SECRETUL
CHIVOTULUI
- Scenariu
de Film -
15/08/2026
M-a urmărit mereu gândul la misterul Chivotului, la
miracolul manei cerești și la acea forță nevăzută care, potrivit Scripturii, îl
putea ucide pe cel care îl atingea.
Un episod celebru, consemnat în 2 Samuel 6,
povestește despre Uza, un bărbat care și-a întins mâna pentru a sprijini
Chivotul atunci când boii care îl transportau s-au împiedicat. Uza a murit pe
loc.
Poate că povestea nu vorbește doar despre pedeapsă.
Poate vorbește despre o tehnologie pe care omul nu o putea încă înțelege și
cu atât mai puțin controla.
De aici mi s-a născut întrebarea:
Dacă Chivotul nu era doar un simbol, ci o
mașină?
Și atunci m-am hotărât să mă întorc la minele din
Ciudanovița, acolo unde, cu ani în urmă, Nefertiti îmi povestise, printre alte
lucruri imposibile, că știe de Exod.
Și că știe unde se află Chivotul.
Trecuseră câțiva ani de la ultima mea coborâre prin
deschiderea secretă a fostului puț de aeraj de lângă sălașul Babei Anca.
De data aceasta știam pericolul.
Tehnologia îmi oferea un echipament de ultimă
generație, capabil să mă protejeze în adâncuri și să-mi asigure autonomie
pentru mai multe zile. Hrana era concentrată în capsule, asemenea celei
folosite în misiunile spațiale.
Puțul de aeraj era betonat și construit din bolțari
grei. Galeria principală, care lega orizontul de celelalte puțuri — 1 și 2
Ciudanovița, Natra și Dobrei — era consolidată cu beton și oțel și, deși
inundată de ape, părea construită să reziste sute de ani.
Intrarea era aproape imposibil de observat.
Mărăcinii și tufele o acoperiseră, iar timpul o
îngropase sub vegetație.
Am pătruns în apă.
La început, lumea subterană era încă vie. Mormoloci,
viermi, gaze captive în rocă, forme mici de viață care se mișcau prin apa
tulbure.
Pe măsură ce coboram, însă, presiunea creștea.
Și viața dispărea.
La un moment dat nu mai exista nimic.
Nici mormoloci.
Nici viermi.
Nici sunete.
Doar eu.
Și umbrele lungi, aproape bărbătești, ale lichenilor
și ciupercilor care creșteau pe pereții adâncului.
Am continuat să cobor.
După șaptesprezece minute am ajuns la orizontul unde
se afla suitorul.
De acolo începea drumul spre abatajul luminii.
Și spre lacul verde, transparent ca un cristal.
Acolo mă aștepta întotdeauna Nefertiti.
Data trecută avusesem parte de câteva surprize.
„Sunt doar lighioane imaginare”, îmi spusese ea
atunci.
„Sunt create pentru a proteja locul.”
Dar adăugase, după o clipă:
„Totuși, Ben, nu este imposibil ca în asemenea medii
să apară și forme biologice reale, născute din evoluția naturii radioactive.”
Nu apucasem să uit acele cuvinte.
Și tocmai atunci ceva s-a mișcat în întuneric.
La început am crezut că este o umbră.
Apoi am văzut corpul.
Un șarpe.
Un monstru de dimensiunile unei anaconde amazoniene.
Numai că acesta nu se târa.
Înota.
Sub apă.
În lumina fragmentată a lămpilor mele cu halogen,
corpul lui se multiplica în umbre pe pereții galeriei. Fiecare mișcare
transforma animalul într-o armată de monștri.
Spaima îmi urcase în gât.
Noroc că de data aceasta aveam cu mine un cuțit
special, a cărui lamă putea genera, din vârf, un impuls de unde laser.
Intensitatea putea fi reglată până la nivelul la care fasciculul era capabil să
taie piatra.
Am ridicat mâna.
Am țintit.
Am apăsat.
Monstrul a dispărut într-un urlet imposibil, ca și cum
s-ar fi dizolvat în propria lui imagine.
Am rămas nemișcat.
Respiram greu.
M-am răcorit.
