BEN TODICĂ
ÎN AUSTRALIA ȘI ÎN LUME
O pagină despre ceea ce sunt și de
ce sunt ceea ce sunt
În Australia nu am venit ca să devin altcineva. Am venit, poate, ca să aflu
mai bine cine sunt.
Am lucrat, am învățat, am filmat, am cântat, am făcut radio și televiziune,
am cunoscut oameni care mi-au deschis alte ferestre către lume. Ziua mi-am
câștigat existența muncind în industria de automobile, iar după program am
încercat să-mi câștig dreptul de a visa.
Poate că aceasta este, până la urmă, povestea mea: o viață împărțită
între muncă și visare, între mâinile care construiesc și mintea care caută.
La început a fost radioul
În 1993 urmam, la postul de radio comunitar 3ZZZ din Melbourne, un curs de
formare pentru instructori — Train the Trainer — destinat celor care
urmau să pregătească, la rândul lor, realizatori de emisiuni. Cursul era
organizat de Holmesglen TAFE College.
Directorul stației, David Melzer, m-a recomandat profesorului Reece
Lamshed, care preda Broadcasting Law și făcea parte și din conducerea
organizației Open Channel.
Open Channel era un studio-școală independent de film și televiziune, un
loc extraordinar pentru cei care voiau să învețe și să producă. Puteai găsi
acolo echipamente, spații de lucru, personal calificat și, mai ales, oameni
dispuși să împărtășească experiența lor.
Reece Lamshed m-a invitat să devin membru Open Channel.
Pentru că absolvisem cursul de instructori, am devenit și membru al
organizației ATOM — Australian Teachers of Media, organizație în care
activez și astăzi.
Nu știam atunci unde mă va duce acel prim pas.
Dar uneori viața nu ne arată drumul. Ne deschide doar o ușă.
Canalul 31 și începutul
televiziunii comunitare
Tot în 1993, guvernul federal australian a pus la dispoziția grupurilor
educaționale și nonprofit un al șaselea canal de televiziune, C31, destinat
producerii și difuzării de programe locale despre viața comunităților.
În martie 1993 au început testările.
Pe ecranele televizoarelor din Melbourne au început să apară, rând pe rând,
programe-pilot realizate de diferite grupuri etnice. Printre ele se aflau și
românii.
Comunitatea românească ajunsese să aibă chiar și patru ore de program pe
săptămână, iar omul care a dus cea mai mare parte a acestei lupte a fost
Augustin Luchian.
El a fost și a rămas inima acestui program.
În 1991 fusese creat MCTC Inc. — Melbourne Community Television
Consortium — ca organism central menit să coordoneze și să faciliteze
transmiterea programelor produse de grupurile comunitare și de producătorii
independenți.
Era o lume în care televiziunea se construia de jos în sus: cu oameni,
pasiune, voluntariat și foarte multă muncă.
„Sweet and Sour Freedom”
Mariana Costea studia regie-film la RMIT. Pentru proiectul ei de absolvire
a conceput un serial de televiziune despre integrarea femeii emigrante în
societatea australiană. Fiecare episod urma să prezinte o altă naționalitate.
Era un proiect de echipă, cu aproximativ douăzeci de membri.
Aflând că un român lucrează la Open Channel, Mariana m-a contactat și m-a
rugat să o ajut.
Am intrat în proiect și, în cele din urmă, am primit credit pe ecran pentru
activitatea de șef de echipă — cameră, sunet, lumini și montaj.
În octombrie 1994, Canalul 31 din Melbourne și-a început emisia permanentă,
iar unul dintre primele programe difuzate a fost serialul „Sweet and Sour
Freedom”.
Printre realizatorii principali care au avut această onoare s-au aflat și
doi români:
Mariana Costea și Ben Todică.
Și noi, prin acel gest, ne-am alăturat celor mulți care contribuie uneori
în tăcere la realizarea și cinstirea unei comunități.
În cei zece ani de existență, serialul „Sweet and Sour Freedom” a fost
reluat de nouă ori pe Canalul 31.
Pentru mine nu era doar televiziune.
