Jianu Liviu-Florian - Emil Boroghină Viața, și Opera

 

Emil Boroghină

Viața, și Opera

 

 

~*~

 

Îi pare rău că s-a vândut pe-atât de Mult!

 

Putea să joace Teatru, pe Degeaba!

 

S-ar fi Ales cu tot ce e Mai Cult!

 

Și Lumea, cu Războiul, și cu Sfada!

 

 

 

12 octombrie 2026

 

 

 

~*~

Ben Todică - DUMNEZEU, TĂCEREA ȘI PIANUL INFINIT

 

DUMNEZEU, TĂCEREA ȘI PIANUL INFINIT

O mărturisire după predica de duminică de la Biserica Creștină HARUL din Rowville, Victoria

Ben Todică

„Așa vorbește Domnul: «Ce nelegiuire au găsit părinții voștri în Mine, de s-au depărtat de Mine și au mers după lucruri de nimic și au ajuns ei înșiși de nimic?»”

— Ieremia 2:5

Am asistat la una dintre cele mai frumoase predici din ultimii ani. Am plecat de la Biserica Creștină HARUL din Rowville cu sufletul plin, dar și cu întrebări pe care le port de multă vreme. Unele întrebări nu se nasc din lipsa credinței, ci tocmai din dorința de a o înțelege mai adânc.

De ce se îndepărtează omul de Dumnezeu? Și, dacă Dumnezeu este iubire, de ce pare uneori atât de departe de omul care Îl cheamă?

Pianul cu trei clape și orchestra universului

Când mă gândesc la Turnul Babel, îmi imaginez omenirea adunată într-o singură lume a înțelegerii. În relatarea biblică, oamenii vorbesc aceeași limbă, până când dorința lor de a-și înălța propriul nume îi conduce spre dezbinare.

Eu îmi imaginez vocea lui Dumnezeu ca pe o simfonie a conștiinței universului, cântată la un pian cu un număr nesfârșit de octave. O muzică în care fiecare ființă și-ar găsi locul, fără să fie nevoie să-i anuleze pe ceilalți.

Dar ce se întâmplă când fiecare om începe să creadă că propria lui melodie este singura adevărată?

Mi-am închipuit adesea că noi, oamenii, suntem asemenea unor instrumentiști care au primit în dar o claviatură infinită, dar au ales să cânte numai la trei clape. Am redus misterul la ceea ce putem explica, adevărul la ceea ce putem demonstra și iubirea la ceea ce ne convine.

Poate că nu Dumnezeu ne-a micșorat lumea, ci noi am învățat să trăim într-o lume mai mică decât aceea pe care am primit-o.

Aceasta este imaginea mea, nu o explicație literală a Scripturii. Dar mă ajută să înțeleg de ce oamenii care se roagă aceluiași Dumnezeu ajung uneori să se privească unii pe alții ca pe niște dușmani.

De ce am ridicat atâtea ziduri în numele Celui care ne-a învățat să ne iubim aproapele?

Bisericile pot fi diferite, tradițiile pot fi diferite, limbile pot fi diferite. Dar dacă în urma credinței noastre nu rămân mai multă milă, mai mult adevăr și mai multă grijă pentru celălalt, nu ar trebui să ne întrebăm dacă am păstrat doar forma și am uitat, pe drum, sufletul?

De ce tace Dumnezeu?

O întrebare veche, pe care o aud și astăzi în discuțiile despre știință, este aceasta: dacă Dumnezeu există și ne iubește, de ce nu Se arată tuturor fără nicio îndoială?

Miliarde de oameni s-au rugat de-a lungul veacurilor. Au cerut vindecare, pace, dreptate, salvarea copiilor, întoarcerea celor plecați și puterea de a suporta pierderea celor dragi. Uneori au simțit că rugăciunea le-a fost ascultată. Alteori au rămas în fața unei tăceri care le-a sfâșiat sufletul.

Ce îi spui unui om care se roagă pentru copilul său și îl pierde?

Ce îi spui celui care cere pace și vede războiul apropiindu-se de casa lui?

Nu cred că avem dreptul să oferim răspunsuri ușoare la asemenea suferințe. Ar fi nedrept să pretindem că știm de ce se întâmplă toate acestea sau să-i spunem celui îndurerat că nu a avut destulă credință.

Și eu mă întreb: dacă Dumnezeu este iubire, de ce tăcerea Lui poate fi atât de greu de suportat?

Nu am un răspuns care să închidă definitiv această întrebare. Am însă o bănuială pe care încerc s-o cercetez: poate că Dumnezeu nu Se lasă redus la o dovadă pe care s-o putem așeza pe masă, asemenea unui obiect. Poate că relația cu El nu este numai o problemă de vedere, ci și una de conștiință, de alegere și de felul în care ne trăim viața.

