Miriam-Nadia Dăbău - Să ne cunoaștem scriitorii – BEN TODICĂ

 

Să ne cunoaștem scriitorii – BEN TODICĂ

Miriam-Nadia Dăbău 

oct. 17, 2026 

Ben Todică

Să ne cunoaștem scriitorii: Ben Todică

Motto

„Una e viața vieții și alta e viața cărții.
Cartea trăiește pe planeta ei proprie, care are această însușire că nu poate fi determinată dimensional.”

Rar mi-a fost dat să citesc o biografie, o istorie atât de captivantă despre un scriitor, cineast, redactor TV, publicist, scenarist, regizor, un inventator în esență și un român adevărat. În 2018/2021, în câteva antologii editate de doamna Ligya Diaconescu (RIP), în care am fost publicată și eu, am găsit un nume plin de rezonanță, cu un scris plin de farmec, așa, ca o „prăjitură de zi și noapte” pe care vrei să o guști. Am gustat-o și am vrut mai mult și așa am intrat în istoria domnului Ben Todică, căci despre el este vorba.

Întâmplarea face să ne întâlnim și în alte publicații ale unor reviste: cea a scriitorului Tiron Constantin, „Însemnări Bucovinene”, în „Logos și Agape” a doamnei Mariana Gurza, „Armonii Culturale”, ziarul „Observatorul de Toronto” (eu apărusem cu un interviu avut cu domnul scriitor Nicolae Bălașa), revista „Vatra”, redactor-șef Nicolae Băciuț, și mi-am zis: Ce mică e lumea, deși ne despart mii de kilometri. Dar am învățat o lecție: în „Lumea Literară” nu există granițe, doar entitate. Mulțumesc, domnule Ben Todică!

Așadar, m-am gândit că incursiunea pe un alt continent, Australia, nu face decât să-mi mărească dorința de a ști mai multe despre românul Ben Todică, un mesager al conștiinței românești într-o altă parte a lumii.

De mic copil îl atrage dorința de a descoperi taina fascinantă a proiecției filmului și, la vârsta de zece-doisprezece ani, printr-o inovație proprie, cu un aparat împrumutat, pune diafilme pe peretele blocului, spre desfătarea vecinilor. El însuși mărturisește că lua o hârtie și o ungea cu untură, ca mai apoi să o pună în geam pentru a capta proiecția din casetele aparatului de filmat. Dorința de a se perfecționa în acest domeniu l-a stăpânit tot timpul. Copilul Benoni de atunci muncește din greu, atât fizic, cât și intelectual (citiți biografia lui Ben Todică, o găsiți pe Google), ajungând la performanța desăvârșirii, învățând ABC-ul producerii de filme, adică regie, sunet, efecte vizuale, imagine, developare, montaj etc.

În anul 1979 pleacă din țară, prima oprire fiind lagărul din Italia, unde Ben își dă seama ce înseamnă libertatea occidentală.

În suflet apar regrete, dar, ajungând în Australia, mai precis la Melbourne, se consideră un om liber.

Aici lucrează ca sudor și operator-programator, studiind timp de trei ani cursurile pentru scriitor și editor profesionist la Monash University. A urmat cursurile școlii de sunet și canto, făcând parte dintr-un grup vocal și susținând diferite concerte. În 1993 a urmat cursul pentru instructori de realizatori de televiziune, devine membru al asociației ATOM, unde activează și astăzi. A început să facă televiziune cu subiecte din țară, remarcându-se în rândul românilor de pretutindeni.

În 2012 apare volumul „Între două lumi”, o carte publicată la o editură din Timișoara, fiind îndrumat și de câțiva colaboratori din țară, printre care Mariana Gurza și Vasilica Grigoraș. Cu ajutorul acestora, editează acest volum și își face chiar lansarea de carte la Catedrala din Timișoara.

Despre carte mărturisește chiar autorul:

„Această carte m-a așezat pe mine, autorul ei, în scaunul cititorului, ca să descopăr puterea și măreția divină a cuvântului scris.

Am început să realizez cât de aproape sunt de creatorul meu, să simt că sunt plămădit după chipul și asemănarea sa, că atunci când vorbesc, Dumnezeu este în mine și că eu nu aș exista fără El – «pentru că la început a fost cuvântul și cuvântul era Dumnezeu».”

