PĂCATUL BĂNUIELII ȘI NEÎNCREDERII
- P. NICOLAE STEINHARDT -
Bănuiala este un păcat oribil
Pentru creştinism, bănuiala e un
păcat grav şi oribil. Pentru creştinism încrederea e calea morală a generării
de persoane. Numai omul îşi făureşte semenii proporţional cu încrederea pe care
le-o acordă şi le-o dovedeşte. Neîncrederea e ucigătoare ca şi pruncuciderea;
desfiinţează ca om pe cel (asupra) căruia este manifestată. Omul însuşi, făurit
de Dumnezeu, îşi transformă pe aproapele său în persoană – printr-un act
creator secund – datorită încrederii pe care i-o arată (Claudel).
Dând nume animalelor, potrivit
poruncii dumnezeieşti, omul le rânduieşte în cuprinsul creaţiei: purtând
aproapelui dragoste şi acordându-i încredere, face din el o Persoană, altceva
decât un individ. Iată pentru ce bănuiala este atât de nocivă. Din persoană
omenească ea îl transformă pe cel bănuit în – în ce? Nu în brută, ar fi prea
bine, ci în ceva nespus mai făcător de rău, în făptura cea mai abjectă, mai
pernicioasă, mai cancerigenă ce poate fi – în şmecher.
La şmecheri şi la jigodii,
reacția numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacție –
putința de a ști că semenul lor e tot atât de întinat ca și ei. Hristos iartă
uşor şi pe deplin. Şmecherul nu iartă niciodată, ori dacă se înduplecă (iară ca
să ierte), o face greu, în silă, cu ţârâita. Pe când Domnul: «Nici Eu nu te
osândesc. Mergi şi nu mai păcătui». Situaţia de creştin e totuna cu statutul de
aristocrat. De ce? Pentru că îşi are temeiul în cele mai «senioriale» însuşiri:
libertatea şi încrederea (credinţa).
Fariseii și iadul suspiciunii
Creștinii pot scăpa din cercul
vrăjit al bănuielii, pot da crezare binelui pe care-l văd, pot crede în
existenţa binelui ca atare, pot ieşi din ferecătura propriei răutăţi. Fariseii
– de vii – s-au încuiat singuri în iadul neîncrederii totale, al suspiciunii
mereu alterate, al răutăţii neconcesive, al opacităţii desăvârşite. Şi de acolo
scrâşnesc cu dinţii lor. Împroaşcă fiere, rânjesc sarcastic şi neputincios.
Le revine creştinilor a nu judeca
pe semenii lor aşa cum L-au perceput şi preţuit fariseii pe Hristos. Şi să nu
vadă în ceilalţi oameni numai lucrătura diavolului şi izvoare de energie ale
răului. Să contrazică nediferenţiata formulă sartreană: «Ceilalţi, iată
iadul!».
Deranjăm doar pentru că suntem
prezenţi
În camerele din închisori –
pentru că acolo e violent amplificată, exacerbată – am înţeles cât de
mizerabilă e situaţia noastră în lume: prin simpla noastră existenţă deranjăm
pe alţii. N-avem încotro. Se cuvine să înţelegem că orice am face şi oricât ne-am
strădui, tot supărăm. Singura soluţie e resemnarea. Ce putem face? Să tăcem, să
tăcem. Să nu facem răul, şi nici binele cu sila. Dar şi tăcând, tăcând, tot
nemulţumim. Odată pentru totdeauna se cade să ne băgăm bine în minte: deranjăm
doar pentru că suntem prezenţi. Şi să nu ne oprim aici: mai trebuie să
recunoaştem că şi ei ne deranjează pe noi! Gând înfiorător: căci nu suntem mai
buni ca ceilalţi, tot în aceeaşi oală ne aflăm şi fierbem înăbuşit.
Absurdul e unul din parametrii
condiţiei omeneşti.
Ieşim din obezi prin dragostea de
Hristos, cale ocolită, dar sigură către iubirea de aproapele – şi îndurarea
prezenţei lui.