Pentru o clipă, capul monstrului ocupase aproape
întreaga galerie.
Am ajuns la suitor.
Jeturi puternice de apă m-au propulsat în sus și, spre
surprinderea mea, am ajuns mult mai ușor decât în trecut.
Apoi am văzut lacul.
Același lac verde și luminos.
Și Nefertiti.
Mi-a întins mâna.
Am prins-o.
Și, fără să înțeleg cum, am început să alunecăm
împreună prin lumină.
Spre Egiptul Antic.
Poate că ea știa de ce mă aflam acolo.
Sau poate că ea mă chemase.
Eu încă nu știam.
— Ben, îmi spuse ea, mergând alături de mine,
este normal să suspectezi că această mașină, Chivotul, este un echipament
extraordinar de avansat.
— Și este?
Nefertiti zâmbi.
— Este mult mai mult decât atât. Noi nu aveam să lăsăm
omenirea să o primească. Nu încă. V-ați fi distrus.
— Dar acum?
— Acum ați descoperit fuziunea nucleară. Sunteți mai
aproape de momentul în care ați putea începe să înțelegeți.
M-am uitat la ea.
— Atunci ce este Chivotul?
— Un instrument construit pe o lege pe care voi ați
început s-o înțelegeți prin Einstein: E = mc². Materia și energia sunt
două forme ale aceleiași realități.
A făcut o pauză.
— Chivotul poate transforma materia după o rețetă.
— Adică poate produce orice?
— Aproape orice.
— În ce cantitate?
Nefertiti mă privi serios.
— În cantități pe care mintea voastră nu le poate încă
înțelege.
Am râs.
— Dă-mi un exemplu.
— Să spunem că dorești carne friptă.
— Carne friptă?
— Carne friptă.
— Și Chivotul poate să o producă?
— Poate genera materia necesară. Dacă îi dai rețeta.
— Câtă?
— Dacă ai programa greșit, ar putea umple Podișul Gobi
cu carne.
Am rămas cu gura căscată.
— Tot Gobi?
— Tot.
— Asta ar fi extraordinar!
— Nu, Ben. Ar fi un dezastru.
Și pentru prima dată nu mai zâmbea.
— Imaginează-ți ce s-ar întâmpla dacă acea cantitate
uriașă de materie organică ar începe să se descompună. Ai crea un infern
biologic. Bacterii, gaze, epidemii, putrefacție. Oamenii ar muri de propria lor
abundență.
Am tăcut.
— Moise știa acest lucru, continuă ea. Știa că omul nu
trebuie să primească tot ceea ce își dorește. De aceea, în povestea voastră,
Chivotul a fost asociat cu mana.
— Mana?
— O hrană albă, asemănătoare semințelor de coriandru,
cu gust de turtă cu miere, care cădea dimineața odată cu roua, cu excepția
zilei de Sabat.
— Deci Chivotul putea produce orice?
— Da.
— Bere?
— Da.
— Vin?
— Da.
— Petrol?
Nefertiti ridică sprâncenele.
— Chiar și petrol rafinat, dacă ai rețeta și
instrucțiunile corecte.
Am început să râd.
— Atunci omenirea ar fi salvată de foamete!
Nefertiti nu râdea.
— Nu te grăbi.
— De ce?
— Te-ai gândit la lăcomie?
Am tăcut.
— Te-ai gândit la răutate?
Am tăcut din nou.
— Imaginează-ți un om care poate produce aur fără
limită. Sau petrol. Sau arme. Sau orice substanță pe care o dorește.
Ochii ei deveniseră aproape negri.
— Nu abundența este periculoasă, Ben. Ci omul care
nu știe să se oprească.
Am privit-o.
— Și ce s-ar întâmpla?
— Sistemul ar putea intra într-o reacție pe care voi o
numiți singularitate. O prăbușire a echilibrului. O gaură neagră.
— Am dispărea?
— Poate.
— Atunci de ce a fost construit?
Nefertiti zâmbi trist.
— Pentru că toate marile puteri ale Universului sunt
și mari responsabilități.
Apoi se apropie de mine.
— Toate științele trebuie folosite cu măsură. Dar omul
nu se poate stăpâni ușor. Asta este natura lui.
