Eminescu,
totdeauna
Galaxia Grama (și-i mulțumesc lui Dumitru Radu
Popescu pentru sintagmă!) înregistrează „izbânzi după izbânzi” contra celei mai
de sus valori spirituale: Eminescu. Alexandru Grama, canonicul de la Blaj, l-a
defăimat, dar n-a făcut mare ispravă. Acum, bunul de patrimoniu spiritual cu
care ne legitimăm ca români a suportat și suportă rechizitorii dinspre ceata
noilor canonici, în numele corectitudinii politice.
„Nu putem merge în Europa cu un Eminescu
antidemocrat”, ni se tot repetă. E „un model păgubitor, anacronic,
izolaționist”. Ba da. Suntem cu el în Europa și dincolo de Europa, în India, în
Persia și nu numai. A răspuns Theodor Codreanu, într-o „notă jurnalieră”, din 8
ianuarie, 2014: „Atomii lui Eminescu, însă, nu sunt nici ai lui Democrit și
nici monadele lui Leibnitz, ci arheii, născători de lumi și de persoane în
sensul creștin al cuvântului.” Dialectica receptării” a devenit scuză pentru
ciomăgeală și mitocănie. Eminescu e injuriat cu agresivitate prolet-cultă,
aceeași din 1949, când Ov.S.Crohmălniceanu („bacilul Croh” pentru Ion Barbu)
scria în „Flacăra”, comunistă pur sânge: „ Sîntem unul dintre puținele popoare
care avem nenorocul ca figura majoră a poeziei noastre să fie prizoniera unei
concepții de viață reacționare.” De-atunci, prima ediție „alternativă”, a lui
N. Moraru, pentru care Dan Deșliu era „naș Ieminescu”, ne-a lăsat fără Doină și
fără Doină am rămas până în 1989, când regretatul eminescolog Petru Creția a scos,
în fine, cu difuzare dirijată, ediția Maiorescu.
Însă mi-a fost greu să accept ce a scris
Creția în Testamentul unui eminescolog, Humanitas, 1998, la pagina 236:
„Eminescu nu este reprezentativ pentru etnie în nici una din trăsăturile lui și
ale ei.” De înțeles sau de neînțeles? Re-plica memorabilă a acad. Ioan –Aurel
Pop? „Eminescu, națiunea și cultura- ca idei identitare- ne-au construit
destinul de ființă colectivă.” Și altă replică, una obraznică :„Din punct de
vedere psihologic, nu există popor romîn”. Națiune? „Nu există națiuni, ci indivizi.”
Acum, împotriva poemului-capodoperă s-a constituit
un comando: Doina ar fi un argument pentru o Românie troglodită și extremistă. Eminescu
ăsta trebuie purificat etnic. „Țara mea de glorii, țara mea de dor” nu-i nicio
scofală”, iar „noi locului ne ținem” nu-i decât o inerție comunistă”, „îndemnul
de-a rămâne în subdezvoltarea tra-dițională”. Veți întreba: intelectualul
subțire nu consumă Doina? Foarte bine, înseamnă că va fi mai sărac de Eminescu.
Aruncă și el o piatră, ca nebunul din grădina lui Șuțu. E iarăși la modă pi-atra,
așa cum era pe vremea lui A.Toma, care-l surclasa pe Eminescu. Scrisese
Eminescu Somnoroase păsărele, Toma scrisese Piuici și puii lui mici. De altfel,
intelectualul subțire nu consumă nici Luceafărul, declarat „un kitsch gustat de
coafeze” și care a cunoscut „o atracțiozitate plebee”.
Intelectul subțire nu consumă produse
expirate. După multele decenii obsedante, trebuia să se întâmple și a doua mare
„jetfire” pe altarul corectitudinii politice. Iat-o: Eminescu a legitimat
totalitarismul orwelian (...).
În Eminescu mai cred doar paranoicii, antioccidentalii,
ultranaționaliș-tii” (Virgil Nemoianu, Despărțirea de Eminescu,”Astra”, 1990).
Imediat, causa causorum fiind divorțul filosofului de Eminescu, hermeneuți,
eseiști, poeți și cronicari fără șalvari, gazetari și tocșoiști, ca să nu
rămână cumva repetenți la democrație, s-au decis să iasă de sub „jugul lui
Eminescu”. Cutare își face un țel din a-i salva pe tineri de la „tortura de a
citi Eminescu”. Iar manualele de literatură alternativă, s-au dispensat și de
Luceafărul lui Eminescu, și de Moartea căprioarei a lui Labiș.
