Paul Craig Roberts - Povestea adevărată a celui de-al Doilea Război Mondial

 

Povestea adevărată a celui de-al Doilea Război Mondial

Istorie

Prof. univ. dr. Paul Craig Roberts, S.U.A.

19 Septembrie 2026

 

„Trebuie să recunoaștem că multe dintre ideile fundamentale care domină lumea noastră de astăzi au fost fondate pe o înțelegere particulară a istoriei din timpul războiului și, dacă există motive întemeiate să credem că narațiunea este în esență falsă, poate că ar trebui să începem să punem la îndoială structura credințelor construite pe ea” („Ron Unz”).

Minciunile extraordinare care au fost țesute într-o istorie falsă a celui de-Al Doilea Război Mondial au fost decimate în principal de cărțile lui David Irving - Războiul lui Churchill și Războiul lui Hitler, dar și de cărțile lui Pat Buchanan, „Războiul Germaniei„ de John Wear și de articolele lui Ron Unz, ale mele și ale lui Mike Whitney. Whitney tocmai a reînviat asaltul prin adevăr și fapte reale asupra unei istorii fictive a celui de-Al Doilea Război Mondial, care a instituționalizat propaganda de război ca istorie oficială. Istoricii ne-au mințit despre orice, nu doar despre Al Doilea Război Mondial, ci și despre Primul Război Mondial, așa-numitul „război civil” al SUA, care a fost o invazie a Statelor Confederate ale Americii de către ceea ce Lincoln numea Uniunea, nu o luptă pentru cine controla guvernul de la Washington, sclavie, farsa „Războiul împotriva terorismului”, farsa „pandemia de Covid”, atacurile din 11 septembrie și orice alt eveniment major. Se creează o istorie falsă, deoarece istoricii sunt încadrați de propaganda de război și de narațiunile oficiale. Pentru a avea succes, istoricii trebuie să producă relatări acceptabile pentru elite și pentru cititorii care doresc confirmarea că sacrificiul a meritat. A merge împotriva narațiunii înseamnă a renunța la o carieră.

Voi rezuma pe scurt faptele importante despre cel de-Al Doilea Război Mondial. Al Doilea Război Mondial a fost cauzat de o garanție britanică dată Poloniei și de o declarație de război a Marii Britanii și Franței împotriva Germaniei. Aceste evenimente în sine își au rădăcinile în „Tratatul” de la Versailles, care a dezmembrat Germania și a lăsat milioane de germani sub conducerea unor guverne ostile. Scopul lui Hitler era reconstituirea națiunii germane, lucru pe care l-a făcut fără violență, la fel cum a fost realizată și unitatea Germaniei cu Austria fără violență. Britanicii au devenit isterici din cauza acestor evoluții și au creat în mintea lor narațiunea unui stat expansionist german care ar cuceri Europa. Astăzi, guvernele occidentale au făcut același lucru ca răspuns la apărarea rușilor de către Rusia.

„Tratatul” de la Versailles, semnat la sfârșitul Primului Război Mondial, cedase provinciile germane Prusia Occidentală și Posen unui nou stat polonez. Când Germania a deschis negocierile cu guvernul militar polonez privind restituirea provinciilor germane, așa cum doreau cetățenii acestor provincii, guvernul britanic a oferit Poloniei o garanție împotriva intervenției militare germane. Această garanție, evident inaplicabilă, a încurajat totuși guvernul polonez să refuze negocierea soartei germanilor aflați sub stăpânire poloneză. Un rezultat a fost Pactul Molotov-Ribbentrop semnat la 24 august 1939, care a împărțit Polonia între Germania și Uniunea Sovietică. Germania a invadat Polonia pe 1 septembrie, iar Uniunea Sovietică a invadat Polonia pe 17 septembrie. Guvernul britanic și aliatul lor francez au declarat război Germaniei pentru invadarea Poloniei, dar nu au declarat război Uniunii Sovietice pentru invadarea Poloniei. Războiul s-a încheiat rapid cu victoria Germaniei, odată cu capitularea Franței și alungarea britanicilor de pe continentul european.

Hitler, care spusese clar că nu dorea și nu intenționa război cu britanicii și francezii, a oferit guvernului britanic termeni extrem de generoși pentru un acord de pace. Termenii includeau protecția militară germană a Imperiului Britanic, pe care Hitler o considera esențială pentru protejarea etniilor europene, depășite numeric de statul britanic. Churchill a ținut secret termenii acordului față de poporul britanic și, dacă îmi amintesc bine, și față de propriul cabinet. Britanicii au început războiul și apoi l-au continuat refuzând un tratat de pace.

