Opus
nr. 675 - Intru în partidul “Minoritatea lui Octavian Hoandrǎ”. Adeziunea mea.
Programul lui doctrinar.
Sep
02, 2026
Lucrurile
dintre spații
de
Liviu Alexa
Citesc mai multe cărți deodată, fiindcă așa simt în
aceste zile, în care mi se pare mai important să nu mă simt plictisit. Iar
cărțile astea, citite cu schimbul, deversează în oala creierului meu diverse
gânduri, ce se amestecă ca într-o ciorbă sufletească, dătătoare de întrebări.
Astăzi o să încercăm împreună să vedem dacă putem
răspunde la întrebarea cea mai ciudată din ultimele timpuri: ce va fi mai
important în lumea cea nouă? Munca veche sau speculația? Dumnezeu sau ateismul
agresiv, care a început deja să privească religia ca pe o boală a minții? Vor
mai fi importanți copiii sau trebuie să intrăm în trendul „normalității” și să
creștem doar câini și pisici? Ce va conta mai mult în lumea cea nouă: cartea
citită încet sau AI-ul consultat pe budă, între două scroll-uri? Mai merită să
fii heterosexual sau e mai cuminte să adopți homosexualitatea, ce a devenit tot
mai mult un trend?
Întrebările astea par să fie simple, mai ales pentru
cei puțin mai conservatori, așa cum mă consider, mai ales pentru cei crescuți
în lumea veche, care ar tinde să răspundă simplu la fiecare pereche de
întrebări, într-un anume fel, ca la un test de morală elementară. Dar această
morală elementară îmi pare mie că astăzi este imposibilă, pentru că presupune
ceva ce nu mai există. Și anume un arbitru.
Lumea veche avea un arbitru care se numea nevoie.
Nevoia te ținea în viață. Împlinirea ei era totul, restul era un lux. Sigur că
nu erai tu deștept când puneai munca deasupra speculației și copilul deasupra
câinelui; motivul pentru care o făceai era doar foamea, foamea aceasta care
aranja în acest fel ordinea. Atât de impersonală, încât nici nu te mai gândeai
la ea. Nevoia era singurul dat.
Copilul tău exista tocmai pentru ca tu să nu rămâi
singur la bătrânețe și să primești un sprijin. Munceai nu pentru că munca
înnobilează, cum spunea la mișto Dem Rădulescu într-un sketch în care
interpreta rolul unui frizer, ci pentru că altfel crăpai de foame. Ierarhia
valorilor era importantă, dar puțin cam secundară în raport cu supraviețuirea.
Și de aia era stabilă.
Arbitrul acesta care exista în lumea veche — fiindcă
noi acum trăim începuturile lumii noi — nu era musai Dumnezeu, nu era musai un
soi de VAR al moralității, ci exista prin diverse codificări ale religiilor,
ale moralelor tradiționale, toate mergând până la proverbele bunicilor.
De exemplu: cine-i harnic și muncește, are tot ce
vrea.
Dar astăzi? Există azi variații adaptate timpurilor
noi.
Cine-i șmecher și lenevește, are tot așa.
Sau: cine-i harnic și muncește, ori e prost, ori nu
gândește.
Sau: Cine-i harnic și muncește, are tot ce vrea; cine
nu muncește, mănâncă șnițele.
Căci zicătorile din trecut, și ăsta e adevărul, nu mai
sunt adevărate. Astăzi cine nu muncește, mănâncă. Fiindcă dacă o freacă pe
interneți, pe TikTok sau Instagram, cu o poză pe zi sau șase minute de filmare,
poate să scoată, cu multă constanță, cel puțin cinci salarii pe economie, iar
în restul timpului să o frece. Deci cine nu muncește o duce chiar mai bine.
Cine nu face copii are pensie.
Cine nu citește, știe — căci are acces la ceva ce
seamănă mult de tot cu „a ști”, pe care încetul cu încetul nu-l mai numim
inteligență artificială, ci Claude, Gemini sau ChatGPT.
