Hugo Dionisio - Promisiuni delirante de 800 de miliarde de euro

 

Promisiuni delirante de 800 de miliarde de euro

Av. Hugo Dionisio, Cercetător geopolitic

16 Martie 2025

 

Von der Leyen ne-a obișnuit cu nihilismul ei megaloman și cu divorțul ei total de realitate. Dacă o asculți, ai uneori impresia că se crede un fel de dumnezeu al creației, capabil să transforme orice în materie numai prin puterea cuvintelor. Dar, evident, nu este adevărat!

 

Economia Rusiei nu s-a făcut „zdrențe”, cum spunea ea; de fapt, s-a dovedit remarcabil de rezistentă; salariile rușilor au avut cea mai mare rată de creștere în ultimii 16 ani (o creștere de 21,6%, comparativ cu martie anul trecut, și o creștere reală de 11,3% după inflație - ceva la care un cetățean portughez nu poate decât să viseze); se așteaptă ca salariul mediu pe economie să crească la 1.113 dolari pe lună în 2025, în condițiile în care totul este mult mai ieftin în Rusia decât în țările U.E.

 

Nu este, de asemenea, adevărat că rușii își luau semiconductorii de la mașini de spălat, nici că G7 a blocat exporturile de petrol ale rușilor plafonând prețurile.  De fapt, Rusia nu a exportat niciodată mai mult petrol decât o face azi. Marea afaceristă Ursula von der Leyen a dat-o-n bară și când a spus că S.U.A. are cel mai ieftin L.N.G. – de ce ar scădea Trump prețurile acum? - împingând țările europene de la spate să cumpere mai multe gaze de șist, cu încălcarea directivei de sustenabilitate a corporațiilor europene, care cere furnizorilor să se supună regulilor de mediu.

 

Așa cum se știe foarte bine, gazul de șist se extrage prin fracturare hidraulică o metodă care face foarte mult rău mediului și este interzisă în U.E. Se pare că, pentru președinta nealeasă a Comisiei Europene, directivele se aplică după cum are ea chef. Dar ultima iluzie bolnavă venită de la președinta Comisiei Europene este anunțul unei „sporiri masive” (massive boost), că-i plac sloganurile astea de propagandă americanizate, presupuse a avea puteri creatoare – a cheltuielilor militare în Europa, care oricum au crescut în timp, dar, acum, ea propune să le majoreze cu încă 840 de miliarde de euro.

 

Merită menționat că von der Leyen a fost ministra apărării în Germania în perioada marelui scandal cu vânzarea submarinelor „Trident” către Portugalia, o afacere în urma căreia mai mulți intermediari au ajuns la pușcărie.  Tot în acea perioadă, von der Leyen, interogată despre mai multe afaceri, a spus că și-a pierdut telefonul mobil, evitând, astfel, să ajungă în închisoare. De asemenea, ajunsă președinta Comisiei Europene, ea a fost implicată în scandalul cu achiziția vaccinurilor.  Anumite trăsături de caracter nu dispar niciodată și e mare păcat că tocmai aceste trăsături determină cine e pus într-o anume poziție. În detrimentul nostru.

 

Sigur, președinta Comisiei Europene ar fi putut propune, în schimb, un masiv efort diplomatic, o mișcare viguroasă și mobilizatoare pentru pace mondială, o serie de propuneri de dezarmare și reducere a stocurilor de armament. Ar fi funcționat? Poate că nu, dar, ca lideră a unei vaste populații și gardiană a cheilor care deschid poarta morții, era datoria ei, înainte de orice altceva, să facă toate eforturile posibile de a negocia nu doar pacea, ci o relație de unitate și cooperare în întreaga Europă, promovând prosperitatea și îmbunătățind condițiile de trai ale oamenilor. Nu asta se așteaptă de la un lider care se pretinde democratic, umanist și mare iubitor de libertate? Escaladarea războiului nu ar trebui să fie niciodată primul pas.

 

Putea chiar să-l blameze pe Vladimir Putin, să-l demonizeze la un nivel inimaginabil, dar să rămână, în tot acest timp, cu picioarele pe pământ, înțelegând enorma responsabilitate pe care pretinde că o are: de gardian al lumii libere. Un „gardian al lumii libere” trebuie să facă toate eforturile pentru a salvgarda libertatea.

 

Dimpotrivă, von der Leyen a făcut tot ce-a putut ca să o erodeze și s-o șteargă de pe hartă. În loc să dea un exemplu de apreciere și promovare a valorilor noastre civilizaționale, Comisia Europeană și toți actorii care se perindă pe la Consiliul Europei au ales să adopte o postură rigidă, înapoiată, izolaționistă și sectară. „Nu mă mișc de aici”, „Nu vorbesc cu ei”, „Nici măcar nu mă gândesc la ei!”.

 

U.E. este singurul bloc azi care se comportă așa, cu excepția Israelului cu palestinienii. Asta ar trebui să ne dea mult de gândit. Dar nici măcar asta nu este cea mai mare problemă la propunerea lui von der Leyen. Nici măcar nu mă refer la arbitrariul unei comisii compuse din birocrați nealeși care propun planuri draconice de reînarmare, pe care Consiliul le aprobă aproape unanim, fără nicio critică – cu excepția lui Orban. E mai mult decât atât.

 

Von der Leyen nu are autoritatea de a aproba așa ceva; și nici nu poate forța statele membre să cheltuiască acești bani, ori să aprobe euro-obligațiuni care să permită asumarea de datorii de o asemenea magnitudine. Am mai menționat în alte articole că, până în 2026, cu un buget militar care depășește 600 de miliarde de euro, UE și membrele sale vor fi deja aproape de cheltuieli de 3-4% din PIB pe armament, exact cum vrea Trump - același Trump cu care ei susțin că nu se aliniază.  Cu această creștere propusă de von der Leyen, se garantează un 5% din PIB pentru înarmare.

 

Adevărul este, însă, că, dacă ne uităm la aceste propuneri, vedem că este vorba de o linie de credit pusă la dispoziția statelor membre - 150 de miliarde de euro, restul sumei urmând să vină nu de la „Uniunea Europeană”, ci chiar de la statele membre. Pentru a facilita asta, U.E. va discuta propuneri de a exclude cheltuielile militare de la limitele impuse de Pactul pentru Stabilitate și Creștere, permițând ca creșterea investițiilor în armament să nu se ia în calcul la limitele deficitului și datoriei publice. Altfel spus, dacă e pentru arme, statele pot împrumuta cât doresc.

 

Contradicția cu retorica din trecut este absolut stupefiantă. Când a fost vorba de a diminua „criza datoriei suverane”, împiedicând cămătarii occidentali să erodeze drepturile fundamentale ale cetățenilor europeni la sănătate, educație și locuințe, Comisia Europeană nu a  făcut niciun fel de excepții.

 

Potrivit lui Durão Barroso, trăiam mai bine decât ne permitea buzunarul, și-acum trebuia să dăm toți banii înapoi, și încă repede. Așa că nu a contat că Portugalia a avut un președinte portughez la Comisia Europeană. Ce a contat a fost dorința ministrului german de finanțe de a salva, mai presus de orice, Deutsche Bank. Dar, când e vorba de a cumpăra arme și a permite acestei investiții să diminueze calitatea unor servicii publice esențiale, U.E. e gata să facă excepții de la regulile de împrumut.