John Maynard Keynes, reprezentantul Trezoreriei guvernului britanic la conferința de pace de la Versailles din 1919, a denunțat tratatul drept „unul dintre cele mai scandaloase acte ale unui învingător crud din istoria civilizată”. El a prezis, pe bună dreptate, că acesta va „semăna decăderea întregii vieți civilizate a Europei” și va duce la un alt război. Când Germania a fost de acord cu armistițiul care a pus capăt Primului Război Mondial la 11 noiembrie 1918, armatele germane au ocupat suprafețe mari din teritoriile inamicilor Germaniei. Germania nu a fost învinsă militar. Germania a fost învinsă de o revoluție internă care a început pe 29 octombrie, când Marina Germană s-a revoltat. Până pe 9 noiembrie, împăratul german, Wilhelm al II-lea, fugise, iar o republică a fost declarată. Aceste condiții au permis continuarea improbabilă a războiului. Președintele american Woodrow Wilson a promis Germaniei că nu va suferi nicio pierdere teritorială și nicio despăgubire, dar „Tratatul” de la Versailles a încălcat promisiunea președintelui american. Britanicii au profitat de situație și au impus o blocadă alimentară unei Germanii autodezarmate, care a înfometat-o ​​până a supus-o la Versailles. La Versailles, francezii au cerut Germaniei să semneze „tratatul” fără discuții. Consecința a fost etichetarea guvernului german de la Weimar drept trădător al Germaniei în ochii cetățenilor germani. Revolta comunistă ulterioară a lui Spartacus din ianuarie 1919, care a fost înăbușită de patriotii Freikorps, a creat mediul propice pentru ascensiunea național-socialismului și a lui Hitler.

În cele două decenii dintre cele două războaie mondiale, intelectualii și scriitorii germani au subliniat importanța națiunii . O națiune necesita un popor care simțea unitatea. Nu era un concept rasial, așa cum l-au făcut mai târziu propagandiștii care se dădeau drept istorici. Chiar și comuniștii germani se numeau național -bolșevici.

După cum spunea Oswald Spengler, o națiune nu este cea libertariană, formată dintr-o colecție de indivizi. „Nu există un «Eu», ci un «Noi», un sentiment colectiv căruia fiecare își dedică întreaga existență”. Ideea prusacă este că libertatea constă în ascultarea de interesele unui popor și de supraviețuirea sa, nu de interesul propriu. Acesta nu este un concept rasial, deoarece se aplică tuturor popoarelor.

Intelectualii și scriitorii germani au văzut ascensiunea național-socialismului ca o reconstituire a Germaniei din disperare, umilință și dezbinare. Hitler nu a fost văzut ca un demagog, ci ca un restaurator al încrederii naționale, un lider care se confruntă cu degenerarea morală și dezintegrarea unei națiuni și nu doar cu o criză economică, politică și socială. Aristocrația prusacă, coloana vertebrală a corpului ofițeresc german, îi privea de sus pe oamenii de rând care făceau parte din partidele politice și s-a implicat în comploturi de asasinat împotriva lui Hitler. Intelectualii și scriitorii s-au întors împotriva lui Hitler, deoarece partidul politic național-socialist ridica un partid politic deasupra națiunii, așa cum era reprezentată de stat. Conceptul lor de unitate nu era unitatea sub un partid politic. Era unitatea poporului sub națiune.

Hitler nu a fost persoana violentă și rasistă portretizată de istorici. Când eroul de război german din Primul Război Mondial, Ernst Jünger, s-a întors împotriva național-socialiștilor pentru că ridicaseră partidul deasupra națiunii, Goebbels a ordonat arestarea sa. Hitler a contramandat ordinul: „Lăsați-l în pace pe Jünger”. Cum putea fi reconstituită o națiune atunci când își aresta propriii eroi de război? Conform biografiei lui Ernst Jünger scrise de Dominique Venner, nu numai că Hitler l-a protejat pe Jünger, dar și membrii SS și Gestapo l-au protejat, supraveghindu-l. Istoricii par să se întreacă pentru cine îl poate demoniza cel mai mult pe Hitler. Acest lucru a creat o imagine falsă. După cum au documentat David Irving și John Wear, Churchill și Eisenhower erau mai răi criminali de război decât Hitler. La începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, războiul era încă civilizat. Războaiele trebuiau să fie între armate, nu între o armată și civili. În ciuda faptului că atacurile asupra civililor erau considerate crime de război, ordinele lui Churchill către Forțele Aeriene Britanice erau să se concentreze pe bombardarea locuințelor civile, în special a locuințelor clasei muncitoare, deoarece acestea sunt mai apropiate una de cealaltă și incendiile se răspândesc mai ușor. Churchill a ordonat Forțelor Aeriene să folosească mai întâi bombe care să creeze incendii și apoi, când pompierii au apărut pentru a controla incendiile, să treacă la explozibili puternici. Churchill a adăugat apoi că Forțele Aeriene ar trebui să includă gaze toxice. Întrucât Forțele Aeriene Britanice se așteptau deja să fie judecate în masă ca criminali de război în cazul în care Marea Britanie ar pierde războiul, Forțele Aeriene au refuzat să se conformeze ordinului. Churchill a ținut secret față de poporul britanic faptul că Marea Britanie bombarda locuințele civile germane. El se baza pe Hitler să răspundă la fel și apoi să o prezinte ca fiind bestia care bombardează civilii britanici. El dorea sprijin public pentru război și s-ar fi putut teme că va ieși la iveală faptul că păstrase secrete termenii generoși ai lui Hitler pentru pace. Armata germană l-a convins în cele din urmă pe Hitler că, dacă nu bombardează Marea Britanie ca răspuns, britanicii vor continua să bombardeze civilii germani. Astfel, Churchill a avut în cele din urmă ocazia sa grandioasă de a-l învinovăți pe Hitler pentru ceea ce Churchill făcea de mult timp. Toate acestea sunt documentate în istoria lui David Irving.

