„Omu’ bun și pomu copt”
Dorina Măgărin
4 mai 2026
Sâmbătă, 25 aprilie, pe
Bulevardul C. D. Loga, nr. 20, la sediul Ministerului Afacerilor Interne,
Asociația Națională a Cadrelor Militare în Rezervă și Retragere, Filiala Timiș,
s-a desfășurat ședința lunară a Cenaclului „Constantin Brâncuși” din Timișoara,
de la ora 11:00.
După deschiderea ședinței făcută
de cons. juridic Aurel Matei Bancu, secretarul cenaclului, s-a anunțat
evenimentul care urma să aibă loc, adică lansarea volumului de poezii „OMUL
POM” al inginerului chimist Ștefan Ghioc, apărut la Editura Castrum de Tymes,
Giroc, 2026.
„Omul este un copac în câmp”
conform învățăturilor rabinului american, originar din Ucraina, Menachem Mendel
Schneerson și în calendarul evreiesc o zi în fiecare an, Anul Nou al Copacilor,
pe 15 Shevat, cunoscută și sub numele de Tu Bișvat, este dedicată reflecției
asupra analogiei noastre botanice și a ceea ce putem învăța din ea despre
propriile noastre vieți.
Arborele uman are ca elemente
primare rădăcinile, care îl ajută să se sprijine pe pământ și îi oferă apă și
alți nutrienți, trunchiul, ramurile și frunzele, care îi alcătuiesc corpul și,
în final, fructul, care conține semințele ce-i permit arborelui să se
reproducă.
Viața spirituală a omului
include: rădăcini, trup și fructe. Rădăcinile reprezintă credința, sursa hranei
și a perseverenței. Trunchiul, ramurile și frunzele sunt corpul vieții noastre
spirituale, realizările intelectuale, emoționale și practice. Fructul este
puterea creației spirituale, puterea de a-i influența pe alții, de a planta o
sămânță într-o ființă umană și de a o vedea încolțind, crescând și dând rod.
Rădăcinile sunt partea cea mai
puțin spectaculoasă a copacului, dar și cea mai importantă. Îngropate în
pământ, practic invizibile, le lipsește grandoarea trunchiului, culorile
frunzelor sau deliciul fructelor, însă fără rădăcini, copacul nu poate supraviețui.
În plus, creșterea rădăcinilor ar trebui să țină pasul cu creșterea restului
copacului. Dacă trunchiul și frunzele cresc și se extind fără o creștere
corespunzătoare a rădăcinilor, copacul se va prăbuși sub propria greutate. Pe
de altă parte, abundența de rădăcini este suficientă pentru un copac mai
sănătos și mai puternic, chiar dacă are un trunchi mai slab și mai puține
ramuri, frunze și fructe, iar dacă rădăcinile sunt puternice, copacul se va
regenera chiar dacă corpul său este deteriorat sau ramurile sale sunt tăiate.
Credința este cea mai puțin
ostentativă dintre calitățile noastre spirituale. Se caracterizează printr-o
credință simplă și un angajament față de sursa superioară care le exprimă pe
fiecare. Credința este invizibilă, adevărata magnitudine este necunoscută
celorlalți, chiar și nouă înșine.
Credința noastră, obligația
noastră dincolo de rațiune față de Dumnezeu, este temelia întregului nostru
copac. În credință crește trunchiul înțelegerii noastre din care se răspândesc
sentimentele, motivele și acțiunile noastre. Deși trupul copacului ne oferă și
o parte din hrana sa spirituală, cea mai mare parte a existenței noastre
spirituale provine din rădăcini, din credința noastră și din obligația noastră
față de Creatorul nostru.
Un suflet are puterea de a crea
un trunchi maiestuos, ramuri numeroase și întinse, frunze frumoase și fructe
bogate. Rădăcinile, însă, trebuie să fie egale și, de fapt, să le depășească pe
toate cele de mai sus. Deasupra suprafeței poate exista o abundență de
înțelepciune și profunzime a sentimentelor, o bogăție de experiență, multiple
realizări și mulți adepți, dar dacă acestea nu sunt înrădăcinate și hrănite de
o credință, de o obligație și mai mari, atunci nu este decât un copac fără
rădăcini, un copac sortit să se prăbușească sub propria greutate.
