LABIRINT – Un film de Ben Todica

 

LABIRINT – Un film de Ben Todica

 

Drumul întortocheat spre fericire sau eliberarea spiritului

Un film despre un inocent care intră în lume și este obligat să-și piardă inocența fără să-și piardă sufletul.

„Labirint” este, înainte de toate, o fabulă.

Nu o fabulă despre un om care știe unde merge, ci despre unul care pleacă fără să știe. Despre un inocent care intră în lume cu încrederea că undeva, dincolo de cotiturile ei, există un loc în care îl așteaptă fericirea, iubirea, libertatea, poate chiar destinul său.

Acest om sunt eu.

Am plecat în lume cu naivitatea celui care încă mai crede că lumea poate fi descoperită. Nu aveam harta labirintului. Nu știam cine sunt paznicii lui, unde sunt zidurile, cine deschide porțile și cine le închide. Știam doar că trebuie să merg.

Și am mers.

Dar lumea nu-l lasă pe inocent să rămână inocent.

Îl întâmpină cu instincte, cu frici, cu dorințe, cu competiție, cu putere și slăbiciune. Îl învață să se apere, să se îndoiască, să piardă, să aleagă. Îl obligă să descopere că în spatele frumuseții poate exista pericol și că, uneori, ceea ce pare libertate poate ascunde o altă formă de captivitate.

Așa începe transformarea.

Nu trebuie să-ți pierzi inocența pentru că ai devenit rău. Uneori trebuie să o pierzi pentru că ai intrat în lume. Dar există o diferență esențială între pierderea inocenței și pierderea sufletului. Prima este aproape inevitabilă. A doua este alegerea.

 

Labirintul

Labirintul filmului poate fi privit ca lumea însăși.

O lume populată de vietăți care se mișcă, se urmăresc, se apără, atacă, fug, domină și supraviețuiesc. Fiecare pare prins în propriul instinct, în propria nevoie de existență. Dar aceste vietăți nu sunt simple personaje. Ele sunt fragmente ale civilizației. Toate au participat, într-un fel sau altul, la construirea lumii în care trăim. Omul civilizat își imaginează uneori că s-a desprins de animalitate. Dar labirintul îi amintește că instinctele nu dispar; ele doar își schimbă hainele. Supraviețuirea devine economie. Teritoriul devine proprietate. Forța devine putere. Frica devine sistem. Dorința devine consum. Iar turma poate deveni societate. În acest sens, labirintul nu este numai locul prin care trece personajul.

Este lumea care îl formează.

 

Zdruncinătura

Astăzi, după mai bine de patruzeci de ani, imaginea filmului poartă urmele propriei sale vieți. Pelicula Super 8 a fost copiată video de pe un perete alb și a fost proiectată de sute de ori, în întâlniri comunitare și particulare. Perforațiile s-au deteriorat, iar imaginea trepidează.

Dar această trepidație nu trebuie privită ca un defect care trebuie ascuns. Astăzi, ea poate fi citită ca o a doua memorie a filmului. Filmul a trecut prin timp așa cum personajul său a trecut prin viață. Imaginea tremură. Și tocmai de aceea pare să respire.

Pare să fi rămas ceva din neliniștea celui care a filmat-o. Nu este nevoie să numim această imagine „naivă” pentru că este imperfectă tehnic. Ar fi ca și cum am privi un tablou al unui mare pictor și am spune că loviturile pensulei sunt dovada lipsei lui de experiență, ignorând drumul interior care l-a adus la acea pânză.

O operă nu trebuie judecată numai după cât de nouă este materia ei. Uneori materia îmbătrânește, iar sensul se adâncește. Timpul nu a distrus „Labirintul”. Timpul a intrat în el.

 

Pierderea inocenței

Inocentul intră în labirint crezând că va găsi fericirea. Dar, pentru a putea supraviețui, începe să învețe limbajul labirintului. Învață să recunoască pericolul. Învață să fugă. Învață să lupte. Învață că nu orice ușă este o ieșire. Și, mai ales, învață că lumea nu este construită după logica simplă a copilului care a plecat la drum.

Aceasta este drama maturizării. Copilul crede că binele trebuie să câștige. Adultul descoperă că binele poate pierde. Copilul crede că adevărul este suficient. Adultul descoperă că adevărul poate fi ignorat. Copilul crede că iubirea îl va salva.

Adultul descoperă că uneori trebuie să treacă prin singurătate pentru a înțelege ce este iubirea. Și totuși, dacă după toate acestea omul mai poate iubi, atunci inocența nu a dispărut cu totul.

S-a transformat.