Aceasta nu înseamnă că orice tăcere trebuie declarată semn divin. Înseamnă doar că nu cunosc toate răspunsurile și că nu vreau să confund necunoașterea mea cu inexistența lui Dumnezeu.

Credința și libertatea de a alege

Dacă Dumnezeu ar apărea dintr-odată pe cer, vizibil și incontestabil pentru toată omenirea, probabil că lumea s-ar schimba. Dar s-ar schimba și natura credinței?

Dacă nimeni nu s-ar mai putea îndoi de existența Lui, am mai vorbi despre credință sau numai despre certitudine?

Mă întreb dacă taina nu lasă deschis un spațiu în care omul poate alege. Nu pentru că Dumnezeu ar avea nevoie să Se ascundă, ci pentru că iubirea nu poate fi redusă la simpla recunoaștere a unei puteri.

Poți recunoaște că cineva există fără să-l iubești. Poți să te temi de el fără să-l înțelegi. Poți să-i asculți poruncile fără să-i primești valorile în inimă.

De aceea, credința adevărată nu ar trebui măsurată numai prin numărul rugăciunilor, prin prezența la slujbe sau prin frumusețea clădirilor. Ea ar trebui să se vadă și în felul în care ne purtăm cu oamenii atunci când nu ne privește nimeni.

Poate că întrebarea nu este doar de ce tace Dumnezeu, ci și de ce tac uneori oamenii atunci când ar trebui să apere adevărul, să aline suferința sau să se împotrivească nedreptății.

Australia de ieri și lumea de astăzi

Îmi amintesc Australia de la începutul anilor ’80. Îmi amintesc duminicile în care viața comunității părea să se așeze într-un alt ritm, în jurul bisericii, al familiei și al întâlnirilor dintre oameni.

Îmi amintesc și controalele de la granițele dintre state, când polițiștii verificau portbagajele pentru a împiedica răspândirea dăunătorilor și a bolilor care puteau afecta agricultura. Mă surprindea contrastul dintre grija pentru un măr sau o portocală și prezența unei arme de vânătoare, pentru care proprietarul avea dreptul legal de a o deține.

Astăzi, când mă uit la schimbările societății, mă întreb cât de mult s-au schimbat regulile și cât de mult s-a schimbat omul din spatele lor.

Nu spun că Australia de atunci era un paradis și nici că simpla prezență a religiei putea elimina violența. Memoria noastră păstrează uneori mai ales ceea ce ne-a oferit siguranță. Dar îmi amintesc un sentiment de ordine, de apartenență și de încredere pe care aș vrea să-l regăsesc în lumea de astăzi.

Văd biserici ale căror uși se deschid pentru tot mai puțini oameni și clădiri religioase care își schimbă rostul. Nu cred că trebuie să-i judecăm pe cei care pleacă. Mai curând, ar trebui să ne întrebăm ce nu au mai găsit acolo.

Oare au obosit să creadă? Oare nu se mai simt ascultați? Oare au întâlnit prea des judecata acolo unde căutau mângâiere?

Poate că uneori nu oamenii au încetat să caute sacrul, ci noi am uitat cum să le vorbim despre el.

Libertatea nu se apără prin distrugere

În discursurile despre libertate și responsabilitate, întâlnim mereu avertismentul că o națiune nu-și poate păstra libertatea dacă își transformă existența într-un șir nesfârșit de războaie.

M-a urmărit întotdeauna această idee: dacă distrugerea devine pasiunea noastră, trebuie să ne întrebăm și cum vom repara ceea ce am distrus.

Nu avem dreptul să ne trădăm strămoșii, dar nici să folosim memoria lor pentru a justifica ura față de alți oameni. Moștenirea lor ar trebui să ne dea rădăcini, nu lanțuri.

Libertatea nu înseamnă numai dreptul de a spune ceea ce gândim. Înseamnă și responsabilitatea de a nu transforma cuvântul în armă împotriva celui care gândește diferit.

Dacă libertatea este un dar al lui Dumnezeu, atunci apărarea ei ar trebui să se facă prin adevăr, iubire și milă, nu prin abandonarea acestor valori.

Adevărul fără iubire poate deveni cruzime. Iubirea fără adevăr poate deveni amăgire. Iar mila fără curaj riscă să rămână numai o intenție frumoasă.

Avem nevoie de toate trei.

