Alexandra DOGARU - GÂNDUL ZILEI, 28 octombrie 2026

 

Ben Todică - NEFERTITI Episodul 3 - Chemarea de la suprafață

 

NEFERTITI

Episodul 3 - Chemarea de la suprafață

Scenariu de Ben Todică

1. Așteptarea

Cu toții am așteptat zile în șir, privind cu ochii înfipți în buza de sus a văgăunii, doar-doar avea să apară vreun semn.

Eram îndurerați. Ne dăruiserăm iubirea cu toții acestui nou-născut pe care îl numisem Speranța. Mama lui, Leontina, plângea în fiecare zi. La fel și tatăl, Eri. Iar eu sufeream în tăcere, alături de bătrâna mea, Ming, pe care, de-o viață, îmi place s-o alint Minguța Băbuța.

Eram împreună de treizeci de ani. Deni, fiul nostru cel mare, și gemenii, Eric și Carol, făceau parte din viața noastră, fiecare cu drumul lui. Deni și Carol rămăseseră la suprafață, împreună cu familiile lor. Nu mai știam nimic despre ei. Nicio veste. Niciun semn.

Uneori, necunoașterea doare mai mult decât o veste rea. Când știi, poți plânge. Când nu știi, speranța și frica te țin prizonier între două lumi.

Aici, în adâncuri, ne făcuserăm propria rânduială. Când apărea luna sus, mergeam la culcare. Acesta era semnul nostru. Dimineața ne trezeam fiecare când îi venea vremea, fără ceasuri și fără porunci.

De patru ani, de când ajunseserăm aici, învățaserăm să trăim după legile supraviețuirii.

Posumul devenise principalul nostru furnizor de hrană. Îi amplificasem îndeletnicirile, săpând galerii pe lângă pereții adăpostului, într-un fel de minerit primitiv, în căutarea rădăcinilor și a viermilor mari de pământ. Din când în când, descopeream câte o vietate asemănătoare unui crab. O socoteam o delicatesă.

Mai scormoneam după o fibră subțire, pe care o uscam și o pregăteam sub forma unei băuturi răcoritoare, un fel de ceai al lumii noastre subterane.

Nu mai aveam confortul de odinioară, dar aveam ceva ce nu se putea cumpăra: un rost pentru fiecare zi.

Și totuși, în fiecare seară, înainte de somn, gândul îmi fugea la cei rămași sus.

2. Vizitatoarea de la fereastră

Într-o seară, tocmai mă pregăteam să adorm, când un zgomot discret, venit dinspre fereastră, m-a trezit.

Am tras perdeaua.

Și ce să vezi?!

Nefertiti!

Vechea mea prietenă și cunoștință din minele de uraniu de la Ciudanovița.

Prezența ei aducea cu sine un miros slab, greu de definit, care îmi amintea de uraniu și de galeriile umede ale minei. Să fi fost doar memoria mea? Sau chiar purta cu ea ceva din lumea de unde venea?

Își săpase un tunel până la fereastra noastră. Mi-a întins mâna și mi-a făcut semn s-o urmez.

Tunelul era luminat ca în plină zi. Nu se vedeau becuri, felinare, făclii sau vreo altă sursă de lumină. Pereții păreau să lumineze din interior, ca și cum întunericul ar fi fost o simplă alegere a materiei.

Am oprit-o și i-am arătat că vreau s-o trezesc și pe Ming.

Nefertiti m-a oprit din gest.

- Numai tu ai acces la această călătorie.

- Dar Ming? Copiii?

- Nici ea, nici copiii nu vor simți lipsa ta. Vor dormi în tot acest timp și se vor afla sub protecția mea.

Am privit-o neîncrezător.

- De ce eu?

- Ți-am văzut frământările și durerea. Știu cât îi porți în suflet pe cei rămași la suprafață. Vreau să te ajut să ajungi la ei. Poate că încă îi poți salva.

- Cum?

- Singura cale pe care o cunosc este să te scot la suprafață prin minele din Ciudanovița. De acolo, va trebui să găsești o cale spre Melbourne.

- Cu avionul?

Nefertiti nu mi-a răspuns imediat.

- Vei vedea ce se mai poate face. Noi nu cunoaștem tot ce s-a întâmplat sus.

Am simțit că mă desprind deja de lumea mea subterană.

- Și dacă nu reușesc să ajung la familia mea?

- Te vom aduce înapoi prin galeria și suitorul în care ne-am cunoscut.

A rostit aceste cuvinte cu o liniște care nu lăsa loc nici fricii, nici îndoielii.

- Vreau însă să te avertizez, a continuat ea. S-ar putea să ai parte de o mare surpriză. Să nu te sperii de ceea ce vei găsi.

- Ce fel de surpriză?

