Florin Mareş - Poeme vizuale în care materia devine
spirit, iar lumina, substanță
Cronică de artă
Maria Diana
Popescu
Cronică
17 Octombrie 2026
Am primit cu poşta electronică de
la muzeograful Mihaela Ciobanu, director al Muzeului de Artă Roman, un corpus
amplu de lucrări în ulei ale artistului Florin Mareş, un creator de mitologii
vizuale, remarcat în spațiul picturii contemporane prin universul său pictural
aparte. Opera sa reprezintă un sincretism estetic unic, conector al modernismul
european cu spiritualitatea autohtonă prin analogii cu mari maeștri ai picturii
universale, raportîndu-se la filiații precum Georges Seurat, El Greco sau Hieronymus
Bosch. Tablourile sale ilustrează o viziune artistică profund originală,
populată de personaje figurative cu alură mitică sau folclorică, integrate în
peisaje dinamice și compoziții vibrante. Florin Mareș apelează la o tehnică
laborioasă, cu tușe scurte, divizate, fragmentate sau punctiforme (tehnică
asemănătoare pointilismului sau divizionismului). Stilul său refuză realismul
fotografic, orientîndu-se, odată, către universul profund spiritualizat al
expresionismului liric, unde formele figurative sînt puternic stilizate și
alungite. Prin dinamica lor, personajele (muzicienii, țăranii, siluetele
feminine) transmit o trăire interioară profundă. Altă dată, spre simbolism și
mitologie autohtonă. Unele lucrări respiră un aer de poveste sau baladă
românească. Prezența instrumentelor muzicale, a motivului solar (soarele
antropomorfizat) și a costumelor tradiționale stilizate plasează scenele
într-un spațiu atemporal, mitic, specific satului arhetipal românesc. Cromatica
paletei este caldă, dominată de tonuri de galben-auriu, orange, brunuri
vibrante și accente de albastru cobalt sau verde-smarald. Lumina pare să emane
din interiorul pastelor de culoare, nu din surse externe pînzei. De remarcat
diversitatea tematică și interesul pentru universul natural, pentru oamenii
vieții cotidiene, pentru manifestările culturii populare. Peisajele, florile,
personajele anonime, scenele de circ și de bîlci alcătuiesc un repertoriu
vizual prin care pictorul înregistrează, interpretează și transformă artistic
fragmente ale lumii în care trăiește.
Florin Mareș și-a desfășurat
activitatea într-un interval istoric amplu, traversînd transformări importante
ale societății și ale culturii românești. Într-un asemenea context, lucrările
sale pot fi privite și ca mărturii ale felului în care un artist a receptat
lumea, a păstrat anumite experiențe și le-a transformat în imagini. Peisajele
sale pot contribui la conservarea unei memorii afective a locurilor,
personajele cotidiene păstrînd urmele unor tipologii umane și ale unor moduri
de viață. Scenele de bîlci și de circ pot documenta persistența unor forme de
divertisment popular și semnificațiile pe care acestea le dobîndesc în
imaginarul colectiv. Una dintre contribuțiile potențiale ale creației lui
Florin Mareș la patrimoniul artistic românesc se află în capacitatea sa de a
conserva fragmente ale vieții cotidiene. Personajele anonime, scenele populare
și peisajele sînt importante prin faptul că devin purtătoare ale unei memorii
afective. Seria Bâlciul oferă un exemplu relevant acestei posibilităţi.
Bîlciul este un eveniment temporar, un spațiu care se animă și dispare. El
reunește forme de divertisment, întîlniri sociale, tradiții și manifestări ale
imaginației populare. Prin transformarea acestui univers în pictură, experiența
efemeră dobîndeşte o durată nouă. Într-o societate aflată într-o continuă
transformare, asemenea imagini pot deveni repere ale memoriei culturale,
păstrătoare ale legăturii dintre experiența individuală și cea colectivă, permiţînd
generațiilor viitoare să descopere formele unei lumi trecute și sensibilitatea
prin care acea lume a fost transformată în artă.
În creația sa, lumea nu este
numai obiect al observației, ci și spațiu al trăirii, rememorării și
transformării prin culoare. Limbajul este construit prin mobilitatea tușei,
prin atenția acordată luminii și prin capacitatea de a descoperi, în realitatea
aparent obișnuită, un fond de poezie și de semnificație. Arta sa nu se
limitează la reproducerea lumii vizibile. Ea o reinterpretează, o concentrează
și o încarcă afectiv. Peisajele devin experiențe ale luminii, ale trecerii
timpului. Florile capătă acea expresivitate care depășește frumusețea lor
naturală. Personajele vieții cotidiene se transformă în purtătoare ale unei
memorii colective. Scenele de circ și de bîlci se deschid către o meditație
asupra condiției umane. Natura nu apare doar ca un decor destinat contemplării,
ea este o prezență vie, aflată într-un proces continuu de devenire.
Această relație dintre natură și
sensibilitate constituie una dintre direcțiile importante ale picturii sale.
