miercuri, 12 august 2026
Maria Diana Popescu - Florian Bacoș – „Călimanii și Gurghiul - Memoria unor locuriˮ
Florian
Bacoș – „Călimanii și Gurghiul - Memoria unor locuriˮ
Cronică de
carte
Maria Diana Popescu
10
August 2026
O carte în care documentul și emoția,
cercetarea și călătoria, natura și istoria se întîlnesc
Editura „Sfântul Ierarh Nicolaeˮ- Brăila scoate de sub tipar o preafrumoasă
carte de memorie și călătorie, o carte a întoarcerii acasă, o carte născută din
dor și rădăcini pe care își pune semnătura Florian Bacoș. Autorul dezvăluie în
cuvîntul către cititori cheile de lectură ale întregului volum: dragostea
pentru locurile copilăriei, dragostea pentru România care va fi mereu o lacrimă
atunci cînd va simți greutatea de a fi român. Cheile arată că, dincolo de
informația geografică și documentară, cartea este una profund personală,
născută din memorie, rădăcini și sentimentul apartenenței. Prin această
mărturisire, construcția cărții capătă o lumină clară. Munții, izvoarele,
cascadele, lacurile și văile nu sînt doar obiecte ale cercetării pentru autor,
ci locuri ale memoriei personale. În spatele fiecărui nume geografic se află o
imagine, o amintire, poate un drum al copilăriei, un peisaj privit cîndva cu
ochii unui copil și păstrat apoi, peste ani, în memoria adultului. Călătoria
lui Florian Bacoș nu este numai prin spațiu. Este și o întoarcere în timp, prin
scris, spre locurile de unde a început să privească lumea, amprentată de emoția
întoarcerii acasă. Nu întîmplător, natura este privită cu o atenție care
depășește curiozitatea cercetătorului. Este privirea celui care recunoaște că
un izvor nu este doar un izvor atunci cînd îl legi de copilărie. Un munte nu
este doar un munte cînd face parte din primele tale amintiri. O vale, un drum,
o apă, o pădure au devenit odată cu trecerea timpului, repere ale identității
autorului. Din această perspectivă, „Călimanii și Gurghiulˮ este o carte despre
rădăcinile autorului, dar și o lucrare cu repere științifice, date tehnice,
utilă cercetărilor viitoare. Dragostea autorului pentru locurile copilăriei se
lărgește firesc, în mărturisirea sa despre dragostea pentru România. Nu este
vorba despre o idee abstractă de țară, desprinsă de realitatea concretă.
România lui Florian Bacoș este făcută din locuri: din Călimani și Gurghiu, din
Mureș, Bilbor, Toplița, Sovata, Praid etc, din izvoare, păduri, sate și oameni.
Pentru Florian Bacoș patria începe cu locul pe care îl cunoaște și îl iubește.
De aici vine și una dintre cele mai emoționante afirmații ale autorului:
România va rămâne mereu o „lacrimă” atunci cînd va simți greutatea de a fi
român. Imagine puternică tocmai prin ambivalența ei! Lacrima poate fi a
dorului, a durerii, a bucuriei, a neputinței sau a iubirii. Într-un singur
cuvînt autorul sedimentează toate aceste stări. A fi român nu este prezentat ca
un privilegiu fără umbre, ci ca o povară afectivă, ca o responsabilitate care
poate durea. Iubirea de țară nu înseamnă, în această mărturisire, idealizarea
ei, ci asumarea ei cu tot ceea ce aduce: frumusețe, istorie, suferință,
bucurie, dezamăgire și speranță. Tocmai de aceea, „lacrima” autorului devine o
metaforă potrivită pentru întreaga carte. Este lacrima celui care își
amintește. Este lacrima celui care se întoarce la locurile copilăriei. Lacrima
celui care vede frumusețea unui ținut și se teme că ea poate fi uitată. Și este,
în cele din urmă, lacrima celui care simte greutatea de a aparține unei țări pe
care o iubește. Citită din această perspectivă, cartea lui Florian Bacoș nu mai
este doar o lucrare despre Călimani și Gurghiu. Este o formă de mărturisire.