- Dacă ți-aș spune, ai privi lumea înainte de a ajunge la ea. Iar unele lucruri trebuie văzute cu ochii tăi.

Mi-a explicat că, atunci când aveam să ies prin fostul puț de aeraj, în tufișurile din apropierea sălașului Babei Anca, urma să găsesc rucsacul meu obișnuit, cu alimente și toate cele strict necesare călătoriei.

Am vrut s-o întreb cine îl pusese acolo și cum putea ști ce aveam să-mi trebuiască.

Dar Nefertiti pornise deja înainte.

Am urmat-o.

3. Egiptul de după sfârșitul lumii

Am zburat cu balonul pe deasupra ruinelor Egiptului.

Din orașul Cairo nu mai rămăseseră decât munți și dealuri de cărămizi, beton și moloz, erodate de ploile căzute după războiul din Orientul Mijlociu.

Nu știam exact ce se întâmplase. De câțiva ani fusesem prizonierul propriei case, scufundate într-o crăpătură a Pământului, la un kilometru adâncime, după cutremurul din 2021. Lumea mea se redusese la pereți, întuneric și supraviețuire.

Apoi, cu doi ani în urmă, avusese loc o ciocnire nucleară. Acum era anul 2026.

Balonul plutea deasupra unui peisaj pe care mintea mea refuza să-l accepte.

Dealuri întregi de cărămizi aurii, albăstrui și roșiatice se întindeau până la orizont. Din loc în loc, se ridicau schelete de clădiri, cu ferestrele căscate spre cer, asemenea unor orbite goale.

I-am cerut ghidului să mă ducă spre vechile construcții piramidale, pe care memoria mea le păstra intacte.

Dar și acolo mă aștepta pustiul.

Niciun om. Nicio voce. Niciun semn de viață.

Am coborât, am instalat cortul și am hotărât să petrec noaptea în apropierea ruinelor.

Poate că Nefertiti avea să apară.

Poate că urma să-mi explice ce se întâmplase cu lumea.

Si a aparut. M-a luat cu ea si urcat inspre ceruri si aterizat in abatajul din adancurile minei Ciudanovița. Acolo începea drumul prin adâncurile care, poate, mă puteau conduce înapoi la familia mea.

4. Drumul spre Ciudanovița

Trebuia să urc din nou de la cinci sute de metri adâncime prin galerii si apoi putul de aeraj inspre suprafata langa salasul Babei Anca.

Aveam să înot prin galerii, prin întuneric și apă, căutând drumul spre vechiul puț de aeraj. Pentru o asemenea calatorie aveam nevoie de un costum militar de scufundare, asemănător celor despre care auzisem în legătură cu operațiunea de sabotaj a conductelor Nord Stream, din Marea Baltică. Pe care il procurasem cu multi ani in urma de pe piața neagră, la fel ca armele în țările măcinate de război.

Norocul meu a venit însă de la Constanța.

Câțiva amici americani îmi promiseseră un echipament de ultimă generație, însoțit de o dronă submarină electrică. Astfel, nu mai trebuia să-mi consum puterile pedalând prin apa galeriilor.

Aveam nevoie de fiecare strop de energie. Nu mă duceam într-o excursie. Mă duceam după familia mea.

Îmi făcusem calculele: pe uscat, drumul prin fostul puț de aeraj, de lângă sălașul Babei Anca, până în spatele atelierului mecanic unde lucrase Nana Ioța, mi-ar fi luat aproximativ trei ore.

Acolo murise și prietenul meu din copilărie, Bonchiș Emilian. În schimbul al treilea, la ora două noaptea, fusese prins de gât de universalul strungului. O moarte absurdă, într-un loc în care oamenii își petreceau viața muncind în măruntaiele Pământului.

Nici puțul de aeraj nu mai exista, probabil, așa cum îl știam. Rămăsese poate doar o crăpătură în pământ, deschisă de presiunea apei după astuparea vechii galerii.

Prin apropiere treceau vacile și se adăpau din apa adunată acolo. Noua generație nici nu mai știa de unde venea izvorul.

M-am gândit cât de ușor se șterge memoria unui loc. Mai întâi dispar oamenii. Apoi dispar clădirile. În cele din urmă, rămâne doar apa, iar nimeni nu-și mai amintește cine a săpat drumul până la ea.

Aveam o mulțime de bagaje. Urma să le las la fratele meu, Ghiță, în zona gării. Echipamentul de scufundare îl aranjasem prin intermediul mecanicului de locomotivă, fiul familiei de mecanici care mă găzduise în vremea când urmam liceul la seral.

Pe atunci lucram ca sudor la minele din Ciclova. Treceam dealul dis-de-dimineață, iar apoi mă întorceam pentru cursurile de la liceul de matematică, între orele cinci și nouă seara.