Cât despre Eisenhower, John Wear îl consideră responsabil pentru moartea intenționată a un milion de prizonieri de război germani din cauza foametei și a expunerii la frig. Propaganda de război americană și britanică a creat o imagine atât de monstruoasă a germanilor, încât aliații victorioși nu i-au mai considerat pe germani ca fiind oameni. Predominanța limbii engleze asupra germanei a însemnat că anglo-americanii au controlat narațiunea. Unii evrei au susținut un holocaust german în care bărbații germani ar fi castrați pentru a provoca distrugerea poporului german. Secretarul Trezoreriei președintelui Roosevelt, Henry Morganthau, a conceput un plan de dezindustrializare completă a Germaniei, ceea ce ar fi provocat o foamete în masă în Germania.

Procesele de la Nürnberg au fost o parodie a justiției. „Procesele” au servit la a pune toate crimele de război, inclusiv pe cele sovietice, pe seama germanilor. „Noaptea de Cristal” a fost o operațiune a „Cămășilor Brune”. David Irving relatează că atunci când Hitler a auzit de ea, a fost furios. Irving oferă documentația reală. Dar când întreb inteligența artificială, răspunsul fals pe care îl primesc este că „a fost orchestrată explicit de conducerea nazistă de vârf și aprobată de Hitler”. Am încredere în David Irving, nu într-o bază de date poluată cu inteligență artificială care conține un număr vast de minciuni scrise de istorici judiciari. Hitler a dezaprobat SA (Brownshirts) și i-a distrus.

În ceea ce privește Holocaustul, Europa are legi care interzic orice examinare a presupusului Holocaust. Acuzațiile sioniste trebuie acceptate indiferent de orice dovezi. Acest lucru este foarte curios, deoarece, dacă narațiunea este adevărată, investigația științifică ar susține-o. În general, aspectele care nu pot fi investigate sunt aspecte pe care adevărul nu le susține. David Irving a relatat că, după o jumătate de secol de cercetări, nu a găsit niciun cuvânt despre Holocaust în niciun document oficial din arhivele oficiale germane, israeliene, sovietice, britanice, americane sau în memorii, jurnale sau scrisori. A oferit chiar și un premiu în bani oricui îi poate oferi dovezi. Dacă îmi amintesc bine, nici memoriile lui Churchill, nici cele ale lui Eisenhower nu menționează Holocaustul. Gândiți-vă puțin la asta. O operațiune de amploare precum presupusul Holocaust ar fi necesitat o organizație cu propria administrație, cu propria papetărie, sediu, insignă și uniformă, dar nu există semne ale unei astfel de organizații. Ar fi necesitat cheltuieli bugetare enorme, dar nu există semne ale unei astfel de alocări bugetare.

În ultimele zile ale războiului, ar fi fost nevoie de o autorizație specială pentru combustibil, care să prevadă nevoile armatei germane, dar nu există astfel de ordine.

Dovezile sunt concludente că așa-numitele „lagăre ale morții” erau de fapt lagăre de muncă forțată unde se producea combustibil sintetic și cauciuc pentru armata germană. În Germania, toată forța de muncă era valoroasă , inclusiv evreii, deoarece forța de muncă germană fusese drastic redusă pentru a oferi Frontului de Est trupe care încercau să oprească avansul Armatei Roșii asupra Germaniei. Ideea că șase milioane de muncitori extrem de valoroși ar fi lipsiți de forța de muncă germană aflată în dificultate este greu de acceptat.

Nu există nicio îndoială că evreii din Germania național-socialistă au suferit discriminare și tratamente dure, atât oficiale, cât și ad-hoc. Pe bună dreptate sau nu, evreii au fost asociați cu revoluția internă și cu înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial. Mulți membri ai Partidului Național-Socialist i-au susținut și au acționat împotriva lor. Dar nu pare a fi corect că a existat o politică oficială generală din partea lui Hitler de a-i extermina pe evrei. David Irving documentează ocaziile în care Hitler a ordonat ca evreii să nu fie afectați și afirmă că „chestiunea evreiască” va fi rezolvată după război. Planul inițial al lui Hitler era să-i deporteze în Madagascar. Odată cu succesul inițial al invaziei Germaniei în Uniunea Sovietică, Hitler a decis să-i trimită pe evrei în fundul Rusiei, în spatele Uralilor, pe care le va lăsa pentru Stalin. Acest anunț a dus la trimiterea de evrei de către organizațiile naziste în teritoriile rusești ocupate înainte de victoria așteptată, pentru care administratorii teritoriilor nu aveau nicio prevedere. David Irving spune că poate documenta execuția a 200.000-300.000 de evrei, în ciuda ordinelor contrare ale lui Hitler, de către administratori care nu aveau unde să-i pună. Irving condamnă aceste execuții, iar eu mă alătur condamnării lui.