 

Nu contează că António Costa este în Consiliul Europei. De fiecare dată când un portughez a ocupat o poziție proeminentă la U.E., portughezii - și europenii, în general - s-au plâns. Dar este vina portughezilor? Sigur că nu! Problema este ce fel de oameni alege oligarhia pentru aceste poziții - întotdeauna indivizi lipsiți de coloană vertebrală, ca von der Leyen ori Kaja Kallas, misionari fanatici care acționează ca o facțiune.

 

Ca și cum propunerea lui von der Leyen nu era oricum destul de dementă, ea devine și mai și când realizăm că nu poate obliga statele să cheltuiască acei bani și nici ea însăși nu-i poate cheltui. Banii care vin din fondurile comunitare multianuale nu pot fi cheltuiți pe arme, mai puțin o mică parte, pentru Fondul de Apărare Europeană (European Defense Fund).  Ei pot fi folosiți pentru tehnologii cu dublă utilizare, cercetare și dezvoltare și cam atât. Și nu e lipsit de importanță, având în vedere tehnologiile de recunoaștere facială dezvoltate în Israel cu fonduri europene, care au fost folosite pentru a omorî copii și femei în Gaza.

 

Mai mult, este la latitudinea statelor să cheltuiască sau nu acei bani pe armament. Cum banii vin din bugetul de stat, decizia va fi la guverne și parlamente. Asta ridică suspiciuni legitime despre unul ca António José Seguro (zis candidat la funcția de prim-ministru din partea Partidului „Socialist”): pe cine voia el să mulțumească atunci când a propus ca bugetele de stat să fie aprobate „la Bruxelles”? Priviți ce ne așteaptă cu acești indivizi! Cât de democratic, nu?

 

În fine, Comisia Europeană nu poate forța guvernele să transfere fonduri de la programele sociale către apărare, mai ales că, potrivit Tratatului care a înființat Uniunea Europeană, competențele U.E. în chestiuni sociale sunt doar subsidiare și complementare, în niciun caz capabile să înlocuiască ori contrazică politicile naționale. Astfel, acest anunț nu este decât o propagandă disperată și un fanatism extremist din partea uneia care vrea în continuare să arate lumii că e foarte importantă, când, de fapt, nu prea e.

 

Dar, dacă ruptura dintre această propunere și regulile europene și naționale este una serioasă; dacă trădarea adevăratelor valori democratice și a libertății, care își au rădăcinile în pace și stabilitate, ne arată adevărata față a acestor oameni; și mai gravă este ruptura dintre propunere și realitatea capacității de producție a U.E. însăși.

 

Uniunea Europeană are o rată anuală de creștere industrială, post-covid, de 1-2%, cu indicii de producție industrială în declin, mai ales după criza financiară din 2008.  Acest declin în producția industrială, asociat cu creșterea slabă în industrie, este exacerbat de politici europene precum tranziția verde, decarbonizare și, mai recent, criza energetică cauzată de aventura ucraineană. Adăugând la asta faptul că UE suferă de o lipsă gravă de muncitori calificați pentru industriile pe care încă le are, cu o forță de muncă îmbătrânită, o piață a forței de muncă tot mai puțin reglementată, o cultură economică în care copiii sunt tratați ca obstacole în calea succesului personal și progresului în carieră, Uniunea Europeană nu poate depăși aceste dificultăți decât cu ajutorul imigrației.  Dar o imigrație excesivă, combinată cu demantelarea serviciilor publice, creează contradicții sociale enorme și nemulțumiri foarte mari la nivelul populației.

 

Una din două trebuie să se întâmple: fie UE se pregătește, așa cum cred eu, să reprime tot mai dur lupta socială naturală împotriva degradării condițiilor de trai și de muncă; fie pariază pe o economie mai sustenabilă social și demografic. A doua variantă ar lua mai bine de două generații înainte să producă rezultate tangibile. O asemenea întârziere nu pare să se alinieze cu urgența de care dau dovadă acești „lideri” europeni. Anxietatea acceptă doar termen scurt, nimic mai mult.

 

Problema demografică mai ridică un semn de întrebare: cine va lua arma în mână? Copiii lui von der Leyen sau António Costa? Nu cred. Fie schimbă regulile serviciului militar de la voluntar la obligatoriu, fie vor trebui să facă armate de mercenari, care sunt în mod uzual învinse de cei care luptă pentru o cauză.

 

Dacă asta nu este de ajuns ca să înțelegeți iluziile bolnave ale lui von der Leyen, e important de notat că, în orice caz, UE nu are capacitatea industrială, umană, economică ori politică de a gestiona o asemenea creștere a cheltuielilor militare, cu excepția cazului în care scopul este să plătească și mai mult pentru arme care, așa cum s-a văzut în Ucraina, sunt pe cât de scumpe, pe atât de ineficiente.

 

Asta ar putea fi o soluție agreabilă pentru cei care nu vor decât să mai dea o lovitură financiară. Piețele de capital arată deja că acțiunile companiilor militare europene sunt în creștere – un alt probabil obiectiv.

 

În concluzie, cu acest anunț, Comisia Europeană ne dă încă o probă de proverbiala ei ruptură totală de realitate, de nocivitatea ei pentru popoarele Europei, de faptul că se află în slujba unor puteri obscure care se ciocnesc cap în cap cu interesele europenilor și ale populației lumii.

 

Ce sunt aceste forțe obscure? Dincolo de cele legate de industria de armament și complexul militar-industrial, sunt puteri care caută să prelungească și să extindă conflictul din Ucraina cât se poate de mult, să evite să admită greșeala, înfrângerea, sau ambele.

 

Este, de asemenea, posibil să fi cheltuit cei 300 de miliarde de euro din rezervele Rusiei, sau să-i fi folosit ca garanții pentru împrumuturi, ceea ce-i face prizonierii unei situații care ar putea duce la implozia întregului sistem financiar european.

 

Până la urmă, predicțiile lor - întotdeauna greșite - s-au bazat pe un război lung, generațional. Iar Trump - pentru propriile lui motive, care nu pornesc dintr-o autentică dorință de pace - a sfârșit prin a le da planurile peste cap.

 

Indiferent care dintre aceste motive este cel corect - sau poate sunt toate – întreg acest circ tinde să mai împingă un împrumut de 150 de miliarde de euro, care, indubitabil, va sfârși tot în Ucraina lui Zelenski.

 

Cum ar reacționa europenii dacă „tineretul de la Bruxelles” ar spune: „În timp ce unii încearcă să pună capăt conflictului, noi vrem să mai trimitem 150 de miliarde în război!” - nu ar arăta bine, nu? Ba chiar, în termenii ăștia, ar fi incomprehensibil.   Tot incomprehensibilă este și ideea că toate astea ar fi pentru „o pace puternică”, o invenție propagandistică menită să facă o înfrângere răsunătoare mai ușor de înghițit pentru această gașcă de infantili alintați.

 

Dacă este ceva ce, totuși, nu mai pot ascunde, cu toate pretențiile lor că au „putere”, este discreditarea totală a N.A.T.O. și a Uniunii Europene. În timp ce prima s-ar putea confrunta cu amenințări existențiale în viitorul apropiat, ideea unei implozii a UE pe termen mediu nu poate fi exclusă.