Lumea veche a rămas în aer, căci pentru ea nu mai
există nici legi, nici țară. E doar un teritoriu scufundat sub noi. Puținii
conservatori care au mai rămas, printre care mă includ și eu, apără concluzii
ale căror premise s-au cam evaporat, în timp ce progresiștii isterici demolează
tot ce înseamnă lumea veche fără să observe că n-au pus nimic în locul ei.
Așadar, întrebarea cu adevărat importantă nu e care
răspuns e cel mai bun la fiecare din întrebările de mai sus, ci cu ce înlocuim
arbitrul care dădea aceste răspunsuri.
M-am gândit mult care ar trebui să fie arbitrul. Cu ce
să înlocuim nevoia din trecut, pentru a avea astăzi un soi de etalon după care
să măsurăm „dreptatea”. Nu sunt convins că am întru totul dreptate, dar cred că
cel mai bun, sau cel mai la îndemână, criteriu este costul ireversibil.
Ne-a zis nenea Musk că trăim într-o lume în care totul
e ieftin și reversibil, că în curând vom rămâne fără bani, așa că eu cred că va
fi important tot ce încă te costă și nu poți lua înapoi.
De-aia am ales costul ireversibil ca arbitru al lumii
noi: pentru că este singurul care poate supraviețui abundenței.
Dacă aș fi gândit un alt criteriu, el ar fi putut fi
repede anulat printr-o simulare ieftină. Păi nu vedeți, măi prieteni, că astăzi
AI-ul îți poate genera sens, farmacia îți poate genera plăcere, iar două mii de
like-uri îți pot genera orgasm și chiar utilitate?
Dar inteligența emoțională încă n-a putut fi dovedită
și ucisă de AI. Pierderea definitivă încă nu poate fi simulată de nicio mașină.
O carte citită „cu adevărat” te poate face incapabil
să mai crezi ce credeai înainte de a o citi.
Un copil crescut real, cu implicare, cu plusuri și
minusuri, îți ia din viață 18–20 de ani pe care nu-i mai primești. O povară
dulce, după care ajungi apoi să jinduiești.
Când totul devine gratuit, această ireversibilitate
îmi pare mie că rămâne singurul ban ce nu se va devaloriza, și chiar va
continua să existe dacă previziunile lui Elon Musk se vor adeveri.
E cumva similar cu fostul arbitru numit nevoie: pe
vremuri, nevoia te obliga să trăiești. Astăzi, costul ireversibil te obligă să
înțelegi că trebuie să trăiești. Te obligă să înțelegi cum trăiești.
E o plată pe care nu ești nevoit să o faci pentru a
intra în lumea nouă, dar pe care, te asigur, majoritatea nu o va face.
Și vom rămâne tu, eu și încă câțiva, nu
mulți, iar noi, cei de azi din majoritate, vom deveni minoritate.
Probabil că munca veche nu va mai exista nici ea în
curând. Dar dacă oamenii nu vor mai munci deloc, sunt 100% convins că nu se vor
relaxa, ci vor căuta altceva, să spunem, ireversibil de cheltuit.
Probabil că oamenii nu vor mai face copii decât în
foarte puține din cazuri. A face copii va fi la fel de ciudat precum e astăzi
să crești o girafă în apartament. Mulți vor prefera să nu mai cheltuie atâta
timp pentru un lucru din carne și oase care îți cheltuie anii, te cheltuie pe
tine, un lucru cu termen de expirare foarte scurt, până în 18 ani, un lucru din
carne și oase care se va despărți brutal de tine și va merge să-și încropească
propria viață.
Chiar dacă ciclici ca termen de valabilitate, câinii
și pisicile pot deveni o versiune demo a copiilor, cu risc redus, mult mai
liniștitoare din punctul de vedere al cheltuirii anilor și al implicării
emoționale. Dar câinii și pisicile, ce schimbă paradigma familiei sau a vieții
indoor, aduc cu sine o altă boleșniță sufletească: viața fără sens.