Mareş nu se desprinde de realitate. O aprofundează, descoperind în ea o
dimensiune care nu se oferă întotdeauna privirii grăbite. Un peisaj al său
poate fi privit ca o meditație asupra timpului, o natură statică poate sugera
fragilitatea frumuseții, iar un simplu fragment de viață poate căpăta
semnificația unei experiențe universale. Aceeași disponibilitate a privirii se
manifestă și în raport cu oamenii. Florin Mareș este atras de personajele
obișnuite, de oamenii care alcătuiesc țesătura discretă a vieții comunitare.
Aceste figuri nu au nevoie de eroismul istoric pentru a deveni demne de
reprezentare. Existența lor, cu poverile, bucuriile și singurătățile lor
constituie un subiect artistic legitim. Artistul acordă atenție celor care, de
regulă, rămîn în afara marilor narațiuni publice. El descoperă frumusețea nu
numai în ceea ce este excepțional, ci și în ceea ce este familiar, repetitiv și
vulnerabil. În loc să transforme personajul într-un simplu tip social, pictura
sa îi redă demnitatea prezenței individuale. Nu este vorba despre idealizarea
necritică a cotidianului. Este vorba despre recunoașterea complexității sale.
Universul lui Florin Mareș nu poate fi redus la o singură formulă stilistică.
Artistul explorează posibilități diferite de organizare a imaginii, păstrînd
însă un nucleu comun: preocuparea pentru expresivitatea culorii, pentru energia
formei și transformarea realității într-o experiență interioară. Peisajele,
florile, personajele și scenele de spectacol nu rămîn închise în universul
individual al artistului, ele trezesc emoții și reflecții în cei care le
contemplă. Personajele, muzica, lumea populară și spectacolul oferă
pluralitatea unui repertoriu care poate fi identificat în armonia cromatică,
alteori în energia gestului sau în caracterul aproape teatral al compoziției.
Diversitatea limbajului permite identificarea unor afinități fertile cu mari
direcții și maeștri ai picturii europene și naționale, funcționînd ca
instrumente de analiză ce integrează opera sa în întrebările fundamentale ale
artei, fără a-i anula individualitatea. Astfel, preocuparea pentru vibrația
cromatică și redarea pulsației timpului îl aduce în dialog cu Claude Monet și
impresionismul, în timp ce energia tușei fragmentate și textura accentuată
amintesc de vitalitatea purtătoare de emoție a lui Vincent van Gogh. Universul
acrobaților, al clovnilor şi muzicanților din scenele de spectacol popular îl
conectează tematic de cercetarea compozițională a lui Georges Seurat și de
observarea rolurilor sociale specifice lui Henri de Toulouse-Lautrec, însă
Mareș mută accentul pe relația dintre energie, memorie și imaginar. Tendința de
a desprinde subiectul de funcția strict descriptivă pentru a-l integra într-o
atmosferă amplificată de vis sugerează o afinitate cu realismul poetic al lui
Marc Chagall, în timp ce capacitatea de a transforma o scenă colectivă
aglomerată într-un microcosmos al existenței umane stabilește o punte conceptuală
modernă cu tradiția reprezentării comunității la Pieter Bruegel cel Bătrân. În
context național, sensibilitatea cromatică a lui Florin Mareș și aplecarea sa
plină de atașament față de lucrurile simple, peisaje și flori, îl plasează pe
aceeași linie a intensității trăirii plastice cu Ștefan Luchian, demonstrînd că
frumusețea artistică depinde exclusiv de forța privirii care transformă lumea.
Dintre temele abordate de Florin
Mareș, seria „Bâlciul” ocupă un loc aparte, reunind observația directă a
lumii cu o viziune simbolică asupra existenței. Personaje, lăutari, animale,
păsări, măști, cortine și spectatori alcătuiesc un univers aglomerat și
dinamic, care depășește imaginea unei simple sărbători populare. Bîciul e o
metaforă a lumii, un spectacol al aspirațiilor, bucuriilor și fragilităților
omenești, dar și al contradicției dintre dorința de permanență și caracterul
trecător al vieții. Forța seriei se sprijină și pe construcția plastică. Florin
Mareș evită pensulația cursivă și pasta uniformă, construindu-și imaginile prin
numeroase tușe mici, punctiforme sau ușor alungite, aplicate cu rigoare.
Tehnica amintește de divizionismul și pointilismul asociate cu Georges Seurat
și Paul Signac, însă la Mareș nu pare să urmărească doar analiza optică a
luminii. Tușele alcătuiesc o țesătură picturală vibrantă. De aproape, suprafața
se desface într-o multitudine de accente cromatice. De la distanță, acestea se
reunesc într-o imagine unitară și monumentală. Folosirea uleiului și
suprapunerea straturilor contribuie la strălucirea și densitatea materiei
picturale. Compozițiile sînt intenționat dense, aproape fără spații libere.