Geologia, hidrologia, flora, fauna, izvoarele minerale, lacurile, sarea și
datele etnografice sînt straturile documentare ale cărții. Sub ele se află însă
un strat mult mai profund: memoria afectivă care dă cărții autenticitate.
Florian Bacoș nu scrie despre un ținut de la distanță. Scrie despre un spațiu
care îl privește și pe el înapoi. Locurile copilăriei devin parte din biografia
sa sufletească. Întoarcerea la ele prin scris este o formă de recuperare.
Nu întîmplător volumul pornește de la izvoare și
urmărește apoi apele în drumul lor. Izvorul este, simbolic, locul începutului.
A te întoarce la izvor înseamnă a te întoarce la origini. Pentru Florian Bacoș,
originea nu este numai geografică, ci și sufletească. De aceea, întreaga carte
poate fi privită ca o încercare de a răspunde unei întrebări simple și
profunde: ce rămîne dintr-un loc în sufletul unui om după ce anii trec? Această
dimensiune confesivă face ca volumul să depășească granițele unei cărți geografice
sau turistice. El devine un act de recuperare afectivă și de fidelitate față de
locul natal. Dacă un ghid turistic ne spune unde să mergem, această carte de
memorii ne spune de ce acel loc contează.
Cartea lui Florian Bacoș reușește să facă ambele
lucruri: ne arată drumul și ne explică, discret, de ce merită să ne pese de
locul în care ajungem. Tocmai aici se află emoția profundă a cărții sale: în
faptul că dragostea pentru România nu este exprimată prin declarații abstracte,
ci prin iubirea concretă pentru un izvor, un munte, o vale, o apă și un peisaj
al copilăriei. România devine pentru autor nu o idee îndepărtată, ci o sumă de
locuri iubite. „Călimanii și Gurghiulˮ este mărturia unui om care, întorcîndu-se
cu memoria spre aceste locuri, încearcă să le spună și altora: acesta este
ținutul meu, acestea sînt rădăcinile mele, aceasta este o parte din România pe
care am purtat-o cu mine.
Primul capitol al cărții se deschide asemenea unei
călătorii spre un loc în care natura, memoria și istoria se întîlnesc. Autorul
pătrunde în inima munților nu doar ca un călător dornic să descopere un ținut,
ci și ca un cercetător atent la urmele lăsate de oameni, de timp. În centrul
călătoriei se află izvorul Șeștina - reper natural care dobîndește, în evocarea
autorului, o dimensiune afectivă. Izvorul nu este doar o apă care iese din
adîncul muntelui, ci purtătorul unei memorii a locului. În jurul lui se adună
trecutul, amintirile și eforturile oamenilor care au descoperit valoarea
acestei ape și au încercat să-i pună resursele în slujba comunității. Florian
Bacoș urmărește apoi destinul Șeștinei dintr-o perspectivă mai concretă,
documentară, prezentînd exploatarea sursei și încercările de valorificare.
Tonul devine aproape de cel al unui documentarist: sînt consemnate date,
observații și informații despre alcătuirea geologică a zonei și despre
caracteristicile hidrologice ale izvorului. Știința nu întrerupe însă povestea,
ci îi adîncește sensul, explicînd cititorului de unde vine apa și prin ce
tainice drumuri subterane își croiește calea spre lumină. Forța acestui prim
capitol stă tocmai în împletirea celor două perspective: muntele trăit și
muntele cercetat. Călătoria autorului este una prin spațiu și timp. Pe măsură
ce înaintează spre izvor, cititorul este invitat să privească peisajul nu doar
cu ochii turistului, ci cu atenția celui care caută în natură semnele unei
istorii. Șeștina este pentru autor mai mult decît un izvor. Este o mărturie a
muntelui, o punte între trecut și prezent, un simbol al bogăției ascunse în
adîncurile Călimanilor. Capitolul poate fi citit ca o cronică a unei întîlniri
cu muntele, în care apa, piatra și memoria se completează pentru a reda
identitatea și nestematele unui ținut binecuvîntat.