Ce frumoasă mărturisire! Dar el nu se oprește aici, căci Ben Todică este un alergător, așa cum făcea atunci când, în tinerețe, vizita locuri din lume, filmându-le și luând notițe pentru mai târziu, când le făcea publice.

Într-o notă din volumul său găsim:

„Există o pasăre care, de cum se naște, își ia zborul și rămâne în văzduh până moare. Ea își procură hrana din zbor, coborând în picaj pe pământ și pe ape. Așa mă simt și eu, de când am fugit din țara-mamă. În străinătate, trăind suspendat, îmi hrănesc, prin ceea ce fac, identitatea de român. De cele mai multe ori, după moarte, nouă, celor plecați din țară, cenușa ne este adusă acasă și împânzită pe locul natal.” – Ilie Rad, Cluj-Napoca, în „Jurnal australian (VI): Portretul unui jurnalist: Ben Todică”.

Semnatar al multor articole în diferite reviste, ziare și cenacluri, din comunitatea unde trăiește, dar și din țară, Ben Todică surprinde cu aparatul său de filmat evenimente literare, omagieri și expoziții de pictură, realizând cele mai frumoase documentare, o „literatură în imagini” adusă în atenția publicului. Mai târziu, el amintește:

„Există o forță în dragostea de țară pe care o simt…”

Ben Todică este o personalitate polivalentă. Talentul artistic se completează fericit cu harul literar. Afirmă că debutul său literar a avut loc la radio, în 1994, când a început să contribuie cu mici segmente de critică sau povestiri, amintiri, în emisiunile în limba română. Pe când era în anul al doilea la studiile de Professional Writing, Pinguin Publishing a organizat un concurs de povestiri, unde a câștigat marele premiu cu o poveste de șapte pagini, intitulată „The African Elephants” – „Elefanții africani”.

A primit o ladă cu cărți în valoare de cinci sute de dolari. Povestea a fost publicată în revista „Iosif Vulcan” din Cringila, în 1997. A mai fost publicată și cu titlul „Reflecting Lights”. Povestirile lui Ben Todică sunt, în majoritate, filmice. Sunt reflecții de lumini care vin dintr-o altă dimensiune sau din dimensiuni ale unei memorii universale.

Un nume cât distanța dintre cele două țări, România și Australia, un ocean de realizări, o luptă cu propria dimensiune a statutului de om, de imigrant care nu vrea să „rănească” sentimentele unei națiuni care „l-a născut” cu multă demnitate și patriotism.

Despre Ben Todică se pot scrie publicații întregi, cronici de tot felul, dar eu nu vreau o repetiție a ceea ce s-a mai consemnat, ci vreau să-mi fac o imagine personală, așa ca în filmele cu scenariile dumnealui, o cronică pe care o prezint și dumneavoastră, dragii mei cititori. O lecție de viață pe care noi toți o putem învăța și care reiese atât de clar din versurile lui Coșbuc:

„O luptă-i viața, deci te luptă
Cu dragoste de ea, de tot.
………….
Când brațul li-e biruitor.
Comediant e cel ce plânge,
Și-i un neom, că-i dezertor.
Oricare-ar fi sfârșitul lor.”

Închei acest articol cu aceleași cuvinte ale scriitorului Ben Todică, pe care le-am consemnat:

„Există o pasăre care, de cum se naște, își ia zborul și rămâne în văzduh până moare. Ea își procură hrana din zbor, coborând în picaj pe pământ și pe ape. Așa mă simt și eu, de când am fugit din Țara-mamă.”


Semnat
Scriitoare, jurnalistă Miriam Dabau
Paris 2026
Octombrie

 

Ion Coja - Scriitorii evrei și Transnistria

 

Ion Coja  -  Scriitorii evrei și Transnistria

Către colegii scriitori evrei din România, alde Radu F. Alexandru & gașca, o întrebare: De ce n-ați scris niciun rând despre holocaustul din Transnistria?

 

Via IonCoja:

De ce n-ați scris niciun rând despre holocaustul din Transnistria?