Cele cinci procente și taina nevăzutului

Știința ne-a învățat că simțurile noastre nu cuprind întreaga realitate. Nu vedem toate lungimile de undă ale luminii, nu auzim toate frecvențele și nu putem observa direct fiecare proces care face posibilă existența noastră.

Dar trebuie să fim atenți: limitele simțurilor și ale instrumentelor noastre nu demonstrează automat existența unei anumite realități spirituale. Ele ne amintesc, în schimb, că lumea este mai complexă decât experiența noastră imediată.

Nu vreau să folosesc necunoscutul ca să-L dovedesc pe Dumnezeu. Vreau doar să-mi păstrez smerenia în fața lui.

Când privesc cerul, mă gândesc la câte lucruri nu cunosc. Când mă uit la o celulă, la o floare sau la ochii unui copil, mă întreb cum se întâlnesc materia, viața și conștiința într-o experiență pe care o numim existență.

Strămoșii noștri au încercat să înțeleagă lumea prin povești cu zmei, zâne, Feți-Frumoși, vrăjitoare, uriași, strigoi și miracole. În acele povești au ascuns temeri, speranțe, observații despre natură și întrebări despre bine și rău.

Nu toate poveștile lor sunt adevăruri despre lumea fizică. Dar multe păstrează adevăruri despre lumea interioară a omului.

Ele ne spun că, înainte de a avea instrumente sofisticate de măsurare, omul avea deja uimire. Și că, înainte de a putea explica totul, încerca să dea un sens lucrurilor pe care le trăia.

Poate că maturitatea noastră nu constă în a arunca toate vechile întrebări, ci în a le pune din nou, cu instrumentele de astăzi și cu smerenia pe care ne-o cere ceea ce încă nu știm.

Unde se duce flacăra?

Mă întorc mereu la imaginea unei lumânări.

Când flacăra se stinge, unde se duce lumina ei?

Din punct de vedere fizic, flacăra nu este o substanță care pleacă undeva. Ea este un proces de ardere, o transformare a energiei chimice în căldură și radiație luminoasă. Când arderea încetează, flacăra dispare.

Dar întrebarea mea nu se oprește la fizică.

Unde se duce iubirea unui om după ce el moare? Unde se duc gesturile bune pe care le-a făcut, curajul pe care l-a transmis, cuvintele care au schimbat o viață?

O parte din ele rămân în ceilalți. Se transmit prin memorie, prin fapte și prin felul în care cei rămași aleg să trăiască.

Nu pot demonstra că iubirea este o dovadă a existenței lui Dumnezeu. Dar pot mărturisi că iubirea este una dintre experiențele care mă fac să caut sensul dincolo de mine însumi.

Pentru mine, Dumnezeu nu este numai o idee despre începutul universului. Este și întrebarea pe care mi-o pun atunci când aleg între a răni și a ierta, între a mă închide în orgoliu și a face loc aproapelui.

Poate că nu-L văd pentru că vederea nu este singura formă a întâlnirii. Sau poate că încă nu știu să înțeleg ceea ce caut.

Nu pretind că am descifrat taina.

Știu doar că nu vreau să transform credința într-o armă, nici îndoiala într-un motiv de dispreț.

Întoarcerea la HARUL

M-am întors cu gândul la predica de duminică și la întrebarea din Ieremia: de ce se îndepărtează omul de Dumnezeu și ajunge să urmeze lucruri care îl golesc pe dinăuntru?

Poate că răspunsul nu se află numai în ceea ce am pierdut din credință, ci și în felul în care am încercat s-o folosim.

Dacă ne rugăm pentru pace, dar cultivăm ura, ceva nu se leagă.

Dacă vorbim despre adevăr, dar refuzăm să ascultăm întrebările celuilalt, ceva nu se leagă.

Dacă ridicăm biserici, dar nu găsim loc în inimă pentru cel singur, cel străin sau cel care se îndoiește, ceva nu se leagă.

Nu știu dacă Dumnezeu tace pentru a ne lăsa liberi, dacă tăcerea Lui face parte dintr-o taină pe care nu o putem cuprinde sau dacă întrebarea însăși pornește din limitele minții noastre. Nu am dreptul să aleg un răspuns și să-l declar singurul adevăr pentru toți.

Dar pot să aleg ce fac eu în fața acestei taine.

Pot să caut fără să disprețuiesc. Pot să cred fără să pretind că știu totul. Pot să mă îndoiesc fără să-mi bat joc de credința altuia. Pot să apăr libertatea fără să rănesc și să rostesc adevărul fără să uit mila.

Poate că aceasta este una dintre lecțiile pe care trebuie să le învățăm înainte de a cere cerului să vorbească mai tare.