Ce drumuri făcusem pentru a învăța!

Calea ferată nu mai funcționa cu regularitatea din vremurile comunismului. Mecanicul îmi promisese că trenul avea să oprească acolo unde trebuia să cobor. La întoarcere, urma să-i dau semnal și să mă aștepte o zi sau două, cât era nevoie.

În bănățeni aveam încă încredere. Oamenii aceia știuseră cândva să se țină aproape unii de alții, să împartă puținul și să se ajute fără prea multe întrebări.

Dar mă rodea o întrebare:

De ce nu mai suntem atât de uniți ca odinioară?

Oare ne-a schimbat lumea? Sau noi ne-am îndepărtat unii de alții, convinși că putem supraviețui singuri?

5. Omul electric

În timp ce mă pregăteam pentru călătorie, un gând mă urmărea.

În viitor vom deveni electrici. Vom înlocui tot ce este fragil, organic și imprevizibil în noi cu mecanisme perfecte. Vom elimina nevoile trupului, vom învinge slăbiciunile, poate chiar și moartea.

Dar, dacă nu vom mai avea nevoie nici măcar de gesturile simple ale vieții, ce se va întâmpla cu iubirea?

Vom putea reproduce apropierea, dar vom mai putea simți dăruirea? Vom putea simula îmbrățișarea, dar vom mai cunoaște căldura celuilalt? Vom putea prelungi existența, dar vom mai înțelege de ce merită să trăim?

Mi-am amintit de Nefertiti.

- Nu va fi așa, m-a asigurat ea.

Apăruse lângă mine fără zgomot. M-a condus spre alte încăperi, spre alte mistere, mult mai revelatoare despre OM.

Nu știam dacă ceea ce vedeam era realitate, amintire sau o fereastră deschisă spre un timp pe care încă nu-l trăisem.

Nefertiti părea să știe că adevărata călătorie nu începea în tuneluri și nici nu se termina la suprafață.

Începea în om.

6. Sufletul planetei

- Când sufletul unui loc moare, se rupe o altă șansă din sufletul planetei, mi-a spus Nefertiti. Iar planeta face parte dintr-un întreg mai mare, din universul prin care se exprimă creația lui Dumnezeu.

M-am uitat la ea, încercând să înțeleg unde se termina metafora și unde începea adevărul.

- Noi suntem parte din planetă, a continuat ea. Suntem născuți să înflorim din ea, nu din corporații și nici din ideile pretențioase ale unor oameni orgolioși, obosiți și plictisiți de viață, care ajung să confunde puterea cu rostul existenței.

Cuvintele ei m-au dus cu gândul la toate locurile pe care le pierdusem: casa, satul, mina, oamenii, familia împrăștiată deasupra și dedesubtul Pământului.

Poate că lumea nu începea să moară atunci când îi dispăreau clădirile.

Poate începea să moară atunci când oamenii nu mai simțeau că aparțin unii altora.

- Eu voi fi lângă tine, a spus Nefertiti. Mă vei putea vedea numai tu. Iar când vei dori să coborâm mai adânc pe firul vieții, va fi suficient să te întorci și să mă privești.

Nu mi-a cerut să cred.

Mi-a cerut doar să nu încetez să caut.

7. Cerul fără avioane

Când am ajuns în Ciudanovița, la suprafață, am descoperit că lumea se schimbase mai mult decât îmi închipuisem.

Avioanele nu mai zburau.

Războiul nuclear înghețase totul.

Am rămas nemișcat, privind cerul gol. Nu se auzea niciun motor. Nicio urmă albă nu brăzda norii. Orizontul, cândva deschis tuturor direcțiilor, devenise un zid nevăzut.

M-am uitat spre drumul care trebuia să mă ducă înapoi, spre oamenii mei, spre familia mea din Melbourne.

Cum aveam să traversez lumea?

Cum aveam să ajung la copiii mei?

Cum aveam să-mi salvez familia, dacă nici măcar cerul nu mai era deschis?

Am strâns rucsacul și am privit în jur. În fața mea se afla Ciudanovița, cu pământul ei încărcat de amintiri, cu minele inundate și cu vechile galerii care mă chemau înapoi.

În spatele meu rămăsese lumea pe care o cunoscusem.

În față mă aștepta o lume despre care nu știam nimic.

Am simțit prezența lui Nefertiti, deși nu o vedeam.

Și atunci m-am întrebat, pentru prima dată cu adevărat:

- Ce mă fac acum? Trebuie să ajung la Melbourne. E singura mea șansă de a-mi salva familia!

Trebuie să găsești o cale spre Australia’, mi-am zis.’Dacă avioanele nu mai pot zbura, va trebui să descoperi cum să înveți să pilotezi unul și dacă mai există o aeronavă funcțională.

Cerul rămânea mut.