 

Cu ani buni în urmă am publicat în revista „Regăsirea” editată de inimosul tipograf Corneliu Urlan, un text intitulat 400 000 de morţi şi nici o poezie?, prin care semnalam contradicţia dintre teza holocaustului din România, cu cele 400 000 de victime binecunoscute, şi absenţa totală a unei literaturi a holocaustului „românesc”. După 1944 au zburdat pe ogorul literaturii române sute de scriitori şi critici literari evrei, câţiva dintre ei ocupându-se, cu spirit director pentru toată suflarea literar-artistică, chiar cu identificarea şi inventarierea celor mai potrivite subiecte pentru literatura „nouă”, şi totuşi nici unul nu a făcut „caz”, adică nu a pomenit de ororile holocaustului „nostru”, că ar binemerita să fie şi ele evocate, transfigurate artistic etc. Au scris poeţii evrei ai realismului socialist românesc bunăoară despre Lidice, satul ceh în care naziştii au ucis zeci de oameni nevinovaţi, dar n-au suflat alde Maria Banuş ori Veronica Porumbacu un rând, măcar un vers, o epigramă despre Vapniarka sau Moghilev, localităţi din Transnistria, unde au murit, se zice, zeci de mii de evrei, de evrei români, de-ai noştri… Ce să înţelegi din asta?

 

Una din două: ori că (1)poeţii noştri, îndeosebi cei evrei, au dezertat în mod rușinos de la datoria de a da glas suferinţei imense îndurate de semeni de-ai noştri la Vapniarca, ori (2)se impune de la sine teza-concluzie, negaţionistă vrând-nevrând, că ar fi scris drăguţii de ei, cu entuziasm şi dăruire, dar nu prea au avut despre care zeci de mii de victime să scrie poeţii noştri, fie ei şi foarte evrei. Nici măcar acei evrei care au trecut prin deportarea din Transnistria nu au avut ceva interesant de povestit!… Printre aceştia din urmă numărându-se şi NORMAN MANEA, pe care iniţiaţii în subteranele vieţii literare îl dau ca sigur viitor nobeleat. De ce n-a scris Norman Manea nimic despre Transnistria?, întrebam eu ritos în urmă cu ceva ani buni. De ce nu intervine, ca martor ocular, în discuţiile bezmetice care s-au iscat după 1990 pe tema holocaustului din Transnistria? De ce se „abţine”?

 

Dar de ce se abțin și ceilalți scriitori evrei, care n-au ocolit subiecte ca lupta în ilegalitate a comuniștilor, subiect destul de mincinos, dar la nevoie acceptabil?! De ce s-au abținut să onoreze literar memoria celor 400.000 de evrei holocaustizați de Antonescu și armata/jandarmeria sa?!

 

S-au abținut chiar și evreii care au plecat din România în Israel, unde nicio cenzură nu-i împiedica să atace acest subiect: crimele lui Antonescu! Ale românilor anti-semiți! Nici măcar Alexandru Mirodan, după ce a ajuns în Israel nu a atacat un subiect atât de gras! Ca să nu mai zic de Marius Mircu, de la care au rămas referințe elogioase la adresa mareșalului, citate copios de Teșu Solomovici. Se adună astfel pe umerii colegilor noștri evrei povara unei teribile nepăsări față de evreii români holocaustizați de mareșal!

 

Poate că ar exista o excepție: memorialistica evreului Stefan Voicu, mare sculă kominternistă. A stat vreo doi ani în Transnistria și în memorialistica sa nu zice o vorbă despre genocidul la care a asistat, dimpotrivă, elogiază amintirea ofițerului de jandarmi care a păstorit cu omenie lagărul de la Vapniarka. După Ștefan Voicu, era vorba de un lagăr cu deportați comuniști! Dacă mi-aduc bine aminte, cuvîntul evreu nici nu apare cu referire la societarii lagărului Vapniarka din Transnistria mereu pomenit de literatura holocaustizantă post-decembristă. Post decembrist a fost și Ștefan Voicu, a murit în 1992, dar nu a revenit să precizeze de a cui suferință a fost vorba, poate că nici nu e vorba de prea multă suferință. Printre evrei, la vremea aceea, circula o vorbă: pensionul de la Odessa. Așa numeau clădirea în care fuseseră unii găzduiți. N-au dus-o prea rău. Ca la pension…

 

Mă, ne-colegilor, mă! Nu credeți că e timpul să ieșiți din silenzio stampa? Nu credeți că onoarea vă obligă să spuneți cinstit de ce vă feriți de subiectul literar Transnistria?! Alții, aparținând altor literaturi, ce n-ar da să aibă în mapă un asemenea subiect! Iar voi dați cu piciorul norocului! Ce vă lipsește să vă faceți datoria de scriitor evreu, de scriitor român, de scriitor om! Nu jigodie!