Siluetele, chipurile, instrumentele muzicale, animalele și elementele
arhitecturale se organizează într-o mișcare colectivă, uneori circulară sau
ascendentă, care dă scenei ritmul unui organism viu. Această aglomerare
amintește de compozițiile corale ale lui James Ensor și Emil Nolde, precum și
de universurile fantastice ale lui Hieronymus Bosch. Formele alungite și
expresive ale personajelor pot evoca maniera lui El Greco, în timp ce chipurile
luminate și solemnitatea unor icoane inserate în natura statică trimit la
sensibilitatea icoanei bizantine. Aceste apropieri nu reduc originalitatea pictorului,
ci evidențiază capacitatea sa de a reuni influențe diverse într-un limbaj
personal, în care spectacolul popular capătă dimensiune spirituală și
universală. Culoarea și lumina susțin această transformare. Galbenurile solare,
portocaliurile intense și brunurile pămîntii alcătuiesc o dominantă caldă,
echilibrată de accente de albastru cobalt, violet și verde smarald. Lumina nu
pare să provină dintr-o sursă exterioară, ci să emane din însăși materia
picturală, conferind scenei o atmosferă aproape ritualică. Fundalurile aurii
sau vibrante desprind bîlciul de realitatea imediată și îl plasează într-un
spațiu simbolic, unde bucuria, melancolia și reflecția asupra condiției umane
coexistă. Lăutarii și instrumentele nu sînt detalii ale unei sărbători, ci participă
la un ritual al vieții, al comunității și memoriei. Memoria reprezintă o altă
dimensiune esențială a universului lui Florin Mareș. Peisajele, obiectele,
ocupațiile cotidiene și oamenii obișnuiți nu sînt reconstituite ca într-un
document. Sînt selectate și transformate în imagini cu valoare afectivă și
colectivă. Prin pictură, o întîlnire trecătoare, un muzicant sau o scenă
comunitară dobîndesc o durată care depășește momentul inițial. Memoria devine
sursă de expresie personală și mijloc de păstrare a legăturii dintre individ,
comunitate și timpul istoric. Într-o cultură vizuală dominată adesea de
rapiditate și consum imediat, pictura lui Mareș invită la o privire atentă,
capabilă să descopere relațiile dintre culoare, lumină, formă și sens. Pictorul
salvează de la uitare chipuri, peisaje și moduri de viață, reafirmînd totodată
valoarea sensibilității și a experienței contemplative. În ansamblu, Florin
Mareș se conturează ca un pictor al lumii trăite și al lumii păstrate prin
artă. Seria „Bâlciul” sintetizează această viziune: transformă un spectacol
efemer într-o meditație asupra existenței, arătînd că frumusețea trăieşte şi în
lucrurile fragile, obișnuite și trecătoare. Arta nu oprește timpul, dar
păstrează urmele experienței și le oferă privitorilor un spațiu comun de
sensibilitate și înțelegere.
În seria „Mahalale”,
Florin Mareș transformă un spațiu urban modest într-un univers al memoriei și
al poeziei cotidiene. Curțile, zidurile, ulițele, fațadele și figurile umane nu
sînt tratate ca simple elemente de decor sau ca obiecte ale unei descrieri
documentare. Filtrate prin sensibilitatea artistului, ele alcătuiesc o lume în
care realitatea concretă se întîlnește cu amintirea, iar gesturile obișnuite
dobîndesc valoare meditativă. Mahalaua devine spațiu al apartenenței și
fragilității, unde viața continuă să-și păstreze vitalitatea în ciuda trecerii
timpului. Alegerea acestui subiect este semnificativă: mahalaua reprezintă
simultan periferia orașului și centrul unei comunități cu identitate proprie.
Locuințele apropiate, curțile, gardurile, ferestrele și ulițele creează o
arhitectură a vecinătății, aflată la granița dintre spațiul privat și cel
comun. Construcțiile modeste nu au monumentalitate, însă poartă urmele
folosirii îndelungate, ale luminii, ale anotimpurilor, ale transformărilor
succesive. Zidurile devin astfel semne ale duratei și memoriei. Mahalaua nu
este un fundal pasiv pentru personaje, este o prezență care participă la sensul
imaginilor și transformă locuirea într-o experiență afectivă.
Compozițiile exprimă relația
dinamică dintre arhitectură și viața cotidiană. Verticalele și orizontalele
fațadelor, gardurilor și ferestrelor se întîlnesc cu traseele oblice ale
ulițelor și curților, împiedicînd spațiul să devină inert. În scenele colective,
privirea circulă între personaje, suprafețe și accente cromatice, fără să fie
obligată să se fixeze într-un singur punct. Figurile alcătuiesc o comunitate în
mișcare, surprinsă într-un moment provizoriu al existenței. În compozițiile cu
o singură siluetă, raportul de scară sugerează fragilitatea individului în fața
unei materii care pare să-l depășească prin durată și întindere. Cele două
formule se completează: mahalaua este atît spațiu al întîlnirii, cît și al
singurătății. Culoarea contribuie decisiv la atmosfera seriei. Albastrurile
palide, griurile colorate, ocrurile, galbenurile stinse, verdele și brunurile
alcătuiesc o gamă temperată, în care contrastele sînt subtile. Albastrul extins
asupra spațiilor deschise creează o senzație de aer și continuitate, uneori
apropiată de ireal, în timp ce ocrurile și galbenurile păstrează căldura
arhitecturii și impresia unui loc concret, expus luminii și uzurii. Verdele
leagă figurile de mediul înconjurător, iar accentele mai intense de roșu sau
brun concentrează privirea fără să destrame unitatea cromatică. Culoarea nu
descrie pur și simplu obiectele, ci organizează imaginea și transformă locul
recognoscibil într-o experiență vizuală sedimentată în memorie. Lumina, difuză
și unificatoare, estompează uneori contururile și apropie realitatea prezentă
de amintire, fără a șterge individualitatea suprafețelor.
