PĂMÂNTUL – PÂINEA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE
(partea I-a)
„Fii
binecuvântat, pământ iubit!”
(OPRITSA
DRAGALINA-POPA)
„La început a făcut Dumnezeu cerul și
pământul./ Și Pământul era netocmit și gol./ Întuneric era deasupra adâncului
și Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor./ Și a zis Dumnezeu: „Să fie
LUMINĂ!” Și a fost lumină.../ Și a zis Dumnezeu: „Să se adune apele cele de sub
cer la un loc și să se arate uscatul!” Și așa a fost. Și s-au adunat apele cele
de sub cer la locurile lor și s-a arătat uscatul. Uscatul l-a numit Dumnezeu PĂMÂNT,
iar adunarea apelor a numit-o MĂRI... Apoi a zis Dumnezeu: „Să dea pământul din
sine verdeață: IARBĂ, cu sămânță într-însa, după felul și asemănarea ei, și
pomi roditori, care să dea rod cu sămânță în sine, după fel, pe pământ! ” Și a
fost așa. (Biblia, Ed.
I.B.M.O,București-2008, Facere,cap.1)
Bunul Dumnezeu – PĂRINTELE ceresc al
tuturor, întru săvârșirea Capodoperei Sale – CREAȚIA divină, în deplina
comuniune a FAMILIEI Sfinte, a gândit, a plănuit și a întocmit cu Artă și
Iubire, toate Elementele necesare Creației, de folos ca scop și sens Omului religios
întru desăvârșirea sa!
Totul și toate au fost făcute prin CUVÂNT,
întru CUVÂNT și dintru CUVÂNT, iar pentru alcătuirea Omului a fost nevoie de
dragostea divină și de Voința Familiei Sfintei TREIMI.
Toate Elementele sacre au fost rânduite
într-o cronologie perfectă și o armonie desăvârșită: lumina, timpul, cerul,
pământul, marea, iarba cu semințele ei, pomii roditori, luminătorii cerului
pentru zi și noapte ce deosebesc zilele, anotimpurile, anii, vietățile apelor,
păsările, vietățile pământului, și peste toate a fost zămislit prin Cuvânt și
Iubire Regele creației – Omul religios, în care se recapitulează fidel, fizic,
psihic, spiritual toate entitățile-componente ale Creației sacre:
„Să facem OM după chipul și asemănarea
NOASTRĂ,/ ca să stăpânească peștii mării, păsările cerului, animalele/, toate
vietățile ce se târăsc pe pământ și tot pământul!”/ Și a făcut pe om după
chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut;/ a făcut BĂRBAT și FEMEIE!/ Și
Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând:/ „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți
pământul și-l supuneți... Atunci, luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a
făcut pe OM și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut Omul ființă
vie.” (Biblia, Ed. I.B.M.O,București-2008, Facerea 1,26-28; 2,7)
Tatăl ceresc – Părintele IUBIRII
desăvârșite, mai precis LOGOSUL – Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ESTE, CALEA –
ADEVĂRUL – VIAȚA, a creat întru armonia serafico-liturgică a cântării și
încântării Duhului Sfânt, CERUL ca sens pentru pământ/pământeni și PĂMÂNTUL
întru scopul lui ceresc!
Omul creat deplin întru ființa și persoana sa
religioasă după modelul divin, prin dubla sa entitate cu suflet nemuritor și
trup viu întrupează în sine o lamură de cer și-o dâră de pământ!
Poate că, pentru celelalte seminții ale
lumii, pământul este pâinea lor cea de toate zilele, dar pentru Neamul nostru
primordial pelasgo-traco-scito-geto-dac, PĂMÂNTUL e în primul rând PÂINEA NOASTRĂ
CEA SPRE FIINȚĂ, și numai după aceea pâinea
noastră cea de toate zilele!