Al doilea capitol deschide larg fereastra către un
univers al frumuseții naturale. Florian Bacoș își continuă călătoria printr-un
ținut pe care îl privește cu ochiul drumețului, al iubitorului de natură, dar
și al celui preocupat să păstreze, prin scris, memoria locurilor. Titlul
subcapitolului „Nestematele Călimanilor” este o cheie de lectură pentru
capitol. Autorul privește munții ca pe o comoară risipită în forme și culori:
culmi, văi, cascade, stînci, izvoare, ape termale și lacuri. Fiecare loc vizitat
devine o „nestemată”, iar autorul are grijă să-i descopere particularitatea și
să-i redea farmecul.
În „O țară ca un petec de rai”, perspectiva se
lărgește. Nu mai este vorba doar despre munte, ci despre sentimentul de
apartenență la un spațiu privilegiat. Peisajul capătă o dimensiune aproape
afectivă. Ceea ce vede călătorul nu este doar frumusețe geografică, ci un
fragment de țară care merită cunoscut, iubit și ocrotit. Drumurile către
Cascada Cofu, către Scaunul Domnului din Defileul Mureșului, sînt locuri în
care apa și piatra par să spună fiecare propria lor poveste. În aceste pagini,
călătoria capătă dinamism: autorul merge, observă, compară, descoperă.
Cititorul este purtat de-a lungul unor trasee în care natura nu apare ca un
simplu decor, ci ca personaj principal.
Un moment important îl reprezintă ascensiunea către
Vârful Pietrosu, acoperișul Călimanilor. Aici călătoria dobîndește valoarea
unei confruntări cu măreția muntelui. Înălțimea schimbă perspectiva asupra
lumii: văile se adîncesc, zările se deschid, iar omul, ajuns pe culme, își
redescoperă proporțiile în raport cu natura. Pietrosul nu este doar un vîrf de
atins, ci un punct de unde peisajul poate fi contemplat în întreaga sa
amploare. Prezența Parcului Național Călimani introduce o altă dimensiune a
cărții: aceea a responsabilității față de patrimoniul natural. Frumusețea
descrisă de Bacoș nu este o frumusețe fără apărare. Ea presupune grijă,
conservare și respect pentru echilibrul fragil al muntelui. Călimanii
reprezintă un spațiu în care relieful vulcanic, pădurile, flora și fauna
alcătuiesc un patrimoniu de o valoare aparte. De aici, călătoria coboară parcă
din lumea înaltă și rece a crestelor spre miracolele apei. Cascada termală din
Toplița este una dintre surprizele acestui ținut: apa termală și formațiunile
pe care le modelează creează un peisaj neobișnuit, aproape neverosimil. Zona
Topliței este cunoscută pentru numeroasele sale izvoare mezotermale, mărturii
ale trecutului vulcanic al regiunii.
Lacul Cobilița aduce o altă stare. După tumultul
cascadelor și verticalitatea muntelui, apa lacului sugerează liniște și
contemplare. Este ca și cum autorul schimbă ritmul călătoriei pentru a-i
permite cititorului să privească mai îndelung peisajul. O nouă schimbare de
registru apare odată cu Ținutul Bilborului. Aici frumusețea muntelui se
întîlnește cu bogăția apelor minerale. În subcapitolul dedicat zăcămintelor
hidrominerale ale Bilborului, natura este privită din nou și prin ochiul
cercetătorului. Apa nu mai este doar element al peisajului, ci resursă
naturală, cu istorie și valoare economică și terapeutică. Astfel, capitolul al
doilea se construiește ca o hartă afectivă și geografică a unui ținut. De la
Pietrosu la Defileul Mureșului, de la cascade la lacuri, de la Călimani la
Bilbor, Florian Bacoș adună într-un singur tablou frumuseți care, privite
separat, ar putea părea doar obiective turistice, dar care, puse împreună,
alcătuiesc identitatea unui spațiu. Ceea ce impresionează este tocmai această împletire
dintre drumeție, document și emoție. Autorul nu se mulțumește să spună că un
loc este frumos; îi explică frumusețea, îi urmărește originea, îi păstreze
povestea. De aceea, capitolul poate fi citit nu doar ca un ghid al unor locuri,
ci ca o pledoarie pentru cunoașterea și prețuirea lor.
Pentru Florian Bacoș, Călimanii nu sînt doar munți.