Era o formă de a spune:
„Și noi suntem aici.”
România pe ecranul Australiei
Programul Comunității Românești era sprijinit în proporție de aproximativ
90% de programele trimise de Televiziunea Română.
Dar pentru a realiza un program local era nevoie de echipament, studio,
timp și oameni pregătiți.
Cu ocazia Zilei Naționale a României, Augustin Luchian, coordonatorul
programului românesc, m-a rugat să-l ajut să realizeze un interviu cu
ambasadorul României la Canberra, Excelența Sa, domnul Ioan Gaf-Deac.
Pentru acest proiect am avut nevoie de trei zile libere de la serviciu,
fără plată, precum și de închirierea unui studio și a echipamentului Open
Channel, în valoare de 1.250 de dolari australieni.
Nu aveam acei bani.
Așa că am ajuns la o înțelegere cu conducerea Open Channel: să prestez
servicii de întreținere în schimbul folosirii echipamentului și spațiului.
Am văruit interioare, am reparat scaune, uși și ferestre, am ajutat la
amenajări și la reorganizarea spațiilor.
Restul — transportul, camera video și locul unde să dorm — mi le-a asigurat
Augustin Luchian.
Așa se făceau uneori lucrurile.
Nu aveam bani, dar aveam mâini.
Nu aveam resurse, dar aveam voință.
Și, mai ales, aveam ceva ce nu putea fi cumpărat:
dorința de a face ceva pentru România.
De aceea, când ajung astăzi în fața unor oameni din România casete cu
momente istorice filmate în Australia, cu ambasadori, personalități sau membri
ai comunității, mi-aș dori să se știe că multe dintre aceste imagini nu au fost
finanțate de nimeni.
Au fost plătite cu timpul, munca și sacrificiul unor oameni.
Poate că aceasta este una dintre lecțiile pe care democrația ar trebui să
le învețe: să recunoască munca celui care construiește fără să ceară nimic.
„Te iubesc, România!”
Am realizat apoi genericul emisiunii „Mozaic Românesc” și, din când
în când, am introdus în programele difuzate și materiale realizate local.
Personal, am investit peste 20.000 de dolari în echipamente pentru a putea
produce și contribui cu materiale locale.
De ce?
Pentru că acesta era singurul mod în care știam să-i spun României:
„Te iubesc!”
Da, sună poate ciudat.
Să cheltuiești bani câștigați cu greu, după ore de muncă într-o fabrică,
pentru a filma, monta și trimite imagini către o țară aflată la celălalt capăt
al lumii.
Dar iubirea nu este întotdeauna economică.
Uneori este absurdă.
Uneori este costisitoare.
Uneori nu produce nimic în afară de bucuria că ai făcut ceva care trebuia
făcut.
România rămâne paradisul meu.
O recunoaștere neașteptată
În anul 2004 s-a creat un festival național al posturilor de televiziune
comunitare, destinat premierii programelor și realizatorilor lor.
Ceremonia a avut loc la 28 februarie, la ora 19:00, în Storey Hall, teatrul
universității RMIT din Melbourne, și a fost transmisă de posturile de
televiziune locale și naționale.
Au fost înscrise 506 lucrări, dintre care 178 au ajuns în finală.
Programul românesc a fost nominalizat prin două lucrări ale mele.
„Artholes in Melbourne” s-a aflat printre primele cinci nominalizări la
categoria Best Arts Program.
Pentru această realizare le mulțumesc din suflet profesorilor Ela și Radu
Sătcău.
„Baptism at Harul” s-a aflat printre primele patru nominalizări la
categoria Best Faith Program.
Aici trebuie să le mulțumesc credincioșilor de la Biserica Creștină Harul
și pastorului Rev. Corin Izvernariu.
Cele două filme nu erau subtitrate și nici nu fuseseră realizate cu
intenția de a participa la competiții.
Erau, pur și simplu, materiale făcute pentru program.
De cele mai multe ori, filmele pentru emisiune erau realizate în grabă.
Și totuși, România ajunsese acolo.