„Neamurile patriarhale, mărturisea marele filosof ortodox Vasile Băncilă, legate de pământ, stabilesc cu timpul, față
de acesta un fel de circuit. Oamenii se cosmizează, iar pământul pare că se
psihologizează, ajungând să formeze împreună oarecum ca o ființă unică și mare,
cu nenumărate corespondențe reciproce.” (Vasile Băncilă, Opere, vol. X, Ed. Istros-Brăila, 2015)
Pământul și Cerul DACIEI Mari au cântat GLIA
străbună întocmind făptuirile poporului credincios și dârz care, de milenii a
muncit, a trudit, a creat, s-a înfrățit cu cel de jos și cu cel de sus,
ocrotindu-le și apărându-le prin focul vetrei calde, sacre, primitoare, bogate
și frumoase!
Totodată VATRA străbună a pământului arhimilenar
pelasgo-geto-dacic a fost binecuvântat de PĂRINTELE ceresc – Atotcreatorul
Cosmosului, cu perioada matriarhatului, a marilor profeți, a sibylelor, a „Belanginelor”, a demnității CAVALERULUI trac, și a zamolxianismului precreștin!
„Pământul
țării noastre, mărturisea prin scris marele monah cărturar și scriitor
bisericesc Arhimandritul Ioanichie Bălan
– Părintele „Patericului românesc”, a
fost stropit cu sângele atâtor sfinți martiri și eroi naționali, atâtor cuvioși
părinți din mănăstiri și sihăstrie.” (Mi-e
Dor de Cer – Viața Părintelui Ioanichie Bălan – Ed. Mănăstirea Sihăstria,
2010)
Moșii și Strămoșii noștri - Pantheonul de
aur al Neamului nemuritor geto-dac – marele Tezaur al Bisericii lui HRISTOS în
duhul și cumințenia pământul străbun, au dăinuit sub aura înțelepților sacerdoți
și ramura filocalică de mame, dascăli, artiști, monahi, monarhi, profeți,
poeți, filosofi!
În veacul al XVIII-lea, poetul german Adelbert von
Chamisso, a scris balada Das Schloss Boncourt – Castelul Boncourt, în care
descrie lăcașul unde s-a născut. Castelul Boncourt era leagănul ancestral al
familiei aristocrate, până la apariția nimicitoarei și ucigașe Revoluție
Franceză – bastardul Masoneriei sioniste, groparul monarhiei franceze și-al
monarhiei în general. Castelul a fost distrus cu o ură feroce, bestială demnă
de revoluționarii fanatici. Peste pământul devastat, iudele au trecut cu
plugul, încercând să șteargă orice scânteie de amintire.
Mai târziu, către azurul vieții, poetul
Chamisso s-a reîntors la Boncourt. Privind îndurerat pământul pustiit, locul
sacru unde odinioară se înălțase castelul străbunilor săi și unde el își trăise
Dumbrava copilăriei minunate și visurile tinereții, șoptește cu un duh doldora
de lacrimi: „Sei fruchtbar, du teurer Boden.../ Und segn-ihn zwiefach, wer immer/ Den
Pflug nun uber dich fuhrt.” – O!
Fii fericit pe vecie/ Pământule scump, roditor,/ Ferice de-acel care trece/ Cu
plugul pe sfântu-ți ogor.” (trad. Mircea Rădulescu, Semănătorul, nr. 5, 27
ianuarie 1908)
Să fi fost oare împăcarea poetului Chamisso cu
soarta, iertare, binecuvântare? Cine mai știe?
PĂMÂNTUL a fost drag aproape tuturor
oamenilor care l-au locuit o vreme, dar pentru pelasgo-traco-sciții-geto-dacii
– străbunii noștrii legendari a fost cu mult mai mult, infinit mai mult,
considerându-l Fiu al Cerului, dat
în arendă pentru o vreme îndelungată pentru a-i pregăti pe locuitori prin
creație, credință, adevăr, frumos, cântare, poezie, jertfă și iubire să urce la
cer.
Pământul pentru traco-geto-daco-români este
un loc sacru cu amintirile cele mai frumoase și cele mai de preț, leagănul
copilăriei, visurile adolescenței, vatra Familiei, Acasă – biserica cea mică, particulară,
unde se săvârșește permanent cultul liturghiei cerești și armonia cosmică.