Nu discutăm aici de cei care nu pot să facă copii sau
nu-și vor, în mod asumat, copii. Vorbesc de trendul, de moda asta care devine
deja ca o boală cu transmitere morală. Vorbesc de refuzul tinerilor de a mai
procrea — urât verb.
Japonia, China, Coreea de Sud, țări puternice și
abundente ca populație sau putere, se confruntă deja cu un fenomen de masă:
refuzul de a face copii. Singapore e prima dintre țările din Asia care s-a
prins că e o problemă și scoate banul pe masă, și nu puțini bani, într-un
sistem întins de-a lungul copilăriei viitorului procreat. Dar nu e sigur că
banul va putea convinge o tânără sau un tânăr să pornească la drumul naturii.
Se pare că nu mai e la modă nici să crezi în Dumnezeu.
Ni se spune că e o poveste. Dacă continuăm să credem în Dumnezeu, va exista un
cost ireversibil: vom fi izolați și priviți ca ridicoli în toate cercurile care
contează, fie ele familie sau societate. Credința va deveni o emoție
complicată.
Ateismul agresiv de astăzi, care vede religia ca pe
ceva înjositor, va deveni poziția de rang a clasei educate — cum era în lumea
veche semnul că ai făcut școală și ai ieșit din sat, că ți-ai curățat pământul
de sub unghii. În timp, lucrurile se vor calma și lumea se va umple de atei
liniștiți, care nu vor mai umili pe nimeni. Și iarăși, cei care cred în
Dumnezeu, așa cum sunt și eu, vor deveni o minoritate.
Cel mai prost mă simt când trebuie să vă vorbesc
despre carte și AI, fiindcă nu știu să spun care ar trebui să rămână mai
importantă în aceste momente. Eu, crescut între cărți și devenit prin cărți,
folosesc AI-ul cu o curiozitate copilărească. N-am veleități de codare și nu
vreau să schimb lumea cu AI. Chiar nu știu ce trebuie să răspund, sau, mai bine
zis, am un răspuns, dar care poate să nu mulțumească pe nimeni.
Consider că a citi o carte e ceva care te modifică. O
carte cititǎ paginǎ cu paginǎ te bagǎ în transǎ şi te schimbă fără să-ți ceară
voie, în timp ce Claude şi ChatGPT îți dau orice răspuns fără să te schimbe.
E ca și cum am avea de ales între a merge pe jos,
într-un Camino Frances “normal”, și a fi teleportați instantaneu din punctul A
în Santiago. Practic, ai făcut același drum, dar doar primul, cel făcut cu
picioarele și cu bășicile, te-a transformat.
Probabil că într-un viitor oarecare, oameni ca mine
vor trebui să lupte serios cu tentația de a confunda accesul la un răspuns
facil cu ideea de formare — a caracterului, a sufletului, a personalității.
În ceea ce privește sexualitatea, am cel mai rapid
răspuns posibil. În continuare îmi place rotundul sânilor unei femei și, fără
tăgadă, vreau să rămân, cum se zice, heterosexual. Mă doare în cot de fenomenul
tot mai pregnant din ultimii 15 ani, în care tot mai mulți tineri se identifică
drept non-heterosexuali, mai ales bisexuali sau queer.
Identitatea sexuală a devenit o marfă de rang, ca ei
să poată semnaliza în ce “trib” se află. Înainte o făceau blugii sau adidașii,
sau părul lung, cercelul din ureche, frizura de pește sau coada de cal de
rocker.
Eu voi rămâne în tribul păsăricii, aleg sǎ rǎmân
vulvonerabil.
În noul trend e imposibil să aduci la masă argumente,
pentru că orientarea sexuală, dacă e naturală, nu poate fi negociată. Revolta
mea este pentru cei care încep să se „identifice” ca bisexuali, queer sau chiar
direct homosexuali ori lesbiene pe motive de etichetă, de trend, sau ca
răzbunare pentru relații proaste, terminate și mai prost, din trecut.