Dintre aproximativ 68 de naționalități participante, doar trei țări au fost
nominalizate în acele categorii, iar România s-a aflat alături de Italia și
Ungaria.
Pentru noi, realizatorii programului românesc, a fost o mare bucurie.
Poate că nu am câștigat premiul cel mare.
Dar numele România a fost rostit și văzut de mai multe ori pe
ecranele Australiei.
Și dacă, în acea clipă, măcar un român s-a simțit mândru, atunci pentru noi
a fost suficient.
Iar dacă programul a existat timp de zece ani, acest lucru i se datorează
în primul rând lui Augustin Luchian, pasionat și neobosit, care a ținut aprinsă
această flacără.
Lui îi aparține recunoștința noastră.
Bravo, Augustin!
Muzica
Dar televiziunea nu a fost singurul drum.
Am studiat canto timp de cinci ani cu profesoara Mevis Kruger, originară
din Viena și stabilită la Melbourne.
În această perioadă am făcut parte din grupul ei vocal — opt femei și șase
bărbați — și am susținut concerte în biserici, spitale, aziluri de bătrâni și
centre pentru oameni bolnavi sau cu dizabilități din Melbourne și împrejurimi.
Muzica era, într-un fel, obligatorie pentru mine, deoarece studiam
ingineria sunetului și făcea parte din curriculum.
Astfel, între 1992 și 1997, am studiat muzica.
Fiul meu ne-a urmărit într-unul dintre turnee cu videocamera.
Au rămas imagini.
Poate că într-o zi voi putea să le arăt și altora.
Pentru că memoria are nevoie de imagini ca să nu dispară.
Întâlnirea cu maeștrii
Am urmat două seminare cu renumitul profesor și scenarist american Robert
McKee — Story și Thriller.
În 2002 și 2003 am avut ocazia să fiu studentul lui la Melbourne.
Am urmat, de asemenea, un curs de actorie cu regizoarea, scriitoarea și
maestra instructor Joan Elizabeth Scheckel din New York, o adevărată vizionară,
foarte solicitată la Los Angeles de realizatorii de la Hollywood.
Cursul a fost organizat la Melbourne de Epiphany Artists.
Am participat și la un seminar susținut de Dov Simens, producător și
instructor de film, cunoscut pentru contribuția sa la formarea unor cineaști
precum Quentin Tarantino, Robert Rodriguez și Guy Ritchie.
Au mai fost și alte cursuri și întâlniri scurte cu oameni importanți din
lumea filmului: Jon Sardi, Yuri Sokol, Tony Randall, Ian Robinson, Fred
Schepisi și alții.
Fiecare mi-a lăsat câte ceva.
Nu neapărat o tehnică.
Uneori doar o întrebare.
Iar întrebările sunt uneori mai importante decât răspunsurile.
Și totuși, din ce mi-am câștigat
existența?
Din muncă.
Existența mi-am câștigat-o lucrând în industria de automobile, într-o
fabrică de radiatoare, ca muncitor specialist în sudură și în programarea și
operarea unor mașini de mare viteză pentru profilare și decupare.
Ziua eram muncitor.
Seara deveneam cameraman, inginer de sunet, realizator, editor, student,
cântăreț.
Poate că pentru unii aceste lucruri par incompatibile.
Pentru mine nu au fost niciodată.
Metalul și muzica au avut aceeași origine: vibrația.
O sudură bună cere precizie.
O imagine bună cere răbdare.
Un cântec cere respirație.
Un film cere memorie.
Iar omul le poate purta pe toate în aceeași viață.
„De ce faci toate astea?”
Și poate că aici ajungem la întrebarea adevărată.
„De ce faci toate astea?”
M-a întrebat-o cineva.
Dar răspunsul nu începe în Australia.
Începe mult mai devreme.
În copilărie.
Domnul diriginte Popescu Dorel preda matematica și, într-o zi, l-a înlocuit
pe profesorul de muzică, care lipsea.
Ne-a dus în laboratorul școlii.
A stins lumina.
A pus discul pe pick-up.
Era George Enescu.