 

Toate astea pentru că o organizație pan-europeană s-a transformat într-o simplă prelungire a N.A.T.O., cu o coeziune determinată de interesele Washingtonului. Așa că au venit cu un pretext generic, propagandistic, pentru a ascunde scopul real: acela de continua să sifoneze banii de care au o nevoie disperată pentru  a hrăni unul dintre cele mai corupte regimuri din lume.  Pe de altă parte, neștiind cum să iasă cu demnitate din marasmul pe care tot ei l-au creat, „liderii” europeni mizează totul pe un salt în abis.

 

Intrați până la gât în groapa pe care ei și-au săpat-o, în loc să se întoarcă spre lumină, acești „lideri” politici decid să continue să sape și mai adânc, sperând că va veni cineva să-i salveze - sau să-i îngroape. Între timp, ne îngroapă pe noi în problemele pe care ei le-au creat, din incompetență. Le vine mult prea ușor să lupte și să „susțină” acest conflict cu banii și viețile copiilor celor care muncesc și plătesc taxe.

 

Câtă vreme toți cei care muncesc nu realizează acest lucru, sabia Celui de-Al Treilea Război Mondial va rămâne, amenințătoare, deasupra capetelor noastre.

 

Notă - Hugo Dionísio este avocat, cercetător și analist în geopolitică. El este proprietarul blogului Canal-factual.wordpress.com și co-fondatorul MultipolarTv, un canal de Youtube care vizează analiza geopolitică. El își desfășoară activitatea ca activist pentru drepturile omului și drepturile sociale ca membru al consiliului de administrație al Asociației Avocaților Democrați din Portugalia. De asemenea, este cercetător la Confederația Sindicatelor Muncitorilor din Portugalia (C.G.T.P.-I.N.).

 

-------------------------------------

Sursa - http://strategic-culture.su/news/2025/03/11/800-billion-euros-of-delusional-promises/ - 11 martie 2025

Mihai Caba - Radu Gyr - neînfrântul poet al închisorilor - 120 de ani de la naştere

 

Radu Gyr - neînfrântul poet al închisorilor - 120 de ani de la naştere

Mihai Caba

16 Martie 2025

 

Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,/ nici ochii când în lacrimi ţi-s./ Adevăratele înfrângeri/ sunt renunţările la vis (Radu Gyr, Cântec de luptă)

 

Când vine vorba despre Radu Gyr, reprezentând în fapt pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu, căruia istoriografia românească îi atribuie postura de poet, dramaturg, eseist, traducător şi ziarist, vrând, nevrând, în conversaţia  interlocutorilor se interpune şi un noian de etichetări, una mai deocheată ca alta, între care: poet al pătimirilor, poet al închisorilor, poetul care l-a adus pe Iisus în celulă, poetul legionar şi fascist, poetul antisemit, poetul condamnat la moarte şi efluviul acestora ar mai putea fi continuat în aceleaşi vălurite opinii exprimate, similare titulaturii romanului lui Irving Stone, „Agonie şi extaz”.

 

Dar, iată, chiar acum avem două bune motive  ale „vorbirii” despre Radu Demetrescu - Gyr: primul, - la 2 martie 2025 se împlinesc 120 de ani de la naşterea sa din 2 martie 1905, la Câmpulung-Muscel, ca fiu al cunoscutului actor craiovean Coco Demetrescu şi al doilea,  - la 29 aprilie 2025, când se vor împlini 50 de ani de la adormirea sa întru Domnul, la 29 aprilie 1975, în chiar Săptămâna Mare a Paştelui ortodox. Între cele două limite existenţiale se înscrie viaţa de 70 de ani a celui ce a fost literatul Radu Demetrescu- Gyr.

 

O incursiune, fie aceasta şi fugară în viaţa deja întrezărită tumultoasă a poetului Radu Gyr, devine, pe cât de necesară, pe atât de aşteptată sub aspectul ei dezvăluitor.

 

Să o întreprindem, dară, urmărind cu atenţie, atât „reperele” biografilor şi exegeţilor săi, cât mai ales propriile sale destăinuiri, aşa puţine câte au fost acestea. Şi cum pentru partea de început a vieţii poetului, biografii săi au fost destul de „zgârciţi” în adnotări, spre o mai corectă receptare a acestei prime perioade a copilăriei sale, vom apela la chiar jurnalul poetului, intitulat „Calendarul meu , întocmit cu lucidă viziune în ultimii ani ai vieţii sale şi publicat în 1973, cu doi ani înainte de sfârşitul vieţii sale, din care extragem: „M-am născut în Câmpulungul Muscelului, la 2 martie 1905. Mama mea, Eugenia Gherghel, cobora, după tată, dintr-o veche familie botoşăneană, având câteva picături de sânge german, moştenit de la bunica mea, Mina von Gelch. Tatăl meu, Ştefan Demetrescu, era originar din Scheii Braşovului, ardelean după ramura ţărănească a mamei sale şi pesemne, macedonean după tatăl lui care, iniţial, s-a numit Demetru Muşică”.

 

La trei ani, părinţii săi „s-au strămutat în Cetatea Banilor”, acolo unde tatăl său, Ştefan Coco Demetrescu, îşi va etala pe scena Teatrului Naţional al Craiovei, „frumosul său talent de actor de comedie subţire, cum şi o ascendentă carieră glorioasă, până la 1931, data pensionării sale voluntare”.

 

Mama sa iubitoare i-a trezit şi cultivat micului Radu gustul pentru lectură, „pentru poveste şi poezie”, citindu-i „basmele fraţilor Grimm şi baladele poeţilor germani Burger, Lenau şi Schiller”, iar tatăl său i-a trezit de timpuriu „gustul şi simpatia pentru arta dramatică.” Nu-i de mirare, precum şi mărturiseşte: „odată stârnită apetenţa lecturilor, am izbutit să citesc singur, fără vreo călăuză didactică...”.  Şi lecturile sale, începute cu Robinson Crusoe şi tot continuate cu Călătoriile lui Guliver,  Don Quijote de la Mancha, Isprăvile lui Păcală, balada lui Gruia Novac, poeziile Elenei Farago ş.m.a., aveau să-i întipărească pasiunea pentru lectură, „ce l-a stăpânit întrega sa viaţă”.

 

Cu siguranţă, „Calendarul meu” s-a constituit într-un „pios omagiu” adus părinţilor săi: mamei, „minunata Jenny, muziciana îndrăgostită de poezie” şi tatălui, „lui Coco, pătimaş cititor şi, până la adânci bătrâneţi, slujitor al artei sale”, amândoi, „înţelepte îndreptatre pe drumul incipientei mele culturi literare”.

 

La vremea învăţăturii, în toamna lui 1912, merge la şcoală, având avantajul „cititului şi scrisului” de acasă, fapt ce-l propulsează printre „fruntaşii claselor primare”, la toate „materiile”, mai puţin la ...matematică. Tot atunci, în ultimile clase primare, începe „să însăileze” primele sale poezii, pe care le semnează Radu Grui, împrumutând denumirea muntelui din localitatea natală.  În 1916, la intrarea României în război, ca absolvent al şcolii primare, este acceptat să fie „cercetaş de război” al Spitalului de campanie de la Craiova şi, astfel, în 7 noiembrie 1916, pe „când avea unsprezece ani şi jumătate”, ca brancardier al unei ambulanţe militare, va fi rănit în „luptele încleştate” date la  Târgu Jiu împotriva forţelor inamice invadatoare. De atunci, din acele scene dramatice, micul Radu îşi va cultiva „simţul jertfei şi al onoarei, care-l va însoţi până la sfârşitul vieţii”, cum a notat unul dintre biografii săi.