 

Australia – intrarea într-un labirint mai mare

Pentru mine, „Labirint” este și documentul unei intrări reale într-o altă lume. Am plecat din România și am intrat într-un continent nou, într-o societate nouă, într-un alt limbaj și într-o altă ordine a lucrurilor. Primul meu film australian, realizat pe Super 8, era și un portofoliu. Era încercarea de a demonstra că pot să scriu și să așez viața în metaforă pe ecran.

Dar, privind astăzi filmul, înțeleg că făceam mai mult decât un portofoliu. Îmi filmam propria intrare în labirint. Veneam dintr-o lume cinematografică în care montajul complex și ritmul puteau construi sensul prin tensiune și succesiune rapidă de imagini. Intram într-o altă cultură cinematografică, în care spațiul, timpul și contemplarea aveau alte ritmuri. Între cele două lumi trebuia să-mi găsesc locul. La fel ca personajul.

 

Grădina

Dar orice labirint adevărat presupune o întrebare: Există oare o ieșire? Și, dacă există, ce se află dincolo de ea? Poate fericirea. Poate iubirea. Poate libertatea. Poate Dumnezeu.

Poate acea Grădină Divină pe care omul o caută, uneori fără să știe că o caută. Dar filmul refuză să ofere un răspuns simplu. Pentru că există o întrebare și mai tulburătoare: Dacă ajungi în Grădină, mai ești același om care a plecat să o caute?

Poate că nu. Poate că adevărata destinație a labirintului nu este un loc.

Este transformarea.

 

Iubirea pe care o căutăm

Și atunci apare întrebarea ultimă. După toate drumurile, după toate cotiturile, după toate pierderile și toate încercările: Ai găsit oare iubirea pe care o căutai?

Sau poate că iubirea nu trebuia găsită. Poate că ea era ascunsă chiar în această călătorie. În oamenii întâlniți. În cei pierduți. În locurile părăsite. În dorul de casă. În încercarea de a construi o altă casă. În nevoia de a lăsa în urmă o mărturie.

În faptul că, după zeci de ani, încă te întorci la imaginile unui film făcut cândva cu mâinile tale și încerci să înțelegi ce ai vrut să spui. Poate că acesta este semnul că sufletul nu a fost pierdut.

 

Viața – răsplata existențială

Și poate aici se află adevărata răsturnare a fabulei. Poate că am plecat să caut fericirea și am găsit viața. Nu viața ideală. Nu viața fără durere. Nu viața fără rătăcire. Ci această zdruncinătură extraordinară, imprevizibilă, uneori crudă și alteori miraculoasă, pe care o numim VIAȚĂ.

Poate că aceasta este răsplata existențială. Faptul că ai avut voie să intri în labirint. Faptul că ai putut să-l străbați. Faptul că ai putut iubi în el. Faptul că ai putut pierde. Faptul că ai putut să te ridici. Și, mai ales, faptul că ai putut ieși din el fără să ieși gol.

 

Katana eternității

Moara numită Viață macină totul. Tinerețea. Frumusețea. Puterea. Casele. Orașele. Generațiile. Chiar și filmele.

Perforațiile se rup. Imaginea tremură. Chipurile dispar. Katana eternității taie timpul în fiecare dintre noi. Dar există ceva ce timpul nu poate distruge atât de ușor: sensul pe care l-am dat trecerii noastre.

De aceea, poate, adevărata eliberare nu este să găsești ieșirea din labirint. Este să nu mai fii sclavul lui. Să poți privi lumea, cu toate absurditățile și cruzimile ei, fără să-i permiți să-ți transforme sufletul în ceea ce deteşti.

Epilog

„Labirint” începe cu un inocent care intră în lume.

Și poate că acesta este singurul lucru pe care fiecare om îl are în comun cu el.

Ne naștem fără hartă. Intrăm în labirint. Învățăm regulile lui. Ne pierdem. Ne regăsim. Căutăm iubirea. Căutăm libertatea. Căutăm fericirea. Căutăm uneori chiar pe Dumnezeu.

Și, într-o zi, înțelegem că întrebarea nu mai este: „Cum ies din labirint?” Ci: „Ce am devenit după ce l-am străbătut?”

Dacă am pierdut naivitatea, dar nu și capacitatea de a iubi, dacă am pierdut iluziile, dar nu și speranța, dacă am pierdut tinerețea, dar nu și mirarea, dacă am pierdut multe dintre răspunsuri, dar încă mai avem curajul să punem întrebări, atunci poate că labirintul nu ne-a învins. Poate că ne-a eliberat.