Și ne-a spus să închidem ochii și să ne imaginăm o pădure în care adie ușor
vântul...
Atunci am înțeles ceva ce nu puteam încă explica.
Muzica nu era doar sunet.
Era imaginație.
Era o ușă către ceva ce nu vedeai, dar puteai simți.
Domnul Popescu Dorel mi-a dat dragostea pentru muzică.
Poate că de acolo au pornit multe dintre toate acestea.
De acolo, dintr-o sală întunecată, dintr-un pick-up și dintr-un profesor
care a spus unor copii:
„Închideți ochii și imaginați-vă...”
De atunci am tot încercat să-mi imaginez.
Am filmat.
Am fotografiat.
Am cântat.
Am făcut radio.
Am făcut televiziune.
Am învățat.
Am sudat.
Am scris.
Am adunat oameni, voci, chipuri și întâmplări.
Poate pentru că fără imaginație nu putem iubi cu adevărat.
Nu-ți poți organiza visarea fără muzică.
Iar fără visare, viața riscă să devină doar o succesiune de zile.
Eu nu am vrut să-mi număr zilele.
Am vrut să le trăiesc.
Și poate că acesta este, până la urmă, răspunsul la întrebarea:
De ce fac toate astea?
Pentru că am primit cândva o melodie.
Un profesor mi-a deschis ochii în întuneric și mi-a spus să-mi imaginez o
pădure.
De atunci, toată viața mea am încercat să găsesc acea pădure.
Poate că am găsit-o în România.
Poate în Australia.
Poate în oameni.
Poate în film.
Poate în muzică.
Poate în cuvânt.
Sau poate că încă o caut.
Dar cât timp o caut, încă sunt viu.
Ben Todică
CHEIA VIEȚII
Profesorul de matematică și dirigintele pe care nu l-am
iubit mi-a dat, fără să știe, cheia vieții prin câteva cuvinte:
„Închideți ochii și imaginați-vă o pădure...”
---------------------------------------------------------------------
BEN TODICĂ
IN AUSTRALIA AND THE WORLD
A Page About Who I Am — and Why I Am Who I Am
I did not come to Australia to become someone else.
Perhaps I came here to discover more clearly who I really am.
I worked, I studied, I filmed, I sang, I made radio and television, and I met people who opened new windows onto the world for me. During the day, I earned my living working in the automotive industry; after work, I tried to earn the right to dream.
Perhaps this is, after all, my story:
a life divided between work and dreaming, between hands that build and a mind that searches.
At the Beginning, There Was Radio
In 1993, at Melbourne's community radio station 3ZZZ, I undertook a Train the Trainer course designed for people who would later train radio program presenters themselves. The course was organised by Holmesglen TAFE College.
The station director, David Melzer, recommended me to Professor Reece Lamshed, who taught Broadcasting Law and was also involved in the management of Open Channel.
Open Channel was an independent film and television training studio — an extraordinary place for people who wanted to learn and create. There, you could find equipment, working spaces, qualified staff and, above all, people willing to share their experience.
Reece Lamshed invited me to become a member of Open Channel.
Because I had completed the trainer's course, I also became a member of ATOM — Australian Teachers of Media, an organisation with which I am still involved today.
I did not know then where that first step would take me.
But sometimes life does not show us the road.
It simply opens a door.
Channel 31 and the Beginning of Community Television
Also in 1993, the Australian Federal Government made a sixth television channel available to educational and nonprofit groups, C31, intended for the production and broadcasting of local programs about community life.
Testing began in March 1993.
On television screens across Melbourne, pilot programs produced by different ethnic communities began appearing, one after another.
Among them were the Romanians.
The Romanian community eventually had as much as four hours of programming each week, and the man who carried much of that struggle was Augustin Luchian.
He was, and remained, the heart of the program.
In 1991, MCTC Inc. — Melbourne Community Television Consortium — had been established as a central body to coordinate and facilitate the transmission of programs produced by community groups and independent producers.
It was a world in which television was built from the ground up:
with people, passion, voluntary work and an enormous amount of effort.