Waffen SS a fost o forță militară importantă formată din divizii de tancuri și infanterie care luptau pe liniile frontului german. Acestea erau adesea folosite pentru a deschide sau închide breșe în liniile de luptă. Nu erau o organizație pentru exterminarea evreilor. După cum au raportat David Irving și alții, aproximativ 150.000 de germani de origine evreiască, unii fiind evrei pur-sânge, au servit în Wehrmacht, mulți ca ofițeri, inclusiv ofițeri în SS. Ultimul comandant al Luftwaffe a fost Helmuth Wilberg, un ofițer german de origine evreiască. 

Tatăl subordonatului lui Goering, mareșalul Luftwaffe, Erhard Milch, era evreu. Când Gesapo l-a investigat pe Milch, Goering le-a spus: „Eu decid cine este evreu în Luftwaffe”. Goering îl dorea pe Milch ca lider de rang înalt în Luftwaffe mai mult decât își dorea să ucidă evrei. Goering a pus-o pe mama neevreică a lui Milch să semneze o declarație pe proprie răspundere care susținea că tatăl biologic al lui Milch era unchiul ei. Hitler a folosit această poveste inventată despre incest și adulter pentru a-i acorda lui Milch un certificat de sânge german. Cancelarul german de după cel de-al Doilea Război Mondial, Helmut Schmidt, era pe un sfert evreu. În timpul războiului, a luptat cu vitejie pe frontul rusesc și a fost decorat cu „Crucea de Fier” și alte 6 medalii. Tot ce a făcut Hitler a fost interpretat ca fiind rasist, chiar și invazia sa în Uniunea Sovietică. Câțiva istorici cu gândire independentă au concluzionat că Hitler credea că refuzul Marii Britanii de a accepta termenii de pace reflecta speranțele că Stalin se va alătura războiului împotriva Germaniei și că Hitler a decis că modalitatea de a spulbera astfel de speranțe era ca Germania să elimine Uniunea Sovietică. Nu cred că această interpretare a prins prea multă amploare. În două cărți uimitoare publicate în secolul XXI, istoricul rus Viktor Suvorov documentează că, fără știrea unul altuia, Hitler și Stalin pregăteau simultan invazii și că pregătirile lui Hitler au fost finalizate cu trei săptămâni înainte de cea a lui Stalin. Suvorov atribuie succesul inițial ușor al invaziei germane faptului că sovieticii își abandonaseră pozițiile defensive și au fost prinși nepregătiți în procesul de reorganizare ca forță ofensivă. Rușii nu au salutat această relatare, deoarece fermitatea Rusiei în fața agresiunii germane este un pilon important al mândriei rusești. Este puțin probabil ca Suvorov să fi avut prea mult sprijin din partea istoricilor occidentali, deoarece relatarea sa se abate fundamental de la narațiunea oficială.

Hitler a vorbit despre „rasa ariană”. Arianul era un concept lingvistic, nu un concept rasial. Teoreticienii rasiali francezi din secolul al XIX-lea, precum Arthur de Gobineau, au transformat termenul într-un concept rasial sau biologic. Naziștii au adoptat această utilizare a termenului „arian” și i-au definit pe germani drept arieni. Nu știu dacă Hitler a înțeles sensul mai larg al cuvântului. Faptul că Hitler, estimat a avea un IQ cuprins între 120 și 140, nu dorea un război cu Franța și Anglia, împreună cu oferta sa făcută lui Churchill de a apăra Imperiul Britanic cu armata germană, sugerează că acesta a înțeles că poporul german nu era limitat la Germania. Marea Britanie și majoritatea Europei erau formate din germani. Germania a fost colonizată de triburile germanice: franci, sași, alamani, thuringieni. Franța a fost colonizată de triburile germanice: franci, burgunzi, alamani, normanzi (germani nordici). Anglia a fost colonizată de angli și saxoni (de unde și termenul familiar „anglo-saxon” în care a fost amestecat ulterior un alt trib germanic) normanzii.

Scandinavia a fost colonizată de triburi germane: goți, danezi. Scandinavia a fost o regiune centrală pentru dezvoltarea culturii și limbii proto-germanice. Proto-germanica include engleza, germana, olandeza și limba nordică veche. Spania a fost colonizată de tribul germanic vizigot în secolul al V-lea. Cu toate acestea, conținutul germanic al poporului spaniol a fost diminuat când musulmanii l-au învins la începutul anilor 700 pe regele vizigot Roderic și au adus cea mai mare parte a Spaniei sub control musulman - arab la acea vreme - care a durat până în 1492. Vikingii erau popoare nord-germanice care s-au stabilit de-a lungul râurilor importante din Rusia care leagă Marea Baltică de Marea Neagră, așa că chiar și unii ruși sunt de origine germană.

