MARIAN ILIE - ..britanicii tânjesc după viața de acum o jumătate de secol

 

Un sondaj arată că britanicii tânjesc după viața de acum o jumătate de secol

 

Un studiu de piata/sondaj international care  certifica viziunea mea din recent editatele volume de pamflete "Pandemicale și eurotriste" si "Sirenade de inimă albastră". Sentimentul public este in toata lumea majoritar-sceptic, nostalgic adica. Lumea era mai fericita inainte de asaltul neomarxismului globalist asupra fundamentelor ei. 

Exista, e adevarat , mai peste tot un procent de 10 pana la 20% din populatie care are motive plauzibile sa se simta fericita in actualele conditii  din tarile lor si din lume. Oricum, peste jumatate nu au astfel de motive - si asa se explica intensificarea valului suveranist/conservator in intrega lume. 

 

Britanicii își exprimă preferința pentru traiul de altădată

 

Într-un sondaj internațional amplu care scoate la iveală profunzimea deziluziei naționale, britanicii s-au numărat printre cei mai nemulțumiți oameni din lumea dezvoltată atunci când reflectează asupra ultimei jumătăți de secol. Noul sondaj global Ipsos, care a cerut cetățenilor din zeci de țări să evalueze traiectoria națiunii lor din 1975, a constatat că un procent uimitor de 63% dintre locuitorii Regatului Unit consideră că țara era mai fericită acum 50 de ani - un sentiment care a avut ecou mai puternic doar în Franța.

 

Doar 12% dintre britanici au declarat că cred că națiunea este mai fericită astăzi, în 2025, o cifră îngrijorătoare care sugerează mai mult decât simplă nostalgie. În ciuda faptului că majoritatea respondenților nu mai trăiau în 1975, opinia că Marea Britanie a scăzut în ceea ce privește fericirea, securitatea și coeziunea este larg împărtășită de-a lungul generațiilor - inclusiv Generația Z, de obicei orientată spre viitor, unde sprijinul pentru status quo-ul de astăzi abia a depășit sprijinul pentru o epocă apusă.

 

Nu doar fericirea a înregistrat un pesimism profund. Șaizeci la sută dintre britanici au spus că țara era mai sigură în 1975, în timp ce doar 17% credeau că lucrurile au devenit mai sigure astăzi. Și mai semnificativ este faptul că o pluralitate spune acum că ar fi preferat să se fi născut cu mult timp în urmă, o inversare remarcabilă într-o națiune adesea definită de încrederea sa în progres, știință și democrație liberală.

 

Analiștii Ipsos au remarcat că aceste răspunsuri nu pot fi pur și simplu atribuite amintirilor roz. Majoritatea respondenților nici măcar nu trăiau în 1975 - sugerând că opiniile lor provin mai mult din nemulțumirea actuală decât din sentimentalismul față de trecut. Un purtător de cuvânt al firmei a numit-o o reflectare a „nemulțumirii larg răspândite față de direcția actuală a țării noastre”.

 

Această nemulțumire pare a fi determinată atât de neliniștea internă, cât și de cea globală. Pe fondul războiului din Ucraina, al instabilității din Orientul Mijlociu și al tensiunilor crescânde din Asia-Pacific, aproape jumătate dintre respondenții din Marea Britanie au spus că lumea se simțea mai sigură în timpul Războiului Rece decât în prezent. Doar 16% nu au fost de acord.

 

Aceste date se aliniază cu o cascadă constantă de sondaje din ultimele luni, care creionează portretul unui public britanic profund alienat de direcția vieții moderne. Un alt studiu major a constatat că 86% cred că există tensiuni între imigranți și cetățenii autohtoni, în timp ce majoritatea au spus că simt că națiunea se schimbă prea repede. Cei mai mulți au spus că preferă țara așa cum era înainte - o expresie care domină din ce în ce mai mult mesajele politice.

 

În centrul unei mari părți a neliniștii se află problema migrației și a identității. Un sondaj separat, citat de Ipsos, a constatat că majoritatea britanicilor sunt de acord cu afirmații precum:

 

„Riscăm să ne pierdem identitatea națională dacă suntem prea deschiși față de oameni din întreaga lume”,

„Este rău pentru societate dacă oamenii albi scad ca pondere din populație” și

„Societatea este slăbită prin faptul că este alcătuită din multe rase, etnii și religii diferite”.

 

Acest tip de retorică - odinioară limitată la marginea politicii - intră acum rapid în mainstream. Conform unui alt sondaj, o majoritate clară a britanicilor susțin acum deportările în masă ale imigranților ilegali, o opinie pe care liderul Brexit, Nigel Farage, a numit-o o dovadă că „centrul se mișcă foarte rapid” și că „publicul a avut pur și simplu destul”.