Iar dacă Dumnezeu ne-a dăruit într-adevăr un pian cu octave nesfârșite, poate că rostul nostru nu este să-i reducem claviatura la cele trei clape pe care le stăpânim, ci să învățăm, cu răbdare, să ascultăm și celelalte sunete.

Nu știu dacă voi ajunge vreodată să aud întreaga simfonie.

Dar aș vrea ca, atât timp cât mai am suflare, să nu contribui la zgomotul care îi împiedică pe ceilalți s-o audă.

Ben Todică

Nu cer ca Dumnezeu să-mi răspundă în felul în care Îi cer eu. Cer doar să nu-mi pierd curajul de a-L căuta, libertatea de a întreba și puterea de a iubi chiar și atunci când nu înțeleg.

Nu scriu pentru a-i convinge pe oameni că am dreptate. Scriu pentru a aprinde în ei dorința de a căuta. Dacă, după ce-mi citesc cuvintele, un om nu mă aprobă, dar se oprește o clipă și se gândește, atunci poate că lumina și-a împlinit rostul.

 

ION COJA - Uniunea VATRA ROMÂNEASCĂ

 

Uniunea VATRA ROMÂNEASCĂ

ION COJA

8 august 2007|Vatra Românească

-Cele de mai jos alcătuiesc materialul prin care mai multe publicaţii din Germania au luat cunoştinţă cu Vatra Românească-

Uniunea VATRA ROMÂNEASCĂ este o organizaţie patriotică, naţionalistă, înfiinţată în februarie 1990 de profesori şi jurişti din Transilvania, la Cluj Napoca, Târgu Mureş, Sibiu, Satu Mare şi alte oraşe, în replică la apariţia organizaţiei iredentiste maghiare UDMR (Uniunea Democratică a Maghiarilor din România), organizaţie care, de fapt, exista de mulţi ani şi activa împotriva statalităţii româneşti. Vatra Românească a tras semnalul de alarmă susţinând că democraţia poate deveni un paravan excelent pentru activităţi anti-româneşti şi că maghiarii, în frunte cu liderii lor de la Budapesta şi din diaspora maghiară, au planuri şi strategii foarte clare în acest scop.

Un prim obiectiv al VR a fost să răspundă propagandei occidentale potrivit căreia minoritarii din România, în special maghiarii, au avut de suferit pe vremea lui Nicolae Ceauşescu un regim de discriminare şi de marginalizare. Adevărul este că după 1945, prin venirea la putere a comuniştilor, în România s-a instalat un regim politic controlat de minoritari. În Partidul Comunist din România românii reprezentau o minoritate. Majoritari erau evreii, ungurii, ucrainenii… Aceleaşi proporţii şi în aparatul de represiune, în temuta Securitate. Românii erau majoritari, uneori în proporţie de 100%, numai în temniţele comuniste.

Singura minoritate naţională persecutată a fost cea germană, a saşilor şi a şvabilor. Îndeosebi şvabii din Satu Mare au fost pur şi simplu terorizaţi de comuniştii maghiari care i-au ameninţat şi convins că vor fi deportaţi în Siberia dacă se mai declară germani, că singura lor şansă este ca, prevalându-se de religia comună, să se declare maghiari, să facă şcoală maghiară, să accepte preoţi maghiari etc. În felul acesta mulţi şvabi, unii din România, cei mai mulţi din Ungaria, au cedat acestor presiuni şi, devenind maghiari, s-au pierdut pentru conştiinţa etnică germană. Pentru prima oară după 1945, românii, prin Vatra Românească, au putut demasca politica de maghiarizare pe care comuniştii maghiari au dus-o nu numai în Ungaria, ci şi în România. Pe acest subiect au apărut lucrări scrise şi de autori şvabi, care au relatat, pentru publicul german, cum s-a desfăşurat maghiarizarea şvabilor din Ungaria şi România.

Înfiinţarea în 1990 a Uniunii Vatra Românească a fost, la vremea aceea de dezordine şi derută generală, salvatoare pentru România. Mulţi români au susţinut Vatra Românească, dar au fost şi mulţi cei pe care propaganda maghiară i-a făcut să creadă că VR este o organizaţie şovină, chiar fascistă. Ca să fie mai convingători, maghiarii au pus în circulaţie un statut fals al VR, căruia i-au asigurat o circulaţie internaţională. Ungaria are, de altfel, o veche tradiţie a minciunii în propaganda şi promovarea intereselor sale. În ciuda aparenţelor de cavalerism şi demnitate afişate ostentativ, ungurii nu au scrupule şi nici cenzura morală a faptelor, punând interesul mai presus de orice principiu moral, de orice deontologie.