„Pământul străbunilor mei, casa mea dragă,
ne mărturisea Opritsa Dragalina-Popa, fiica comandorului Virgil Alexandru
Dragalina, și nepoata merelui erou-martir Ioan Dragalina, nu se aseamănă nici pe departe cu mândrul castel Boncourt. Dar icoana
pe care o port în suflet are aceeași încărcătură emoțională pe care a trăit-o
și poetul. Căci acolo a fost cuibul înaintașilor mei, acolo mi-a fost leagănul
copilăriei și tinereții. Într-o zi tomnatică a anului 2021, m-am întors „acasă”
după o absență de 21 de ani. Casa copilăriei din Strada Lahovary, nr.19, a
fost construită pe la anul 1867 de străbunicul Matache Theodorescu, și a fost prima
casă cu closet și apă curentă din București.
De la fereastra
hotelului Mercure, am privit îndelung pământul și casa veche și, asemeni
poetului, am șoptit și eu: Fii
binecuvântat, pământ iubit! Și binecuvântați fiți și voi, cei care, absolviți
de povara amintirilor, împingeți plugul viitorului în rana mea adâncă, pe veci
deschisă!...”(Opritsa
Dragalina-Popa, Trecutul meu abia începe – Amintirile nepoatei unui General
Erou, Ed. Humanitas, București-2024, p. 145)
Gheorghe
(Badea) Cârțan, țăranul cult din Cârțișoara Sibiului sau „țăranul imperial”
cum i-ar spune filosoful iubirii Petre Țuțea, a fost un mare Român și un dârz
Erou. A vrut să se înroleze voluntar în Războiul de Independență, dar vârsta
fragedă l-a împiedicat. Apoi și-a vândut cele peste 300 de oi ca să ajute
soldații pe front. Neputând lupta împotriva turcilor, a luptat contra grofilor
maghiari, trecând clandestin de zeci de ori în Țara Românească cu zeci de mii
de cărți – pâine de suflet pentru frații valahi. A fost prins deseori de
grănicerii huni, bătut și întemnițat.
A plecat pe jos la Roma, călcând apăsat pe
pământul drag al Patriei sfinte în spate cu o raniță în care a pus Biblia, un
Dicționar de limba latină și câteva merinde, ca să salute Columna ce
imortalizează eroismul prizonierilor daci. Pe drum a învățat latina cu ușurință,
uimindu-l pe papă și atât... Apoi a mers tot pe jos la Sankt Petersburg să
ceară ajutor țarului pentru eliberarea fraților de sub hasburgi. Pe cale a
învățat bine limba rusă, impresionându-l pe țar care i-a oferit în dar 2 icoane
din aur cu chipurile Maicii Domnului și-al Mântuitorului Hristos. A vrut să
meargă și la greci, dar știa de la fanarioți că ei doar primesc și iau, dar
nimic nu dau...
Boierii țării în frunte cu premierul Ion
Brătianu și regele Carol I, aflând de isprăvile lui Badea Cârțan, l-au invitat
la palat să le povestească prin viu grai cum a fost. S-au pozat cu el și chiar „înduioșați”
l-au felicitat. La plecare pelerinul nostru de aur le-a cerut să-i plătească un
bilet de tren până acasă. Dar boierii hapsâni și monarhul hrăpăreț s-au văietat
nevoie mare că n-au, fiind în mare hazna...
Atunci
Bădia Cârțan le-a împuns inteligența, întrebându-i ușor de tot:
- Sire
și boieri dumneavoastră, spuneți-mi de ce are nevoie un om, mai întâi ca să-și
facă un gard?
-De lemn, a răspuns Brătianu. De unelte de
lucru: topor, fierăstrău, hârleț, sapă au răspuns alții. Ba și de cuie a
adăugat regele...
-Nu dragilor,a răspuns Badea Cârțan, mai
întâi omul are nevoie de PĂMÂNT!
SATUL românesc e cea mai frumoasă expresie
estetică a PĂMÂNTULUI nostru valah, iar sacerdotul din totdeauna al acestui
pământ sacru este prin excelență Măria Sa ȚĂRANUL!