Dacă Hitler susținea superioritatea rasială pentru germani, afirmația includea Anglia, Franța, Olanda, Danemarca și Scandinavia. Întrucât istoricii judiciari au presupus pur și simplu că Hitler era rasist, nu știm dacă afirmațiile lui Hitler privind „rasa ariană” au fost eforturi de a-i scoate pe germani din disperarea înfrângerii și umilinței provocate de Tratatul de la Versailles și de degenerarea Republicii de la Weimar, astfel încât să poată reconstrui Germania, sau dacă intenționa să elimine non-arienii. Care a fost agenda lui Hitler? Să restaureze Germania sau să elimine alte țări? Aceasta și orice altă întrebare relevantă au fost îngropate de istorie, constând în propagandă de război. Ca orice altă minciună pe care am învățat-o, narațiunea oficială a celui de-Al Doilea Război Mondial este o minciună. Într-adevăr, nu pot identifica niciun eveniment important în care americanilor să li se fi oferit adevărul. Americanii trăiesc în narațiuni false care servesc agendelor și carierelor istoricilor judiciari.

Evreii care au luptat pentru Germania nazistă

„Care era cel mai sigur loc pentru un evreu în Germania lui Hitler? O pivniță sau o mansardă? O pădure? Acasă, cu o soție ariană cu relații bune? Răspunsul era în armata lui Hitler” (Ellen Feldman).

----------------------------------------------

sursa - https://mail.yahoo.com/d/folders/1/messages/AAADQMamLmXeVKdvAJ2SUWEsBKd?reason=optin_not_required

Constantin Liviu Cojocărescu - "Fără Mine nu puteți face nimic!"

 

"Fără Mine nu puteți face nimic!"

Jurnalistică

Preot Constantin Liviu Cojocărescu

19 Septembrie 2026

 

Comit un sacrilegiu? Așa s-ar părea, potrivit cutumelor care s-au înrădăcinat adânc în conștiința acestui popor bimilenar! Dar mă întreb, păcatele mele, dacă am dreptate? Și dacă aceste cutume nu mai stau în picioare din cauza vriei furibunde în care și ea, maica neamului românesc, a intrat laolaltă cu toți ceilalți piloni ce, odată, susțineau cu atât de multă temeinicie sfânta noastră Românie? Dacă este adevărat și s-a spălăcit românul în profunzimea lui și din toate punctele de vedere ne-am metisat? Nu mai avem prea multe din calitățile ce, cândva, ne configurau atât de frumos pe aceste meleaguri!

Eram frumoși, eram inteligenți, eram deștepți, eram primitori, eram muncitori, eram patrioți, eram sănătoși, aveam conștiința lucrului bine alcătuit și, nu în ultimul rând, condescendență față de toate valorile morale ce se împleteau atât de armonios cu legea Lui Dumnezeu. Fără prea mult efort, am început a ne perverti emoțional, social, cu ajutorul nemijlocit al tuturor factorilor decizionali care, sub o atentă baghetă, ne-au ajutat să sucombăm. Astfel, implicit, am început a ne urâți demontând, bucată cu bucată, chipul dumnezeirii, structurat odată, parcă, prea frumos în noi. Dar cred că nu ne-a păsat, ori poate n-am realizat, deoarece această transformare s-a produs lent, pe nesimțite. Și tot pe nesimțite, și cu pași repezi, dar atent dirijați, am încetat să ne mai bucurăm de aceeași inteligență nativă, ce demult convingea seminții să se încline în fața sclipirilor noastre de geniu.

Unde-și avea această inteligență fundamentul? În faptul că înțelegeam să respectăm acele precepte și cutume, sugerate atât de frumos prin liderii spirituali, care protejau fructul dragostei între doi într-o curăție sufletească și trupească aparte. Ne-am robotizat, pauperizând, efectiv, ceea ce Dumnezeu a așezat prin scânteile Lui: lumină în noi. Odată intrați la școală, am început a înțelege că trendul nu ne mai încurajează deșteptăciunea pe care o dobândeam educându-ne și abordând plaja educațională ce ne era servită. Așadar, am acceptat să ne autizăm, debarasându-ne de afluxul de cultură generală ce ne oferea, odată, atât de multă stabilitate emoțională. Am consimțit a ne îngrămădi în intimitatea noastră cu autosuficiență patologică, de multe ori, considerând că ajunge să defilăm cu siguranță într-un atare domeniu, neînțelegând interconexiunile pe care acesta le are cu natura înconjurătoare.

Așadar, inevitabil, frustrările au început să capete contur în conștiința noastră națională, acutizându-se în fiecare individ și, totodată, în masă, chircindu-ne obraznic, handicapând, practic, calitatea de a mai coabita cu semenii dezinvolt.

Așadar, ne-am închis în noi, zăvorând totodată și porțile caselor, devenind mai tucsuni, mai reci, mai indiferenți la solicitările semenilor noștri disperați.

Și dacă tot ne-am dezvățat a mai fi empatici, ne-am poruncit că e suficient, ajunge atât de mult calvar în a ne strădui și pentru altcineva și iată-ne, fraților, opriți pentru o perioadă probabil lungă de timp din a noastră dorință de a dobândi, de a ne strădui, de a demonstra că putem și că inițiala noastră capacitate de muncă este rânduită și pentru cei de lângă noi.

Ne-a cuprins o lehamite prostească, drăcească aș spune eu, menită să creioneze indiferența, într-un final, față de propria noastră viață și conștiință.