 

 În anul 1917 devine elev al renumitului liceu craiovean „Carol I”, înfiinţat în 1885. Aici va primi o învăţătură solidă din partea unor mari profesori ai vremii şi tot aici, „purtându-şi cu mândrie uniforma liceului”, va frecventa Salonul literar, îndrumat de poeta Elena Farago, „meşteră în versul ei bine cizelat”, aşa cum era ea apreciată. Publică în revista liceului „Tinerimea şcolară” mai multe poezii, dar şi poemul dramatic „În munţi”, care, prefaţat de profesorul de franceză, C.D.Fortunescu, animator al vieţii culturale craiovene,  „a văzut lumina rampei” în cadrul unei serbări şcolare.

 

De îndată ce a înregistrat acest „prim succes poetic”, liceanul Radu Demetrescu  se avântă şi mai compune alte câteva piese de teatru versificate, între care: Sineul zmeilor – dramă în 7 tablouri, Pentru ţară, Eroii şi un... Basm, ce „l-au deranjat şi înfuriat” pe directorul liceului, Nicolae Balaban, „excelent geometru, dar şi un tip obtuz şi refractar oricărui impuls artistic”, potrivit caracterizării acestuia în „Calendar”. Drept consecinţă nedreaptă, aflat elev în clasa a IV-a de liceu, a fost eliminat, pentru „vina” de a fi scos, împreună cu un coleg, revista satirică Cariopsa, trasă „la şapirograf”.

 

Pentru terminarea liceului se pregăteşte „în particular”, dar îşi şi lărgeşte colaborarea sa literară cu mai multe reviste şi publicaţii ale vremii, dintre care reţinem: Adevărul literar şi artistic, Năzuinţa, Gândul nostru, Flamura, Rampa, Ramuri, Falanga, Universul literar, Suflet românesc, Revista Fundaţiilor Regale, Gândirea; de aceasta din urmă simţindu-se legat prin ideologia „gândiristă” şi programul ei „avangardist”.

 

Un important moment al biografiei lui Radu Gyr (pseudonim deja consacrat) este anul 1924, de acesta legându-se  „un triplu succes”:  absolvirea  bacalaureatului „cu brio”, debutul literar cu primul său volum de versuri, Linişti de schituri. Poeme., bine primit de critica literară şi debutul său ca student la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii bucureştene. Va menţiona în „Calendarul meu” faptul de a fi avut ăn studenţie „şansa de a se afla în preajma unor profesori eminenţi, Vasile Pârvan, Nicolae Iorga, Nicolae Cartojan, P.P.Negulescu, Constantin Rădulescu-Motru, Tudor Vianu, Nae Ionescu”, pe care-i portretizează, întru fire şi strălucire şi „cărora le-a fost recunoscător, pentru tot ce i-au dăruit în întreaga viaţă”

 

.

 

În timpul studenţiei frecventează cu regularitate Cenaclul literar condus admirabil de profesorul universitar Mihai Dragomirescu, la care „i se iveşte fericit prilejul de a-i cunoaşte pe scriitorii Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Victor Eftimiu, Ion Pillat.”  Remarcat de profesorul Dragomirescu, la sfârşitul studenţiei, Radu Gyr devine asistent, şi apoi,  cu doctoratul luat excelent, devine conferenţiar.la Catedra de Critică şi Estetică literară, fiindu-i încredinţată susţinerea cursului: Evoluţia criticii estetice şi aspecte literare contemporane, la care îşi dovedeşte din plin strălucitoarea sa elocinţă.

 

Remarcându-se pentru fecunda sa lirică publicată în revistele literare româneşt, în 1926, student fiind, Societatea Scriitorilor Români (S.S..R.) îi acordă Premiul pentru sonet. Continuă să scrie şi să editeze noi volume de poezie: Plânge Strâmbă-Lemne  (Craiova, 1927) şi Cerbul de lumină (Bucureşti, 1928); pentru fiecare volum în parte devine laureat al Societăţii Scriitorilor Români, Chiar şi fără a edita un nou volum, în 1929, S.S.R. îi acordă un nou premiu, al scriitorilor tineri, pentru poeziiile sale publicate în reviste, recunoscându-i-se astfel locul ce-l ocupă în avangarda poeziei româneşti.

 

În plin succes literar, în 1927, se căsătoreşte „cu frumoasa Flora, ce avea să-i fie reazem moral şi duhovnicesc până la sfărşitul vieţii, alături de singura lor fiică, Simona Luminiţa (după cum se va vedea), cea care, la rându-i avea să-i lumineze tunelul întunecat de cumplitele orori prin care a trecut tatăl său, poetul martir Radu Gyr”.

 

Atent la suferinţele ţării, pândite de pericolul roşu – bolşevic, dar şi de cel verde – nazist, în perioada 1930-1933, Radu Gyr ia contact direct „cu suferinţele românilor care încercau cu greu să menţină integritatea naţională şi economia ţării în faţa acestor mari pericole, dar şi periclitată de conducătorii compromişi ai României, care încercau s-o scoată la mezat” şi, alături de alte tinere elite culturale, se înscrie în Mişcarea Legionară, pe care o consideră „singura mişcare politică a vremii, capabilă de jertfă şi sacrificiu pentru reînvierea spirituală a neamului românesc”. La această Mişcare, „nici politică şi nici pe departe criminală”, a aderat şi a colaborat „aproape toată elita neconpromisă a Românie”: Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, Petre Ţuţea, Nae Ionescu, Ion Barbu, Lucian Blaga, Radu Budişteanu, Horia Vintilă, George Manu, Mihail Manoilescu, Simion Mehedinţi, P. P. Panaitescu, Mihail Polihroniade şi mulţi alţii, stăpâniţi de dorinţa „formării şi educării culturale a poporului român, îndemnându-l să cultive idealurile creştine şi patriotice, nu în duh şovin, ci în duhul evlaviei şi respectului pentru înaintaşii acestui neam”.

 

Poetul Radu Gyr, „prin tăria cuvântului scris şi prin crezul său înalt, cu dragoste nestrămutată de ţară, pătruns de fiorul patriotismului şi al credinţei strămoşeşti”, devine membru de seamă al Mişcării Legionare şi este numit şef al regiunii Oltenia. A fost recunoscut şi ca „poet al mişcării”, versurile sale, puse pe muzica  compozitorului Ion Mânzatu, au devenit repede „sloganuri imnice ale <gărzii de fier>”,, dar, cum va afirma mai târziu onestul critic literar, Ov.S.Crohmălniceanu, „ trebue să deosebim poezia autentică a lui Radu Gyr de metamorfismul prăpăstios, care a rezultat din altoirea imagisticii pădureţe pe mistica <gărzii de fier>.” La rândul său şi exegetul Adrian Popescu notează cu luare aminte: „Poetul (Radu Gyr n.n.) îl surclasează pe ideolog”.