 

From: Liberty Unlocked

Viorel Roman - Fragmente / 549 - 552 / Romanii pro-occidentali nu sunt antisemti

 

O noua carte de Dorina Măgărin - Erraticire (cu o prefata de Ada D. Cruceanu)

 

 

Où sont ...

 

Geografii și istorii cu aer exotic altădată – la vremea cînd lumea nu era un du-te-vino necontenit –, astăzi aproape comune, inserturi din fabuloase cărți ale copilăriei, un covor dens de imagini mise-en-abyme, cu iubiri d’antant, infuzînd spaime și temeri imediate, dar și un remarcabil joc lexico-semantic, între o autarhică speranță și realitatea necosmetizată, discretă însă, par să străbată acest volum de poeme al Dorinei Măgărin, a doua apariție de gen după un debut „îndatorat” pretențioșilor „jurați” ai Concursului de debut inițiat de Editura Castrum de Thymes (2024; distins cu Premiul de debut „Marin Ifrim”, Buzău, în același an).

Sub un titlu – al volumului și al primei secvențe (Erraticire) –, care ne-ar putea face pe noi, cititorii, responsabili și de o posibilă (necesară?) erată, și de „haosul” ori „rătăcirea” în ceea ce, totuși, rămîne gestul/ drumul curajos, al (supra)viețuirii prin scris/ citit, volumul se desfășoară pe trei paliere tematice prezente și în volumul anterior, dar mai cu seamă în proza Dorinei Măgărin, în cele trei cărți (2019, 2020, 2022) ale rememorării, călătoriei (intra și extra muros) și iubirii, evident ca teme dominante, nu exclusive însă. Sentimentul filial, o permanență în tema rememorării, și cel matern(al), al drumului în prezentul nu doar poetic, se împletesc și țes, împreună, tabloul de peste vreme, interogativ atunci cînd, într-o lume abracadabrantă („Circuri, bâlciuri, iarmaroace, posturi, quarci, geofagie”), pune în act o scenă marianică și, deopotrivă, o imperativă nevoie de vis/ visare și doruri – „duioase zâne, sprințare”. Pe drumuri bătute, străbătute de alte mame, alți copii, în geografii regognoscibile („Am dat cu banu’ și-am ales Milano”), fiul („Copilul e un Sfânt trimis de Dumnezeu”) ordonează lumea mamei de azi („– Să nu faci de vorbe risipă”) și statutul femeii în luptă cu amintirea și aspirația mereu între Eros și Thanatos, cu „exerciții spirituale ținute/ oblatelor Benedictine” (sl. aut.), amulete „din Valea Liniștii și Dorului”, ori relicve ale unui „cândva” (cînd) „eram copii” și neiertătoare metamorfoze („Astăzi ... suntem doi străini/ ce-ncearcă să dea totul uitării” – într-un poem, Metamorfoză, lipsit, în finalul citat, de orice „podoabă” stilistică, singular oarecum în peisajul unui volum ce abundă în „figuri” poetice și referințe livrești inedite). Peisajul, sub semnul apei/ curgerii, amalgamează prozodii din lirica populară („Izvoraș cu apă lină ...”) și cea (ușor ironică) a poeziei culte („Indiferent ce formă are,/ apa îndrăznește să spună ce gândește”), ori, într-un alt moment, părînd din galeria „misterelor”, cu barochiza(n)ta lor expansiune: „Lună albă, lună plină, raze de lumină,/modele şi structuri de limbaje, baraje,/ iubire nespusă, indusă de noapte în şoapte/ ce dispar în eter, de parcă lerui-ler/ nu ar fi existat niciodată/ pentru-o maică preacurată (Capriciile tinerei). Reflexe ale lumii „de azi” aduc, apoi, în pagină, nenumărate damnări („... mama s-a prostituat/ pentru o bucată de pâine/ fiica și-a luat lumea în cap”, ori, justițiar, fără drept de apel, în poemul intitulat chiar Damnare, citabil integral sub acest „impuls” de viziune socială, angajată a poetei).