Publicistul Eminescu, după Ion Dur, „Gânditor
privat și gazetar cu metod științific” (e titlul cărții apărute la Ed. Junimea
2024, 474 pag.) punea față-n față, „lucid, tragic de lucid” (mulțumesc, Ion
Dur!), „adevărul curat” și adevărul presei de partid din vremea sa. De l-ar
auzi pe-al nostru! În Evul Media, unde am ajuns, „poetul național” (nu sunt
uitate ghilimelele de batjocură) e plasat între crypto-comunism și
crypto-fascism, ca, de altfel, și Mircea Eliade. Dăruirea de sine, spiritul de
jertfă sună unora proto-legionar. Și asta pe urmele lui Moses Rosen, pentru
care Eminescu era „precursor”. Al cui? Al fascismului! Și-l citez: „legionar,
huligan, pornograf, sifilitic”. Atunci a reacționat Alexandru Oprea, a cărui
dispariție rămâne suspectă. În conferința susținută la Radio, în 1939,
directorul ziarului „Curentul”, Pamfil Șeicaru, singurul gazetar condamnat la
moarte, în contumacie, de Tribunalul (stalinist) al poporului, a explicat, cui
a vrut să-l audă, de ce a iritat „conservatorismul naționalist” al lui
Eminescu. Mihai Eminescu, a rostit Șeicaru, a fost un „realist politic”, n-a
ținut cu niciun partid.
Nici „simbriaș” la conservatori n-a fost,
nici n-a agreat „liberalismul venetic”. A făcut gazetărie din tranșeea
adevărului și a plătit cu boala și cu moartea pentru asta. Or, în zile ca ale
noastre, sacrificiul pentru popor e disprețuit. Îi irită și acum pe iliescani
și pe petricani, pe emilieni, pe băsești, pe guwerneri, pe stolojani-bolojani
și pe câți alții. Parlamentul e și acum „fabrică de palavre”. Iau cumva în
seamă ce le-a spus senatorilor și deputaților cel mai prob gazetar că „ limba
și legile ei dezvoltă cugetarea”?
Cum gândești, așa vorbești. Clasicii sunt cuceritor
de clari. În „Timpul” din 26 ianuarie, 1882, Eminescu scria: ,,Nu zicem că sub
cerul acestei țări să nu trăiască și să înflorească oameni de altă origină.” Dar
ceea ce credea – sprijinindu-se pe vorbele bătrânului Matei Basarab – era că în
linia întâi a țării trebuie să fie elementul național: „stă scris în cartea
veacurilor ca acest element să determine soarta și caracterul acestui Stat.”
Poate că astfel n-ar fi lipsit
președintele (Iohannis) de la Ziua Națională, an 2025 și nici Fritz n-ar
nesocoti caracterul românesc al Statului, aruncând bani mulți pe gazonul verde
de acasă, în loc să repare măcar vreo școală, vreun spital.
Iar Andraș Demeter vrea musai desființarea
Institutului Național al Patrimoniului.
De coiful dacic a avut grijă Turcan. Ca să
rămânem „în marginile adevărului”, autohtonii trebuie să primeze în Stat, nu
„evreo-levanticii”, scrie Eminescu. Unde e aici antisemitism, fobie de străini?
E vorba, strigă Șeicaru, de „invincibilul realism al unui răzeș”. Numai că
sonorul Eminescu trebuie diabolizat ca având maladia mentală a
antisemitismului.
Și mă întreb – a câta oară? – de ce
antiromânismul nu-i etichetat, ca și antisemitismul, boală mentală. Urâte
amândouă, deopotrivă. După ce i-a corectat erorile de gândire („naționalist,
xenofob, cu pulsiuni rasiste și antisemite”), profesorul N. Manolescu a revenit
la aprecierea „conservator radical”, bine știind că marea literatură e
conservatoare.
Nu numai Eminescu este considerat depășit,
„temă epuizată”, ci întreaga noastră cultură, susțin câțiva profi univi, cel
mai virulent fiind Ghiță de la Craiova, școlit în Japonia. Și nu sine ira et
studio, cum cerea Tit Livius, ci cum îl parafraza Păstorel Teodoreanu: sine
studio et ira. Cu mânie și fără știință de carte.
Apărători, ca Mihai Cimpoi, A.D. Rachieru,
Nae Georgescu, Ioan Țicalo, Zenovie Cârlugea se opun ideii că n-ar trebui să
rămânem la Eminescu. Cel mai constant fiind Virgil Diaconu, „Cafeneaua literară”
primind, în 15 ianuarie, 2026, Titlul de Cavaler al Ordinului Eminescu. Cei mai
sus numiți rămân argumentat la Eminescu și nu se lasă prostiți de „încremenirea
în proiect”. Scrie Cârlugea, în Despre gazetarul Eminescu („Acolada”nr. 11,
noiembrie, 2024), să nu cedăm în fața unui „prostologhicon”, ca woke sau cancel
culture. Adrian Dinu Rachieru ripostează contra detractorilor care-l vor
„mumificat”, ba chiar se simt datori să tragă fermoarul peste sacul negru de
plastic și să-l arunce pe Eminescu în debaraua literaturii. Nu Ideea Eminescu
(cum scrie Blaga în Trilogia Culturii) o acceptă ceata noilor canonici de bătaie
lungă, ci să se taie gâtul clasicilor, ca litera- tura nouă să pornească ex
nihilo. Nihil?