Tușele vizibile, suprapunerile de
culoare și neregularitățile suprafeței fac ca zidurile și solul să pară
construite din acumulări și variații cromatice, nu dintr-o modelare netedă,
iluzionistă. Mareș nu urmărește reproducerea fotografică a detaliului, ci o
recognoscibilitate sintetică, susținută de atmosferă și expresivitate. Formele
sînt identificabile, deşi nu sînt închise în contururi rigide. Această poziție
între figurativ și expresiv permite realității să fie păstrată ca punct de
plecare, fără ca fidelitatea literală să devină singurul criteriu artistic.
Personajele reprezintă un alt nucleu al seriei. Ele sînt definite prin siluetă,
postură, veșminte și relația cu spațiul, nu prin individualizare portretistică.
Gesturile lor evocă experiențe comune și mută accentul de la identitatea
individuală către condiția umană. Scenele n-au nevoie de o narațiune explicită
ori de dramatism pentru a deveni semnificative. Demnitatea personajelor rezultă
din atenția pe care pictura le-o acordă: viața obișnuită este considerată demnă
de reprezentare. În scenele domestice se simt continuitatea familiei, grija și
repetarea practicilor cotidiene; în imaginile cu figuri solitare, prezența
umană se concentrează asupra relației cu locul. Emoția se naște din raporturile
dintre figuri, arhitectură, lumină și culoare, nu din sentimentalism sau
dintr-o retorică socială demonstrativă. Privite împreună, lucrările seriei
oferă variații ale aceleiași preocupări: relația dintre om și mediul locuit.
Unitatea seriei se sprijină pe revenirea motivelor, pe cromatica relativ
reținută, pe integrarea figurilor în spațiu și pe coerența atmosferei. Mahalaua
nu este prezentată ca relicvă etnografică, ca lume idealizată sau ca obiect
exotic, ci ca un mediu real, complex, în care experiențele fragile, gesturile
repetate și relațiile de vecinătate alcătuiesc o memorie a locuirii.
Importanța seriei constă în felul
în care Florin Mareș transformă un univers aparent periferic într-un spațiu al
reflecției estetice și umane. Pictura din această serie se situează între
observație și memorie, între recognoscibilitatea concretului și libertatea
limbajului plastic. Ea invită privitorul să observe ceea ce familiaritatea și
graba pot face invizibil: lumina unei curți, textura unui zid, postura unui om
sau distanța dintre două figuri. Mahalaua devine mai mult decît o temă, ea este
un loc în care precaritatea materială, continuitatea memoriei și demnitatea
vieții cotidiene coexistă fără a fi reduse la o concluzie moralizatoare. Prin
atenția acordată locului și oamenilor săi, Florin Mareș păstrează intensitatea
vizuală și afectivă a unei lumi și arată că realitatea obișnuită, transformată
printr-un limbaj pictural coerent, poate dobîndi o semnificație care depășește
subiectul imediat.
În seria „Peisaje”, Florin
Mareș depășește granițele mimesisului tradițional pentru a se plasa în zona
criticii de artă fenomenologice, unde natura nu este doar contemplată, ci
devine o extensie a stărilor sufletești și a memoriei culturale. Dacă în seria „Bâlciul”
accentul cădea pe dinamismul uman și pe spectacolul lumii, în peisaje, Florin
Mareș caută arhetipul topografic al Moldovei. Artistul propune o natură
transfigurată prin lentila unui misticism cromatic, transformînd satele,
dealurile și bisericile în adevărate geografii spirituale. Această serie
dezvăluie o structură plastică complexă, în care tehnica de factură
divizionistă rezonează cu mari repere ale peisagisticii universale și
naționale. La o primă vedere, peisajele lui Mareș dezvăluie o rigoare compozițională
remarcabilă. Artistul refuză accidentul topografic sau redarea unei naturi
sălbatice, necontrolate şi recurge la o arhitecturizare a formelor naturale.
Dealurile sînt reduse la curbe line și ritmice, casele devin volume geometrice
curate, iar drumurile sînt linii de forță care conduc privirea spre un centru
de interes (adesea o turlă de biserică sau o siluetă vegetală dominantă).