Bilborul nu este doar un ținut al izvoarelor. Împreună formează un ținut viu,
în care piatra, pădurea și apa păstrează memoria unei lumi. Călătoria autorului
devine, în cele din urmă, o invitație adresată cititorului: aceea de a porni la
drum și de a descoperi, dincolo de hărți și denumiri geografice, adevăratele
„nestemate” ale acestui colț de țară.
În capitolul al III-lea, Florian Bacoș își continuă
călătoria, dar schimbă perspectiva. Dacă în paginile precedente muntele,
cascada, lacul și izvorul erau privite mai ales prin frumusețea și
particularitățile lor naturale, aici apa devine memorie și simbol. Sub titlul
sugestiv „Legendele curgătoare Maris și Alutus”, autorul urmărește două dintre
marile ape ale Transilvaniei, Mureșul și Oltul, de la obîrșiile lor montane.
„Izvorul Mureșului” reprezintă punctul de pornire al acestei incursiuni. A
ajunge la izvor înseamnă, în viziunea autorului, a căuta începutul unei
povești. Dintr-un loc aparent modest, ascuns în măreția munților, pornește un
rîu care va străbate o mare parte a țării. Călătoria către obîrșie dobîndește o
valoare aproape ritualică: pentru a înțelege Mureșul, trebuie mai întîi să-i
cauți începutul. Dar Mureșul lui Florian Bacoș nu este numai un fenomen
geografic. Subcapitolul „Mureșul cu identitate românească” ridică apa la rang
de simbol al continuității și apartenenței. Rîul devine martor al trecerii prin
timp, martor al istoriei oamenilor care au trăit pe malurile sale. Curgerea lui
poate fi citită ca o metaforă a permanenței: generațiile trec, vremurile se
schimbă, însă rîul continuă să lege locurile între ele. În această perspectivă,
Mureșul dobîndește o adevărată identitate culturală. El nu mai este doar Maris,
numele vechi consemnat de izvoare, ci Mureșul familiar al geografiei și al
memoriei românești. Titlul sugerează tocmai această suprapunere dintre trecut
și prezent: numele latine, vechile mărturii și realitatea contemporană se
întîlnesc în aceeași apă.
A doua mare direcție a capitolului este „Izvorul
Oltului”. Dacă Mureșul își începe lunga călătorie din Călimani, Oltul își are
obîrșia în vecinătatea acestui spațiu montan. Cele două izvoare par astfel să
deschidă două drumuri diferite din aceeași lume a Carpaților. Ele pornesc
aproape unul de altul și apoi se îndepărtează, pentru a străbate ținuturi și
istorii diferite. Această apropiere geografică dintre obîrșiile lor poate fi
privită și ca o imagine simbolică: două ape pleacă din munte și duc cu ele memoria
locului spre lumea largă. Oltul și Mureșul devin, în viziunea lui Flroian
Bacoș, adevărate personaje ale cărții, fiecare cu propriul destin, cu propria
identitate, cu propria încărcătură istorică. Frumusețea capitolului stă în
faptul că autorul nu desparte natura de istorie. Izvorul nu este doar un punct
pe hartă, rîul nu este doar o linie albastră pe un atlas. Apa devine purtătoare
de memorie și adună în curgerea sa munții, satele, oamenii, legendele și
evenimentele întîlnite de-a lungul drumului. Florian Bacoș ne amintește că
marile rîuri se nasc în tăcerea muntelui, dintr-un izvor aproape anonim. De
acolo începe lunga lor călătorie prin timp. Cititorul va rămîne cu imaginea
celor două ape - Mureșul și Oltul, Maris și Alutus - coborînd din lumea înaltă
a Carpaților spre istorie. Două legende curgătoare, două drumuri ale apei, în
același timp, două fire care leagă geografia de memoria unui neam.
Cel de-al IV-lea capitol, „Valea Gurghiului, origini
și istoriiˮ, încheie călătoria autorului prin universul Călimanilor și
Gurghiului, coborînd, parcă, din lumea înaltă a crestelor spre un ținut în care
natura și istoria omului s-au așezat una peste cealaltă. Dacă primele capitole
au urmărit izvoare, culmi, cascade și mari ape, aici privirea autorului se
oprește asupra unui spațiu mai larg, în care fiecare element al peisajului pare
să păstreze o poveste. Subcapitolul dedicat geomorfologiei așază călătoria pe
fundamentul științific al locului. Munții Gurghiului nu sînt doar un decor
spectaculos, ci rezultatul unor îndelungate transformări ale pămîntului.