 

Ne-colegul vostru

Ion Coja

autorul piesei Romeo & Julieta la Auschwitz, cu Transnistria personaj principal

Scriitori evrei deportați sau direct afectați de drama din Transnistria

Supraviețuitori ai deportării

• Norman Manea: Deportat în copilărie (1941–1944) împreună cu familia sa. A devenit unul dintre cei mai traduși și apreciați scriitori români în exil, descriind traumele și memoria Holocaustului în volume celebre precum Întoarcerea huliganului. [1]
• Aharon Appelfeld: Născut în Bucovina, a fost deportat în Transnistria la o vârstă fragedă, după ce mama sa a fost ucisă. A evadat dintr-un lagăr transnistrean și a supraviețuit ascuns în păduri, devenind ulterior unul dintre cei mai importanți scriitori de limbă ebraică din Israel. [1]
• Edgar Hilsenrath: Scriitor evreu de limbă germană care, copil fiind, a fost deportat în ghetoul din Moghilău (Moghilev-Podolski) din Transnistria. Experiența sa brutală din ghetou a stat la baza celebrului său roman Noaptea (Nacht). [1, 2]
• Immanuel Weißglas: Poet și traducător originar din Cernăuți, fost coleg de clasă cu Paul Celan. A fost deportat împreună cu părinții săi în Transnistria (în lagărul de la cariera de piatră din Mihailovca), lăsând mărturii lirice tulburătoare despre această perioadă. [1, 2]

Scriitori marcați indirect (pierderea familiei)

• Paul Celan: Unul dintre cei mai mari poeți de limbă germană ai secolului al XX-lea. Părinții săi au fost deportați în Transnistria și au pierit într-un lagăr de concentrare de acolo, un eveniment tragic care i-a marcat definitiv întreaga operă poetică (inclusiv faimosul poem Todesfuge). [1]

Autori ai primelor mărturii și cronici postbelice

• M. Rudich: Jurnalist și scriitor care a publicat imediat după război volumul de memorii La braț cu moartea: Vedenii din Transnistria (1945), oferind primele relatări detaliate despre atrocități. [1]
• Avigdor Shachan: Istoric și scriitor născut în Hotin, supraviețuitor al ghetourilor din Transnistria, autor al lucrării de referință Burning Ice: The Ghettos of Transnistria. [1]

Ben Todică - MONEDA FORTE

 

MONEDA FORTE

Conștiința — moneda viitorului

Ben Todică

 

Nikola Tesla era fascinat de legătura dintre energie, vibrație și lumină. Dacă privim universul de la scara galaxiilor până la lumea microscopică a particulelor, descoperim o realitate dinamică, în care materia și energia se află într-o permanentă transformare. Dincolo de ceea ce putem vedea cu ochiul liber se deschid domenii pe care știința continuă să le cerceteze, iar necunoscutul rămâne o invitație la visare.

Omul trăiește într-o fereastră îngustă a realității. Ochii noștri percep numai o mică parte din spectrul electromagnetic, iar simțurile ne oferă doar o imagine limitată a lumii. Ceea ce nu vedem nu înseamnă neapărat că nu există; înseamnă, înainte de toate, că instrumentele noastre de cunoaștere au limite.

Și atunci mă întreb: câte lumi ar putea exista dincolo de fereastra percepției noastre? Câte forme de existență, câte experiențe și câte feluri de conștiință ne-ar putea înconjura fără ca noi să le putem recunoaște?

Poate că universul este mult mai bogat decât imaginea pe care ne-am construit-o despre el. Poate că există realități pe care încă nu avem limbajul necesar să le descriem. Iar dacă într-o zi vom descoperi alte forme de viață sau alte dimensiuni ale realității, va trebui să ne întrebăm nu numai ce sunt ele, ci și ce ne pot învăța despre noi înșine.