Această geometrizare structurală trimite direct la lecția lui Paul Cézanne, cel
care cerea artei să trateze natura prin prisma cilindrului, sferei și a
conului. Florin Mareș nu fragmentează spațiul pînă la cubism, ci păstrează o
undă de lirism profund care amintește de sensibilitatea peisagiștilor români
din perioada interbelică (cum ar fi peisajele argeșene sau dobrogene ale lui
Ion Țuculescu sau Petrașcu). La fel ca maeștrii Școlii de la Barbizon (Corot
sau Daubigny), Florin Mareș caută „atmosfera”, dar o face nu prin observarea
aerului liber (en plein air), ci prin reconstructia nostalgică a peisajului în
atelier, din memorie și trăire spirituală şi prin tehnica divizionistă și
fenomenul luminii intrinseci. Suprapunerea de tușe minuscule, fragmentate, de o
vibrație pointilistă își găsește în peisaj un teren ideal de manifestare. Spre
deosebire de impresioniștii universali (Claude Monet sau Camille Pissarro),
care foloseau tușa divizată pentru a capta reflexia trecătoare a luminii pe o
frunză sau pe apă, Florin Mareș folosește această tehnică pentru a capta
permanența și sacralitatea locului. Natura lui Mareș nu se schimbă în funcție
de orele zilei. Ea este fixată într-un amiază etern sau într-un crepuscul
atemporal. Lumina din aceste peisaje nu vine de la un soare fizic. Ea este
intrinsecă materiei. Fiecare punct de culoare aplicat în straturi de ulei
succesive funcționează ca o mică celulă fosforescentă. Cerul nu este o masă
albastră inertă, ci o pulsație continuă de tonuri de alb, argintiu, cobalt și
ocru, dînd impresia că bolta cerească este un vitraliu în perpetuă mișcare.
Această materialitate a tușei oferă peisajului o greutate aproape sculpturală.
Cromatica lirică a lui Florin Mareş pendulează între alchimia brunurilor și
incandescența ocrului, evidențiind o alchimie a tonurilor joase, calde,
pămîntoase, orchestrate cu o stăpînire de sine absolută. Artistul folosește brunuri
de pămînt și sienna, care ancorează peisajul în realitatea fizică, sugerînd
rodnicia solului moldav și stabilitatea vetrelor de sat. Ocrul și galbenul de
cadmiu, sînt folosite nu doar pentru a reda lanurile de grîu sau lumina
toamnei, ci ca simboluri ale sacrului, amintind de aurul din fundalul icoanelor
bizantine. Accentele de verde-smarald și albastru mistic intervin pentru a crea
rupturi de ritm și profunzimi umbroase, oferind peisajului o notă de prospețime
și mister. Lumina aurie care scaldă majoritatea peisajelor sale amintește de
peisajele tîrzii ale lui William Turner sau de clipele suspendate în timp din
pictura lui Claude Lorrain, unde natura devine un templu subordonat unei
armonii divine. În multe dintre peisaje, se observă o recurență a motivului
bisericii sau a mănăstirii profilate pe fundalul dealurilor. Satul lui Florin
Mareș nu este o așezare profană, ci un spațiu sacru, un Ierusalim terestru, o
prelungire a spiritului mistic din zona Neamțului (centru monastic de
importanță istorică). Casele scunde, cu acoperișuri ascuțite, par să se strîngă
în jurul bisericii ca niște ucenici în jurul unui învățător. Există o filiație
spirituală evidentă cu viziunile peisajelor mistice ale lui Caspar David
Friedrich sau cu peisajele spiritualizate ale lui Vincent van Gogh (cum ar fi
cele din perioada Saint-Rémy). Însă, spre deosebire de zbuciumul tragic al lui
Van Gogh, peisajul lui Mareș emană o pace profundă, o liniște mioritică, o
resemnare demnă în fața curgerii timpului. Este topografia unui spațiu în care
cerul și pămîntul se întîlnesc prin intermediul arhitecturii sacre. Seria
„Peisaje” confirmă statutul lui Florin Mareș de pictor al esențelor. El nu
pictează o geografie fizică, ci o geografie a memoriei și a spiritului. Prin
intermediul unei tehnici divizioniste desăvîrșite și a unei cromatici de
factură bizantin-expresionistă, artistul reușește să conecteze peisajul moldav
la fluxul marii picturi universale. Dealurile și satele devin, sub penelul său,
mărturii plastice ale unui spațiu sacru, atemporal, în care fiecare tușă de
pensulă contribuie la zidirea unei catedrale a luminii.
Seria de picturi „Muzică”
aduce în prim-plan una dintre cele mai vechi și mai complexe aspirații ale
artelor vizuale: aceea de a exprima, prin imagine, ceea ce aparține în mod
fundamental sunetului, ritmului și timpului. Dacă în seria „Mahalale”, spațiul
locuit și memoria cotidianului constituiau principalele repere, în acest ciclu
centrul de greutate se deplasează către corpul uman aflat în actul creației,
către instrument, gest și mișcare, sugerînd o experiență senzorială care
depășește limitele materiale ale picturii. Impresionant este faptul că muzica
nu apare doar ca temă reprezentată, ci ca principiu de organizare a imaginii,
unde personajele, suprafețele cromatice și fundalurile participă la o
construcție în care ritmul vizual preia, prin analogie, funcții ale ritmului
sonor. Mareş nu reproduce muzica în sens literal, ci îi traduce energia în
raporturi de formă, culoare și echilibru, instrumentele și muzicienii alcătuind
un repertoriu prin care artistul investighează posibilitățile limbajului
vizual. Violoncelul, vioara, pianul și instrumentele de suflat nu constituie
simple accesorii, ci devin veritabile centre de organizare ce generează
direcții compoziționale și tensiuni între verticalitate, diagonală și curbura
formelor. Corpul muzicianului se adaptează instrumentului într-o relație din
care se naște o unitate expresivă în care anatomia și mișcarea nu mai pot fi
interpretate separat. Lucrările nu se limitează la o reprezentare realistă, ele
folosesc siluete stilizate și culori ce se îndepărtează de fidelitatea
descriptivă, demonstrînd că interesul pictorului este orientat către atmosferă,
intensitatea gestului și capacitatea muzicii de a transforma raportul omului cu
lumea. Unul dintre motivele recurente este figura muzicianului surprins în relație
directă cu instrumentul său, cum este şi compoziția în care o femeie
interpretează la violoncel. Aici, corpul și instrumentul formează un ansamblu
plastic inseparabil, în care verticalitatea cutiei de rezonanță introduce o
structură stabilă, în timp ce înclinarea corpului sugerează o relație de
concentrare și participare interioară, iar tonurile calde ale anatomiei se
întîlnesc cu violetul veșmîntului și verdele-albăstrui al fundalului pentru a
crea o atmosferă afectivă. Această apropiere poate fi interpretată
fenomenologic, deoarece muzicianul nu se raportează la instrument ca la un
obiect exterior, ci ca la o extensie a sensibilității și a intenției sale
artistice. O problematică înrudită apare în compoziția cu două personaje
asociate unui instrument cu claviatură, unde gesturile converg spre suprafața
clapetelor, sugerînd o experiență muzicală împărtășită și o zonă de întîlnire
umană. Dacă violoncelista concentrează atenția asupra introspecției
individuale, scena duală se constituie prin apropiere, permițîndu-i lui Florin
Mareș să exploreze ipostaze diverse ale actului muzical, precum introspecția,
dialogul și comuniunea.