Formele reliefului, văile și culmile devin pagini ale unei istorii mult mai
vechi decît cea a oamenilor. Hidrologia și izvoarele benefice readuc în
prim-plan una dintre temele care străbat întreaga carte a lui Florian
Bacoș: apa. După Șeștina, după izvoarele Mureșului și Oltului,
autorul descoperă aici o altă față a apei - aceea a izvoarelor minerale și a
apelor cu valoare terapeutică. Apa devine nu doar parte a peisajului, ci și o
resursă care a influențat viața și dezvoltarea așezărilor.
Capitolul dedicat florei și faunei Munților Gurghiu
completează acest tablou. Pădurea, plantele și animalele nu apar izolat, ci ca
părți ale unui ecosistem în care fiecare element își are rostul. Se simte aici
preocuparea autorului de a consemna bogăția naturală a ținutului înainte ca
trecerea timpului să-i modifice chipul. Apoi călătoria ajunge la Praid și
Sovata, două nume care concentrează într-o formă aparte legătura dintre natură,
apă și sare. La Sovata, această lume se adună în jurul lacurilor sărate, iar
Lacul Ursu ocupă, firesc, un loc privilegiat. El nu este doar o curiozitate
naturală, ci unul dintre marile simboluri ale zonei. În jurul său, geologia,
hidrologia și experiența umană se întîlnesc. Alături de Lacul Ursu apar Lacul
Șerpilor, Lacul Mierlei, Pârâul Sărat și Lacul Aluniș. Succesiunea acestor ape
creează impresia unei adevărate geografii a sării. Fiecare lac sau curs de apă
adaugă o nuanță nouă tabloului, iar cititorul descoperă că frumusețea locului
nu stă într-un singur obiectiv, ci într-o întreagă rețea de forme naturale care
se completează reciproc. O dimensiune deosebit de interesantă, chiar
științifică, o aduce subcapitolul „Date etnografice privind exploatarea sării”.
Aici cartea depășește cu adevărat granițele unei descrieri geografice. Sarea
devine element de civilizație. Exploatarea ei nu mai reprezintă doar
valorificarea unei bogății naturale, ci ocupație care a influențat
comunitățile, economia și modul de viață al oamenilor. În jurul resursei
minerale s-au construit practici, tradiții și forme de organizare care fac
parte din memoria ținutului. Această împletire dintre natură și om este, poate,
una dintre cele mai frumoase trăsături ale capitolului. Muntele oferă piatra și
pădurea, izvoarele oferă apa, adîncurile oferă sarea, iar omul învață să
transforme aceste daruri în resurse pentru existență. Geografia devine astfel
istorie, iar istoria se fixează în memoria locurilor. Ultima oprire, „Parcul
dendrologic Gurghiuˮ, are valoarea unei concluzii simbolice. După ce cititorul
a străbătut munți, văi, izvoare, lacuri și ținuturi ale sării, ajunge într-un
spațiu în care natura este, într-un fel, colecționată și păstrată. Parcul
dendrologic poate fi privit ca o expresie a dorinței omului de a cunoaște,
proteja și transmite mai departe patrimoniul vegetal. Astfel se închide cercul
cărții. De la Șeștina, izvorul ascuns în inima muntelui, pînă la marile ape
Mureș și Olt, de la culmile Călimanilor pînă în Valea Gurghiului, Florian Bacoș
construiește o adevărată geografie sentimentală și științifică a unui ținut. Nu
este doar geografie, ci și un capitol despre bogăția unui spațiu și despre
felul în care această bogăție a modelat existența oamenilor. Piatra, apa,
pădurea și sarea se întîlnesc aici cu tradițiile și cu istoria comunităților.
Cînd ajungem la ultima pagină, înțelegem că titlul cărții, „Călimanii și
Gurghiul,ˮ nu desemnează doar două masive muntoase. El cuprinde o lume
întreagă: o lume a izvoarelor și a legendelor, a culmilor și a pădurilor, a
apelor minerale și a sării, dar mai ales o lume în care natura și memoria
oamenilor se păstrează una în cealaltă.