“Sweet and Sour Freedom”
Mariana Costea was studying film directing at RMIT. For her graduation project, she conceived a television series about the integration of immigrant women into Australian society. Each episode was to present a different nationality.
It was a team project involving approximately twenty people.
When she learned that a Romanian was working at Open Channel, Mariana contacted me and asked for my help.
I joined the project and eventually received on-screen credit as head of the technical team — camera, sound, lighting and editing.
In October 1994, Channel 31 in Melbourne began its permanent broadcasts, and one of the first programs transmitted was the series “Sweet and Sour Freedom.”
Among the principal creators who had the honour of being part of that beginning were two Romanians:
Mariana Costea and Ben Todică.
Through that gesture, we too joined the many people who quietly contribute to building and honouring a community.
During its ten years of existence, Sweet and Sour Freedom was repeated nine times on Channel 31.
For me, it was not simply television.
It was a way of saying:
“We are here too.”
Romania on the Australian Screen
The Romanian Community Program was supported to approximately 90 percent by programs supplied by Romanian Television.
But producing a local program required equipment, a studio, time and trained people.
On the occasion of Romania's National Day, Augustin Luchian, coordinator of the Romanian program, asked me to help him produce an interview with the Romanian Ambassador in Canberra, His Excellency Mr Ioan Gaf-Deac.
For this project, I needed three days of unpaid leave from my job, as well as the rental of a studio and Open Channel equipment, costing A$1,250.
I did not have that money.
So I reached an agreement with the management of Open Channel: I would provide maintenance services in exchange for the use of the equipment and facilities.
I painted interiors, repaired chairs, doors and windows, helped with renovations and reorganised spaces.
Augustin Luchian took care of the rest — transport, the video camera and a place for me to sleep.
That was sometimes how things were done.
I had no money, but I had hands.
I had no resources, but I had determination.
And, above all, I had something that could not be bought:
the desire to do something for Romania.
That is why, when historical footage filmed in Australia — ambassadors, public figures and members of the community — reaches people in Romania today, I would like it to be remembered that much of this material was not funded by anyone.
It was paid for with people's time, labour and sacrifice.
Perhaps this is one of the lessons democracy should learn:
to recognise the work of those who build without asking for anything in return.
“I Love You, Romania!”
I later created the opening titles for the program “Romanian Mosaic”, and from time to time I introduced locally produced material into the broadcasts.
Personally, I invested more than A$20,000 in equipment so that I could produce and contribute local material.
Why?
Because this was the only way I knew how to say to Romania:
“I love you!”
Yes, perhaps it sounds strange.
To spend hard-earned money, after hours of work in a factory, filming, editing and sending images to a country on the other side of the world.
But love is not always economical.
Sometimes it is absurd.
Sometimes it is expensive.
Sometimes it produces nothing except the quiet happiness of knowing that you have done something that needed to be done.
Romania remains my paradise.
An Unexpected Recognition
In 2004, a national festival of community television stations was established to recognise programs and their creators.
The ceremony took place on 28 February at 7:00 p.m. in Storey Hall, the theatre of RMIT University in Melbourne, and was broadcast by local and national television stations.
There were 506 entries, of which 178 reached the final.
The Romanian program was nominated through two of my productions.
“Artholes in Melbourne” was among the top five nominations in the Best Arts Program category.
For this achievement, I thank from the bottom of my heart my teachers Ela and Radu Sătcău.
“Baptism at Harul” was among the top four nominations in the Best Faith Program category.
Here I must thank the congregation of Harul Christian Church and Pastor Rev. Corin Izvernariu.
Neither film was subtitled, nor had they been made with the intention of entering competitions.
They were simply programs produced for the broadcast.
Most of the films for the program were made under considerable time pressure.
And yet, Romania had arrived there.
Among approximately 68 participating nationalities, only three countries were nominated in those categories, and Romania stood alongside Italy and Hungary.
For us, the creators of the Romanian program, it was a moment of great joy.
Perhaps we did not win the major prize.
But the name Romania was spoken and seen several times on Australian screens.
And if, in that moment, even one Romanian felt proud, then it was enough for us.