 

 

 

În 1939, poetul Radu Gyr, „cel chemat să slujească unui ideal mai nobil şi mai înalt decăt cel al înălţării prin poezie”, cade pradă criminalului regim „carlist” , cel care, în noaptea de 16-17 aprilie, „a încarcerat toată intelectualitatea de dreapta a României”, mai întâi, în închisoarea de la mănăstirea Tismana şi apoi, în lagărul de la Miercurea Ciuc”, „în condiţii grele de detenţie, între ziiduri reci, fără asistenţă sanitară şi un sever regim alimentar, cu interdicţia  corespondenţei cu familia” şi alte cumplite privaţiuni.

 

Aşa a început pentru Radu Gyr, precum şi pentru ceilalţi colegi de breaslă culturală, „calvarul şi suferinţele inimaginabile la care au fost supuşi.cu toţii.” În faţa acestora, singura alinare a suferinţelor a fost şi de această dată tot înaltul spirit cultural; lagărul transformându-se imediat într-o „academie ideatică”, de prelegeri, „la care a excelat Nae Ionescu”, de poezie, „la care a excelat Radu Gyr”, cu vestitul său Cântec de leagăn: „Dormi copilul mamii, nani, nani, / a plecat şi ultimul lăstun./ Ruginiră plopii şi tufanii / şi din temniţa ce-i surpă anii / nu s-a mai întors tăticul bun”.

 

Condamnaţi, în baza unui rechizitoriu aberant, la ani grei de puşcărie de către Tribunalul Poporului, în urma biruinţei Mişcării din septembrie 1940, cum relatează exegetul C-tin. Budescu: „toţi deţinuţii arestaţi sub Carol al II-lea sunt eliberaţi şi puşi în funcţii înalte de conducere.” Aşa a ajuns Radu Gyr director general  al teatrelor din România. Era perioada aprigă a celui de al 2-lea război, declanşatoare  a antisemitismului nazist, potrivit căreia toţi actorii evrei trebuiau „daţi jos de pe scena oricărui teatru”. Obligat să se supună acestei „dezlănţuiri antisemite”, Radu Gyr, în acelaşi spirit de frondă împotriva oricărei nedreptăţi, înfiinţează în Bucureşti, cu de la sine putere, Teatrul evreiesc „Baraşeum”, în care adună toţi actorii evrei din România, acesta fiind „singurul teatru evreiesc din toate ţările fasciste ale Europei”, al cărui prim spectacol  de revistă „Ce faci astă seară”  avut loc pe 1 martie 1941. Unde-i antisemitismul lui Radu Gyr?

 

 În acelaşi mod de simţire curată, stupefiat de mârşava asasinare, din noiembrie 1940, a marelui savant Nicolae Iorga, care i-a fost eminent dascăl în anii de liceu, pusă pe seama „gărzii”,  Radu Gyr şi-a făcut publică indignarea: „Nu găsesc, nici azi, vreo justificare a sălbaticului act de violenţă, unele ranchiune politice autohtone neîndreptăţind, în nici un caz, o asemenea cruzime”.

 

După îndepărtarea „mişcării”, noul guvern antonescian îl condamnă pe Radu Gyr la 12 ani de detenţie „pentru incitarea mulţimii la ocuparea Palatului Telefoanelor”, acuzaţie nefondată; aceasta fiind „rezultatul unor puternice resentimente pe care regimul antonescian le avea contra mea”, conform  propriei sale declaraţii, neluate în seamă. În consecinţă, alături de alţi intelectuali români, este trimis în lagărul de la Sărata din Basarabia, iar de acolo, pentru „reabilitare”, a fost „expediat” pe  frontul din Rusia „direct în linia întâi”, unde a şi fost grav rănit în primele lupte de la Vigada – Vinogradov. În spitalul de campanie continuă să scrie poezii: „Departe, în vis, e o casă / din geamuri clipind somnoroasă / şi două mânuţe mirate / cucernic pe piept închinate / în mica lor rugă sfioasă. / Să vină tăticu acasă.” După doi ani de chin şi dureri, înspre sfârşitul lui 1944, „escortat” fiind,  ajunge cu bine acasă la soţia sa, Flora şi la iubita lui fiică, Simona;  asta deoarece ostaşul ce-l însoţea  nu şi-a îndeplinit ordinul de a-l „lichida”. În răstimpul anilor de război scrie şi editează două volume de versuri: Poeme de război (1942) şi Balade (1944), ultimul fiind „cel mai profund volum de poezie a poetului”, apreciat astfel de critica literară şi exegeţi.

 

Întoarcerea armelor , actul istoric din 23 august 1944, îl găseşte pe Radu Gyr în convalescenţă, dar asta nu împiedecă noile autorităţi să-l includă în lotul „scriitorilor şi ziariştilor” ostili comunismului şi să-l condamne la 12 ani de muncă silnică. Ca rănit de război va fi pentru o scurtă vreme internat în spitalul închisorii de la Braşov, după care este încarcerat în închisoarea de la Aiud, acolo unde, după plecarea regelui Mihai din ţară, „comuniştii au făcut din temniţă un loc de exterminare a deţinuţilor politici”, teroarea, bestialitatea şi privaţiunile îndurate aici însemnau în fapt ...iadul pe pământ. Regimul sever al închisorii „a golit celulele de orice urmă de creion şi de hârtie şi a ridicat un zid impenetrabil între deţinuţi şi familiile lor”. Însă, nici carcera, „fără pat şi cu apă pe jos”, nici interogatoriile, „cu bătăi şi schingiuiri crunte”, n-au putut înfrânge  rezistenţa intelectualilor – deţinuţi,  Tăria lor neînfrântă, fizică şi morală, le era susţinută curajos de predicile de duminică ale lui Nichifor Crainic şi de versurile lui Radu Gyr, care treceau necontenit zidul celulei, fie „din gură în gură”, fie, înscrise „cu bucăţi de săpun”, fie prin „înnodarea aţei” smulsă din zeghe sau din paturi, fie, „transmise prin alfabetul Morse” şi câte alte „invenţii” năstruşnice. Dar, după cum se va destăinui mai târziu însuşi poetul: „memorarea versurilor mele era cea mai bună metodă pentru a putea fi scoase afară, pe care o foloseau cei cu o memorie bună, între care Relu Stratan, Gili Ioanid şi Dumitru Cristea”, acesta din urmă memorând peste 200 de poezii, pe care , la ieşirea din închisoare,, „le va aşterne pe hârtie în trei caiete, în octombrie 1956”.

 

În toamna anului 1946 , aflat grav bolnav în spitatul închisorii Văcăreşti, „cu un prolaps rectal gangrenat, cu hepatită, infiltrat pulmonar TBC şi  hemofilic”, i s-a refuzat orice ajutor medical. Chiar şi aşa fiind „numai piele şi os” , dar nepierzându-şi credinţa, Radu Gyr compune poezia „Az´noapte Iisus”, care a devenit repede singurul sprijin moral şi spiritual al miilor de deţinuţi, „prin care au biruit moartea şi temniţa”.

 

„Az´noapte Iisus a intrat la mine-n celulă           A stat lângă mine pe rogpjină/ O, ce trist, ce înalt era Christ!/ - Pune-mi pe răni mâna ta./ Luna a intrat după El în celulă/ Pe glezne-avea urme de răni şi rugină,/ Şi-l făcea mai înalt şi mai trist./ Parcă purtase lanţuri, cândva./ Când m-am trezit din grozava genună/ - Unde eşti, Doamne? Am urlat lazăbrele./ - Miroseau paiele a trandafiri./ Din lună venea fum de căţui./ Eram în celulă şi era lună,/ M-am pipăit şi pe mâinile mele/ Numai Iisus nu era nicăiri./ Am găsit urmele cuielor Lui”.