Autorităţile româneşti, instalate la guvernare după 22 decembrie 1989, la început au mimat un comportament patriotic, de susţinere a intereselor naţionale româneşti. Cu trecerea timpului s-a dovedit tot mai clar că autorii loviturii de stat din decembrie 1989 nu urmăriseră debarcarea comunistului Ceauşescu, ci a patriotului Ceauşescu. Lumea a început să priceapă tot mai bine că, dincolo de greşelile săvârşite, nu puţine, dar nici excesiv de grave, Nicolae Ceauşescu a guvernat în folosul poporului român, ceea ce nu a convenit nici la Moscova, nici în alte capitale ale lumii. Aşa se explică faptul că principalii actori ai „revoluţiei” din 1989, un Ion Iliescu, un Petre Roman sau Silviu Brucan, nu este nici unul român şi toţi fac parte din aripa cominternistă, KGB-istă a partidului comunist. Aripa trădătoare, de sorginte moscovită! Pe măsură ce aceştia se instalau mai bine la putere s-a înteţit atacul guvernanţilor la adresa Uniunii VATRA ROMÂNEASCĂ. Funcţionarii publici membri ai UVR, îndeosebi ofiţerii, au fost constrânşi să părăsească organizaţia, sponsorii au fost intimidaţi şi ameninţaţi etc. În felul acesta, VR a fost nevoită să-şi restrângă activitatea.

Pe la mijlocul anilor 90, societatea românească s-a pomenit confruntată cu o acuzaţie complet neaşteptată: acuzaţia că românii au participat la holocaust cu o contribuţie substanţială: între 400 000 şi 700 000 de victime evreieşti. Ba chiar rabinul şef, Moses Rozen, a declarat că „Holocaustul a început în România”! Aşadar nu Hitler, ci Antonescu a declanşat Holocaustul! Nu germanii, ci românii au dreptul de proprietate intelectuală asupra acestui moment unic în istoria planetei noastre. O cinste la care nu ştiam că avem dreptul!..

La această acuzaţie, complet neadevărată după părerea celor mai mulţi români, guvernanţii noştri, mulţi dintre ei cu ascendenţi evrei în familie, nu au avut nimic de obiectat şi au acceptat ca românii să suporte toate consecinţele acestei acuzaţii, inclusiv plata unor despăgubiri uriaşe: 50(cincizeci) de miliarde euro. Cum statul român nu are de unde plăti o sumă atât de mare, partea adversă a acceptat ca în locul miliardelor de euro să primească echivalentul în proprietăţi funciare, terenuri sau staţiuni balneare…

De atunci şi până azi singura organizaţie care a respins cu consecvenţă acuzaţia de holocaust a fost Uniunea Vatra Românească. În mod deosebit filiala din Bucureşti, condusă de profesorul ION COJA, şi-a orientat activitatea în această direcţie, organizând simpozioane ştiinţifice, cu participare internaţională, pe tema holocaustului din România. La aceste simpozioane au fost invitaţi şi cercetători evrei, precum şi oficialităţile. S-au prezentat, în total, peste 100(o sută) de lucrări, semnate de parlamentari, academicieni, profesori universitari, ziarişti, lideri politici, din România, din Rusia, din Republica Moldova, SUA, Franţa, Germania etc. Cele mai multe comunicări au avut un nivel academic, ştiinţific, fără cusur. Şi toate au susţinut, cu dovezi greu de respins, că în România nu a fost holocaust, nu a existat o politică de genocid!

I-am solicitat dlui prof ION COJA să ne răspundă la câteva întrebări pe tema Holocaustului. Iată ce ne-a răspuns:

1. Domnule profesor, sunteţi ferm convins că în România nu a fost holocaust. Foarte pe scurt, care sunt dovezile dumneavoastră?