Dar undeva, sub picioarele mele, Pământul încă respira.

VA URMA…

Jianu Liviu-Florian - Sa innotam bucuros, chear si fara apa, cu Felicia!

 

Sa innotam bucuros, chear si fara apa, cu Felicia!

Ca mai pe diasupra, nu am intalnitara oaresce multi di tata, coledzi, di magoistri, cu tezaure, si baniim, si janarosi,m si culti, si dastapti, sa vina in tr-un suflete, auzind vestea(?!), ( numa luci, licuriic, luci...nu mai zac de tremeteri, poate boroghina zace , si nici asta, ca die ftrica, crez, sa nu dea bani, o zacut, orbit, ciufurit pe gaura, pi cur, pana la colon)

 

~*~

Drieptul nost era bolnav.

Si chear forte suparat.

C a un  ce, l-o refuzat.

Da urgjent, de operat.

De un gol extrem d egrav.

ca sa hie dor jirat

 

sau po luna mult di tat

zici mii euro cat

cu-ndarat pi-o luna, dat

fara niciun spor curat

 

 

Driept la foale, de tipat.

bolu forte avansat!

Si=-k vorv it si io, cu iel.

Era tarie suparel.

n-om gasit, numa catam

vrun coledgi, imprumutam

 

Ghietul Driept, bolnav, sarman.

 

Ca ave, oarece ban

Da bagase-n  national.

Di tezaure, belete,

Macar tana pas, cu fete//.

 

Ca neutru, de poete.

 

Si-a venit ca mos craciun.

Eu catam prin goiur, de-ac um.

Unn coledziu, sa ii spon

Si sa-l pun si in Contact

Cu un Driept.... adevarat...

 

Ca de-exemplu ilustrat,

Spargatorul decorat.

Cel di nuci, cu barbu alb...

 

Premeat de ziua-armata

De acei cu falci mancata

De budget, din fiu, in tata...

 

 

Driept, si Mos Craciun, la Poarta,â

Ba de-a drieptul la fereastra,

Insista sa isi părimeasca

Sanatatea lui fireasca,

Care banii sa ii pasca

Sanadorul – s atraiasca!

Ie, adeca dorul, dor,

Sa ne fie-n veetor,

Fara grija, numa spor

Noua, sanatatilor!

 

Pr5in atatia copchilasi,

n-am gasit! No, mintenas,

dau si io, de veste, cas,

branza, lana, si cuvinte,

sa le toarceti in ainte,

voi ce vreti Un Driept... cuminte,

si vecin, si megies,

sa calcati si voi, alesi,

si pe presedinte, pres!

 

Cin sa dea asa ucaz,

Sa nu piarda mosul, gaz,

Nice Drieptul, vreun Driept,

Pe tat omu la nacaz?!

Cat ar hi de intelept,

Da nadajdiu, sau poet?!

De salvat, dupe umblet?!

Numa Luca, sel mai prim,

Prim Ministru, cel deplin

Investit  asa sublim,

Sa razolve orisice chin!

Si daca nici iel, nu poatie,

Sa razolve din pacatie,

Spargatorul cel a toate,

Nuci, si die prin sanatate!

Cu minuni forte, forte!

 

Nu uitati si pa cata!

Ca casie-i tat a mea!

Si pe cate cazuri tate,

Daca suit adevarate!

Nu de medici, inselate!

Sau de unu-anume carie,

n-are nicio traba marie!

Vra numai s ane injugie,

Datoriii clapauge,

In razboi a ne impungie,

Si serta, varsand si sanje,

Nu numai cuvinte lunge!

 

Di fazan, cu gol in  punje!

 

Dara luca, cum sa faca

O asemenea de poarca,

Ca sa faca punga larga,

Pentru cei c ei au trezor,

Insusi chear salariul lor?!

Ca te miri pi se il dor?!

 

Si sa deie un ucaz,

Sa-mprumuti la un nacaz,

Chiar pi Driept, si Mos Craciun,

Ca o fost atat de bun,

o-nfiet , si parasit,

si părafesor, unu mic,

l-o facut ase die bun,

ca-aajuns de nu v a spun

Prin Itala – de minun!

Tiner, pientru trin – de-acum!

Sa programe miersul strun!

 

Cum la rieje de carol,

A intinsara la tol

De urcat, si coborat

Tat nacazul pogorat,

Si vnieti apoi acasa,

Pi picioare,  bucuroasa,

Si felice – c ea profoasa,

Si ase croitoreasa!

 

Cum o fost si Flora noastra!

 

 

Ps. No, postiti amu sanatos!

Ca si ia! Ca va prindie binie la stat frumos,

Si miers valoros, si usuraria aista!

 

 

28 octombrie 2026

 

~*~

Cdr,

Jianu Liviu-Florian