 

Cu poeziile lui Radu Gyr pe  buze, deţinuţii temniţelor comuniste au îndurat terori şi cruzimi inimaginabile fără să renunţe vreodată la visele lor şi, astfel, cum spun şi versurile sale din „motto”, aceştia n-au putut fi înfrânţi niciodată.

 

Spre sfârşitul anului 1955, cu puţin timp înainte de sfârşitul celor 12 ani de condamnare, Radu Gyr este eliberat, în urma intervenţiei „de afară” a lui Mircea Eliade. Din nefericire, libertatea căpătată avea să-i fie scurtă, până la 1958, când i se înscenează, lui şi altor 25 de intelectuali creştini, un „simulacru de proces” prin care toţi inculpaţii sunt condamnaţi la moarte. Lui Radu Gyr i se reţine ca vinovăţie poezia „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”, considerată a fi un nijloc de instigare la luptă împotriva regimului comunist, a cărei ultimă strofă este incendiară în patosul ei: „Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!/ Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!/ Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”.

 

La recursul procesului, sentinţa de condamnare la moarte a fost comutată în muncă silnică pe viaţă, dar rezultatul acestuia a fost comunicat deţinuţilor abia peste un an, timp în care aceştia au continuat să fie „legaţi în lanţuri grele de picioare şi supuşi unui crunt regim ce alterna între viaţă şi moarte”. În 1962, Radu Gyr primeşte şi ultima cruntă lovitură, bine calculată în ameninţarea acesteia: „Dacă nu cedezi şi nu te lepezi de trecutul tău legionar îţi vom aresta soţia şi fiica.” Într-adevăr, cum soţia sa, Flora şi fiica, Simona, erau singura raţiune de a trăi a poetului, mişeleasca ameninţare a avut efectul maxim, aşa cum singur se va explica mai târziu: „Torturat sufleteşte, am acceptat să dau o declaraţie publică prin care să-mi reneg trecutul şi opera, în termenii dictaţi de securişti. Îmi rupeam din suflet. Sufletul a fost salvat, dar chnul meu nu a încetat. (...) Compromisul nu a alungat dragostea de curăţie şi de adevăr”.

 

Fără să fi fost înfrânt, compune poezia Voi n-aţi fost cu noi în celule, în al cărei final nu-şi pierde fiorul credinţei: „Când porţile sparge-se-or toate / şi morţii vor prinde să urle, / când lanţuri şi ziduri cadea-vor sfărmate, / voi nu ştiţi ce-nseamnă învierea din moarte, / căci n-aţi fost cu noi în celule”.

 

Cu nestrîmutatul gând al intoarcerii, exprimat cu duioşie şi speranţă în poezia „Ne vom întoarce într-o zi”, din care redau doar o singură strofă: „Ne vom întoarce ca un fum, / Uşor, ţinându-ne de mâini,/ Toţi cei de ieri în cei de-acum,/ Cum trec fântânile-n fântâni.”, la eliberarea sa din 1963, Radu Gyr, neînfrântul poet al închisorilor, având nevoie de o reabilitare, „nu găseşte sprijin şi recunoştinţă, nici din partea Bisericii Mamă şi nici din partea literaţilor vremii, care nu ştiau cum să-i ascundă  mai bine opera sa genială, plămădită în lacrimi şi suferinţe greu de imaginat”.

 

Întremat cu greu într-un sanatoriu, fără o locuinţă decentă pentru familie, fără o pensie sau oarece venit din scris, Radu Gyr, „cu tristeţea amintirilor închisă în inimă”, începuse  să fie cuprins de imensa durere, aceea că „rodul muncii şi operei sale de o viaţă nu putea fi fructificat.” Conştient de pericol, singura sa preocupare este: „aşternerea pe hârtie a întregii sale opere poetice, compusă şi memorată între zidurile celulelor din închisori.” Despre acest episod îşi va aminti mai târziu fiica sa, Simona Popa–Gyr: „Lucra intens, aşezându-se la masa de scris de la ora opt dimineaţa până seara târziu, cu mici intermitenţe, vrând parcă să cuprindă într-un timp scurt tot ceea ce nu putuse realiza în cei douăzeci de ani de lipsă”.

 

Chiar şi în condiţiile urmăririi sale permanente şi a numeroaselor percheziţii efectuate de către copoii Securităţii, Radu Gyr iese biruitor şi de data aceasta, izbutind să-şi termine de scris toată opera sa poetică, creată mental în închisoare, „mulţumindu-i Maicii Domnului pentru acest timp binecuvântat”. Dar despre scoaterea acesteia „la lumina tiparului”  nici măcar nu se putea vorbi. În răstimp, începe să-şi redacteze Jurnalul său memorial despre prieteni, momente şi atitudini literare, fără a-l termina, fiind editat postum, în 1996, sub titlul deja amintit „Calendarul meu”. Ultima sa lucrare încheiată a fost traducerea baladei populare germane, editată sub un alt nume.

 

Neputându-l înfrânge nici în libertate, vigilenta Securitate, spre a-l discredita, începe să-i publice sub numele său mai multe articole în revista comunistă Glasul Patriei, aşa cum a făcut şi pentru Nichifor Crainic, Constantin Noica şi Vladimir Streinu.

 

În 23 aprilie 1975, în Săptămâna Mare a Paştelui ortodox şi în chiar Ziua Marelui Mucenic Gheorghe, simţindu-şi sfârşitul aproape, Radu Gyr compune premoniţialul său sonet, Piramida, din care reţinem terţina profetică: „Solemn şi hâd şi rece monument,/ claustru templu dur de lespezi terne,/ eu dorm adânc acestei lumi absent”.

 

Peste șasezile, în dimineaţa zilei de 29 aprilie 1975, „în chiar Marţea Patimilor, în vârstă de 70 de ani, poetul Radu Gyr ( Bubu, cum îi spunea nepoţelul Radu) nu s-a mai sculat, plecând spre a se întâlni cu Cel pe care L-a văzut în celulă şi i-a şters rănile.”

 

Din nefericire, ca o ultimă lovitură a sorţii, Radu Gyr, poetul martir al închisorilor, ortodox „până-n măduva oaselor”, a fost înmormântat în Cimitirul Bellu catolic (!).

 

Abia în 2012, ca o binevenită „reparaţie”, prin grija preacucernicului părinte stareţ, Iustin Pârvu, martir şi el al închisorii comuniste, osemintele poetului martir  şi ale soţiei Flora au fost strîmutate întru veşnică cinstire la Mănăstirea Petru Vodă, jud.Neamţ. După sfârşitul lui neaşteptat, opera poetului Radu Gyr devenise pentru regimul comunist un subiect „tabu”, astfel că singura preocupare pentru soţia sa, Flora, cât şi pentru fiica sa, Simona, a fost  „dosirea” acesteia,  abia  retranscrisă cu greu şi pusă în ordine în manuscrise. Căutate cu insistenţă de Securitate, timp de mai bine de 20 de ani, dosarele cu manuscrise au fost bine „tăinuite” până după prăbuşirea din ´89 a comunismului din România.