Și alte seminții, "pândari ai galaxiei" au înțeles această tulburare a poporului român și au mușcat cu o efervescență demnă de carte recordurilor, au început a ne devora pe propriile noastre pământuri, în ograda noastră, acasă! În acest acasă pe care nu am mai înțeles că trebuie și se impune să-l apărăm cu prețul vieții, că este imperios necesar să dăm picătura noastră de jertfă și sânge cu gândul la copiii noștri și la urmașii lor, așa cum cei dinaintea noastră au înțeles să o facă. Buimaci și goi, și poate fără un țel, am început a pluti în derivă, nemaințelegându-ne nici sorgintea, nici rostul și, mai grav, nici locul nostru pe pământ.

Ne-am pustiit! Ne mai rămăsese acolo, în colțul intimităților noastre sufletești, o fereastră prin care priveam temători, întrebători și cu speranță către Plămăditorul tuturor. Lehamitea și letargia ce am cultivat în câteva decenii de inconștiență s-a așezat precum praful pe această fereastră care ne oferea atât de multă stabilitate emoțională și, de ce nu, speranță. Nu ne-am străduit, n-am făcut nici cel mai mic efort în a depărta praful uitării și al inconștienței și vrând nevrând l-am închis pe Dumnezeu afară. Mult prea afară! Într-un afară friguros, neînțelegând nici de această dată acel "fără Mine nu puteți face nimic!"

Ne-am lamentat păcălindu-ne că e bine și așa și că, oricum, acel "moș cu barbă", cum deșănțat ne-a fost prezentat, (strident în ultima perioadă), e desuet și nu prea mai folosește lumii civilizate, deci nimănui!

Iată-ne astăzi, pășind nesigur pe o podea putredă, plină de capcane, către un tărâm necunoscut, care ne indică un mâine nicăieri. Iată-ne sub cerul liber fără o umbră protectoare, nepregătiți în a face față toridității cu care natura ne muștruluiește, arzându-ne cotidian!

Iată-ne cu mâinile goale, fără o parâmă de care să ne ținem în acest periplu și așa efemer pe acest pământ. Iată-ne singuri, lipsiți de orice urmă de stabilitate emoțională și șansă la un viitor cert pe pământ! Iată-ne culegând furtuna pe care am prășit-o cu atât de multă dăruire zeci de ani, udând-o cu vânt, cu indiferență și moarte!

Nicolae Dima - Lideri şi… dizidenţi

 

Lideri şi… dizidenţi

Jurnalistică

Prof. Dr. Nicolae Dima, SUA

19 Septembrie 2026

 

Conform enciclopediilor, liderii autentici se conturează prin anumite trăsături înnăscute şi ulterior cultivate; se impun de cele mai multe ori în împrejurări deosebite, de exemplu crize sociale; îşi asigură sprijinul unui grup de susţinători; şi ulterior dobândesc funcţii oficiale prin care se menţin în poziţii de conducere. Definiţia este empirică şi nu face deosebirea între lideri buni şi lideri malefici şi nici între natura societăţilor care produc asemenea indivizi. Şi totuşi istoria e plină de lideri pozitivi: eroi, martiri, sfinţi… pe de o parte şi lideri psihopaţi or satanizaţi pe de alta. Lumea şi-i aminteşte cu oroare pe cei răi, pentru că aşa cum susţinea Machiavelli, oamenii uită binele pe care îl fac conducătorii, dar nu uita suferinţele cauzate de lideri psihopaţi.

De fapt, totul începe cu Geneza - Facerea lumii - şi noi creştinii, credem în binele sădit de Dumnezeu în fiecare dintre noi. Divinitatea ne-a creat să evoluăm spre lumina cerească, iar faptele bune pe care le facem sunt naturale şi le reţinem mai puţin, pentru că fac parte din menirea noastră pe Terra. Faptele rele încep însă cu Lucifer, care într-un acces de gelozie s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi a vrut să-I ia locul. Noi oamenii, ne amintim deci purtările abominabile pentru că acestea sunt contra naturii şi contra misiunii omului. Şi de la Geneză şi până azi, lupta se poartă în conştiinţa fiecăruia dintre noi. Iar noi, evoluăm după modul în care ne aliniem între bine şi rău. Prin acţiunile noastre evoluăm spre lumină şi divinitate, or ne prăbuşim în întuneric, alături de diavol. În acest scurt eseu mă voi concentra pe liderii malefici, care ar trebui eliminaţi, şi pe metoda diavolului de a „fabrica” lideri cu aspect benign care să-i facă însă jocul.

Secolul trecut a cunoscut din abundenţă genul de lideri malefici: Lenin, Stalin, Hitler, Mao, şi de ce nu, Ceauşescu; toţi intra în aceiaşi categorie. Toţi au sacrificat poporul şi societatea pentru a-şi impune nebunia din capul lor şi a rămâne la putere. Şi au făcut-o, chipurile, în numele binelui şi al unor scopuri nobile. Doamne fereşte de asemenea bine! Unul din filozofii de frunte al secolului al 19-lea a fost lordul Bertrand Russell, care simpatiza cu oamenii de rând şi nutrea o oarecare simpatie pentru intenţiile aparent umanitare ale tânărului stat Sovietic. Russell a avut o întâlnire cu Lenin, întâlnire în care liderul sovietic se plângea că el are cele mai bune intenţii faţă de ţărani şi le doreşte fericirea, iar ei îi resping planul lui de a-i face fericiţi. Se ştie bine ce fericire a adus ulterior colectivizarea şi viaţa la colhoz.