Stilizarea corpului uman, prin
alungirea siluetelor și reorganizarea proporțiilor, poate fi privit ca mijloc
de concentrare a expresivității prin care anatomia se transformă în vehicul al
ritmului vizual. Brațele și trunchiul creează o succesiune de direcții ce pot
fi citite în analogie cu frazarea muzicală, unde o linie a brațului
îndeplinește funcția unui accent sonor, iar o înclinare sugerează o modificare
de intensitate. Deși tabloul este static, el sugerează o energie și o
veritabilă corporalitate a sunetului, arătînd condițiile materiale și umane ale
producerii acestuia. Culoarea ocupă un loc fundamental în constituirea
atmosferei, paleta fiind dominată de albastruri, verzi, galbenuri și ocruri, cu
accente de roșu și violet. În tabloul cu violoncelista, fundalul
verde-albăstrui funcționează ca un mediu de absorbție din care tonurile calde
ale instrumentului se desprind pregnant, în timp ce în compoziția cu pianul,
galbenurile și ocrurile conferă o luminozitate difuză, integrînd personajele
într-un cîmp de energie cromatică. Repetiția unor tonuri și alternanța
suprafețelor calde și reci produc o dinamică a privirii ce poate fi comparată
cu organizarea unei partituri. De altfel, raportarea compoziției la ideea de
partitură este una dintre cele mai fertile direcții de analiză, instrumentele
generînd axe vizuale puternice ce oferă imaginii un nucleu de organizare
geometrică, în timp ce corpul uman introduce variație și fluiditate. În scena
desfășurată în fața unei arhitecturi monumentale, organizarea devine mai
complexă prin întîlnirea dintre ordinea regulată a arcadelor și dinamica
instabilă a gesturilor din prim-plan. Această alăturare introduce raportul
dintre permanența durabilă a construcției spațiale și caracterul efemer al
sunetului care dispare, spațiul vast devenind viu tocmai prin utilizarea și
prezența personajului. În compozițiile din spații naturale, fundalurile
cromatice oferă un cîmp fluid în care silueta se integrează organic, sugerînd o
deschidere totală a muzicii către lumea exterioară. Valoarea estetică a seriei
rezidă în gestionarea relației dintre prezență și absență, deoarece sunetul
propriu-zis nu poate fi auzit, fiind prezent doar prin semnele producerii sale
materiale. Florin Mareș transformă sunetul într-o posibilitate imaginară, invitînd
privitorul să completeze experiența vizuală prin memorie auditivă și asociere
afectivă, transformînd muzicianul într-o figură a atenției concentrate și a
disciplinei. Coerența tematică a seriei, folosirea culorii ca principiu
structural și stilizarea expresivă a siluetelor se unesc pentru a transforma
tema muzicală într-un veritabil cîmp de cercetare plastică. În concluzie, în
seria „Muzică”, Florin Mareş își afirmă capacitatea de a transforma gestul
efemer într-o formă durabilă a memoriei, construind un echivalent vizual
perfect al energiei sonore prin care imaginea dobîndește ritm, corp și o
discretă vibrație interioară.
În „Natură statică” găsim
structuralism, memorie și sensibilitate cromatică, lucrările lui Florin Mareș -
veritabile documente ale unei sensibilități plastice de tip pur, dezvăluie o
remarcabilă rigoare a compoziției și o vibrație cromatică unică, în care
elementele constitutive devin piloni ai unei meditații vizuale asupra formei și
esenței. Artistul reinterpretează spațiul printr-o geometrizare severă, de
sorginte cezanniană, dublată de o arhitectură internă extrem de stabilă, ce
amintește de echilibrul clasic al maestrului iluminist Jean-Baptiste-Siméon
Chardin. Obiectele centrale - vazele tradiționale cu flori, de care sînt
rezemate repetitiv icoane, alături de fructe, fereastra dintr-un fundal, nu
sînt simple naturi moarte, ci adevărate studii de volum, greutate și permanență.