– Mă bazez aproape numai pe mărturii ale unor evrei, care au fost implicaţi în acele evenimente ca lideri ai evreilor. Toţi evreii importanţi, contemporani cu acele evenimente, au infirmat, unii în mod direct, explicit, alţii indirect, ideea că românii, prin guvernanţii lor, prin mareşalul Ion Antonescu, ar fi dus o politică de genocid. Este drept, evreii au fost discriminaţi şi marginalizaţi în anii războiului, dar nu pentru a fi exterminaţi, ci pentru că erau, mulţi dintre ei, lipsiţi de loialitate faţă de statul român, erau foarte mulţi dintre ei cu simpatii comuniste sau colaboratori propriu zişi cu inamicul sovietic. Românii ştiu bine că regimul Ion Antonescu a fost, prin consecinţele sale, un regim de protecţie a evreilor. Românii care sunt corect informaţi asupra subiectului consideră că evreii au motive să fie recunoscători atât faţă de poporul român, cât şi faţă de guvernanţii români, în frunte cu mareşalul ION ANTONESCU. Şi, ce-i drept, sunt mulţi evreii care şi-au exprimat această recunoştinţă, mai ales imediat după terminarea războiului. Aşa cum a făcut-o, în faţa unui tribunal elveţian în 1956, Wilhelm Filderman, liderul evreilor din România. Dar, nota bene, când cineva te acuză de omor sau de furt, el, cel care acuză este dator să producă dovada. Iar dovezile invocate de acuzatorii evrei sunt puerile. Bunăoară la întrebarea unde sunt cele 400 000 de cadavre ale evreilor ucişi de români? Unii aşa zişi istorici evrei au dat răspunsul „cadavrele au fost mâncate de câini”… Nu glumesc, din păcate. Daţi-vă seama, ruşii au omorît câteva mii de ofiţeri polonezi şi au încercat să-i ascundă la Katyn, şi tot n-au reuşit, cele cinci sau zece mii de cadavre au fost descoperite. Iar jandarmii români au ascuns patru sute de mii de cadavre şi nici până azi nu au fost descoperite. Îţi dai seama ce grozavi suntem noi, românii… Aici le dau dreptate evreilor, suntem un popor grozav!

2. Lipsa cadavrelor nu mi se pare un argument suficient.

– Nu e suficient, dar se adaugă altor argumente. În genere, se spune că cei mai mulţi dintre evrei au fost ucişi în perioada iulie 1941-martie 1942, în Transnistria. Or, în 1943, Transnistria a fost vizitată de trei comisii internaţionale care au cercetat foarte atent starea în care se aflau evreii deportaţi din România în Transnistria. Guvernul român le-a oferit toate condiţiile ca să se informeze pe deplin asupra condiţiilor în care trăiau evreii strămutaţi în satele şi oraşele de dincolo de Nistru, la Odessa etc. (Acesta este termenul corect, strămutaţi, iar nu deportaţi.) În finalul inspecţiei s-au redactat nişte rapoarte de constatare care nu pomenesc nimic despre moartea unui număr de evrei cât de cât semnificativ, nici măcar de ordinul sutelor. Mai presus de orice menţionez seriozitatea celor ce au efectuat această inspecţie, instituţiile respective: Vaticanul, Crucea Roşie Internaţională şi Ambasada Elveţiei la Bucureşti, în numele ambasadelor statelor neutre. Nu aveau nici un interes să ne scoată pe noi nevinovaţi!

3. Dacă s-au făcut aceste inspecţii internaţionale înseamnă că aflaseră ei ceva despe ce se întâmpla în Transnistria!

– Sigur că aflaseră ce se scria în presa propagandei de război a Aliaţilor. Pentru că se scrisese numai minciuni, guvernul român a cerut să se facă aceste inspecţii neutre, echidistante. Ba chiar când liderul evreilor, Wilhelm Filderman i-a scris lui ION ANTONESCU şi a reclamat că în Transnistri evreii mor pe capete, mareşalul a dat ordin ca Filderman să fie şi el deportat(strămutat) în Transnistria ca să vadă cu ochii săi cum mor evreii cu sutele de mii. După ce a stat în Transnistria câteva luni, Filderman s-a întors spăsit la Bucureşti şi n-a mai zis nimic despre românii care ucid evrei în Transnistria. A fost un evreu serios, totuşi.

