D
R U M U L
Prof.
Dr. AURELIA SATCĂU
'Drumul nostru' (2009, realizator Ben
Todică) este o meandră: ca un şarpe uroburic, acest film de excepţie
forţează orice tentativă de analiză la o bine antrenată artă a psihanalizei şi
a secretului arhetipurilor primordiale, a înţelegerii istoriei ca dinamică a
lui triple-C: cultură, creativitate, conflict; a
re-construcţiei sensului autohton al unui Sine - sinele românesc - destinat
deopotrivă materialităţii precare, dar şi unui primitivism spiritual sublim.
Şarpele (trenul) străbătând molatec un
areal uranian de zăcăminte grele în spaţiul bănăţean al urbei
natale, Ciudanoviţa, se metamorfozează în imaginile spectrale ale
călătorilor fărădestin survolând nodificaţiile onirice ale
unei copilării şi tinereţi răsfăţate în promiţătoarele sub-urbii de exploatare
minieră, şi rămânând tot atâtea imaginări ale unui trecut fără viitor.
Psihanaliza necesară citirii acestor
coduri intime lui Ben Todică revelă un timp/spaţiu arhaic
primordial, ab initio (ca şi cel Eliadesc), a cărui bifurcaţie
este spre un viitor imposibil, fie acesta utopic sau apocaliptic.
Fie din intimitatea compartimentului în
trenul alunecând lasciv între peisajele anoste ale unui prezent iremediabil
tributar decadenţei treptate, fie din scaunul de pasager al maşinii unde
Deluţă, şoferul, navighează aceleaşi meandre de zăpadă murdară care de această
dată nu reuşesc să despartă trecutul de prezent, călătorii apărând purtaţi
între viaţă şi moarte (Deluţă avea să piară el însuşi, doi ani mai târziu,
strivit de un camion în propria curte).
Ben Todică se angajează stoic într-o
croazieră de parcurs istoric a cărui corespondenţă în prezent trebuie
imaginată. Şi chiar şi aşa, veleităţile comuniste ale unor autarhici ani '50,
'60', '70 ai secolului trecut apar greu de egalat din avanpostul apocaliptic al
dezolării, al dezintegrării de sine prezente.
Ca şi istoria mitologizată, schismastică a
unui Anselm Kiefer (maestru al Expresionismului German), 'drumul' lui Todică
reversează prezentul muribund al absenţei în peisajele refuzînd să se
trezească altundeva decât în interioarele secrete ale memoriei, către un trecut
dinamic şi ardent, cel al iluziilor socialiste deopotrivă idilice şi infantile.
Ca şi în analiza operei lui Kiefer, filmul
lui Todică necesită forţa unică a psihanalizei pentru a reuşi să descifreze în
regizorul român tendinţa către mariajul sine-qua-non dintre
naţionalism şi istorie, un angajament pe cât de conştient în devoţiunea
needulcorată, pe atât de subconştient la nivelul amprentei amare lăsată în
textura, fie ea şi solidă, ne-efemeră, dar sensibilă a spiritualităţii
regizorului.
Dacă Kiefer răspunde, în griurile atavice
ale picturii sale monumentale, unei istorii supusă perpetuu (re)capitulării,
auto-blamării, filmele lui Todică refuză vehement cadrele post-moderne ale
fascinaţiei cu 'nimicul' (Nietzschean), cu futilitatea, şi, în consecinţă, cu
angoasele morbide produse de absenţa oricărui viitor, marcă inconfundabilă a
(literalmente) nimicniciei prezentului; filmul românului-australian rezistă în
Olimpul modernist al frondei, gata să înfrunte mai degrabă Apocalipsa (şi
sperând în aceasta probabil Învierea) decât Nimicul la rang de Istorie.