Statistic, dintotdeauna, de mii de ani, un procent
între 3 și 5% din populație, cu o stabilitate elvețiană, cum s-ar spune, a fost
mereu LGBT. Nu o să schimbăm noi nici mozolelile lui Ahile cu Patroclu, nici
coțăielile dintre Alexandru cel Mare și Hefaistion, și prea puțin contează
astăzi dacă Mehmed al II-lea l-a ținut mai mult din iubire ostatic la curtea
otomană pe Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Țepeș. Contează că Mehmed a
cucerit Constantinopolul.
Contează că homosexualitatea a devenit o etichetă
agresivă, cam ca bannerele pop-up de GDPR cu consimțământul prelucrării
datelor, care apar de-ampulea pe toate site-urile de știri din lumea asta.
Voi lupta cât pot pentru a-mi proteja felul de a
gândi, intimitatea sufletească și principiile.
Voi ridica bariere din fier sau din
gânduri împotriva tuturor încercărilor de a fi penetrat anal sau moral.
Stridența și agresivitatea cu care generația LGBT
încearcă să-și impună agenda e tot ce mă deranjează.
Nu o să vin niciodată la masă cu obiecții penibile
împotriva homosexualității, de genul că prin ea se pierde procreația și,
ireversibil, perpetuarea speciei. N-am fost niciodată atât de cretin să acuz
orientarea sexuală LGBT de așa ceva.
Fiindcă, prieteni, până la urmă și călugărul ortodox
sau catolic sau budist anulează procreația, alegându-L pe Dumnezeu.
Fiindcă, prieteni, până la urmă și femeia dintr-un
cuplu „normal” care decide că nu vrea copii, pentru că vrea să se concentreze
pe carieră, alterează perpetuarea speciei la fel ca un homosexual.
Dar dacă tot discutăm despre homosexuali, călugări și
oameni ce nu-și mai doresc copii, să povestim și despre cei care procrează și
aleg să perpetueze specia făcând câte 5 plozi per căsnicie, în timp ce își beau
mințile și îi bat pe copii de le sunǎ apa în cap. Vedeți?
Dar totuși, băi Alexa, ce va fi mai important în lumea
cea nouă?
Habar n-am ce e mai important. Eu știu ce am ales
pentru mine.
Ce cred este că, prin alegerile mele, ale
tale, ale tuturor, o să asistăm la o despărțire în două felii inegale a lumii.
O parte minusculǎ care va continua să dorească să
plătească aceste costuri ireversibile, făcând copii, citind cărți, crezând în
Dumnezeu. Și o parte care va refuza aceste „costuri”. În timp, dar nu pe
imediat, cele două părți nu vor fi separate de bani, de educație sau de felul
în care votează, ci de altceva: una va avea viitor și cealaltă va avea prezent.
Cei care vor alege copiii, credința, cărțile citite
până la capăt cu poftă, relațiile de iubire care dor, vor fi mai puțini, vor fi
mai obosiți, poate chiar mai săraci. Dar peste două generații vor fi singurii
rămași, pentru că, vedeți voi, ha-ha, cealaltă parte nu se va mai reproduce
nici biologic, nici cultural.
Pe cățel nu-l poți învăța care sunt lucrurile mai
importante de reținut din minunata povestioară cu Habarnam și prietenii săi.
Unui cățel sau unei pisici nu-i vei putea spune niciodată, atunci când ajunge
la 14 ani, cum te-ai mozolit în buda liceului cu gagica ta Raluca, sau cum ai
fumat pe ascuns prima ta țigară.