4. Vă consideraţi un negaţionist al Holocaustului?

– Nu. Eu nu neg holocaustul, fenomen a cărui complexitate depăşeşte informaţiile pe care le deţin. Pe baza acestor informaţii eu, cu mintea mea, deduc că în România evreii mai curând au fost protejaţi, iar nu exterminaţi. Nu ştiu ce a fost în Germania. Dar, aşa cum le-am spus şi unor istorici holocaustizanţi, care afirmă pe toate posturile TV că în România a fost holocaust fără să aducă nici un argument serios, uşurinţa cu care se poate demonstra că holocaustul din România este o minciună devine un argument pentru cei care neagă propriu zis holocaustul. Fără să fi cercetat această contestaţie, eu cred că nu este normal ca nimeni să nu răspundă documentat şi punct cu punct celor care se îndoiesc nu atât de realitatea holocaustului, cât de dimensiunile apocaliptice ale acestuia. Bunăoară celor care neagă existenţa camerelor de gazare, a cumplitelor camere de gazare! Ca să fiu sincer, m-aş bucura dacă negaţioniştii ar avea dreptate. M-aş bucura ca om, ca persoană care aparţine acestei speţe. Speţă care s-a dovedit, prin holocaust, capabilă de cea mai abjectă crimă imaginabilă: transformarea omului, „această fiinţă minunată” cum o numesc unii visători naivi şi dezinformaţi, transformarea omului în materie primă pentru fabricat săpun, pentru confecţionat abajururi şi mănuşi… E cumplit că s-a întâmplat aşa ceva! Iată însă că intervin în discuţie universităţile americane, care iau la cercetat săpunul făcut de nemţi din cadavre de evrei exterminaţi în scopul de a fi transformaţi în săpun, şi descoperă că vestitul săpun nu are nici urmă de ADN uman în compoziţia sa. Ce concluzie se impune? Una din două: (1) au minţit cei care au susţinut povestea cu săpunul făcut din carne de evrei, dar au minţit într-un mod cum nu se poate mai injurios la adresa speţei umane, ceea ce înseamnă crimă, crimă de lezare a majestăţii fiinţei umane, sau (2) nu au minţit, iar ADN uman nu s-a găsit în acel săpun evreiesc deoarece evreii nu sunt fiinţe umane… Evreii sunt, probabil, ca popor ales cum se declară, sunt super-oameni… Povestea cu săpunul evreiesc a lansat-o şi a susţinut-o cu frenezie şi inconştienţă celebrul Simon Wiesenthal. Avem de ales deci între a-l declara pe Simon Wiesenthal un mincinos nenorocit, care şi-a permis să insulte nu numai omenirea, dar şi pe Dumnezeu, a cărui creaţie supremă este fiinţa umană, şi concluzia alternativă că evreii sunt altceva, nu sunt oameni… Dacă mi se îngăduie să glumesc pe acest subiect macabru. Mi se îngăduie?

5. Cred că este un subiect mult prea grav!

– Un mare evreu zicea că de trecut trebuie să ne despărţim glumind, rîzând. Karl Marx dixit… Am înţeles că în Israel holocaustul a ajuns subiect pentru spectacole de cabaret. Asta înseamnă să fii informat, să ştii care este de fapt adevărul… Nu ştiu să existe un popor mai informat ca evreii! Mi-nchipui ce rîd evreii de noi, de români, care am fost atât de proşti, atât de prostiţi, încât am ridicat în câteva oraşe din România monumente ale reculegerii pioase în amintirea evreilor făcuţi săpun nu de nemţi, ci de Simon Wiesenthal… Au evreii un umor teribil!

6. Am aflat, din presa românească, că Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România a depus plângere penală împotriva dumneavoastră. Veţi fi deferit justiţiei pentru opiniile dumneavoastră?

– Eu nu am opinii, am întrebări şi nedumeriri la care aştept de ani de zile răspuns de la cei care susţin că în România a fost genocid, că Ion Antonescu a fost un monstru, asasin a 400 000(patru sute de mii) de evrei! …Aşa că nu am de ce să fiu condamnat pentru întrebări. Cei ce nu răspund la întrebările mele ar trebui să dea socoteală în faţa opiniei publice.

7. De curând în România s-a încheiat un sondaj naţional care a încercat să stabilească care sunt românii cei mai iubiţi, cei mai apreciaţi de publicul românesc. Printre primii zece, spre marea mirare a tuturor, a fost desemnat „criminalul” Ion Antonescu. Cum comentaţi?

– Asta dovedeşte că creierul uman nu poate fi aşa uşor spălat. Că se amăgesc specialiştii în manipularea maselor. „Românii nu e proşti!” Nici nemţii! Şi nici evreii! Speranţa mea, după ce m-am dedicat acestui subiect câţiva ani buni, este în evreii normali, cinstiţi, cu frica de Dumnezeu şi ruşinea de oameni, evreii isteţi, capabili să identifice ce interese meschine sau ticăloase se ascund în mintea celor care au organizat această veritabilă „industrie a holocaustului”, cum a numit evreul Norman Finkelstein angrenajul ruşinos conceput ca să stoarcă sume imense de pe urma unor victime inexistente. Şi mai ales de pe urma unor oameni nevinovaţi, transformaţi în victime extrem de reale, cum a fost mareşalul ION ANTONESCU. Mulţi români văd „mâna lui Dumnezeu” în dreptatea pe care publicul românesc i-a făcut-o mareşalului dejucând şi coborând în ridicul cei şaizeci de ani de propagandă împotriva lui Ion Antonescu. Spre onoarea poporului român, acea propagandă mincinoasă nu a avut nici un efect. Adevărul s-a dovedit încă o dată biruitor asupra minciunii. După informaţii neconfirmate oficial, se pare că Ion Antonescu a primit cele mai multe voturi din partea românilor. Oricum, rezultatul acestui sondaj de opinie este o veritabilă palmă pe obrazul guvernanţilor care au organizat lovitura de stat din decembrie 1989… Organizatoarea acelui referendum este televiziunea de stat, acea televiziune la care de ani de zile au posibilitatea să vorbească numai cei care afirmă holocaustul, cei care întruna l-au acuzat pe Ion Antonescu că este cel mai mare criminal din istoria poporului român. Iată însă că poporul român are cu totul altă părere decât guvernanţii români, decât clasa politică, decât parlamentarii care au votat legea ruşinoasă prin care se interzice omagierea lui Ion Antonescu. Uniunea VATRA ROMÂNEASCĂ, ca organizaţie naţionalistă, salută votul românilor în favoarea mareşalului Ion Antonescu ca pe un moment de referinţă din istoria modernă a României, un moment al adevărului. Sperăm că mercenarii angajaţi în serviciul minciunii şi al dezinformării să priceapă această lecţie servită de români…