Artistul monumentalizează obiectul simplu, transformîndu-l în personaj
principal, într-o dramă a formelor. Compozițiile introduc o subtilă ruptură
modernă de ritm: suprafața pe care sînt dispuse obiectele este adusă în față,
anulînd perspectiva clasică renascentistă. Această soluție plastică
bidimensională invită privitorul să asimileze obiectul în puritatea sa formală,
iar spațiul dintre ele ca pe un cîmp de forțe tensionat. Linia de filiație duce
direct către rigorismul structural al lui Giorgio Morandi, unde repetarea
acelorași obiecte cotidiene capătă rezonanțe sacre, de tăcere mistică.
Din punct de vedere tehnic, seria
aduce în prim-plan o rezolvare laborioasă a suprafeței picturale, introducînd o
notă de noutate radicală în genul naturii statice contemporane. Mareș refuză să
picteze „iluzia” academică a texturii (luciul obiectelor) el recreează
materialitatea obiectelor din interiorul tușei divizionate, scurte și
punctiforme. Fiecare element este descompus și reconstruit dintr-o rețea densă
de puncte și virgule cromatice aplicate în pastă de ulei. Acest pointilism
sui-generis generează o analogie conceptuală fascinantă cu marii maeștri
flamanzi și olandezi ai secolului al XVII-lea, precum Willem Kalf sau Pieter
Claesz. Însă, acolo unde artiștii olandezi foloseau transparența uleiului
pentru a reda fidel reflexia luminii pe sticlă sau argint, Florin Mareș
utilizează divizionismul tușei pentru a sugera energia internă a materiei (la
vie silencieuse). Lumina nu se reflectă pur și simplu pe suprafețe, ea rămîne
captivă în rețeaua de pastă, dînd impresia că obiectele pulsează discret. Materialul
vazelor şi carnea fructelor par plămădite din aceeași substanță universală,
cosmică, din substanţa icoanelor, transformînd tehnica într-un act de credință
plastică în care vibrația cromatică ține loc de volum și umbră. Paleta
cromatică a seriei este austeră, dar de o mare prețiozitate interioară, fiind
puternic legată de specificul școlii românești de pictură, de arta bizantină și
de lirismul școlii moldave. Dominantele sînt tonuri calde: o succesiune de
galbenuri patinate, ocruri aurii, brunuri adînci și sienna, dar şi verdele din
lemnul ferestrei, care amintesc de lutul reavăn, de interioarele țărănești sau
de lemnul vechi al icoanelor. Acestea conferă lucrărilor un aer de stabilitate
și arhaism neschimbat. În acest spațiu cromatic intervin elemente de contrast
și ruptură poetică: Albastrul cobalt și griul-argintiu: funcționează ca un
contrapunct rece, aducînd aer, spațialitate și mister în jurul obiectelor
aglomerate. Albul florilor și galbenul solar aplicate în tușe sigure și
condensate, au rolul de a marca punctele de maximă intensitate luminoasă
(luminozitatea intrinsecă). Această cromatică aproape sacerdotală transformă
masa de atelier într-un spațiu liturgic, un altar unde obiectul banal este
sfințit prin lumină și culoare.
Multe dintre aceste compoziții
poartă, la nivel simbolic, ecoul temei baroce Vanitas - meditația asupra
efemerității existenței. Spre deosebire de opulența naturilor statice olandeze
încărcate de lux exotic, Mareș alege intenționat obiectul umil şi obiectul de
cult, încărcate de istorie personală și colectivă. Obiectele sale poartă patina
timpului, fiind mărturii ale unei lumi rurale sau de atelier care rezistă
degradării prin transfigurare artistică. Există o profundă demnitate în acest
mod de așezare pe pînză: formele devin monumente ale memoriei, salvate de la
uitare prin intermediul mozaicului de culoare. Dacă în Peisaje Florin
Mareş geometra topografii spirituale, în natura statică își îndreaptă privirea
asupra micro-universului obiectelor neînsuflețite, conferindu-le o dimensiune
metafizică. Seria confirmă că Florin Mareş este un pictor al introspecției și
al tăcerilor rodnice, capabil să creeze o punte solidă între marea natură
statică universală și sensibilitatea hieratică, reflexivă a spațiului românesc.
Prin intermediul unei tehnici divizioniste de o rigoare excepțională și a unei
cromatici profund spiritualizate, artistul creează o punte solidă între natura
statică universală (de la Olanda secolului de aur la Cézanne) și sensibilitatea
hieratică, reflexivă a spațiului românesc. Lucrările sale sînt adevărate poeme
vizuale, în care materia devine spirit, iar lumina, substanță.
Seria „Diverse” se
situează la confluența dintre structuralismul formal și fenomenologia sacrului
şi nu trebuie înțeleasă ca o adunare eclectică sau ca un exercițiu de
virtuozitate tematică, ci ca un veritabil laborator al esențializării plastice.