Îndrăznesc să-mi imaginez că existența ar putea fi asemenea unei orchestre cosmice, în care fiecare formă de viață își cântă propria partitură. Unele melodii ne sunt familiare, altele rămân inaccesibile auzului nostru. Poate că ceea ce numim necunoscut nu este întotdeauna absența unui sunet, ci incapacitatea noastră de a-l percepe.

În această imagine, toate formele existenței ar fi legate printr-o vastă țesătură a universului. Suntem alcătuiți din elementele aceleiași naturi, purtăm în noi urmele istoriei cosmice și depindem de o rețea de relații care depășește granițele propriului corp. Nu suntem insule desprinse de lume, ci fragmente ale unei realități mai mari.

Aici începe, pentru mine, întrebarea despre Dumnezeu.

Dacă Dumnezeu este pretutindeni, dacă este temelia și unitatea întregii existențe, atunci poate că nu trebuie să-L căutăm numai deasupra noastră, într-un cer îndepărtat, ci și în profunzimea materiei, în lumina stelelor, în respirația unei ființe și în conștiința care se întreabă de unde vine.

Nu susțin că fizica a demonstrat că Dumnezeu este lumină sau că toate lumile posibile există simultan. Îmi îngădui însă să folosesc lumina drept metaforă a unei prezențe care străbate totul și ne invită să căutăm legătura dintre lucruri.

Poate că Dumnezeu este numele pe care îl dăm acestei unități pe care o intuim, dar pe care nu reușim încă s-o cuprindem.

Și dacă totul ar face parte dintr-un întreg infinit, atunci fiecare ființă ar putea fi privită ca o fereastră prin care universul ajunge să se privească pe sine.

Pianul cu trei clape

Am spus cândva că omul seamănă cu un pianist căruia i s-au lăsat la îndemână numai trei clape dintr-un instrument infinit.

Îmi imaginez că Dumnezeu, dacă vorbește întregului univers, nu folosește un singur glas și nici o singură limbă. Ar putea fi asemenea unei simfonii care cuprinde, deodată, toate sunetele, toate frecvențele și toate modurile de a comunica. Fiecare specie ar percepe numai partea pentru care este înzestrată.

Noi, oamenii, am numit aceste fragmente limbi, dialecte, sunete și semne. Le-am așezat în categorii, le-am despărțit prin hotare și, uneori, am ajuns să ne temem de ceea ce nu înțelegem.

Povestea Turnului Babel vorbește tocmai despre această ruptură a comunicării. O putem citi ca pe o meditație asupra felului în care diferențele dintre oameni se pot transforma în neînțelegere, chiar și atunci când toți încearcă să ajungă spre același cer.

Poate că metafora mea cu trei clape exprimă tocmai această limitare: fiecare dintre noi învață să cânte câteva note ale unei melodii mult mai vaste. Ne obișnuim cu ele și ajungem să credem că întreaga muzică a universului se reduce la ceea ce știm noi să auzim.

Dar ce se întâmplă când învățăm o altă limbă?

Nu dobândim doar cuvinte noi. Descoperim alte asocieri, alte nuanțe, alte feluri de a organiza gândurile și de a privi lumea. O limbă nouă poate deschide o fereastră spre o altă cultură și ne poate ajuta să înțelegem experiențe pe care, până atunci, nu știam nici măcar cum să le numim.

Nu înseamnă că primim literalmente trei clape suplimentare în creier, ci că ne lărgim instrumentul interior. Învățăm să cântăm aceeași viață într-o altă tonalitate.

De aceea îmi place ideea că omul care gândește în două limbi poate trăi două vieți interioare, iar cel care cunoaște mai multe limbi poate locui în mai multe universuri culturale.

Nu pentru că ar părăsi lumea în care s-a născut, ci pentru că învață să o privească și prin ochii altora.

Poate că adevărata bogăție nu stă în numărul limbilor pe care le vorbim, ci în numărul de lumi umane pe care suntem capabili să le înțelegem.

Dumnezeu, suferința și libertatea

Dacă Dumnezeu vede totul, mă întreb, mai există vreun loc în care să ne putem ascunde de El?