— Crezi că omul este rău?
— Nu.
Făcu o pauză.
— Cred că omul este nerăbdător.
Cuvântul acela rămase între noi.
— Omul plătește mai bine pentru crimă decât pentru
înțelepciune, continuă ea. De aceea, multe dintre marile voastre invenții au
început prin război.
Am coborât privirea.
— Și atunci când veți avea răbdare?
— Când veți avea maturitate, vă voi lăsa să aveți
Chivotul.
— De ce atunci?
— Pentru că atunci nu veți mai întreba ce puteți
produce cu el.
— Ci?
— Veți întreba ce puteți deveni cu ajutorul lui.
Nefertiti s-a oprit în fața unei uși.
Dincolo de ea se afla camera Chivotului.
Dar înainte de a intra, m-a dus într-o încăpere de
sterilizare.
— Urmează partea periculoasă, îmi spuse.
Am intrat într-un bazin cu un lichid dens, asemănător
mierii.
— Ce este?
— Protecție.
Am stat acolo câteva minute.
Apoi ne-am uscat.
Pe piele se formase o peliculă transparentă, de
aproape zece milimetri grosime, asemenea unei a doua pieli.
Am rămas goi, cu măști pe față, cu ochii protejați și
cu sisteme independente de respirație.
Nefertiti a deschis ușa.
O lumină aurie a inundat încăperea.
Și atunci am văzut-o.
Chivotul.
Nu era o ladă.
Nu era o cutie.
Era o mașină.
O mașină cum nu mai văzusem niciodată.
Nefertiti a apăsat un buton.
Un ecran s-a aprins.
Din pupitru au ieșit două module pentagonale.
Fiecare dintre cele cinci fețe avea câte o deschidere.
— Aici introducem elementele de bază, îmi explică ea.
— Ce fel de elemente?
— Depinde de rețetă.
— Pentru un pui?
— Sânge. Os. Sare. Apă. Porumb. Zahăr. Minerale. Și
multe altele.
— Iar mașina le transformă?
— Le organizează.
— La nivel atomic?
— La nivelul la care materia încetează să mai fie ceea
ce credeți voi că este.
Am făcut un pas înainte.
Lumina aurie pulsa.
Pentru o clipă mi s-a părut că Chivotul respiră.
— Nefertiti...
— Da?
— Dacă aș introduce rețeta pentru o bere?
Ea zâmbi.
— Ai putea umple Podișul Gobi cu bere.
— Și vin?
— Și vin.
— Și petrol?
— Și petrol.
Am râs.
— Atunci e extraordinar!
— Nu, Ben.
M-am oprit.
— Extraordinar este că încă nu l-ați primit.
Am privit din nou Chivotul.
Mi-am imaginat o lume fără foamete.
Apoi mi-am imaginat o lume fără limite.
Și am înțeles diferența.
Poate că Dumnezeu nu i-a ascuns omului Chivotul pentru
că omul nu era suficient de inteligent.
Poate i l-a ascuns pentru că omul era suficient de
inteligent ca să se autodistrugă.
M-am întors spre Nefertiti.
— Cred că încep să înțeleg.
— Atunci putem pleca.
Am făcut câțiva pași.
Apoi m-am oprit.
— Nefertiti...
— Da?
— Înainte să plec, iartă-mă că ți-am omorât balaurul
din galerie.
Ea izbucni în râs.
— Nu-ți face probleme.
— Nu era real?
— Era doar o hologramă.
— O hologramă?
— Se hrănește cu radiații.
Am privit-o nedumerit.
— Și de ce am văzut-o?
Nefertiti se apropie și îmi șopti:
— Numai cei conștienți o pot vedea.
Sună ceasul.
Lumina aurie dispare.
Lacul verde se închide.
Nefertiti se pierde în adânc.
Deschid ochii.
Nu mai sunt în Ciudanovița.
Sunt la Melbourne.
În jurul meu dansează aborigenii.
Și, pentru câteva clipe, nu mai știu dacă m-am întors
dintr-un vis...
sau dacă visul tocmai s-a întors din viitor.
Ben TODICĂ