Lenin a fost un lider malefic, dar autentic. El s-a impus prin anumite trăsături proprii într-o conjunctură istorică favorabilă şi s-a menţinut la putere prin teroare. În cazul României, şi Ceauşescu a fost în felul lui un lider; dar a ajuns la putere exclusiv datorită unor circumstanţe favorabile şi fără calităţi proprii. Şi când circumstanţele s-au schimbat, individul s-a prăbuşit ca un castel de nisip, iar securitatea care îi asigura poziţia, a dispărut precum ghiata pusă la fiert.

În prezent se ştie bine cum au ajuns la putere asemenea indivizi şi se cunosc şi dezastrele rămase în urma lor. Sociologii şi politologii din occident se întreabă cum pot fi evitate asemenea situaţii? Răspunsul lor pare simplu: se pot evita prin societăţi democrate bazate pe alegeri libere, dar ce faci atunci când asemenea alegeri sunt cumpărate, manipulate sau anulate? Apropos, nici o aluzie la România!? Ţara noastră e un adevărat exemplu de democraţie… democraţie originală. De altă parte, statele autoritare, ca Rusia şi China, menţin faţada unor alegeri libere, dar cetăţenii pot vota doar pentru cei „aleşi” deja de partidele de la putere. Şi revin la România, unde statul comunist şi apoi cel postcomunist s-a adaptat la moda vremii.

În perioada post-stalinistă, şi în special în ultimele două decenii ale fostei Uniuni Sovietice, populaţia a început să prindă curaj, să critice sistemul şi să ceară schimbări sociale şi politice. Începuseră să apară chiar şi manifestări scrise şi transmise clandestin de la om la om; un fel de circulare necenzurate, prin care oamenii îşi exprimau doleanţele. Unele materiale erau simple scrisori or declaraţii, dar altele erau adevărate piese literare şi chiar romane. Aşa a apărut iniţial cartea Arhipelagul Gulag de Alexandr Solzhenitsyn pentru care a primit premiul Nobel. Treptat, fenomenul a fost numit dizidență şi s-a extins şi în alte ţări est europene.

Apariţia fenomenului a dus însă la două efecte neaşteptate: Occidentul a înţeles că promovând noul fenomen al dizidenței în ţările estice, putea slăbi statele comuniste. Conducătorii comunişti şi securitatea au înţeles însă şi ei că pot pregăti dizidenţi artificiali, pe care să-i dirijeze în interesul lor. Astfel, un fenomen de rezistenţă sinceră, a fost transformat într-un sistem de manipulare. Şi la acest fenomen au asistat şi chiar au contribuit şi unii intelectuali din generaţia mea.

Se ştie foarte bine că unii dizidenţi români şi-au manifestat sincer nemulţumirea, dar mulţi dintre ei făcuseră parte anterior chiar din sistemul pe care au ajuns să-l denunţe. Unii fuseseră poeţi de curte; alţii fuseseră scriitori frustraţi, căzuţi în dizgraţie; puţini au fost totuşi sinceri şi curajoşi. Dintre aceştia din urmă, personal l-am cunoscut bine pe Paul Goma.

Am auzit prima oară de Goma după ce a publicat în occident romanul Ostinato şi nu mi-a venit să cred că aşa ceva era posibil în România controlată strict de Securitate. Şi îmi amintesc cum la o întâlnire cu câţiva lideri ai exilului românesc, care a avut loc în apartamentul familiei Brutus Coste din New York, d-na Coste a insistat să ne citească un capitol din cartea lui Goma. Acelaşi grup de exilaţi l-am adus ulterior în vizită pe autor în America şi în timp ce se afla la Washington, l-am găzduit în apartamentul meu. Goma a fost un dizident autentic şi un lider de opinie curajos. Poate singurul!

Un caz notoriu a fost şi părintele Gheorghe Calciu, pe care exilul românesc l-a adus deasemenea în Statele Unite. Spre deosebire de Goma, părintele Calciu nu era un dizident; era un opozant autentic şi constant al comunismului din ţară şi executase 20 de ani de închisoare. Ulterior şi după multe intervenţii, i s-a permis să părăsească România ceauşistă şi s-a stabilit în statul Virginia de lângă Washington DC, unde a devenit pastorul bisericii noastre. Alte cazuri au fost însă mult mai puţin clare şi au ridicat semne de întrebare.

În 1975 mi s-a oferit un post de redactor la postul de radio Vocea Americii. Tocmai îmi susţinusem doctoratul şi eram profesor la universitatea George Paterson din New Jersey. Mi-a fost foarte greu să renunţ la profesorat, meserie pe care o ador şi pentru care eram bine pregătit, dar m-a atras ideea unei legături nemijlocite cu ascultătorii din ţară. Nu ştiu nici acum, după 51 de ani, şi probabil nu voi şti niciodată, dacă a fost o alegere bună sau una neinspirată, dar trecutul nu mai poate fi schimbat. M-am mutat deci la Washington, unde din profesor, am devenit jurnalist. Şi aici încep surprizele.