Dacă în suitele dedicate „Bâlciului” sau „Peisajelor” artistul
opera în cadrele unei rigori tematice predictibile, în „Diverse” el se
eliberează de constrîngerile ciclului pentru a chestiona însăși natura
reprezentării. Asistăm aici la ceea ce marea critică de artă europeană numea o
summa estetică, un teritoriu în care portretul alegoric, interviul mitologic și
compoziția hibridă conviețuiesc sub pecetea unei tehnici asumat divizioniste și
a unei neliniști metafizice de o rară intensitate. Mareș nu pictează
fragmentar, el caută totalitatea lumii într-un detaliu, aducînd laolaltă epoci,
stiluri și stări de spirit într-un discurs vizual unitar, suculent și profund
meditativ. Identitatea vizuală a lucrărilor din seria „Diverse” este
guvernată de o laboriozitate a tușei care frizează asceza monahală. Florin
Mareș operează cu o micro-structură picturală formată dintr-o infinitate de
tușe fragmentate, punctiforme sau ușor alungite, aplicate cu o frenezie
controlată pe suportul pînzei, iar această tehnică generează o serie de
filiații inevitabile: pointilismul francez (Georges Seurat, Paul Signac). Însă,
spre deosebire de materialiștii francezi care subordonau tușa unei logici
pozitiviste a opticii științifice, Mareș o învestește cu o funcție spirituală.
Tușa sa nu descompune lumina solară, ci o încătușează în pastă. Putem vorbi, de
asemenea despre hieratismul mozaicului bizantin. Lumina nu cade de undeva de
sus, de la o sursă externă pînzei, ci emană din chiar adîncul straturilor de
ulei superpuse. Fiecare micro-tușă acționează ca o prismă individuală, o fărîmă
de oglindă care pulsează. Mai putem vorbi despre materia ca energie, pentru că
Florin Mareş transformă suprafețele aparent inerte în cîmpuri energetice
dinamice. Balerina, lăutarii, obiectele, multiplele personaje, soarele
stilizat, în centrul său avînd imaginea Fecioarei cu Pruncul Iisus, par
desprinse dintr-un flux cuantic, în care granița dintre solid și fluid devine
pură convenție vizuală. Suprafața picturală pare o crustă prețioasă, un ecran
tactil care amintește de vechile emailuri medievale sau de frescele patinate de
fumul lumînărilor din mănăstirile Moldovei. Morfologia personajelor care
traversează compozițiile din acest ciclu refuză cu încăpățînare canoanele
realismului academic. Siluetele lui Florin Mareș sînt puternic stilizate,
alungite pe verticală, purtînd în ele o grație hieratică și o fragilitate
spectrală. Se profilează aici o descendență directă din manierismul mistic al
lui El Greco, unde alungirea corpului uman era semnul unei tensiuni ascunse, al
unei aspirații tensionate către transcendent. Personajele lui Mareș, balerina,
măicuţa, ţăranii, lăutarii atemporali, nu aparțin unui spațiu fizic determinat.
Ei sînt localizați într-un illo tempore, într-un timp mitic. Aglomerările de
figuri, caracteristice pictorului, denotă acel horror vacui (frică de
vid) esențial pentru marii vizionari ai spațiului plastic (de la Hieronymus
Bosch la expresionismul apocaliptic al lui James Ensor). În tabloul cu ţăran,
spațiul pictural este saturat. Chipurile se succed ca într-o procesiune sacră,
privirile lor nu caută spectatorul, ci par fixate într-un dincolo inefabil.
Chipurile, tratate cu o asceză formală ce trimite direct la școala de pictură
bisericească bizantină, devin mai degrabă măști ale unor stări absolute:
melancolia, extazul, resemnarea sau contemplarea pură. Din punct de vedere
cromatic, seria „Diverse” este o partitură simfonică jucată pe o
claviatură de o mare complexitate. În paleta de culori, masa cromatică este
telurică, incendiată de accente de o puritate sclipitoare: albastru cobalt,
verde smarald și violet mistic, toate purtînd greutatea simbolică a luminii
necreate din isihasm. Fundalurile funcționează adesea ca ecrane care anulează
conturul contingent al lumii profane. Lumina nu luminează obiectul, ea este
obiectul. Prin suprapuneri succesive și transparențe obținute datorită
calităților specifice ale uleiului, Mareș obține o incandescență internă a
pînzei, ce amintește de peisajele și compozițiile tîrzii ale lui William
Turner. În peisajul artistic contemporan, seria „Diverse” se instituie ca un
monument de rezistență morală și estetică împotriva deșertizării spirituale a
imaginii. Refuzînd facilul, narațiunea simplă sau experimentalismul steril,
Florin Mareş propune un discurs dens, laborios, în care fiecare centimetru de
pînză este tratat cu responsabilitatea unui miniaturist medieval. Filiațiile
sale stilistice călătoresc liber de la rigoarea divizionismului francez la
misticismul formei manieriste și la hieratismul picturii bizantine, şi nu sînt
împrumuturi eclectice, ci elementele unei sinteze profund originale. Florin
Mareș se arată ca un creator de mitologii intime, un pictor pentru care actul
de așezare a culorii pe pînză rămîne, fundamental, un act liturgic, o
restaurare a demnității umane prin intermediul frumuseții pure și a luminii
transfigurate.