And if the program existed for ten years, this was due above all to Augustin Luchian, passionate and tireless, who kept this flame alive.
Our gratitude belongs to him.
Bravo, Augustin!
Music
But television was not the only road.
I studied singing for five years with my teacher Mevis Kruger, originally from Vienna and later based in Melbourne.
During that period, I became part of her vocal group — eight women and six men — and we performed concerts in churches, hospitals, nursing homes and centres for people who were ill or living with disabilities throughout Melbourne and its surrounding areas.
Music was, in a way, unavoidable for me, because I was studying sound engineering and it was part of my curriculum.
Thus, between 1992 and 1997, I studied music.
My son followed us on one of our tours with a video camera.
The images remain.
Perhaps one day I will be able to show them to others.
Because memory needs images if it is not to disappear.
Meeting the Masters
I attended two seminars with the renowned American teacher and screenwriter Robert McKee — Story and Thriller.
In 2002 and 2003, I had the privilege of being his student in Melbourne.
I also took an acting course with the director, writer and master instructor Joan Elizabeth Scheckel of New York, a true visionary who was highly sought after in Los Angeles by Hollywood filmmakers.
The course was organised in Melbourne by Epiphany Artists.
I also attended a seminar conducted by Dov Simens, a film producer and instructor known for contributing to the training of filmmakers such as Quentin Tarantino, Robert Rodriguez and Guy Ritchie.
There were also other courses and brief encounters with important people from the film world: Jon Sardi, Yuri Sokol, Tony Randall, Ian Robinson, Fred Schepisi and others.
Each one left something with me.
Not necessarily a technique.
Sometimes, simply a question.
And questions are sometimes more important than answers.
And Yet, How Did I Earn My Living?
Through work.
I earned my living in the automotive industry, in a radiator factory, as a skilled worker specialising in welding and in the programming and operation of high-speed profiling and cutting machines.
During the day, I was a worker.
In the evening, I became a cameraman, sound engineer, producer, editor, student and singer.
Perhaps to some people these things may seem incompatible.
To me, they never were.
Metal and music came from the same origin:
vibration.
A good weld requires precision.
A good image requires patience.
A song requires breath.
A film requires memory.
And a human being can carry all of these within one life.
“Why Do You Do All These Things?”
And perhaps here we arrive at the real question.
“Why do you do all these things?”
Someone once asked me that.
But the answer did not begin in Australia.
It began much earlier.
In childhood.
My form teacher, Mr Popescu Dorel, taught mathematics. One day, he replaced our music teacher, who was absent.
He took us to the school laboratory.
He turned off the lights.
He placed a record on the turntable.
It was George Enescu.
And he told us to close our eyes and imagine a forest where a gentle wind was blowing...
At that moment, I understood something I could not yet explain.
Music was not simply sound.
It was imagination.
It was a door to something you could not see, but could feel.
Mr Popescu Dorel gave me my love of music.
Perhaps many of the things that followed began there.
There, in a darkened room, with a turntable and a teacher who said to a group of children:
“Close your eyes and imagine...”
From that moment on, I kept trying to imagine.
I filmed.
I photographed.
I sang.
I made radio.
I made television.
I studied.
I welded.
I wrote.
I gathered people, voices, faces and stories.
Perhaps because without imagination we cannot truly love.
You cannot organise your dreaming without music.
And without dreaming, life risks becoming nothing more than a succession of days.
I did not want to count my days.
I wanted to live them.
And perhaps this is, after all, the answer to the question:
Why do I do all these things?
Because once, someone gave me a melody.
A teacher opened my eyes in the darkness and told me to imagine a forest.
Ever since then, all my life, I have been trying to find that forest.
Perhaps I found it in Romania.
Perhaps in Australia.
Perhaps in people.
Perhaps in film.
Perhaps in music.
Perhaps in words.
Or perhaps I am still searching for it.
But as long as I am searching,
I am still alive.
Ben Todică
THE KEY TO LIFE
The mathematics teacher and form master whom I did not love gave me, without ever knowing it, the key to life through a few simple words:
“Close your eyes and imagine a forest...”