8. Cum comentaţi faptul că la acelaşi sondaj făcut în Germania „cel mai mare german” a fost desemnat Konrad Adenauer?

După câte ştiu, publicul german nu a avut voie să voteze în favoarea unor personaje istorice „condamnate de istorie”. Cred că nu s-a procedat corect. Exista cumva riscul ca Hitler să primească voturi? Asta nu justifică abandonarea principiilor. Aveau voie să voteze şi cei care, mulţi sau puţini, l-ar fi votat pe Hitler. Un singur german dacă ar fi vrut să voteze cu Hitler, acel german avea dreptul să-şi afirme opţiunea. Faptul că organizatorii i-au împiedicat pe eventualii simpatizanţi ai nazismului să participe la acest joc, altminteri un joc stupid după părerea mea, se întoarce împotriva celor care condamnă nazismul în mod necondiţionat şi fără nici o nuanţă, fără să lase nazismului nici o şansă de a se disculpa, de a dovedi că „diavolul nu-i aşa de negru”. Nu există ticălosul perfect! Un om, oricât ar fi de ticălos, a făcut şi lucruri bune. Eu exclud aprioric ideea că nazismul – sau oricare alt regim politic, are numai păcate, numai crime şi fărădelegi la activul său! A nu face o evaluare corectă a meritelor adversarilor, oricât de mici ar fi aceste merite, înseamnă să-i faci un serviciu de propagandă adversarului. Noi, cei de la Vatra Românească, am organizat în 1997 rejudecarea procesului lui Ion Antonescu. Fireşte, a fost o rejudecare simbolică, morală. Au participat cele mai importante organizaţii socio-culturale. Preşedintele completului de judecată a fost o personalitate proeminentă: senatorul Geonea, care a prezidat comisia de elaborare a Constituţiei votate în 1991, valabilă şi azi. Verdictul: mareşalul Ion Antonescu nu se face vinovat de crimele pentru care a fost condamnat! Mutatis mutandis, dacă în Germania cineva s-ar gândi să organizeze rejudecarea celebrului proces de la Nuremberg, cred că cea mai mare greşeală ar fi să li se interzică acest demers. De ce să excludem din start ideea că naziştii s-au bucurat de o judecată prea blândă?! Poate că un asemenea proces s-ar încheia cu o condamnare şi mai aspră a nazismului! Cine se teme de rezultatul la care ar putea ajunge o lectură mai puţin pătimaşă a dosarului nazist judecat la Nuremberg?

Iar ultimul nostru proiect este rejudecarea procesului lui Nicolae Ceauşescu. Ştim bine că guvernanţii ne vor pune piedici, că practic toată mass media va fi împotriva noastră. Dar o vom face nu ca să-l scoatem pe Ceauşescu nevinovat, ci ca să stabilim, cât mai aproape de adevăr, cât de vinovat este şi ce se poate spune în apărarea sa. Acelaşi demers ar fi potrivit să se facă şi cu privire la legionari, la Corneliu Zelea Codreanu, alt subiect al istoriei recente tratat de istoricii mercenari într-un dispreţ total al adevărului. Dacă pe timpul comuniştilor nu am avut încotro şi am suportat această batjocură la adresa adevărului, acum nu mai avem de ce să prelungim viaţa nedemnă a minciunii. Chiar şi despre comunişti, acum, când nu mai sunt la putere, se spun multe minciuni. Nici asta nu ni se pare acceptabil. Adevărul nu se negociază.

*

NR – La cererea …publicului republicăm acest text vechi de aproape două decenii, la fel de valabil și azi.