Aceasta este, poate, adevărata miză a cărții lui
Florian Bacoș: aceea de a salva prin cuvînt un ținut. De a face ca locurile să
nu rămînă simple denumiri pe hartă, ci să capete chip, poveste și memorie. Iar
cronica acestei călătorii se încheie acolo unde, în realitate, orice călătorie
adevărată continuă - în dorința cititorului de a vedea cu ochii lui locurile
despre care tocmai a citit.
„Călimanii și Gurghiulˮ este, mai presus de toate, o
carte despre memoria unor ținuturi, despre nevoia de a păstra această memorie
prin cuvînt, o încercare de a fixa în pagină chipul unor peisaje, poveștile
unor izvoare și urmele unei lumi care se schimbă, dar și un ghid al unui spațiu
geografic de o frumusețe aparte, oferind cititorului numeroase repere pentru a
descoperi Călimanii, Gurghiul, Bilborul, Toplița, Sovata, Praidul și
împrejurimile.
Așadar, Florian Bacoș se conturează ca un autor între
document și poveste, un cercetător preocupat de date, un autor care încearcă să
pună împreună observația, documentul, memoria și emoția. Atunci cînd vorbește
despre geologie sau hidrologie, despre izvoare și zăcăminte hidrominerale,
informația are rolul de a explica locul. Cînd evocă însă legende, istorii sau
amintiri, aceeași informație capătă o dimensiune umană. Florian Bacoș pare să
scrie din convingerea că un loc nu poate fi înțeles numai prin coordonate
geografice. Pentru a-l cunoaște cu adevărat, trebuie să-i știi originea, apele,
munții, oamenii, ocupațiile, legendele și memoria. De aici vine și caracterul
aparte al cărții. Autorul se află permanent între trei ipostaze: explorator al
spațiului, documentarist și memorialist. „Călimanii și Gurghiulˮ poate fi
citită în mai multe feluri: ca ghid al unui ținut, ca document geografic,
științific și etnografic, ca jurnal al unor călătorii și, mai ales, ca o carte
de memorie. Putem vorbi despre Florian Bacoș ca despre un autor care privește
locul cu ochiul cercetătorului și cu sufletul călătorului. El privește,
cercetează, adună date, caută explicații, apoi povestește. Poate aici stă
adevărata valoare a lui Florian Bacoș ca autor: în capacitatea de a le transforma
în poveste și povestea în memorie.
Florian Bacoș a scris o carte care poate fi pusă în
rucsac înaintea unei călătorii și apoi păstrată în bibliotecă. O carte a cărei
originalitate pendulează între document și evocare. O carte aproape
recuperatoare care adună informații, denumiri, ape, forme de relief, tradiții
și istorii pentru a le fixa într-o memorie comună. O carte care va îmbătrîni
frumos. O carte în care documentul și emoția, cercetarea și călătoria, natura
și istoria se întîlnesc. O carte cu valoare de document al unei epoci. La capătul
lecturii, rămîne impresia unei cărți construite în jurul unei idei simple și
puternice: un loc există cu adevărat atît timp cît cineva îi păstrează memoria.
Florian Bacoș nu ne oferă doar o hartă a unui spațiu. Ci o mărturie despre
felul în care un om poate privi un ținut și poate înțelege că frumusețea lui nu
constă numai în ceea ce se vede, ci și în ceea ce trebuie să rămînă. Iar
aceasta este, poate, adevărata valoare a cărții: nu doar aceea de a ne arăta
drumul spre Călimani și Gurghiu, ci de a ne învăța să nu trecem nepăsători pe
lîngă memoria lor.
A.&Snake - Viitorul țării - România fără justiție
Viitorul
țării - România fără justiție
Jurnalistică
A.&Snake
10
August 2026
„Fiat justitia, ruat caelum!”
După 16 ani de muncă… astăzi am închis
păstrăvăria.