Iar dacă, la capătul lui, nu există nicio Grădină Divină pe care să o putem atinge cu mâna, poate că rămâne totuși o taină: poate că Grădina nu era la capătul drumului. Poate că ea era chiar în faptul că am primit acest drum. Iar această zdruncinătură numită VIAȚĂ, cu tot ce ne-a luat și cu tot ce ne-a dăruit, poate că nu este pedeapsa pentru că am intrat în labirint.

Poate că este însăși răsplata de a fi existat.

IOAN MICLĂU GEPIANU - STRĂBUNII

 

IOAN MICLĂU GEPIANU: STRĂBUNII

 

Motto:

”...A repeta înseamnă a ne trezi ”.

Ioan Miclău Gepianu

 

 

~*~

 

Vechimea de Neam din vechile vremi

E-o cale bătută cu dor nesfârșit,

Un râu care curge în zbucium trudit

Și-n undele căruia tu singur te chemi.

 

Ești unda ce trece legând un întreg.

Același e Neamul de-i azi ori străbun,

Același românul pe drumul său bun,

Doar generații fac schimbul în anii ce trec.

 

Aici e izvorul, prezentul cu noi,

Prin noi viitorul răsare,

Prin noi vin străbunii la a Țării-nălțare,

Simțim noi în cuget străbune nevoi?

 

Ne mustră străbunii din sânge?

Roșim când ne zicem urmași?

Atunci, frați români, la ce să mai lași

Să tulbure-n suflet iubirea ce plânge!

 

Fiind azi urmași, vom fi și străbuni,

Ai celor ce vin pe-al neamului râu;

Fiți demni, deci, a pune durerii un frâu,

Să nu lăsăm azi un gol îndesat cu furtuni!

 

Să scântee Cerul, rodească-ne câmpia,

Iar duhul străbun în piept să ne stea,

Străbunii-au murit să ne dea

Întreaga grădină cu flori: România!

 

~*~

14/09/2026

Cu drag și frăție,

Ioan Miclău - Gepianu

 

RADU SĂTCĂU - Comentariu la filmul „Mormintele cu crucile” de Ben Todică

 

RADU SĂTCĂU
Comentariu la filmul „Mormintele cu crucile” de Ben Todică

După câte îmi amintesc, în filmul lui Ben există un scurt flash în care imaginea unui fulger apare pentru câteva clipe și apoi dispare. Este un insert de scurtă durată, dar deosebit de sugestiv. Fulgerul ne duce imediat cu gândul la ceruri, la Sfântul Ilie. Bunica mea spunea că atunci când fulgeră și tună, Sfântul Ilie trece cu carul prin cer. Desigur, într-o perspectivă culturală mai largă, ne putem gândi și la Zeus, trăsnind cu fulgere, sau la Jupiter din mitologia romană.

Această scurtă secvență m-a făcut să admir discursul filmic al lui Ben, pentru că, dintr-odată, el deschide o perspectivă foarte înaltă și foarte largă asupra unei înmormântări relativ obișnuite în tradiția ortodoxă românească. Îmi vine în minte un citat din cartea lui Lucian Boia, „Sfârșitul lumii. O istorie fără sfârșit”, din capitolul „Eterna reîntoarcere. Moarte și renaștere”:
„Sfârșitul lumii a avut deja loc. Până acum s-au succedat mai multe sfârșituri ale lumii, iar altele vor urma. Omenirea nu face altceva decât să se târască de la un sfârșit al lumii la altul.”

Este un gând tulburător și frumos în același timp: atunci când un om moare, moare o întreagă lume. Moartea unui om poate fi privită ca un sfârșit al lumii. Într-o viziune apocaliptică, sfârșitul lumii înseamnă dispariția întregului univers; dar, la fel de dramatic este și sfârșitul unui singur om, pentru că fiecare dintre noi reprezintă o lume în sine, fie că suntem sau nu conștienți de acest lucru.

Filmul lui Ben încadrează, așadar, un caz particular într-un context general și universal: un om sau mai mulți oameni au murit, iar comunitatea împlinește ritualuri de trecere de la o lume la alta, de la ființă la neființă. Fără îndoială, nu întotdeauna suntem conștienți de semnificația acestor ritualuri. Ele vin din adâncul timpului, iar ideea trecerii este profund prezentă în filmul lui Ben, ceea ce mi se pare o realizare artistică autentică.

Există diferite viziuni asupra morții și asupra trecerii, iar viziunea lui Ben este, cel puțin pentru mine, bogată în semnificații și nuanțe. El construiește mici portrete, insistă asupra unor chipuri, asupra unor expresii, iar acest joc al privirii îmi amintește de o poezie în care moartea devine un joc. Este vorba despre binecunoscuta poezie „De-a v-ați ascuns” de Tudor Arghezi, pe care o putem revedea aici într-un context nou, în dialog cu filmul:

De-a v-ați-ascuns...