Pe de altă parte, o ființă poate
avea cunoștințe mai slabe, sentimente mai slabe și puține experiențe, puține
realizări și puține roade, dar dacă rădăcinile sale sunt lungi și adânci,
atunci acel copac este sănătos. Un copac care deține cu adevărat tot ce are,
care are capacitatea de a depăși obstacolele vieții, un copac care are multe
posibilități de a crește și de a deveni mai înalt, mai frumos și mai roditor.
Copacul vrea să se reproducă,
să-și răspândească semințele departe și larg, astfel încât acestea să poată
prinde rădăcini în locuri diferite și îndepărtate, dar raza de acțiune a
copacilor se extinde doar până la ramurile lor. Așa că trebuie să găsească alte
modalități de a-și transporta semințele. „Așadar, pomul rodește și își
înconjoară semințele cu fibre și sucuri delicioase, colorate și parfumate.
Semințele în sine nu ar atrage interesul animalelor și al oamenilor. Cu toate
acestea, prin aspectul lor atractiv, ele reușesc să-i atragă pe cei interesați
care, după ce consumă fructul exterior, aruncă semințele în locuri diferite și
îndepărtate unde pomul dorește să-și planteze semințele.”
„Când comunicăm cu ceilalți,
folosim multe trucuri pentru a face mesajul nostru atractiv. Îl susținem cu
subtilitate intelectuală, îl cufundăm într-o varietate de emoții și îl îmbrăcăm
cu cuvinte și imagini colorate. Dar nu trebuie să uităm niciodată că acestea
sunt doar ambalajul, fructul care conține sămânța. Sămânța în sine este în
esență fără gust, singura modalitate prin care îi putem influența pe ceilalți
este pur și simplu să ne exprimăm credința în ceea ce le spunem, propriul
nostru angajament față de ceea ce credem.” Dacă sămânța există, mesajul nostru
va prinde rădăcini în mințile și inimile semenilor noștri, iar viziunea noastră
le va pătrunde existența, iar dacă nu există sămânță, efortul nostru nu va avea
urmași, indiferent cât de delicios ar fi rodul nostru.
„OMUL POM” s-a tipărit pentru
prima oară la Editura Fundației „George Coșbuc”, în anul 1999. În format mic,
așa cum erau publicațiile din colecția „Cartea de buzunar”. Volumul a fost un
imn de bucurie. „După nouă ani de căsnicie s-a născut prima fiică, un copil
așteptat, un copil dorit și atunci, cum să nu te bucuri?”, spunea poetul și
pentru a rămâne în nemurire Domnia Sa i-a dedicat fiicei Ioana-Maria
următoarele: „Pentru a pătrunde la FIINȚĂ, acest UNIVERS care este LIMBA,
trebuie citit și studiat în mod consecvent. Și să nu renunți la propria
FIINȚĂ…”
Lansarea ediției a doua a
volumului „OMUL POM” a fost o sărbătoare autentică. Poemele au fost apreciate
și comentate elogios de prof. Alexandra Dogaru-ALDO, vicepreședinte al
Asociației Culturale „Constantin Brâncuși” din Timișoara și membru al Uniunii Epigramiștilor
din România (UER); de președintele Asociației Culturale „Constantin Brâncuși”
din Timișoara, scriitorul Daniel Luca, membru USR, Filiala Timiș; de prof.
Monica Maria Condan, redactor-șef al revistei de cultură „Coloana infinitului”,
vicepreședinte al Asociației Culturale „Constantin Brâncuși” din Timișoara,
membru UZPR și membru al Uniunii Epigramistilor din România (UER); de prof.
univ. dr. Viorica Bălteanu, membru USR, Filiala Timiș; de col (rez.) Ștefan
Tat, vicepreședinte al Asociației Culturale „Constantin Brâncuși” din
Timișoara; de „patriarhul” coperților tuturor publicațiilor apărute la Editura
Castrum de Tymes, Nicolae Toma, membru UZPR etc.
