Femeia,
eterna poveste
Dorina
Măgărin
Cine s-a rătăcit vreodată prin orașul
exclusivist din sudul Spaniei, Marbella (n. n. „Marea Frumoasă”), nu a putut să
nu întâlnească în zona renumită seara pentru iahturile de lux din faimosul port
de agrement al orașului, Puerto Banús, statuia creaturii marine feminine
realizată predominant din marmură albă și granit, „La Sirena”, sculptată de
Antonio Cañete. Cum sculptura se află în imediata apropiere a Statuii
Victoriei, creată de sculptorul georgian Zurab Konstantinovich Tsereteli, o
coloană de treizeci de metri, încoronată de o figură cu brațele întinse, putem
asocia grupul cu filmul de animație „Frumoasa și bestia” sau cu basmul lui Hans
Christian Andersen, „Mica Sirenă”.
Cunoaștem din mitologia greacă ce sunt
sirenele, ființe fabuloase închipuite ca femei, cu picioare și aripi de pasăre,
mai târziu cu cozi de pește, care, prin cântecele lor, ademeneau corăbierii în
locuri primejdioase, unde aceștia își găseau moartea.
Tot în universul mitologiei grecești aflăm
ce sunt Gorgonele, trei ființe feminine înfricoșătoare care trăiau la marginea
lumii cunoscute, într-un ținut întunecat și sinistru, unde soarele apune pentru
ultima dată înainte de a dispărea în întuneric. Însăși prezența lor în
mitologie servește ca o reamintire a faptului că lumea antică era plină de
forțe neîmblânzite și incontrolabile, pe care omul le înfrunta cu ambivalență:
le temea și le respecta simultan.
Numele „Gorgone” provine din adjectivul
grecesc antic „gorgos”, care înseamnă „feroce”, „teribil”, „năvalnic”. Cuvântul
nu descrie pur și simplu o aparență exterioară, ci o calitate esențială, o
energie primitivă care radiază și zdrobește. Încă din timpurile arhaice,
descrierea lor a rămas aproape neschimbată: ființe feminine cu șerpi în loc de
păr, aripi mari, mâini aurii, colți de bronz și o privire care putea transforma
în piatră pe oricine îndrăznea să le privească. Această imagine, atât de
elocventă în oroarea ei, a fost adânc întipărită în imaginația colectivă și
continuă să ocupe cercetători, artiști și cititori din întreaga lume.
Cele trei Gorgone au fost: Stheno (din
grecescul „sthenos”, care înseamnă „forță” sau „putere”), sora cea mai mare și
cea mai puternică, era nemuritoare, la fel ca Euryale (care înseamnă „marea
vastă”, sugerând probabil legătura cu vastul și impenetrabilul element marin)
și Medusa, cea mai faimoasă dintre cele trei Gorgone și una dintre cele mai
recunoscute figuri din întreaga mitologie greacă. Numele ei înseamnă „cea care
conduce” sau „suverana” (de la verbul medo = a conduce, a proteja), ceea ce
este paradoxal contrar destinului ei, o ființă cu un nume atât de puternic care
a sfârșit victima unei misiuni eroice.
Ceea ce o face pe Medusa unică printre
surorile ei este faptul că a fost singura muritoare. S-a născut cu o natură
muritoare, lipsindu-i nemurirea de care s-au bucurat Steno și Euryale. Totuși,
mortalitatea ei semnifică și ceva mai profund: era mai aproape de lumea umană
și mai fragilă.
Conform poetului roman Ovidiu
(„Metamorfoze, Cartea a IV-a”), Medusa a fost inițial o femeie extrem de
frumoasă, atât de frumoasă, de fapt, încât frumusețea ei era considerată de
neegalat. Preoteasă a Atenei, ea s-a aflat sub protecția zeiței până când Poseidon
a violat-o în templul zeiței. Atena, înfuriată de profanarea locului, s-a
întors împotriva Medusei însăși, a pedepsit-o transformând-o într-o Gorgonă,
înlocuindu-i părul magnific cu șerpi și făcându-i privirea mortală.
Această versiune este controversată din
punct de vedere moral și a reaprins dezbaterile moderne despre modul în care
timpurile antice tratau victimele violenței. Evoluția mitului de la „monstru
născut” la „victimă pedepsită pentru frumusețea ei” reflectă preocupări și
atitudini sociale mai profunde, care sunt încă dezbătute astăzi.
De ce am pomenit despre Medusa? Fiindcă
tot în Marbella, la una dintre intrările principale spre Centrul Vechi, este o
fântână-monument spectaculoasă, „La Bella del Mar” (n. n. „Frumusețea Mării”),
creată de sculptorul Amador Braojos în anul 1985.
Sculptura centrală prezintă o femeie care
stă călare pe un cal dinamic ce țâșnește din apă. Pe capul femeii și pe coama
calului sunt încrustate cristalizări de cuarț transparent, iar bronzul a
căpătat nuanțe verzui, în timp, din cauza apei.
În viziunea artistului Amador Braojos „La
Bella del Mar” a fost o Medusa înainte de a fi pedepsită de zeița Atena sau o
femeie din tribul antic al amazoanelor, de pe ţărmul Mării Negre, care trăiau
separat de bărbaţi și își hrăneau copiii cu lapte de iapă ori cu faguri de rouă
care se găseau sub formă de miere în trestia fluviilor, conform spuselor
istoricului Filostrat.