La diavolul-contabil nu încape
nici ştersătura cea mai mică, Hristos, dintr-odată, şterge un întreg registru
de păcate. Hristos, boier, iartă totul. A şti să ierţi, a şti să dăruieşti, a
şti să uiţi. Hristos nu numai că iartă, dar şi uită. Odată iertat, nu mai eşti
sluga păcatului şi fiu de roabă; eşti liber şi prieten al Domnului.
Răutatea gratuită
Răutatea gratuită nu e de la lut,
ci de la diavol. Suntem patruzeci în celulă şi avem numai trei linguri
prăpădite de care abia ne putem folosi. După ce şeful camerei e scos din
celulă, se găsesc la el sub saltea vreo zece linguri bune. Răutatea combinată
cu prostia dă un produs mai dens ca oţelul îmbogăţit cu wolfram, tungsten,
mangan…
Ispita falsei smerenii – a ne
abţine de la fapte bune şi bucurii legitime – este la urma urmei totuna cu
păcatul lui Iuda. Şi Iuda s-a resemnat, s-a smerit afundându-se în rău. Din
smerenie să cedăm, să ne resemnăm a fi mişeii ce suntem.
Cele 7 păcate capitale
Cele şapte păcate capitale:
1). Prostia,
2). Recursul la scuze: Nu ştiu,
n-am ştiut,
3). Fanatismul,
4). Invidia,
5). Trufia neroadă,
6). Turnătoria,
7). Răutatea gratuită.
Mai adaug o a opta: dragostea cu
sila.
Să știți că și virtuțile ne pot
duce pe căi ocolite, ne pot amăgi și chiar înșela. Există – ne învață pe noi
dreapta-socoteală – exista virtuți ale binelui, dar există și virtuți ale
răului; adică există virtuți care, prin exces și printr-o greșită înțelegere a
lor, pot duce la fapte rele. De mult știu oamenii înțelepți că și adevărul, ca
și binele, ca și mila, pot deveni – prin exagerare, printr-un fel de monomanie,
printr-un fel de fixație obsesională – pot deveni și ele năpaste.
Trebuie să ne aducem mereu aminte
că virtuțile trebuie echilibrate, că trebuie armonizate între ele și că numai
așa se poate ajunge la virtutea supremă pe care înțelepciunea noastră
ancestrală a numit-o dreapta-socotință. Biserica întotdeauna a mers pe drumul
echilibrului şi al bunului simţ, uneori niţel comun. Pe cărările sofisticate au
mers ereziile. Fiind rafinate, au şi părut superioare şi au cucerit îndeosebi
minţile ascuţite, cărora nu le vin a crede că dreapta socotinţă este, ea, în
simplitatea ei, suveranul rafinament[1].
[1] Extrase din
Jurnalul fericirii, Dăruind vei dobândi, Monologul polifonic, de N. Steinhardt;
publicat și În Revista Atitudini Nr. 40, un număr dedicat p. Nicolae
Steinhardt.
INDELETNICIREA OMENEASCA
- Sfantul Nicolae Velimirovici
Lucratorul tarinii, semanatorul, cioplitorul, tâmplarul, olarul si toti
ceilalti mestesugari, care prelucreaza un material greu si-l prefac într-un
lucru frumos, Îl simbolizeaza pe Însusi Domnul Iisus Hristos. De aceea, când
vezi ca mestesugarul preface ceva nefolositor, ceva salbatic în ceva cultivat,
ceva murdar în ceva curat, ceva neroditor în roditor, ceva urât în ceva
minunat, adu-ti aminte de Hristos si de ostenelile Lui asupra sufletului tau.
Sfantul Nicolae
Velimirovici, Simboluri si semne, traducere de Gheorghita Ciocioi, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2009, p. 63-64
RADACINILE POMULUI
- Sfantul Sofronie Saharov -
Mitropolitul Hierotheos Vlachos povesteste astfel despre o întâmplare petrecuta
în anul 1978, când se afla în vizita la Manastirea Sfântului Ioan Botezatorul
de la Essex: „Într-o zi Parintele Sofronie m-a gasit în gradina si mi-a aratat
un pom zicându-mi: «Acest copac creste încet, încet, înfigându-si întâi
radacinile foarte adânc. Asa se întâmpla si cu monahul, creste si progreseaza
încet, încet în pocainta, dar radacinile lui intra adânc înspre vesnicie»”.
Sfantul Sofronie
Saharov, