dintre cauzele execuţiei Ceauşeştilor ţinea de răzbunarea cercurilor financiare internaţionale. Ceauşescu plănuia fondarea unei bănci mondiale, la Bucureşti, cu credite mici pentru ţările în curs de dezvoltare. O lovitură grea ar fi fost aceasta pentru marii bancheri. Întrebat cât adevăr se află în aceste ipoteze, Ştefan Andrei a relatat următoarele: „Când am fost în Kuweit, conducătorul Kuweitului i-a spus lui Ceauşescu: «Poate facem împreună o bancă». «Da, ar trebui să facem o bancă, a zis Ceauşescu, dar să fie o bancă mai altfel, să mai fie şi cu alţii, nu doar între România-Kuweit». Iar şeicul Kuweitului a promis că va aduce şi alte ţări arabe, inclusiv Arabia Saudită”. „Ce-a mai discutat Ceauşescu în 1989, nu ştiu (n.red. in 1989 Ștefan Andrei nu a mai fost implicat în deciziile lui Ceausescu). Dar în Kuweit, atunci, Ceauşescu a spus: «Da, să facem una cu o dobândă foarte redusă, să fie numai pentru ţări în curs de dez¬voltare şi să fie numai pentru dezvoltare, nu pentru consum». Iar şeicul a găsit foarte bună ideea aceasta de a veni în ajutorul ţărilor în curs de dezvoltare". Desigur, admite Ştefan Andrei, proiectul era periculos. „Este un fapt că poziţia lui Ceauşescu faţă de FMI, faţă de BIRD şi, în general, faţă de capitalul financiar a trezit nemulţumirea cercurilor financiare, a explicat interlocutorul. Dacă toate ţările n-ar mai lua credite, băncile ar muri. Lecţia României de a renunţa la FMI, la BIRD după ce ei ne-au primit în 1972... Nu întâmplător, când noi am luat poziţie faţă de FMI, faţă de BIRD şi faţă de capitalul financiar, în general, în «Wall Street Journal» a apărut un articol în care se spunea că Nicolae Ceauşescu a topit Bibliile să le facă hârtie igienică. La câteva zile după poziţia noastră” - a mai povestit Stefan Andrei. In ciuda acestei marturii, a unui martor direct implicat in acele negocieri, detractorii lui Ceausescu, incearca sa minta si sa ne spuna ca aceasta initiativa nu a existat.Trebuie să recunoaștem că acest plan, conceput de mintea nu prea şcolită a lui Ceauşescu, un om neobişnuit de patriot pentru poporul lipsit de recunoştinţă, din mijlocul căruia s-a ridicat, era genial. Şi poate fi numit Testamentul lui Ceauşescu. Interesant ar fi să urmărim ce s-a întâmplat cu „comoara” respectivă, după asasinarea lui Ceauşescu.

1990 - 2005 Sistemul bancar românesc destructurat jefuit și vândut străinilor. Jaful de la Bancorex făcut sub privirea „ingăduitoare” a lui Isărescu. BRCE, care după „revoluţie” şi-a schimbat numele devenind Bancorex, a ajuns în faliment în 1999, după ce prin ea, Ion Iliescu a mituit cu credite nerambursate sau ilegale zeci de mii de membri ai nomenclaturi postdecembriste, provenită din falşi dizidenţi şi chiar suspecţi de terorismul practicat după Lovitura de Palat din 22 decembrie 1989.

2006 - Privatizarea BCR a fost făcută tot pentru străini, sub privirea guvernatorului BNR. Bancorex a fuzionat prin absorbţie în Banca Comerciala Romana (BCR) şi la privatizarea din 2006 a BCR, guvernatorul BNR împreună cu premierul Tăriceanu a obligat poporul român să plătească suma de 3,75 miliarde euro către „Erstebank”, din Austria, pentru găurile negre avute de Bancorex. Cum din privatizarea BCR românii au încasat de la austrieci numai 2,25 miliarde euro, ei mai au de plătit acestora încă 1,5 miliarde euro. Dacă prin absurd la conducerea României ar fi nimerit din greşeală vreun om cât de cât patriot ca Ceauşescu şi i-ar fi trăsnit prin cap să aplice „Testamentul lui Ceauşescu”, i-ar fi fost imposibil, căci îi lipsea una din rotiţele mecanismului conceput de el, banca românească.

1991 - 2015 Isarescu cel care a distrus sistemul bancar românesc, cel care a oprit producția interna de aur și cel care a înstrăinat aurul țării in anii 1999-2000. Din septembrie 1990 şi până azi, numele celui care a ocupat postul de guvernator al Băncii Naționale a României a fost Mugur Isărescu. Cel care a fost până în decembrie 1989 cercetător la Institutul de Economie Mondială, obținând titlul de doctor în economie, ca urmare a participării la cursuri organizate în SUA. În perioada ianuarie–septembrie 1990, Isărescu a funcţionat ca reprezentant comercial al ambasadei României la Washington. În anul 2002, bursa din Londra, cea mai mare bursă a aurului din lume, a decretat că producţia combinatului Phoenix din Baia Mare (recunoscut pe plan mondial din 1970 ca producător garantat) nu se mai încadrează în standardele internaţionale. Prin aceasta, România pierdea dreptul la utilizarea poansonului internaţional al BNR, aplicat pe lingourile de aur. Poansonul imprima numărul de ordine, greutatea, concentraţia, denumirea producătorului şi sigla Băncii Naţionale. România a fost astfel interzisă pe lista producătorilor şi exportatorilor de aur, iar BNR avea cel mai potrivit pretext pentru a nu mai face niciodată depozite de lingouri din aurul românesc.

2002 - 2013 Isarescu a mutat rezerva de aur a Romaniei în afara țării. Doar o întâmplare a făcut ca într-o conferinţă de presă a PRM să fie prezentat un document secret, datat 25 martie 2002, care demonstra că printr-o stranie coincidenţă, din ordinul guvernatorului BNR, prin aeroportul Otopeni, s-au scos din ţară 20 de tone de lingouri de aur, cu destinaţia Germania. În perioada 2002-2013, din dispoziţia aceluiaşi Mugur Isărescu, două treimi din rezerva de aur lăsată de Ceauşescu României, adică 61,2 tone, au ajuns să fie depozitate în bănci din afara graniţelor, lipsind astfel România de a doua rotiţă a mecanismului conceput de Ceauşescu.

1999 - Berceanu a dat licenta de exploatare a aurului la străini prin „Franck Timis”. Pentru a desăvârşi opera de blocare a accesului românilor la propriul aur şi metale rare, la propunerea ministrului Industriilor, Radu Berceanu licenţa de exploatare a aurului şi metalelor rare nr. 47/1999, este acordată prin HG 458/1999 (ale cărei prevederi sunt şi azi secrete) companiei private străine „Roşia Montană Gold Corporation”, avându-l ca paravan pe Vasile Frank Timiş.

1999 - 2015 - Statul roman de azi nu a mai scos nici un gram de aur, ci a dat tot aurul la străini. De atunci, statul român nu a mai scos nici un gram de aur din propriile mine, în timp ce Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (ANRM) a acordat la încă opt 8 firme străine licenţe de explorare şi exploatare pentru aurul şi metalele rare româneşti din Apuseni. fix pe zăcămintele din hărţile geologice realizate pe vremea lui Ceauşescu. Legea minelor, a fost modificată astfel, încât România să primească din partea companiilor străine care exploatează resursele sale subterane, o redevenţă de doar 4% din tot ce se extrage, în timp ce în Africa de Sud redevenţa pentru aur este de 20%. Aşadar şi ultima rotiţă a mecanismului conceput de Ceauşescu pentru supravieţuirea României a fost deja vândută.

Da, lovitura de stat din decembrie 1989, a fost instrumentată de ruși! Dar nu în beneficiul lor ci, la cererea SUA, care au platit Rusiei cel putin 3 miliarde USD pentru asta (suma recunoscută semi-oficial de ruși - vezi declaratii Medvedev), Putin, memoriile lui Gorbaciov, etc). Dacă Ceaușescu mai trăia, FMI si BERD dispăreau. Dacă Ceausescu trăia, până astăzi, datorita startului în știință și tehnologie pornit de el, eram mai sus ca nivel de trai, decât Germania, Franța sau Italia. Sunt vinovați Iliescu și cei cercetați azi în „Dosarul revoluției”? Cu siguranță! Dar sunt vinovați în primul rând de înaltă trădare în favoarea unui stat străin (SUA) și abia apoi, de genocid si celelalte!

„Procesul revoluției”, are ca singura menire de a stabili niște țapi ispășitori, în persoanele unora care oricum, nu mai pot fiî mod real pedepsiți in vreun fel, fie pentru ca deja sunt morți, fie că sunt deja extrem de aproape de moarte. Procasul, va fi mușamalizarea perfecta a realitatii române generate începând cu asasinarea lui Ceaușescu, de americani, cu concursul rușilor și cu acoperierea principalelor puteri europene. România este o necesitate absolută pentru cei care vor să domine lumea, atât din cauza poziției strategice a țării noastre, cât și datorită resurselor incredibile, aproape neatinse, pe care le are! Din păcate, dacă teritoriul României le este indispensabil, cetățenii sunt un balast lipsit de vreo valoare reală, pentru ei...

Precizare: textul prezentat a fost scis de o persoană care nu dorește să-i apară numele, dar am apreciat că este important să citiți și altfel de opinii despre „revoluția” din decembrie 1989, rezultat al complotului de la Malta din decembrie 1989 între Mihail Gorbaciov și George Bush Sr. contra României









Nicolae Mareș - Eminescu și Chopin – similitudini și paralele – ambii sub pecetea inconfundabilă a geniului

 



Eminescu și Chopin – similitudini și paralele – ambii sub pecetea inconfundabilă a geniului

Jurnalistică

Prof. dr. Nicolae Mareș, Scriitor, publicist

Art-emis

19 Noiembrie 2026

 

„Pentru poezia  lui Eminescu sunt potrivite muzica lui Berlioz si paleta lui Delacroixˮ - Bernad Shaw

Se pot găsi multe similitudini între creația chopiniană și cea eminesciană, se pot face și s-au făcut unele paralele. La fel cu ce a altor muzicieni de la noi și de pretutindeni. Chiar Tudor Arghezi a spus: ”Eminescu este un Beethoven al graiului românesc." În literatura muzicală românească de specialitate, manifestarea și creația compozitorului polonez a fost profund analizată în ultimii ani, ca nicăieri în lume - până și matematic - mai ales în contextul marcării bicentenarului nașterii genialului compozitor. A făcut acest lucru sub  toate aspectele prof. universitar dr. Carmen Manea, fostul șef al catedrei de Pian General al Universității Naționale de Muzică din București. Aceasta într-un triptic inegalabil [1]:. Analizând lucrările antume şi postume ale marelui romantic polonez, neîntrecuta exegetă din București ajunge la convingerea că: „din universul amintirilor, Luceferii nu cad niciodată”. Aceasta pentru că „Chopin realizează o expresie inedită a purităţii, a esenţialului, a existenţei, în lucrări remarcabile prin multitudinea ideilor, simbolurilor şi motivelor”. [2]    Urmarea a acestor imponderabile: ”lacrimile poporului polonez, împrăştiate pe întinsul câmpiilor, au fost puse în diadema umanităţii, în forme cristaline de o neasemuită armonie”; asimilând folclorul țării sale prin mazurci și balade. În plus, Chopin a făcut ca prin: „Polonezele  sale să glorifice  p a t r i a  o p r i m a t ă” – am spune așa cum a făcut-o și Eminescu în Doina, Scrisoarea a III-a ș.a. – ambii creatori reconstituind climatul de pe meleagurile natale, iar prin magia geniului au dat înveşmântări de o „elocvenţă incomparabilă”. Prin lucrările de anvergură ale celor doi creatori s-au pus în valoare „spiritul eliberat” de orice constrângere, acestea fiind legate de trecut, dar şi de epoca în care ei crează. În cazul lui Chopin, Polonezele ”evocă un univers moral în care valorile acţiunii şi voinţei conştiente primează. Compozitorul fiind atras de mitologie şi de lumea tradiţiilor populare, de faptele eroice. În Polonezele sale  se remarcă predilecţia pentru pitoresc şi culoare locală, pentru fabulos şi grandios”. [3] Nu se petrece oare același lucru în ”Călin file din poveste”, ”Luceafărul” sau ”Andrei Mureșanu”?  Toate aceste poeme traduse în polonă [4].  

La Chopin, consideră Carmen Manea, unele din operele sale îşi au sorgintea în fantastic şi vis, de unde și vizionarismul chopinian pe care s-ar putea plia matrici stilistice româneşti. Să nu uităm că doi dintre elevii săi au fost românii: Carol Miculi [5], din dulcea Bucovină, iar al doilea, din Ardeal, pe nume - Carl Filtsch [6]. Revenind la exegeta lui Chopin, Carmen Manea, ea relevă pentru prima dată în literatura românească de specialitate că: „Multitudinea motivelor de inspiraţie ale universului poetic chopinian dezvăluie apartenenţa la tipul de sensibilitate şi fantezie creatoare romantică. De acolo vin sau într-acolo ne poartă motivul oniric, motivul istoric, motivul naturii, al iubirii etc. /.../ Activitatea muzicală reprezintă pentru el (Chopin) finitul în infinit, antrenând într-un impresionant proces creator toate forţele spiritului, chiar şi pe acelea care par a fi într-o relaţie antagonică unele faţă de altele.” [7] Eminescologii români și de pretutindeni n-au ajuns oare la aceași concluzie în legătură cu opera poetului român? Sunt evidente acestea – cum s-a demonstrat - la Enescu, Lipatti și Cella Delavrancea. Adăugăm că în contextul respectiv, Carmen Manea face și o paralelă fericită între opera chopiniană și creaţia eminesciană, amintind de serata muzicală desfăşurată în casa Veronicăi Micle, prilej cu care Eminescu ar fi consemnat: „Întotdeauna muzica mă predispune spre o visare creatoare. Dar compoziţiile lui Chopin m-au transformat cu desăvârşire (sublinierea mea: N.M.). „Credeam la un moment dat că plutesc în sferele divine ale nemuririi /.../ Era beţia inteligenţei care îmi subjugase sufletul, îndemnându-l să armonizeze întreaga mea fiinţă” [8]. În accepţiunea lui Eminescu, Chopin ar fi putut scrie poezii „tot  atât de geniale” ca Nocturnele pe care le ascultase în interpretarea Veronicăi Micle.

Chopin de Delacroix

Fără a intra într-o cercetare comparativă a operii celor doi artişti, cu spiritul analitic care o caracterizează, Carmen Manea surprinde existenţa unui „pronunţat spirit critic care îi detaşează de lumea imperfectă pe care vor a o transcede, acea nobilă aspiraţie spre libertate şi plenitudine care îi ajută să depăşească barierele timpului şi ale spaţiului, acea permanentă preocupare pentru viaţa interioară, pentru propriul eu, ca şi o viziune integrală asupra lumii obiective – care îi apropie”. [9] Găsim aici una dintre cele mai pertinente asociaţii între cei doi mari romantici, dezvoltate apoi în ideea că: „muzica lui Chopin şi poezia lui Eminescu realizează acea sublimă comunicare sufletească pe care nici hotarele vieţii, nici timpul nu o pot întrerupe. În profunda lor frământare lăuntrică, muzicianul-poet polonez şi poetul-muzician român îşi evaluează raporturile dintre sine şi lumea  în care trăiesc. Tulburătoarelor întrebări privind modul în care s-ar putea echilibra existenţa individuală în condiţii social-istorice determinate, cei doi creatori le răspund cu înţelepciunea fermă ce refuză compromisul sau drumul către Nirvana: ei caută un mod de a trăi cu demnitate în lumea contemporană”. [10]   Apropierea dintre cei doi creatori o vede Carmen Manea în lirismul pe care l-au exprimat, acesta fiind perceput în stări de „permanentă tensiune şi iremediabilă nostalgie”, în facultatea de: „a crea poetic repetând actul genezei” şi de a comunica „o atmosferă interioară şi mitică” prin intermediul „simbolurilor”, ca şi receptivitatea faţă de apelurile magice ale unei „naturi enigmatice”. Aceasta pentru că: „artiştii romantici comunică sentimente  în stare născândă; motivele şi temele de inspiraţie devin pretexte de exteriorizare a emoţiilor convertite în limbaj poetic (ori muzical)” [11].

Este îndeobște cunoscut că destinul celor doi mari artişti romantici urmează ciclul: naştere – moarte – renaştere – cel întâlnit şi în mituri, poetul fiind considerat „mediatorul contactelor dintre „terestru şi transcendent” – atribuindu-i atributele de vizionar, profet, magician „forţă demonică aptă să plăsmuiască lumi” şi „zămislitor de mituri”. Analizându-l aşadar pe Chopin nu numai în context polonez sau universal (din lipsă de spaţiu asupra acestei dimensiuni nu mă aplec), muzicologul Carmen Manea a surprins-o pe cea românescă și face o remarcă dintre cele mai pertinente:  „creaţia chopiniană, ca şi opera eminesciană, poartă pecetea inconfundabilă a geniului. Alături de lucrări de , elaborate cu impresionantă meticulozitate pe parcursul unei perioade relativ îndelungate, creaţia lor a cunoscut din plin ”; Studiile opus 10, Concertele pentru pian de Chopin sau romanul Sărmanul Dionis de Eminescu au fost elaborate în jurul vârstei de 20 de ani”. Se confirmă astfel o judecată ceva mai veche a foiletonistului Ion  Biberi că „ maturizarea a fost în aceste cazuri timpurie, semn al unei combustii interioare, ce se consumă cu flacără înaltă”. Vorbind de acești doi mari titani ai secolului al XIX-lea nu putem  trece peste comparațiile făcute și de  Cella Delavrancea, pianistă, scriitor, profesor de pian. La rândul ei aceasta scria: ”Mi s-a întâmplat adesea, cântând din Chopin, să fac o apropiere cu o strofă din Eminescu. Caracterul lor nobil, sfios, visător îi asemuia”. [12] Sunt identificate - din interior - de marea artistă nu numai neașteptate interferențe dintre trăirile celor doi, ci și planurile de întâlnire ale compozitorului de geniu cu cele ale poetului român.  Scrie pianista: ”Chopin tălmăcește în Mazurcile lui substanța ancestrală a poporului (său), dansul sufletului polon saturat de avânt eroic și plâns înăbușit. Așează în planul istoriei un loc neclintit patriei sale, zbuciumată crunt de-a lungul secolelor. Dintr-o singură frază ne evocă o stare de concentrare poetică. În Mazurca nr. 13, atât de dureroasă, care începe cu un bocet, ultimele două rânduri se potrivesc cu ultima strofă a poeziei Pe lângă plopii fără soț”: [13] Tu  trebuia să te cuprinzi/ De acel farmec  sfânt/ Și noapte candele s-aprinzi / Iubirii pe pământ. A mai observat marea pianistă similitudini între „O rămâi” cu Mazurca nr. 26; la fel între Scherzo nr. 3 și „Dintre sute de catarge”. Pentru urmașa marelui dramaturg Delavrancea, care la rându-i a strălucit ca un punct de referință în cultura românească încă pe vremea lui Eminescu, fiica acestuia a simțit - interpretându-l pe Chopin -, că în Mazurca nr. 22, compozitorul polonez „nuanțează exact mărturisirea unei credințe cu alternări de avânt și deznădejde”, ca în poemul „Și dacă ramuri bat în geam” al romanticului român. După cum în Preludiul al doilea, denumit de Cella Delavrancea ”pasul geometric al morții”, resimte impresia de  groază din „Strigoii”, ilustrată de versurile: Taci, s-auzi cum latră / Cățelul pământului/ Sub crucea de piatră. Similar, arată interpreta, că în Preludiul nr. 11 în si major se întâlnesc vibrații de dragoste melancolică cu cele din poemul eminescian ”Mai am un singur dor...”  [14] Conchide virtuoasa pianistă: ”sumbra inspirație a geniului (eminescian) e înfrățită cu cea mai răscolitoare bucată muzicală, cu splendida partitură a 4-a în fa minor, unde se pot urmări tragedia vieții compozitorului și chinuitul sfârșit al poetului. Și unul și altul s-au stins la 39 de ani.” [15]

După evocarea acestor aspecte trăite de un interpret mare, autentic, să revenim la concluzia trasă de exegeta Carmen Manea, care între planul muzical și literar/Chopin - Eminescu/ face insolita paralelă: „procesul creator le-a netezit celor doi artişti drumul spre o înnoire estetică structurală, spre o categorială răsturnare de valori, spre un nou mod de abordare a realităţilor exterioare şi interioare. Fiecare dintre ei a parcurs o traiectorie artistică originală, influenţată de factori multipli, dar în ultimă instanţă creaţia însăşi a fost decisivă. Amândoi se îndreaptă spre mitologia naţională, pe care o află în substratul folcloric al culturii autohtone, în istoria patriei, ori creează din substanţa însăşi a propriei arte. Amândoi au fost artişti deplini, expresii tipice ale poporului lor”. [16] În plus, adaugă exegeta: „ca şi Eminescu, Chopin se teme să dea lirismului un aspect anecdotic şi personal. Imprimând operelor lor o rezonanţă general umană, cei doi artişti au aspirat să atingă universalul. Încărcătura fanteziei creatoare nu se lasă întruchipată la voia întâmplării. Chiar şi cele mai ascunse zone ale inconştientului sunt prezente în forme elaborate în aparenţă „dintr-un suflu”; în realitate, acestea sunt cizelate în cele mai mici detalii”.  [17] Se mai poate adăuga că, revenind la unele „repere stilistice” sau la „texte” concrete, Carmen Manea  consideră că Barcarola lui Chopin şi Veneţia lui Eminescu se constituie în permanenţe ale culturii universale. S-a stins viaţa falnicei Veneţii/ N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri/..../Cu glas adânc, cu graiul de Sibile,/ Rosteşte lin în clipe cadenţate/ ”. Cu capacitatea de a-i înțelege și interpreta opera pe claviatură, exegeta volumului amintit consideră că: „Barcarola poate fi abordată în sens mai larg, ca o vastă meditaţie asupra vieţii şi a morţii, asupra condiţiei omului în univers. Este un poem muzical cu caracter filosofic, ce trădează o conştiinţă artistică profundă. În poezia lui Eminescu şi în Barcarola lui Chopin, Veneţia constituie simbolul frumuseţii şi tinereţii ameninţate de timp şi de moarte; într-o accepţiune mai generală, ea simbolizează destinul omenesc ireversibil”.  [18] Cu un alt prilej vom reveni la unele paralele privind m i t u l în creația chopineană și cea eminesciană, cunoscut fiind că interesul muzical al poetului nepereche era un fapt cotidian. Îi scria doar poetul nepereche Veronicăi Micle: Ieri seara, mititicule, am fost pentru întâia dată de când te-ai dus tu, la un concert. Pablo de Sarasate, violonistul spaniol, e aci şi cântă admirabil, aşa precum n-am mai auzit violonist şi tu ştii bine că pe Sivori l-am auzit. Sivori era un mare technic, acesta nu are numai technică, ci şi inimă. Nişte ochi mari, negri, sălbateci are creştinul acesta, şi, deşi e urât ca dracul, trebuie să fi plăcând la cucoane.   [19] În acest context înțelegem și mai bine de ce Eminescu nota în manuscrise [20]”Regret amarnic că n-am învățat muzica,  căci din copilărie, mama, care avea un glas fermecător, întrecându-se cu tata care cânta ca un adevărat artist din flaut, descoperise în mine și o ureche remarcabilă de muzician”.  [21] Iată cum, ziaristul de la Timpul, cel care se spune că avea un auz muzical absolut, s-a remarcat a fi și un cronicar teatral și muzical de mare sensibilitate, cu analize pertinente, căutat și apreciat în lumea culturală la vârf din timpurile sale, inclusiv de Carmen Sylva. Așadar, după cum a și declarat:  de la părinți moștenea harul muzical.

Această moștenire a desăvârșit-o în etape succesive la Iași și București, unde a frecventat cercurile și salonele selecte literar-artistice, printre apropiați avându-l și pe violonistul Toma Micheru. Iar, la Berlin, nu a pregetat să urmeze seminarul de muzicologie condus de prof. J. G. F. Bellermann, cât și pe cel de Istoria artelor dramatice îndrumat de prof. Karl Werder, încât se poate spune că ”s-a profesionalizat” în materie. Știind de toate acestea, nu întâmplător, Titu Maiorescu a încercat să îl pună în legătură cu Zdzisław Lubicz, compozitor al curții regale (un polonez apreciat de regina Carmen Sylva, ca și pe sculptorul Wladimir Hegel).  [22] Muzicianul polonez lucra la o partitură pe un text al reginei poete; Eminescu se va implica la rândul său în transpunerea lui, acceptând să îl traducă și să îl adapteze în limba română. Scopul final era realizarea  ”primei opere românești”: Vârful cu dor - care a fost jucată la Sibiu în limba română (1879 și 1895), iar la București s-a prezentat doar o improvizație dată de o trupă italiană, care domina piața muzicală bucureșteană. Ca publicist, Eminescu devine partizanul asigurării unor versiuni poetice de cea mai înaltă calitate a capodoperelor muzicii universale.   [23] Autorul Luceafărului era stihuitorul care făcuse ca nimeni altul poezia să cânte. Ajunsese la o asemenea măestrie lirică încât   poezia lui a devenit ”un ecou, o stare sufletească”, cum drept a spus Arghezi. Strofele sale    au inspirat sute de compozitori români și străini făcându-i să se aplece asupra liricii eminesciene și să realizeze pe nemuritoarele-i versuri   compoziții dintre cele mai diverse. De la cântece, miniaturi coral-simfonice, madrigale, simfonii, lieduri, coruri, romanțe, serenade, poeme simfonice și coregrafice, ode lirice etc. etc. George Enescu însuși, plecând de la creația eminesciană a compus: Simfonia nr. 5 în Re major pentru orchestră, tenor și cor de femei (reconstituite și orchestrate de Pascal Bentoiu), compuse din: Mai am un singur dor - varianta De-oi adormi curând, partea a 4-a pentru solo); Revedere, 2 voci (soprani) și pian soprană, bariton, tenor, recitator și pian; Eu mă duc, codrul rămâne, voce și pian, versuri populare prelucrate de Mihai Eminescu; Strigoii,   (reconstituire de Cornel Țăranu). De alfel, iată câtă pioșenie dovedea marele compozitor pentru lirica eminesciană: ”...Nu poți, nu ai dreptul să vii spre poezia lui Eminescu cu o muzică ale cărei aripi să nu poată zbura prin spațiul culmilor, unde trăiește această poezie. Și ca să faci o asemenea muzică neputincioasă la ce bun? Este nevoie de o muzică divină, iar ca să realizezi o asemenea muzică este necesar să trăiești și tu, realizatorul ei, pe același plan, uneori până la limita tragică, ideile pe care primindu-le din universul poetic, vrei să le comunici prin muzică. Nu oricum se poate compune muzică pe versuri de Eminescu”.  [24]   Și nu au fost singulare aprecierile autorului Rapsodiei Române

 [1] Carmen Manea, Aspiraţia plenitudinii în creaţia chopiniană; Eternul Chopin; La pian cu Frédéric Chopin, Editura Universității Naționale de Muzică, București 2006

 [2] C. Manea, Aspiraţia plenitudinii în creaţia chopiniană, Editura Universității Naționale de Muzică, p. 13, București 2006.  

 [3]  Carmen Manea, idem, p. 34

 [4]  Antologia poezji rumunskiej /Antologia poeziei românești/ Panstwowy Instytut Wydawniczy, Varșovia 1989, pp. 102-126

 [5]  Muzician de obârșie bucovineană, care - în semn de recunoştinţă pentru profesorul său -, i-a editat opera, într-o primă ediţie critică, în 17 volume: Frederich Chopin’s (Band I-XVII), prefaţându-i-o. Lucrarea a apărut, la Leipzig, în 1879, la Ed. Friederich Kostner. Opusul respectiv s-a păstrat ca un material de  referinţă până în zilele noastre.

 [6]  Carl Filtsch, născut la Sebeş-Alba, mort la numai 15 ani, la Veneţia, Chopin însuşi ar fi spus cu lacrimi în ochi de bucurie, după ce a ascultat un recital al elevului său cu Concertul în E minor: „Dumnezeule ce copil! Nimeni nu m-a înţeles până acum ca acest copil, e cel mai extraordinar lucru pe care l-am trăit vreodată...”; idem Nicolae Mareș, Eseuri vol. 1 Frederic Chopin în conștiința românilor, Opera Omnia, TipoMoldova, pp. 14-48, Iași 2014,

 [7]  Carmen Manea, op. cit. pp. 52-53

 [8]  Idem, Carmen Manea, p. 53;  http://www.romlit.ro/eminescu_i_chopin__similitudini_i_paralele

 [9]  Idem, p. 53

 [10]  Idem , p. 55

 [11]  Idem, p. 55

 [12]  Delavrancea Cella, Eminescu oglindit în Chopin, în Caietele de muzică Mihai Eminescu, pp. 7-11, București 1974 

 [13]  Idem, p. 10

 [14]   Idem, op. cit , p. 11

 [15]  Idem, p. 11.

 [16]  Carmen Manea, op. cit. pp. 56-57 

 [17]  Idem, op. cit. p. 73

 [18]  Idem, p. 82

 [19]  Cf. - https://rahoveanu.wordpress.com/%E2%99%A6-corespondenta-inedita-intre-mihai-eminescu-si-veronica-micle/

 [20]Cf. 2254, f. 85.

 [21]  Cosma, Viorel - Eminescu în universul muzicii, p. 20, Ed. Libra, 2000

 [22]  Nicolae Mareș, Un neoromatic, Zdzisław Lubicz (Skibowski), pianist și dascăl polonez de pian pe plaiuri românești la sfârșitul secolului al XIX-lea, în Polonus/2016; Idem, Un muzician polonez în epoca Junimii, România literară, nr 1/2017,      

[23]  Cosma, Viorel, op. cit. p. 163.

 [24]  Cf. Cosma, Viorel, op. cit. p. 7