În ce mă privește, n-am nici un sentiment prohibitiv
să spun „Eminescu, totdeauna”, sau, ca C.D. Zeletin, „Necontenit,
Eminescu.”(1997, vă rog!), în ciuda celor care-l vâră în patul lui Procust. Un
soi de reporteră post-socialistă l-a întrebat pe Petru Ursache dacă în anul
2000 va mai fi citit Eminescu. I-a întors spatele fără un cuvânt. Tocmai
scrisese despre „dioscurii” Eminescu și Caragiale, unul cerând „Cinste și gramatică”
(Caragiale), celălalt, „Gramatică și cinste”.
I-aș fi răspuns coniței cum o cheamă și cu
ironie și fără, că eu îl citesc pe Eminescu „de-atâtea ori, de-atâtea ori... și
noaptea, totdeauna”. Să-l lăsăm pe gazetar „pe ruinele lumii de ieri”, cum
cerea Crohmălniceanu, în anii cincizeci? Dar Eminescu face literatură și când
face publicistică. Mă raliez și în privința asta cu Zenovie Cârlugea și cu Ion
Dur. Și de ce n-ar fi deificat Eminescu, când opozații de școală Boia îl vor
demitizat? În acest context, mit înseamnă făcătură. Iar Eminescu e demonetizat
pe bancnota de 1 leu, dar și ca „geniu fals”.
Și pentru că „Ministerul Comediei / e salvarea
României” de ce nu s-ar fi lăudat la ProTv (e tot ce vrei) un colecționar cu
piesa de rezistență a colecției sale? O monedă (calpă) cu Eminescu tânăr pe-o
față și pe cealaltă cu secera și ciocanul, plus sigla Uniunii Sovietice, în
chirilică. Doar s-a afirmat că Eminescu are o structură stalinistă, ca și urmașul
său, Noica. N-a scris, cu mâna lui, în introducere la Sentimentul românesc al
ființei că „un popor este o bună închidere ce se deschide”?
În alte cuvinte, ca să fie deschidere,
trebuie să fie întâi o bună închidere. De curând, un ambasador al României în UK
l-a declarat „totem al tribului nostru”. S-a mai aruncat în Eminescu ba cu
cărămida, ba cu pamfletul, ba cu teza fără antiteză, ba cu epigrama.
Dar, ca să fim drepți cu contemporanii
lui, pe Macedonski, pentru nefericita epigramă din vara lui 1883, erau s-l
linșeze, să-i dea foc la casă și o merita. Oricum, nici de lynching cultural
n-a scăpat. Ce-i cu totul și cu totul aberant e că acum înjurătura a devenit
rentabilă, aduce beneficii. Un eseist (i-am uitat numele), care a susținut în
„Dilema” că Eminescu n-ar fi decât un superstar, umflat cu pompa de bicicletă
de național–ceaușiști ca să devină „fenomen de masă”, a fost medaliat de Emil
Constantinescu, fostul președinte, tocmai cu medalia „Mihai Eminescu”, așa cum
a anunțat Monitorul Oficial. Emil fusese rău consiliat (de Zoe Petre, probabil)
să le spună veteranilor de război, la mausoleul de la Mărășești, că „trecutul nu
ține de foame.” Cei puțini, rămași în viață, și văduvele lor o știu pe pielea
lor, după măsurile luate de premierul Bolojan-Taie Tot.
Eminescu n-a luat niciodată vreun premiu literar.
Un premiu al Academiei l-ar fi scos din sărăcie, un „Năsturel-Herescu”, măcar
pe 1888, când ediția a treia a Poeziilor se afla în vitrinele librăriilor, l-ar
fi salvat de mila publică, de chetele înjositoare care-l făceau să urle de silă
și de durere.
Ce-ar fi spus Perpessicius, rămas și el
fără un braț, în război, să audă că Macedonski e declarat mai mare decât
Eminescu?
Suntem prea săraci pentru a ne permite distrugerea
valorilor, distrugerea lor e un lux, prea mult spirit critic strică, nota
Mircea Eliade, la fel de atacat ca și Eminescu, pe motiv că e „reacționar”.
Mă întreb și vă întreb: vom mai intra în
normalitate? Da, când valoarea n-o sâ ne mai împartă în două cete învrăjbite și
când vom da Cezarului ce-i al ideologiei corect-politice și lui Dumnezeu pe
robul Său, Eminescu.
Și de ce n-ar fi sacralizat după atâta desacralizare
nedreaptă? Ba chiar sanctificat.
Magda URSACHE
Articol aparut in SIMBIOZE 15 Feb.
2026