Iar dacă Dumnezeu este prezent în întreaga existență, cum trebuie să înțelegem răul, suferința și păcatul? Poate fi suferința unei ființe privită ca o rană într-un întreg din care și ea, și noi facem parte?

Îmi vine în minte imaginea unei ființe care se înțeapă singură în deget pentru a înțelege durerea. Dacă întregul univers ar fi un singur organism, atunci suferința unei părți n-ar mai putea fi considerată cu totul străină de restul.

Este o imagine filozofică, nu o explicație definitivă a răului. Ea mă obligă însă să privesc altfel responsabilitatea noastră.

Dacă suntem legați unii de alții, atunci fiecare gest de cruzime rănește mai mult decât pare, iar fiecare faptă bună poate repara ceva din țesătura comună a vieții.

Încercarea de a fi mai buni nu ar trebui să fie numai teama de pedeapsă sau dorința de a respecta o poruncă. Ar putea fi un exercițiu de maturizare a conștiinței, o apropiere treptată de o formă mai înaltă de înțelegere.

Poate că nu noi trebuie să-L învățăm pe Dumnezeu să crească, ci noi trebuie să creștem în capacitatea de a înțelege ceea ce numim divin.

Iar această creștere nu se încheie odată cu o revelație. Ea continuă ori de câte ori învățăm să iubim fără să stăpânim, să ascultăm fără să judecăm pripit și să ne apropiem de necunoscut fără să-l transformăm imediat în dușman.

Vecinii din necunoscut

Ce s-ar întâmpla dacă, într-o zi, am întâlni o formă de inteligență atât de diferită de a noastră, încât nici măcar n-am recunoaște-o drept inteligență?

Poate că am căuta un chip asemănător nouă, o voce, două mâini sau un mod familiar de a ne transmite gândurile. Dar dacă acea inteligență ar comunica prin lumină, prin câmpuri, prin ritmuri ori prin semnale pe care încă nu le putem interpreta?

Am putea trece pe lângă ea fără s-o vedem.

De-a lungul istoriei, oamenii au relatat viziuni, întâlniri misterioase și experiențe pe care nu le-au putut explica. Nu toate aceste relatări dovedesc existența unor ființe din alte lumi; unele pot avea explicații psihologice, neurologice sau culturale. Totuși, ele ne amintesc cât de puternică este nevoia omului de a înțelege ceea ce se află dincolo de experiența obișnuită.

Îmi place să-mi imaginez că, dacă vom descoperi cândva alte forme de conștiință, întâlnirea nu va fi neapărat o confruntare, ci începutul unei lecții.

Va trebui să învățăm să ascultăm înainte de a cere să fim ascultați. Să înțelegem înainte de a porunci. Să recunoaștem dreptul la existență al celui diferit înainte de a-i cere să devină asemenea nouă.

Poate că întâlnirea cu necunoscutul va fi, în cele din urmă, un examen al propriei noastre maturități.

Nu este suficient să ajungem la alte lumi. Trebuie să devenim capabili să trăim în preajma lor fără să repetăm greșelile pe care le-am făcut pe Pământ.

Universul care se naște din propriul său sfârșit

Îmi imaginez uneori că universul nu este o linie care pornește dintr-un început și se îndreaptă spre un sfârșit, ci o poveste cu nenumărate capitole, ale căror margini se ating în locuri pe care încă nu le cunoaștem.

Poate că infinitul nu trebuie imaginat ca o simplă întindere fără capăt, ci ca o succesiune de transformări, de începuturi și de posibilități.

Gândul mă duce la găurile negre, aceste regiuni ale spațiului în care gravitația este atât de puternică, încât nici lumina nu poate scăpa din interiorul orizontului evenimentelor. Ce se întâmplă în adâncul lor rămâne o întrebare deschisă pentru fizica fundamentală.

Mă întreb dacă există, undeva, procese cosmice pe care încă nu știm să le legăm de povestea începuturilor universului. Ar putea exista alte universuri? Ar putea unele structuri cosmice să ascundă procese pe care teoriile noastre actuale nu le cuprind?

Sunt întrebări, nu răspunsuri demonstrate.

Dar imaginația are și ea rostul ei: uneori, înainte ca o întrebare să capete o formă științifică, cineva trebuie să îndrăznească s-o rostească.

