Elena Armenescu - PANTERA ALBASTRĂ ( Cuvânt înainte )

 

 PANTERA ALBASTRĂ

 

 

Cuvânt înainte

 

   Există călătorii care încep într-un loc și se sfârșesc într-altul.

Și există călătorii care, după ce străbat lumea, ne întorc în locul din care am plecat - dar nu ne mai regăsim aceiași.

 În cazul meu, călătoria a început dintr-un loc miraculos. La marginea pădurii, în desișul dintre văzut și nevăzut, acolo unde înțelepciunea nu se oferă celui care o caută cu zgomot, ci celui care știe să tacă - a;a cum este este casa mea, care dacă nu ar fi fost, nu aș fi scris, pe lângă multe alte poezii, vastul  poem „Iubirea împărătească” și actuala apariție: Pantera albastră.

   Această carte s-a născut dintr-o asemenea călătorie în timp..

Am pornit în căutarea unor răspunsuri pe care nu le puteam găsi într-un singur timp, într-o singură cultură sau într-o singură formă de cunoaștere. Am căutat în memorie, în iubire, în mituri, în înțelepciunea vechilor civilizații și în tăcerile care se așază între om și Univers.

Pe acest drum mi-au fost alături două prezențe simbolice: Pantera albastră și un prieten mai de demult: Orfeu (vezi și volumul „De mână cu Orfeu” - apărut la Ed. Mirabilis 2014) .

Pantera albastră este forța instinctului devenit conștiință, inteligența profundă a naturii, misterul care nu se lasă domesticit și care ne conduce prin întuneric către o altă formă de vedere.

Orfeu este vocea care poate coborî în adâncuri și se poate întoarce cu un cântec. El este puterea artei de a trece dincolo de hotarele vizibilului și de a lega lumea oamenilor de lumea tainelor.

Între ei, omul caută.

Caută iubirea și sensul. Caută înțelepciunea și memoria. Caută originea și destinul. Caută, poate fără să știe, drumul către propria sa unitate interioară.

Dar, pe măsură ce călătoria înaintează, devine tot mai limpede că ceea ce căutăm în afara noastră nu este cu adevărat separat de noi.

Suntem făcuți din materia stelelor, din memoria Pământului, din apa care a străbătut milenii, din aerul pe care îl respirăm și din lumina care ne-a precedat.

Poate că omul nu este un străin al Universului.

Poate că este una dintre formele prin care Universul încearcă să se recunoască pe sine.

Pantera albastră nu este doar înțelepciunea care apare la maturitate; ea este și iubirea care, în adolescență, ne trezește pentru prima dată la propria noastră profunzime. Iar mușcătura ei este dureroasă tocmai pentru că, prin ea, descoperim că inima nu este doar un organ al vieții, ci și un loc vulnerabil al ființei.

Există un proverb românesc care se potrivește extraordinar de bine cu drumul pe care l-am construit pentru Pantera albastră: „Dă, Doamne, românului mintea cea de pe urmă!”

La prima vedere, este o expresie ironică: omul înțelege lucrurile după ce a trecut prin experiență, când poate că ar fi fost mai bine să fi avut acea înțelegere de la început.

În cazul nostru însă, personajul are o particularitate frumoasă: nu a primit doar „mintea cea de pe urmă”. El a avut încă din tinerețe ceva ce l-a însoțit permanent - iubirea.

De aceea, Pantera albastră poate fi chiar opusul proverbului printr-o condiționare:

Dă, Doamne, omului mintea cea de pe urmă -
dar păstrează-i iubirea primită la început!

Într-adevăr,  privit mai profund, proverbul ascunde o idee aproape inițiatică: înțelepciunea este adesea rezultatul drumului parcurs. Omul nu primește întotdeauna de la început instrumentele pentru a înțelege ceea ce i se întâmplă. Trebuie să iubească, să piardă, să greșească, să caute, să sufere, să se bucure și să reflecteze.

De aceea, această carte nu dorește să ofere răspunsuri definitive. Ea propune o călătorie. O invitație la căutare, la mirare și la întoarcerea către acele întrebări care, deși vechi cât omenirea, continuă să ne lumineze.