Din cuvântarea Alexandrei Dogaru
am reținut: „Invitația creatorului de literatură Ștefan Ghioc de a prefața cu
câteva note de lectură această ediția a doua mi-a adus bucuria de a fi părtașă
la starea de grație în care se scrie poezie – se scrie, da, EA se scrie, râu ce
străbate, răscolind, sufletul plin de trăiri ca un fruct copt, gata să cedeze
sub tensiunea lăuntrului și invitând mâna inspirată a celui dăruit de muze să o
prefacă în semne.
Sunt la a doua întâlnire cu
creația poetică a Domnului Ștefan Ghioc, deja familiarizată cu tușele de
culoare ale ideilor și sentimentelor care se aștern pe pânză, alcătuind imagini
de mare frumusețe, peisaje verbale ample, luminoase, întotdeauna deschise spre
cer și adeseori unind Pământul cu cerul.
Omniprezent în versurile acestui
volum, caracterul dual și efemer al lumii materiale alimentează compensator
intensitatea trăirii la cote înalte: iubirea e durere și cântec, este viață și
apoi moarte – moartea, care cât de singură lucrează!…
Reeditarea acestui volum care
anunța ivirea pe cerul literaturii a unui poet autentic este un semn de
încredere în sine și de reafirmare a crezului poetic al autorului – poate și o
gesticulație nostalgică a (auto)regăsirii în cheie romantică, întrucât, dincolo
de experiment, Ștefan Ghioc rămâne un romantic incurabil, iar creația sa lirică
își poate găsi ecou în sufletul tuturor «adolescenților întârziați», îmbătați
de Iubire.”
În opinia criticului literar
Daniel Luca, „Omul-Pom, nu este altcineva decât Poetul. Acesta e un altfel de
om, își înfige rădăcinile în Pământ, iar gândurile și visele le lasă să
zburătăcească spre Cer. Seva și-o extrage, așadar, din humă și își sporește
forțele hrănindu-se cu farmecul naturii, iubire și credință.
Poetul observă și simte totul,
nimic nu îi este străin și nu are de gând să păstreze nici măcar o picătură
pentru sine, ci să transmită trăirile și simțirile sale tuturor spre luare
aminte («Omule-Pom, / i-am spus nevestei-Pom, / Eu sunt POetul!»” – IX).
Există multă sensibilitate în
versurile cuprinse aici, dar și revoltă, autorul știind să combine elementele pentru a realiza
un mix cât mai pătrunzător.
Bunăoară, când descrie natura
(«Ce tainică răsare / pădurea peste zări / în licăritul stelelor de vară, / iar
noi ne tot ducem / pe-un drum nemaivăzut / să inventăm pământu-a doua oară!» –
Pastel) ori când își face simțită prezența iubirea, căldura e palpabilă. Iar
când poezia se transformă într-un manifest, într-un strigăt de luptă contra
nedreptăților, tonul devine grav, iar atmosfera se întunecă («Lumea e o
blasfemie / Care poartă gradul STAT, / Unu-şi zice împărat, / Altul zice: – Dă-mi şi mie!» – Cântecul lumii)”.
În încheiere, prof. Alexandra
Dogaru – ALDO a prezentat revista de umor „Hohote” din Târgu Jiu, care s-a
bucurat de mult succes. Alți invitați au citit versuri din volumul lansat,
autorul Ștefan Ghioc a recitat și oferit autografe cu dărnicie, iar eu v-aș
transcrie câteva versuri: „OMULE, de lângă om/ OMULE-POM/ Omule dintr-un sat,/
dintr-un munte, / dintr-o apă, dintr-un cântec, / dintr-un pom, /
OMULE-OM!/…/Nu uita! Nu uita că exiști, /că-n tine e-o fărâmă din inima mea, /
că-n mine e-o fărâmă din inima ta, / că inimile nostre sunt una!/ Nu uita, nu
uita Omule-Om, / Omule-Pom! (p. 77).”