Marele cărturar, ilustru scriitor, neobosit
ctitor, boier moldav și înalt ierarh, Calinic
Argeșeanu, ne oferă adevărata Icoană a țăranului român în capitolul
„Adevărata Bogăție” din lucrarea „Bucuria Lecturii” , scoțând-o din pitorescul
impresiilor călătorilor străini apuseni din secolul al XIX-lea și chiar de supt
paleta câtorva artiști occidentali sau a unor pictori români ai vremii:
„care,
atunci când zugrăvesc o țărancă sau
un țăran, nu reușesc să pătrundă
până la ființa, până la individualitatea modelului, ci sunt fermecați, robiți
chiar, de desenul costumelor și de culorile sale, insistând asupra căciulii
bărbatului sau a salbei pe care femeia o poartă la gât... Maniera aceasta de
înțelegere și tratare trădează punerea în evidență a acelor elemente pe care
școlile plastice din Apusul veacului al XIX-lea le-au numit, „rustice.” (C.
Argatu Argeșeanu, Bucuria Lecturii, Cartea Românească, București 1989)
Altfel spus, Apusul, în general ne prezintă
țăranul nostru român sub geana molcomă a azurului pe care el crede că l-a
surprins cel mai bine, și nu în firescul lui cuprins în fașa unui răsărit de
soare, îmbrățișat de pământul care îi este casă, masă, mumă, muză, atelier de
creație, osmoză.
„La
rândul său, reia povestirea Ierarhul Calinic de Argeș, clasicismul, imitând de asemenea antichitatea, exclusese satul din
planul culturii și al civilizației; exclusese elementele sale predilecte (lemnul,
pământul); și păstrase numai piatra...
Așa s-a făcut că, datorită opticii de care aminteam, țăranul a fost tratat în
primul rând sub aspect de categorie socială și economică, iar cei ce se gândeau
să-l „lumineze” ignorau faptul că el avea o cultură proprie și specifică, cu
rădăcini mult mai adânci decât rădăcinile culturii occidentale.
E meritul lui Eminescu – merit cu
adevărat mare – de a fi văzut altceva decât „folclor” în poezia noastră
populară, după cum un merit substanțial a revenit lui Odobescu în privința legăturii indisolubile dintre arta și
spiritualitatea românească arhaică și cea bizantină și, în fine, - meritul lui Hașdeu de a fi sesizat că rădăcinile noastre etnice sunt mult mai
vechi decât sinteza daco-romană...”
(ibid., p. 84)
Bravul nostru scriitor, ultrapatriot iubitor
de Glie și Cultură, Alexandru Moraru, ne mărturisește categoric că: „PATRIA ÎNCEPE DE LA CULTURĂ ȘI EA ESTE
NEMURITOARE!”
Pentru
Fiii valahi aflați permanent în comuniune cu Dumnezeu, datul lor e: Pământ și Cer!
PĂMÂNT și CER
„Trec, Doamne,
anii vieții mele,/ Și nu știu câți mai am la număr,/ Poveri din ce în ce mai
grele/ Simțind pământul meu pe umăr.//
Dar nu vreau să mă plâng, ci glasul/ Și inima ce-o am, fierbinte,/ Pe drumul
vieții, la tot pasul,/ Le-nalț spre slava Ta, Părinte.//...Aici, în lumea pământeană,/ Din care toți și toate pier,/ Venim
pentr-un clipit de geană,/ Prin vrerea
Ta, pământ și Cer;// Și-n timp
ce viața ne robește,/ Sorbindu-ne întru al ei tumult,/ Treptat, în noi pământul crește,/ Iar Cerul scade tot mai mult.//
Trec primăveri și veri și toamne,/ Și-n ce-a fost Cer, crescând noroi,/ Se
sting luceferii Tăi, Doamne,/ Și-adânc se face noapte-n noi.// Plăceri vânând
de-a lung și latul/ Pământului
întotdeauna,/ Ne facem una cu păcatul,/ Cu noi păcatul fiind tot una.//... În jurul soarelui, Tu Doamne,/ Mereu rotești în hău pământul,/ Să aibe primăveri și toamne/ Și veri și
ierni, schimbând veșmântul...”(Vasile
Militaru, Șoaptele Îngerilor și Poemele Nemuririi, Ed. „Lumină din Lumină”,
București – 1995)
Tuturor Dacoromânilor iubitorilor
de Pământ și Cer!
10 Februarie 2026 +
Sf. M. Mc. Haralambie; Sf. Mc. Valentina
GHEORGHE CONSTANTIN
NISTOROIU