La scurt timp după ce am ajuns în capitala Americii, în toamna anului 1975 or primăvara lui 1976, am primit un telefon de la o persoană pe care nu o cunoscusem, dar de care ştiam. Se numea Mihai Botez, era matematician şi primise o bursă de studii în Statele Unite. Obţinuse telefonul meu de la Nicu Miulescu, unchiul lui Mircea Gere, fost coleg la Facultatea de Geografie şi unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. Miulescu, inginer pensionar, era pasionat de istorie şi antropologie şi avusesem multe discuţii plăcute şi deschise cu el. Se însurase târziu şi nu avea copii, dar soţia lui, pe care deasemenea o cunoscusem, avea un fiu care devenise matematician, Mihai Botez, care vroia să mă cunoască.

L-am invitat pe Botez la un mic restaurant chinezesc de pe Connecticut Avenue şi am avut o discuţie amicală. Mi-a spus că primise o bursă de studii la centrul Kennan, din cadrul cunoscutului Institut Smithsonian şi urma să rămână circa şase luni la Washington. Ar fi trebuit să fiu mai suspicios, deoarece institutul cu pricina e atrăgător şi impresionant pe dinafară, dar este şi mai „interesant pe dinăuntru.” Altfel, l-am primit bine, deoarece venise cu recomandări şi între altele mi-a mai spus că era nemulţumit de regimul din ţară. A mai adăugat că avea şi alţi prieteni nemulţumiţi şi că, citez, „unii dintre noi am intrat în partid ca să încercăm să schimbăm regimul, dar în schimb ne-a schimbat regimul pe noi…”

Ne-am despărţit amical după prima întâlnire, și am rămas în contact şi ne-am revăzut. De data aceasta, l-am vizitat la Institut, unde mi-a sugerat să-i iau un interviu pentru Vocea Americii şi, pe un ton calm şi obişnuit, mi-a cerut să-l pun în contact cu CIA. Pe moment nu m-a surprins cererea lui, pentrucă unii dintre „bursierii” veniţi din ţară cereau azil şi dreptul de a rămâne în America. Şi fără să-mi dau seama, am intrat într-un joc în care este evident că am fost folosit să fac… jocurile altora.

Nu voi intra în toate amănuntele, pe care de altfel le-am descris mai pe larg în cartea-interviu La Cumpăna Mileniilor, dar au urmat unele scenete ciudate. Cu timpul, am înţeles că Botez venise la Washington cu o misiune precisă. Apoi, s-a întors la Bucureşti cu o altă misiune la fel de precisă… anume, să devină dizident. În acest sens, a fost preluat de radio Europa Liberă şi transformat într-un mare dizident şi mare matematician. După ce a devenit bine cunoscut în ţară, securitatea l-a pedepsit chipurile exilându-l din Bucureşti la Tulcea, unde şi-a continuat „munca dizidentă”. În acea perioadă, i-am trimis printr-un diplomat american un borcan de cafea braziliană şi mai târziu a confirmat că a primit-o. Şi tot în aceeaşi perioadă, a primit permisiunea să participe la o întrunire pentru apărarea drepturilor omului, ţinută în Spania. De data aceasta, mă aşteptam să rămână în Occident, dar nu a rămas. S-a întors din nou în ţară, numai că după câţiva ani i s-a permis să revină în America, unde i s-a acordat dreptul de reşedinţă şi s-a stabilit în California. Cam tot atunci, un prieten de la Europa Liberă, îmi spunea şi el nedumerit: Noi l-am aşteptat ca pe un matematician de talie internaţională şi aici e preocupat doar de politică… Stranii coincidenţe!

A survenit apoi „revoluţiunea” din 89 şi Botez s-a întors din nou în ţară. În continuare şi la scurt timp după acele evenimente, Iliescu l-a numit ambasador la Organizaţia Naţiunilor Unite şi ulterior, ambasador la Washington, DC, unde ne-am reîntâlnit. Şi este interesant de reţinut că iniţial Botez s-a făcut că nu mă cunoaşte, dar şi eu m-am prefăcut că suntem prieteni. Şi epopeea amicului Botez a continuat. La un moment dat, a fost rechemat la Bucureşti şi la scurt timp şi în mod inopinat, a murit. Ştia probabil prea multe!? Oricum, se pare că aşa se fac, se prefac şi se desfac liderii în lumea de azi.

Să revin însă la România acestor zile. M-au întrebat mai mulţi cunoscuţi dacă nu mi se pare curios cum au ajuns de notorietate publică, unele persoane puţin cunoscute? Sincer să fiu, nu ştiu cum să răspund. Unele persoane au caractere de lideri şi se impun singure. Altele sunt prefabricate şi gomflate din culise şi nu pot fi judecate decât după faptele lor. Cât despre Nicușor, nu l-am cunoscut. Sistemul l-a prins din mers şi de nicăieri şi l-a propulsat la preşedenţia ţării, ca să poată susţine că alegerile au fost libere şi democrate. Democraţia originală…de care ne vorbea Iliescu!