Iar dacă, la sfârșitul drumului, cititorul va simți că iubirea nu se oprește la granița ființei umane, ci se extinde către natură, către toate formele de viață și către vastitatea Universului, atunci călătoria își va fi găsit sensul.

Pentru că poate cea mai profundă revelație nu este aceea că am descoperit Universul în toată frumusețea și măreția lui, acestea le vedem, le simțim..

Ci revelația esențială este că nu am fost niciodată în afara Lui.

 

                                                                           Autoarea

                                                                  

Alexandra DOGARU - GÂNDUL ZILEI, 23 august 2026

 

Ben Todică - Ochelarii

 

Ochelarii

Ah, ce zi luminoasă și însorită!

Autostrada curge leneș sub soarele amiezii.

Mașini, clădiri, reclame cu inscripții colorate, copii care râd în mașinile părinților și se întorc de la școală. Prin geamurile lor îi văd citind cărțile copilăriei noastre. Îi recunosc după felul în care țin cartea, după felul în care lumea încă nu le-a intrat cu totul în ochi.

Traficul este greu.

Motoarele mârâie. Claxoanele celor nerăbdători se amestecă unele peste altele. Toți vor să ajungă acasă, la cei dragi.

Șase benzi merg înainte.

Alte șase vin spre noi.

Și noi înaintăm, sacadat, ca și cum am ști cu toții unde trebuie să ajungem.

La un moment dat încerc să citesc numărul de înmatriculare al mașinii din față.

Nu-l văd.

Clipesc.

Mă apropii puțin.

Tot neclar.

Și atunci îmi dau seama:

Nu port ochelari.

Îi caut automat în buzunarul cămășii.

Dar înainte să-i găsesc se întâmplă ceva ciudat.

Parcă lumea întreagă începe să se desprindă de mine.

Contururile se topesc.

Clădirile devin pete.

Mașinile devin forme.

Chipurile dispar.

Și, pentru câteva secunde, am senzația că nu eu am încetat să văd lumea, ci lumea a încetat să mai vrea să fie văzută.

Îmi pun ochelarii.

Într-o clipă, totul revine.

Numerele se limpezesc.

Drumul se limpezește.

Mașinile se limpezesc.

Lumea se întoarce la locul ei.

Totul este normal.

Dar atunci mă lovește întrebarea:

Ce este „normal”?

Nu mi s-a mai întâmplat sau poate că nu-mi mai aduc aminte.

Dar dacă pierderea clarității nu este numai o problemă a ochilor?

Dacă este și un truc al creierului?

Dacă, la un moment dat, creierul spune:

„Lasă. Nu mai trebuie să vezi atât de bine. Există ochelari.”

Și se lenevește.

Se acomodează.

Se condiționează.

Îți predă ție responsabilitatea și își vede liniștit de treabă.

Mă!

Ești tâmpit?

Să fie oare posibil?

Să-ți antrenezi mintea astfel încât să nu mai ai nevoie niciodată de ochelari?

Pare absurd.

Dar și mersul pe Lună părea absurd.

Și acum mă întreb dacă nu cumva multe dintre lucrurile pe care le numim imposibile sunt doar lucruri pentru care încă nu am descoperit tehnica.

Îmi scot ochelarii.

Și atunci mă lovește lumea.

Nu o mai văd.

O simt.

Șase benzi de mașini vin spre mine ca o turmă dezlănțuită.

Alte șase se aruncă înainte, într-o avalanșă de metal.

Claxoane.

Motoare.

Frâne.

Lumini.

Viteze.

O hărmălaie optică și mecanică ce mă strivește.

Dintr-odată nu mai sunt omul care conduce.

Devind un pui de pisică pierdut de grupul care tocmai a traversat strada.

Mă uit în jur și nu mai recunosc civilizația.

Văd o turmă de zimbri alergând dintr-o pădure aprinsă.

Flăcările se ridică peste ei.

Fumul se amestecă fioros cu razele unui apus văratec.