În visul meu, întregul univers ajunge cândva să comunice cu sine. Fiecare formă de viață își aduce glasul, fiecare conștiință își oferă experiența, iar lumile necunoscute își descoperă vecinii.

Totul devine un imens bulgăre de lumină.

Lumina crește, pulsează, se stinge și pare să cadă sub zero, într-un adânc pe care mi-l imaginez dincolo de hotarele universului cunoscut. Acolo, în întunericul fără nume, se pregătește un alt început.

Un nou Big Bang.

Nu afirm că universul funcționează astfel. Îmi construiesc propria imagine poetică a unui infinit care nu încetează să se transforme, a unei existențe care își caută mereu o altă formă de a începe.

Poate că visul nu ne arată cum este alcătuit universul, ci ne ajută să înțelegem cât de mică este încă măsura cunoașterii noastre.

Conștiința - moneda forte

Dacă toate acestea ar fi posibile, până unde ar putea ajunge conștiința umană?

Ar putea învăța să comunice cu forme de inteligență pe care astăzi nici nu le bănuim? Ar putea descoperi alte modalități de a percepe timpul, spațiul și propria existență? Am putea ajunge să înțelegem mai bine legăturile dintre memorie, materie și lumină?

Știința nu ne oferă încă răspunsuri pentru toate aceste întrebări. Dar ne oferă o lecție esențială: ceea ce nu știm astăzi nu trebuie confundat nici cu ceea ce este imposibil, nici cu ceea ce este deja adevărat.

Avem nevoie de curajul imaginației și de disciplina îndoielii. De visători care să deschidă uși și de cercetători care să verifice dacă dincolo de ele există într-adevăr o lume.

De-a lungul istoriei, ideile noi au fost întâmpinate uneori cu teamă, ironie sau respingere. Alteori au schimbat radical felul în care oamenii își înțelegeau locul în univers. De aceea, nu trebuie să confundăm îndrăzneala cu certitudinea și nici neobișnuitul cu adevărul. O idee merită ascultată, dar și cercetată.

Sunt convins că viitorul ne va pune în fața unor forme de comunicare și colaborare pe care astăzi abia începem să ni le imaginăm. Vom construi instrumente mai sensibile, vom descoperi semnale noi și vom încerca să înțelegem mai profund relația dintre inteligență și univers.

Poate că vom învăța cândva să comunicăm cu lumina în sensuri pe care astăzi nu le putem anticipa. Poate că vom descoperi forme de colaborare între oameni, mașini inteligente și alte forme de inteligență pe care încă nu le cunoaștem.

Dar adevărata schimbare nu va fi numai tehnologică.

Va trebui să învățăm să ne folosim cunoașterea fără să distrugem, să ne dezvoltăm fără să-i umilim pe ceilalți și să privim puterea nu ca pe un drept de a stăpâni, ci ca pe o responsabilitate.

Pentru că poți avea în mâini toate bogățiile lumii și să rămâi sărac în înțelegere. Poți cuceri spațiul și să nu știi cum să trăiești în pace cu vecinul tău. Poți transmite informații cu viteza luminii și să nu reușești să-i asculți durerea celui de lângă tine.

De aceea cred că adevărata monedă forte a viitorului nu va fi aurul, nici energia, nici măcar informația luată singură.

Va fi conștiința: capacitatea de a înțelege, de a discerne, de a crea legături și de a răspunde pentru ceea ce facem cu puterea pe care o dobândim.

O conștiință bogată nu este aceea care pretinde că știe totul, ci aceea care știe cât mai are de învățat.

Poate că într-o zi vom privi universul nu ca pe un teritoriu de cucerit, ci ca pe un partener de dialog. Nu vom mai dori doar să-i smulgem secretele, ci vom încerca să înțelegem locul nostru în armonia lui.

Iar dacă vom ajunge să dansăm cu lumina, sper să nu uităm niciodată că primul pas al acestui dans începe aici, pe Pământ, între oameni.

În felul în care ne vorbim.

În felul în care ne ascultăm.

În felul în care avem grijă unii de alții.

Conștiința va deveni moneda forte a viitorului numai atunci când vom învăța s-o cheltuim în folosul vieții.

Iar visătorii de astăzi sunt cei care pot pregăti, prin întrebările lor, lumea de mâine.

Ben Todică