Dedicat „mamei” înainte de toate ( dar și „bunicii”), cel de-al doilea ciclu al cărții, Efemeride, devine și o „panoplie” a virtuților stilistice ale autoarei, marcînd un „model generativ” al viziunii sale poetice (și existențiale?), cu un nexus niciodată finit, în care reapare, discret, infra-ordonatorul „apa” („Mamă, mă trezesc în noapte gândindu-mă la tine/ Ţi-o fi rău, ţi-o fi bine, poate ai ce mânca, poate ba,/ poate te odihneşti pe-o saltea şi priveşti înspre apă,(...)// Nu ştiu de trăieşti într-o zi nesfârşită/ sau într-o noapte cătrănită, dar ştiu că Ochiul tău magic/ mă priveşte în noapte şi mă încălzeşte şi mă alintă”). Nu lipsește, ca într-o litanie, puiul „abandonat” și mama „inculpată”, regăsim și o „romanță” pentru tatăl pierdut ori, în (aproape) halucinante scene, „cântecele rătăcirii, revenirii, ristorante, badante” din peregrinări pe meridiane și printre cărți („numărând direcţiile, proiecţiile/ Also sprach Zaratustra/ Conchista, chimista”), martore ale unei „iubiri călătoare” abil disimulată în parodice interpretări ale „depășirii globale”. Revenirea la tema erosului, contorsionată între presupunere și o de-neîmplinit-realitate („fiindcă e grea viaţa şi-n doi.”), cu rugi ninse, sub o baghetă dătătoare de ritm, dar nu și de auto-iertare („Dar chiar şi-aşa, chiar întinzându-mi mâna,/ pe tin’ să te urmez, eu nu am îndrăznit,/ ningea frenetic peste ruga noastră, în sunetul enearmonic sib,/ de la Sibila, mare preoteasă, care voia auftaktul să dea ritm”), pare să fie una a definitivei „înstrăinări” și auto-zidiri, dincolo de un oraș (Oravița) al „viselor deșarte” („Noi doi ne-am omorât singurătatea,/ mâncând în tihnă şi cu-atât alean/ anafura Mănăstirii Cernica,/ zidită-n noi la fiecare hram”). Ca, prăbușită în „ziua de mâine”, dezabuzată, ființa fragilă să descopere „minciuna” și, simultan, imposibilitatea de a mai crede în adevărul-adevărat, cel care „lovește” mai abitir decît generalizata, benefica uneori, minciună („Câteodată ai nevoie de miciuni,/ doar de minciuni/ ca să poţi să mergi mai departe/ şi-atunci, când te-ai înconjurat/ numai de minciuni,/ Cum poţi să crezi în vorbe adevărate?”).

Poeme lungi, ori foarte scurte, cu note muzicale și accente cromatice, adunînd limbi și limbaje de peste mări și țări, „vorbind codificat” despre plecări ale bărbatului „de care m-am îndrăgostit” (care) „nu mai este/ a plecat în Țara lui Soare-Răsare”, ori despre „viața la mezat”, cu o uzurpatoare „cealaltă”, despre o Canadă îndurerată („Plânge Canada după tine, spunea Magda”), toate se subsumează, în finalul ciclului, unei singure dorințe, simplu denunțate, a rătăcitorului din totdeauna: „Şi acum mă gândesc/ să găsesc din trecut/ ce-am pierdut// Un pas, o cale, / aşa voi afla ce doresc!”

Ciclul final, Alter ego, un „joc de copii” aparent, recompune universul cu „doi arici” și năzdrăvăniile lor nemaiîntîlnite („în cămara cu migdale”), dar și cu „uitări” contemporane, ale copiilor „ce-au plecat în lumea lată,/ au uitat dorul de tată,/ au uitat c-au fost copii,/ că le făceam jucării”, ale anilor inevitabil trecători și inevitabil nostalgici („Îţi aminteşti caisule, rotatule,/ când mai ieri veneam în braţele tale/ şi mă strângeai suav la sân,/ blagoslovindu-mă cu pricomigdale?), ori cu o cosmogeneză sui-generis, cu mama-lună și păcatul ei „cel mare/ de a mă iubi cu divinul soare”. Nu mai puțin cu deloc ingenue „Fantasme” („într-un multilingvism general”), mituri răsturnate „pe malul românesc”, și îndelung-ingenioase construcții „în salturi” ori pe seama unor mari intervaluri ale semnificatului citit pe spațiul întreg al aserțiunilor, alter ego-ul nu se desparte cîtuși de puțin nu doar de „dorurile” de anțărț, ci, mai ales, subliminal, de „iubirea fără de prihană”, contaminantă, înțelegem, prin de-neînțelesul „dor” și raportarea sa la... mereu „în dilemă” Lysistrata: „Altă zi fără de tine, gânduri vor veni la mine/ amintind de Lysistrata, de unire suntem gata/ căci greşind înveţi ce-i viaţa, dragostea, durerea, dorul/ce se-ntinde ca mohorul”.

Undeva, însă, într-o „firidă”, așa cum se întîmplă în toate cărțile de pînă acum ale Dorinei Măgărin, stă și se dezvăluie, de fiecare dată doar parțial, momentul „Rusalii ’51”, pe care l-aș crede germenul scrisului său. În acest volum, într-un tablou al tuturor controverselor (Grădina Iamului), cînd Nedeia satului părintesc a luat calea Bărăganului „într-un camion albastru”, însoțit de jocul „cu salbe/ plumburiu de albe”, al țigăncilor satului și, într-un timp al preadolescenței autoarei, mărginit de „bujorii roz” ai neuitării.

Fundamental tablou al geografiilor și istoriilor literaturii din partea aceasta de țară.

 

Ada D. Cruceanu