 

Până atunci, poetul Radu Gyr rămăsese „în picioare”, doar în monumentala „Istorie a literaturii române de la origini şi pânî în prezent”, editată de George Călinescu, în 1941, fiind aşezat în capitolul TRADIŢIONALIŞTII, cu o nuanţată apreciere critică: „Sînt foarte multe versuri frumoase în poezia lui Radu Gyr, care e un medelenizant al Oltului sgomotos vitalist și cu peisagiu propriu.” Era lirica lui de început.

 

Încetul cu încetul, începând din 1992, aveau să fie editate rând pe rând volumele postume ale lui Radu Gyr, îngrijite îndeosebi de către fiica sa, Simona Popa-Gyr, dar şi de către apreciaţi critici şi exegeţi, precum Barbu Cioculescu, Ioan Popişteanu ş.a., intitulate: Poezii (1992), Anotimpul umbrelor (1993), Ultimile poeme (1994), Calendarul meu (1996), Pragul de piatră (1998), Balade (1999), Era o casă albă (2000), Sângele temniţei (2003).

 

Fără a avea, însă, şi o reabilitare propriu-zisă, treptat, în numeroase reviste literare au  apărut şi tot mai apar articole, eseuri şi exegeze despre  poetul martir Radu Gyr, subliniindu-i, atât puternica sa personalitate „înlănţuită de mai multe ori în temniţe grele”, cât şi poezia lui „profund creştină, naţională şi umană în care se regăsea întreaga suflare românească”.

 

În 26 aprilie 2005, premergător împlinirii celor 30 de ani de la sfârşitul lui Radu Gyr, în mândra Cetate a Băniei, maestrul Tudor Gheorghe a prezentat pe scena Teatrului Naţional spectacolul–eveniment Cu Iisus în celulă – poezia în închisori 1941-1964, pe versurile lui Radu Gyr,  în memoria deţiniţilor politici de la Aiud, Gherla şi Canal, între care şi tatăl său, Ilie Tudor, deţinut 22 de ani în închisorile comuniste.

 

„Frumoasă poezie, dar necunoscută şi e mare păcat...”, aprecia maestrul artist. Şi, totuşi, ca o binemeritată recunoştinţă adusă memoriei miilor de tineri intelectuali, teologi, literaţi şi de alte clase sociale care au avut de suferit în închisorile comuniste, în 2017, a fost promulgată Legea 127 prin care ziua de 14 mai a fost instituită drept Ziua Naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste. Şi deloc întâmplător a fost aleasă ziua de 14 mai – aceasta fiind noaptea de 14/15 mai 1948, când au fost întemniţaţi legionarii, între care şi poetul Radu Gyr. De menţionat că nu a fost nicio obiecţie  din partea Comisiei pentru studierea Holocaustului Elie Wiesel.

 

A sosit, iată, profetica „zi a întoarcerii”, visată şi sperată în şirul lung al anilor  petrecuţi în bezna temniţelor:  Aşadar, bine ai revenit acasă, în România, pe care ai iubit-o cu poezia şi sfânta ta credinţă, neînfrântule poet al închisorilor, Radu Gyr!

Alesandru Duţu - Preliminarii ale celui de-Al Doilea Război Mondial (3)

 

Preliminarii ale celui de-Al Doilea Război Mondial (3)

Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu

16 Martie 2025

 

Iunie-septembrie 1938. Indiferenţa Marilor Puteri faţă de Cehoslovacia

 

„Dacă Anglia şi Franţa vor să înceapă lupta n-au decât. Mie îmi este perfect egal! Eu sunt pregătit pentru toate eventualităţile. Atunci, săptămâna viitoare toţi vom fi în război” (Adolf Hitler).

 

„Cât de îngrozitor, de fantastic, de neconceput ar fi ca noi să săpăm tranşee şi să purtăm aici măşti contra gazelor din cauza unui conflict iscat într-o ţară îndepărtată între nişte popoare de care nu ştim nimic” (Neville Chemaberlain).

 

Presat şi ameninţat din toate părţile, guvernul de la Praga nu a beneficiat nici de sprijinul, cel puţin diplomatic, al marilor puteri democratice occidentale, chiar dacă, iniţial, guvernele francez şi britanic l-au avertizat pe Hitler că nu le era indiferentă soarta Cehoslovaciei şi pacea Europei. Oficialii germani erau convinşi că avertismentul puterilor occidentale era formal.

 

Convingerea i-a fost confirmată de comunicarea făcută la 22 mai 1938 de lordul Edward Halifax guvernului francez că Marea Britanie va interveni în Europa numai în situaţia în care Franţa ar fi fost victima unei agresiuni din partea Germaniei şi excludea orice sprijin dacă Franţa ar fi sprijinit Cehoslovacia. Mai mult, în urma respingerii de către guvernul cehoslovac a pretenţiilor germanilor sudeţi, guvernele britanic şi francez a înmânat (9 iunie 1938) ambasadorului cehoslovac la Paris, Stephan Osusky, o Notă de avertisment în care se arăta că orice întârziere a negocierilor pozitive însemna un timp pierdut în defavoarea Cehoslovaciei.

 

În luna următoare, ministrul de Externe francez a făcut cunoscut (20 iulie 1938) că Franţa nu va intra în război pentru afacerea sudetă. Apoi, Georges Bonnet a declarat lui von J. von Welczeck, ambasadorul german la Paris, că „autonomia (sudeţilor – n.n.) odată realizată, alipirea se va face de la sine”.

 

Aşteptând sprijinul Londrei, guvernul francez a continuat să rămână pasiv, cu toate că generalul Maurice Gamelin, şeful Statului Major General, reamintise importanţa strategică a Cehoslovaciei pentru „menţinerea echilibrului în Europa Centrală” şi atrăsese atenţia că armata cehoslovacă „nu putea rezista singură mult timp”.

 

Întrebat în ce condiţii Uniunea Sovietică ar putea ajuta Cehoslovacia, M.M. Litvinov a răspuns că ţara sa „era decisă să-şi îndeplinească, prin toate mijloacele posibile angajamentele decurgând din pactul său cu Cehoslovacia, dar cu condiţia ca Franţa să-şi îndeplinească ea mai întâi pe ale sale”.

 

Preşedintele F.D. Roosevelt a declarat (9 septembrie 1938) că S.U.A. nu se vor asocia Franţei şi Angliei într-un război cu Germania şi-şi vor menţine cu stricteţe neutralitatea.

 

Declaraţia americană a accentuat teama puterilor occidentale faţă de război şi a constituit un nou prilej pentru Hermann Göring de a se deda la noi atacuri împotriva Cehoslovaciei, Marii Britanii şi Franţei. Diplomatul german considera Cehoslovacia „un minuscul segment al Europei” , un „stat hibrid”, iar pe cehi „mizerabili pigmei”.

 

Italia şi-a precizat poziţia prin declaraţia făcută de ambasadorul Bernardo Attolico lui Joachim von Ribbentrop: „Atât timp cât conflictul va fi localizat, Italia va rămâne cu armele la picior… Dacă Franţa va mobiliza, Mussolini va ordona, de asemenea, mobilizarea pentru a obţine demobilizarea Franţei. Iar dacă Franţa va recurge la măsuri militare contra Germaniei, Mussolini va ataca Franţa. Germania şi Italia sunt atât de strâns unite, încât raporturile lor echivalează cu o alianţă”.