Iar eu sunt acolo, în mijlocul turmei, fără să înțeleg de ce toți aleargă.

Îmi pun repede ochelarii.

Și, în aceeași clipă, lumea revine.

Drumul.

Benzile.

Mașinile.

Regulile.

Semnele.

Totul.

Și merg mai departe.

Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Dar ceva s-a întâmplat.

Am văzut pentru o clipă lumea fără program.

Noi suntem condiționați să urmăm acest tunel bine organizat, construit din experiența și evoluția civilizației.

Mergem cu o sută de kilometri pe oră și nici măcar nu ne gândim că, la aceeași viteză, putem dispărea din această experiență numită viață.

Știm asta.

Și totuși mergem.

De ce?

Pentru că suntem programați să mergem.

Vorbind ca „expert” — și ce cuvânt ridicol devine uneori acesta — trăim într-o lume plină de ieșiri din acest ROM.

O înțepătură de păianjen.

Un șarpe.

Un virus.

O lovitură.

Ceva înghițit greșit.

O fracțiune de secundă de neatenție.

Un accident.

Și programul se oprește.

Exit.

Game over.

Și totuși, de când ne naștem, suntem învățați să nu privim acolo.

Să nu vedem ciobul de sticlă.

Să nu vedem glonțul.

Să nu vedem prăpastia.

Să nu vedem moartea.

Suntem educați să funcționăm.

Familia ne instalează primele programe.

Școala le dezvoltă.

Societatea le definitivează.

Religia, știința, legile, banii, frica, iubirea, ambiția — fiecare mai adaugă câte ceva.

Și într-o zi ne trezim adulți.

Perfect adaptați.

Perfect programați.

Perfect convinși că suntem liberi.

Dar dacă libertatea este doar un program mai sofisticat?

Dacă ochelarii pe care îi port nu sunt numai pe nas?

Dacă îi port și în minte?

Atunci cine mi-i poate da jos?

Și, mai ales...

cine mă poate obliga să-i pun la loc?

Pentru că există momente în care ceva pătrunde în ROM-ul nostru.

Ceva ce nu era programat.

Un om.

O întâlnire.

O întâmplare.

O voce.

Un telefon venit exact în clipa în care nu mai vedeai nicio ieșire.

Unii îi spun Dumnezeu.

Alții îi spun destin.

Noroc.

Înger păzitor.

Coincidență.

Eu nu știu cum să-i spun.

Dar știu că se întâmplă.

Și atunci mă întorc la povestea mea.

Cine a trimis-o pe femeia din „SINUCIDERE” să mă sune?

De ce tocmai atunci?

De ce tocmai ea?

De ce tocmai acel telefon?

Poate că a fost întâmplare.

Poate.

Dar dacă nu?

Dacă, din când în când, ceva din afara ROM-ului nostru găsește o fisură și intră?

Dacă acea mână salvatoare nu este o fantezie?

Dacă există o inteligență pe care noi încă nu o putem vedea pentru că purtăm ochelarii pe care ni i-am pus singuri?

Atunci poate că adevărata problemă nu este că nu vedem.

Poate că problema este că ne-am obișnuit să vedem numai ceea ce am fost învățați să vedem.

Îmi scot din nou ochelarii.

Drumul se tulbură.

Mașinile devin umbre.

Claxoanele se transformă în urlete.

Mi se face frică.

Îmi pun ochelarii la loc.

Și totul devine din nou frumos.

Ordonat.

Civilizat.

Sigur.

Dar acum știu ceva ce înainte nu știam.

Ochelarii nu mă ajută numai să văd lumea.

Poate că mă ajută și să o suport.

Și atunci îmi vine ultima întrebare.

Nu pentru mine.

Pentru tine, cel care citești.

Când privești lumea prin ochelarii pe care ți i-a dat civilizația...

vezi cu adevărat?

Sau vezi doar ceea ce ai fost condiționat să vezi?

Suntem cu toții CONDITIONAȚI?

Sau suntem, undeva în adâncul nostru, încă LIBERI?

Ben Todică