Acum 16 ani, părinții mei au ales să construiască ceva
în locul în care ne-am născut și am crescut, pentru mine și pentru sora mea. Au
investit bani, timp, putere și, mai presus de toate, suflet. Au muncit zi de
zi, fără program, fără concedii, fără sărbători. Au făcut-o cu drag, pentru că
au iubit acest loc și au crezut că prin muncă cinstită poți construi un viitor
în România. Astăzi nu se închide doar o păstrăvărie. Astăzi se închid 16 ani
din viața părinților mei. Nu munca ne-a învins. Nu lipsa clienților. Nu lipsa
dorinței de a merge mai departe. Ne-a învins administrația.
Am încercat din răsputeri să fim în regulă cu tot ce
înseamnă legislație și obligații. Am respectat cerințele, am plătit taxe, am
făcut investiții și am vrut să lucrăm corect. La urma urmei, nu producem un
obiect oarecare, ci hrană care ajunge pe masa oamenilor. Tocmai de aceea am
avut mereu responsabilitatea de a face lucrurile așa cum trebuie. Din păcate,
în loc să fim sprijiniți pentru că producem hrană românească, am fost
împovărați până în punctul în care nu am mai putut continua.
Am încercat toate variantele. Am căutat soluții, am
cerut explicații și am sperat că cineva va înțelege că o păstrăvărie nu este o
fabrică și nici o mare companie. Într-o discuție cu reprezentanți ai Apelor
Romane de la Buzau, ni s-a spus să nu fim supărați, pentru că și o balastieră
are același număr de monitorizări și plătește la fel. Cum poți compara o
păstrăvărie cu o balastieră? Noi trăim datorită apei curate. Dacă apa este
poluată, noi suntem primii care pierdem. Peștele moare, iar munca noastră dispare
într-o clipă.
Pentru cele patru monitorizări obligatorii pe an,
laboratorul vine de la Buzău până la Gura Teghii (o distanta de 80 km). O
singură deplasare costă aproximativ 2.500 de lei. Asta înseamnă aproape 10.000
de lei doar pentru deplasările laboratorului.
Un bilet de avion pana in America este 1.200 lei. Comparați dumneavoastră. La
acestea se adaugă costul analizelor, costul apei pe care o folosim și o plătim,
precum și toate celelalte taxe și obligații. În total, ajungem la aproximativ
14.000 de lei pe an.
Ca să înțeleagă toată lumea ce înseamnă această sumă,
înseamnă că trebuie să vindem peste 311 kilograme de păstrăv, la un preț de 45
de lei pe kilogram, doar ca să acoperim aceste obligații. 311 kilograme de
păstrăv. Nu hrana peștilor, nu energia electrică, nu puietul, nu salariile, nu
medicamentele, nu investițiile, doar birocrația. Și atunci mă întreb… cum poate
supraviețui un mic producător?
Ani la rând ni s-a spus că trebuie să susținem
producătorii români, că trebuie să dezvoltăm mediul rural, că trebuie să
păstrăm oamenii acasă, iar noi exact asta am făcut. Am rămas aici. Am muncit
aici. Am investit aici. Am crezut în locul în care ne-am născut, Iiar astăzi
suntem obligați să închidem definitiv. Repet: nu pentru că nu am vrut să
muncim. nu pentru că nu am avut clienți. nu pentru că afacerea nu avea viitor,
ci pentru că administrația a făcut imposibilă continuarea.
Toată suprafața bazinelor piscicole este intabulată și
înregistrată la Primărie ca bazine piscicole. Astăzi mă uit la ele și mă
întreb: ce fac cu ele acum? Vor rămâne goale. Atâta muncă, atâtea investiții și
atâtea sacrificii ajung să nu mai însemne nimic. Și culmea este că nici măcar
să închid activitatea nu pot pur și simplu. Pentru închidere trebuie să obțin o
altă autorizație. Și, bineînțeles, să plătesc și pentru aceea. În țara asta
plătești ca să muncești, iar când nu mai poți munci, plătești și ca să închizi.
Și mai am un singur lucru de spus…Vă rog din suflet,
oameni buni, nu mai puneți în funcții oameni care nu cunosc domeniile pe care
le administrează. În spatele fiecărei decizii administrative nu sunt doar niște
hârtii. Sunt oameni. Sunt familii. Sunt copii. Sunt ani de muncă, de sacrificii
și de speranțe.
---------------------------------------
Abonați-vă la:
Postări (Atom)