 

Nedorind angajarea Marii Britanii în război Neville Chamberlain, s-a deplasat în Germania (15 septembrie 1938), prilej cu care Hitler i-a prezentat consecinţele „nefaste” ale tratatului de la Versailles, l-a acuzat pe preşedintele Edward Beneš pentru mobilizarea armatei şi pentru „atrocităţile” produse în zona sudetă şi a făcut cunoscut că într-un timp scurt regiunea va fi alipită la Reich „indiferent dacă se va declanşa sau nu un război mondial”. Reîntors la Londra, premierul britanic a informat Cabinetul (17 septembrie) despre discuţiile avute cu Hitler, mai puţin despre „acordul de principiu” pe care îl dăduse cu privire la cedarea regiunii sudete.

 

Adoptând calea concilieriii în faţa presiunilor germane, guvernele de la Londra şi Paris au decis (18 septembrie 1938) să determine guvernul cehoslovac să cedeze Reich-ului, direct, fără plebiscit, regiunea sudetă, cu populaţia majoritară germană.

 

Aflat într-o situaţie dificilă, guvernul cehoslovac a fost nevoit să se încline şi să accepte „cu amărăciune” şi „mâhnire”, deciziile aliaţilor occidentali, în credinţa că guverne britanic şi francez vor face totul ca „la aplicarea ziselor propuneri interesele vitale ale Cehoslovaciei să fie asigurate”. Sub presiunea evenimentelor, prim-ministrul Milan Hodža a fost nevoit să demisioneze (21 septembrie), fiind înlocuit cu generalul Jan Syrovy.

 

La 22 septembrie, Neville Chamberlain i-a prezentat (la Godesberg) lui Hitler planul franco-englez, acceptat de guvernul cehoslovac, insistând asupra garanţiilor ce trebuiau acordate noilor frontiere ale Cehoslovaciei şi susţinând varianta „cedării teritoriale” şi nu a „plebiscitului”.

 

Führer-ul nu a fost mulţumit, declarând: „Îmi pare nespus de rău, dar acum nu mai merge!”. Apoi a cerut ca teritoriile cu populaţie majoritară germană (sudetă) să fie cedate imediat, să se efectueze plebiscitul în zonele unde populaţia era amestecată, să se soluţioneze concomitent problema minorităţii ungare şi poloneze, garanţiile acordate statului cehoslovac urmând a fi eventual acordate după îndeplinirea acestor cereri. În final a conchis: „Problema trebuie definitiv rezolvată cel mai târziu la 1 octombrie 1938”.

 

Reîntors la Londra, Neville Chamberlain a declarat în şedinţa de guvern că „ar trebui să acceptăm aceste condiţii şi să-i sfătuim pe cehi s-o facă şi ei” şi a anunţat că a invitat pentru a doua zi, o delegaţie franceză, în frunte cu Edouard Daladier pentru a stabili de comun acord măsurile ce urmau a fi luate.

 

Analizând pretenţiile germane, guvernul cehoslovac a constatat că acestea erau mai mari decât cele prezentate iniţial, înglobând o populaţie de 3.736.037 locuitori, din care 2.823.247 erau sudeţi şi peste 816.000 cehi, că în zona în care urma să aibă loc plebiscitul cehii erau majoritari (1.116.000 locuitori, faţă de 144.711 sudeţi), că prin aceste cedări, Cehoslovacia urma să fie împărţită în trei părţi, fragmentându-se legăturile feroviare şi rutiere cu Praga şi pierzându-se legătura cu valea Dunării şi deci cu ţările dunărene din centrul şi estul Europei, implicit cu aliaţii din Mica Înţelegere (Iugoslavia şi România). La acestea se mai adăuga pierderea principalelor centre industriale din Bohemia şi puternicele fortificaţii din zonă. Ca urmare, la 25 septembrie, preşedintele Eduard Beneš a comunicat ambasadorului francez Victor de Lacroix că respinge Memorandum-ul german, pe care-l considera „o enormitate, asasinatul Cehoslovaciei şi al naţiunii cehe” şi a precizat că cehii „se vor bate pentru a salva cel puţin onoarea lor”.

 

În cadrul întâlnirii cu francezii, Neville Chamberlain a făcut cunoscut că dacă nu se acceptau propunerile Führer-ului în loc de o soluţie paşnică se va ajunge la una militară, iar în loc de frontieră a naţionalităţilor se va recurge la o frontieră strategică, Bohemia şi oraşul Praga urmând a fi incluse în Reich. Repetând în final că neacceptarea Memorandum-ului german ar fi însemnat război, premierul britanic a lansat ideea unei conferinţe a marilor puteri, care urma să aibă loc în cel mai scurt timp.

 

În final, noaptea târziu, cei doi premieri au decis ca sir Horace Wilson să plece la Berlin, într-o tentativă de a ameliora pretenţiile lui Hitler şi de a-i cere ca transferul teritoriilor sudete către Reich să fie făcut de către o comisie internaţională, care să includă pe sudeţi şi pe cehi. În situaţia în care Führer-ul ar fi refuzat această sugestie, urma să fie avertizat că Marea Britanie, Franţa şi Uniunea Sovietică vor sprijini Cehoslovacia.

 

Hitler a respins însă propunerile engleze prezentate de sir Basil Newton, declarând: „Dacă Anglia şi Franţa vor să înceapă lupta n-au decât. Mie îmi este perfect egal! Eu sunt pregătit pentru toate eventualităţile. Atunci, săptămâna viitoare toţi vom fi în război”. Apoi, seara, a afirmat în Reichstag: „Şi acum compatrioţi ai mei cred că a sosit momentul să vorbim de ruptură… La 1 octombrie ei trebuie să ne cedeze acest teritoriu. Ei deţin hotărârea în mână, pacea sau războiul”.

 

Între timp, Joseph Beck, ministrul de Externe polonez a respins propunerea guvernului cehoslovac de a soluţiona problema Teschen prin negocieri directe.

 

La 27 septembrie, în acord cu guvernul francez, premierul britanic a remis lui Hitler un nou plan privind problema sudetă, acesta fiind înmânat şi guvernului cehoslovac pentru a-l aviza, concomitent cu o Notă ultimativă în care se menţiona că dacă această soluţie nu va fi acceptată „se va produce invazia şi dezmembrarea” prin forţă a Cehoslovaciei.

 

Sugestivă pentru poziţia Marii Britanii a fost şi declaraţia făcută la radio de Neville Chamberlain: „Cât de îngrozitor, de fantastic, de neconceput ar fi ca noi să săpăm tranşee şi să purtăm aici măşti contra gazelor din cauza unui conflict iscat într-o ţară îndepărtată între nişte popoare de care nu ştim nimic”.

 

Stăpân pe situaţie, Hitler a amânat declanşarea acţiunilor militare şi a informat, la 28 septembrie, că era de acord cu ţinerea conferinţei în patru - între reprezentanţii Germaniei, Franţei, Angliei şi Italiei - a doua zi, la München.

 

Nefiind nici măcar invitat la München, guvernul cehoslovac a cerut lui Edouard Daladier să nu permită „ca noi şi grave decizii să fie luate contra Cehoslovaciei” fără ca aceasta să fie consultată.