Fațetele
istoriei. „În tot Banatul mai sunt 12 supraviețuitori ai muncii forțate în
fosta URSS” –
de
Dorina Măgărin
6
martie 2026
Pe 3 martie 2026, după masă, i-am făcut o
nouă vizită domnului Ignaz Bernhard Fischer la Casa „Adam Müller-Guttenbrunn”,
din Timișoara. Voiam să continue șirul mărturiilor despre deportarea etnicilor
germani și viața lor în lagărele „reconstrucției URSS”. I-am dus un buchet de
toporași și brândușe de primăvară. A primit cu bucurie florile. Le-am pus în
apă într-un mic păhărel. M-a invitat să stau pe scaunul pe care stătuse
dumnealui, iar dânsul a luat loc în fața mea, pe alt scaun.
L-am întrebat ce a mai făcut în răstimpul
în care nu ne-am văzut. Mi-a răspuns că a fost la Sânnicolau, la
Worschkoschtprob (n. n. Sărbătoarea Cârnaților), că a ținut o alocuțiune acolo,
apoi la biserică și la Forumul Democrat al Germanilor din România – Forumul
Regional Banat.
Fațetele istoriei… „În tot Banatul mai
sunt doisprezece supraviețuitori ai muncii forțate în fosta URSS, trei suntem
aici, la azil”.
Apoi s-a așternut tăcerea. O tăcere care
se întâmplă, dacă se întâmplă, sufletelor stinghere, într-o viață plină de
misiuni lumești și romanțe.
„Mi-e dor de ea, îmi spuse, mi-e dor de
soția mea! Uneori citesc corespondența, mă uit la fotografii”.
L-am întrebat dacă poate să-mi arate
câteva fotografii cu doamna Fischer. Mi-a întins un plic cu fotografii color.
Am privit fotografiile și m-am gândit la versurile lui Pablo Neruda : „Te-am
ales dintre toate femeile/ pentru ca tu să înmulțești pe pământ/ Inima mea ce
dansează cu spicele/ Sau se bate fără milă dacă e necesar… (Risipitoarea)”, dar
și la ceea ce scrisese Anaïs Nin : „Femeilor, dacă e să vă puneți o mască,
puneţi-vă masca de feminitate primordială, de Femeie la modul absolut, trăiţi-i
senzualitatea pe scoarţă de jurnal, pe cord de amor, pe trup fierbinte, vă veţi
descoperi voi înşivă, fantasmele voastre, dragostea care musteşte în voi pentru
viaţă, faţă de voi înşivă, vă veţi lăsa purtate de eul vostru eliberat undeva
spre ţara interzisă descoperind că adevărata voastră vocaţie este aceea de a vă
cunoaşte. «Cognosce te ipsum» va deveni un fel de cheie care deschide porţile
templului spre extazul interior”.
Am privit fotografiile și m-am gândit la
povestea de dragoste a cuplului Fischer. Am călătorit puțin prin lumea lor și
am înțeles că nu trebuie să știi multe, e suficient să știi ceea ce contează.
Am văzut cum amintirile domnului Fischer pentru soția lui persistă și reapar cu
putere emoțională.
„Am stat la casă, în Mehala. Am avut și
grădină, vreo patru sute de metri pătrați. Lucram pământul, aveam de toate.
Soția s-a pensionat, dar mai dădea ore. Veneam împreună aici, la azil. Eu
țineam Sfânta Liturghie, ea cânta la orgă. Când s-a îmbolnăvit de Alzheimer, am
venit aici. Soția a trăit exact 115 zile…”.
M-am despărțit de domnul Fischer
gândindu-mă : „Oare cum putem păși spre celălalt fără să încălcăm fragilitatea
spațiului său?”. Mi-am răspuns: „Nimeni nu va ști vreodată/ cum am așteptat
îndelung/ pe terasa vieții/ până să vină ceilalți” (Nino Pedretti, „Nimeni nu
va ști”).
Sursa: https://share.google/M5wayyLRe6VhNDW3M