 

Dragii mei, o să mă joc odată

Cu voi, de-a ceva ciudat.

Nu știu cînd o să fie asta, tată,

Dar, hotărît, o să ne jucăm odată,

Odată, poate, după scăpătat.

 

E joc viclean de bătrîni,

Cu copii, ca voi, cu fetițe ca tine,

Joc de slugi și joc de stăpîni,

Joc de păsări, de flori, de cîini,

Și fiecare îl joacă bine.

 

Ne vom iubi, negreșit, mereu,

Strînși bucuroși la masă,

Subt coviltirele lui Dumnezeu.

Într-o zi piciorul va rămîne greu,

Mîna stîngace, ochiul sleit, limba scămoasă.

 

Jocul începe încet, ca un vînt.

Eu o să rîd și o să tac,

O să mă culc la pămînt.

O să stau fără cuvînt,

De pildă, lîngă copac.

 

E jocul Sfintelor Scripturi.

Așa s-a jucat și Domnul nostru Isus Hristos

Și alții, prinși de friguri și de călduri,

Care din cîteva sfinte tremurături

Au isprăvit jocul, frumos.

 

Voi să nu vă mîhniți prea tare

Cînd mă vor lua și duce departe

Și-mi vor face un fel de înmormîntare

În lutul afînat sau tare.

Așa e jocul, începe cu moarte.

 

Știind că și Lazăr a-nviat,

Voi să nu vă mîhniți, s-așteptați,

Ca și cum nu s-a întîmplat

Nimic prea nou și prea ciudat.

Acolo, voi gîndi la jocul nostru, printre frați.

 

Tata s-a îngrijit de voi,

V-a lăsat vite, hambare,

Pășune, bordeie și oi,

Pentru tot soiul de nevoi

Și pentru mîncare.

 

Toți vor învia, toți se vor întoarce

Într-o zi acasă, la copii,

La nevasta, care plînge și toarce,

La văcuțe, la mioarce,

Ca oamenii gospodari și vii.

 

Voi creșteți, dragii mei, sănătoși,

Voinici, zglobii, cu voie bună,

Cum am apucat din moși-strămoși.

De o cam dată, feții mei frumoși,

O să lipsească tata vreo lună.

 

Apoi, o să fie o întîrziere,

Și alta, și pe urmă altă.

Tata nu o să mai aibă putere

Să vie pe jos, în timpul cît se cere,

Din lumea ceealaltă.

 

Și, voi ați crescut mari,

V-ați căpătuit,

V-ați făcut cărturari,

Mama-mpletește ciorapi și pieptari,

Și tata nu a mai venit...

 

Puii mei, bobocii mei, copiii mei!

Așa este jocul.

Îl joci în doi, în trei.

Îl joci în cîte cîți vrei.

Arde-l focul!

 

Această poezie mi se pare că luminează într-un mod aparte filmul lui Ben, chiar dacă, înainte de a o reciti, nu realizasem pe deplin cât de profundă este legătura dintre textul arghezian și această lume a emigranților români, aflați la mii de kilometri de țara în care s-au născut, au crescut, au rostit primele cuvinte și au trăit primele experiențe esențiale ale vieții.

Am ales, de asemenea, un fragment dintr-o carte de eseuri a lui Emil Cioran, un alt exilat. Ezit să-l citesc, deoarece poate părea prea pesimist în raport cu filmul lui Ben, care conține nu doar gravitate, ci și umor — uneori chiar în registrul grotescului —, ironie și, mai ales, o profundă compasiune. Filmul încearcă să păstreze în memoria peliculei un moment unic și irepetabil, dar care, paradoxal, se înscrie în coordonatele universalului.

Citatul lui Cioran spune astfel:
„Perseverăm în viață tocmai pentru că nu se sprijină pe nimic, pentru că îi lipsește până și umbra unui argument. Moartea, în schimb, este prea exactă. Toate argumentele sunt de partea ei. Misterioasă pentru instinctele noastre, în fața cugetului nostru ea se profilează limpede, lipsită de prestigiile și farmecele amăgitoare ale necunoscutului.”

Închei acest comentariu cu gândul la dumneavoastră, în speranța că veți împărtăși aceeași emoție sau poate veți trăi cu și mai multă intensitate această scurtă narațiune filmică intitulată „Mormintele cu crucile” de Ben Todică.

Vă mulțumesc!
Vizionare plăcută!

 

Filmul poate fi vizionat la adresa: https://www.facebook.com/reel/1721921692266126

Sau pe You Tube: https://www.youtube.com/watch?v=2JnbSQ1UyUI

 

Cu o introducere de: Radu Satcau