Poți să-ți setezi AI-ul cât vrei tu, să-l faci să
gândească ca tine și să-ți răspundă cu empatie construită pe cipurile Nvidia la
aproape toate întrebările și dilemele tale. Poți să stai pe budă cu AI-ul, ba,
se pare, foarte curând vei putea face și sex cu AI-ul, fiindcă deja la
târgurile de tehnologie cele mai avansate pielea artificială devine tot mai
calitativă, și chiar recent am văzut un android cu forme feminine incredibil de
voluptoase patrulând printre vizitatorii unui târg. Dar nu vei putea simți magia
sentimentului de a face dragoste ca o conectare totală.
Iar atunci când iubești, „sexul” e un
cuvânt murdar. „A face dragoste” e singurul verb posibil.
Ce e mai important în viață nu va mai conta pentru
majoritatea nouă. În lumea nouă, setările implicite se vor inversa: implicit va
deveni pisoiul, AI-ul, speculația, ironia. Și e normal să se întâmple asta,
pentru că orice sistem majoritar e proiectat să elimine fricțiunea, iar orice
cost ireversibil e fricțiune.
Dacă vei alege copilul, cartea, credința, vei acționa
conștient împotriva curentului și nu vei mai urma setările implicite.
Pentru prima oară în istorie, lucrurile
importante vor fi făcute doar de cei care le vor alege în mod deliberat, cu tot
costul, împotriva a tot ce le este mai ușor. De-aia
vorbeam că vom deveni o minoritate. Pentru lucrurile importante nu vor mai
exista legi și nici proverbe.
Am ținut morțiș să scriu acest text, dar nu ca o
replică la incredibilul text de mai jos, semnat de Octavian Hoandră.
Pe vremuri, jurnaliștii obișnuiau să poarte polemici
în revistele literare sau în ziarele timpurilor de atunci: azi scria unul,
mâine scria altul, iar duelul cuvintelor era adeseori mai sângeros decât duelul
gloanțelor.
Textul meu nu este o replică la Octavian Hoandră și
minunatele lui gânduri (aveti mai jos textul), ci un gest de susținere a inimii
sale.
Am ales să “votez” cu el și să mărim puțin minoritatea
asta ce se conturează în lumea nouă. Nu e întâmplător că simt așa față de el. E
unul din oamenii speciali din viața mea, care m-au vegheat și iubit
necondiționat de-a lungul timpului. Iar timpul ăsta a ajuns deja la aproape 30
de ani.
Nu știu în ce majoritate sau minoritate veți dori voi
să intrați în lumea cea nouă.
Dar vreau să vă spun că tot ce iubiți a fost plătit de
cineva, într-un fel sau altul.
Cartea care te-a schimbat l-a costat ani de zile de
viață pe un om pe care nu l-ai cunoscut.
Limba în care urăști, gândești, iubești și cu care
vorbești a fost ținută în viață de generații întregi înaintea ta, oameni care
n-au așteptat nimic la schimb pentru asta.
Rețeta bunicii de vargabeleș, numele tău de familie,
pozele cu străbunicul la război sunt toate niște “chitanțe” ale unor plăți care
s-au făcut și pe care nimeni nu le-a mai revendicat, nu le-a mai cerut înapoi.
Chiar tu, prietene, exiști pentru că un lanț
neîntrerupt de oameni, poate sute de ani, poate mii de ani, au plătit „costul
ireversibil” fără să se întrebe dacă vor, fără să știe cum te va chema pe tine
și fără nicio garanție că tu vei merita efortul lor.
Lumea nouă îți oferă pentru prima dată opțiunea de a
fi ultima verigă din acest lanț de iubiri și morți. Ultima șansă de a nu mai
simți nimic. Lanțul tău nu se va rupe cu zgomot, ci se va topi confortabil
într-un apartament curat, cu un câine bătrân, probabil buldog francez, și un
frigider cu budincă de quinoa.
Cei care m-au făcut mi-au scris viitorul de mână, iar
eu le sunt recunoscǎtor şi voi scrie viitorul în continuare în datul lor,
fiindcǎ e singurul viitor în care cred.
Între cei care scriu şi cei scrişi, prefer sǎ mǎ
scriu, fiindcă niciodată nu mi-a plăcut să fiu scris.
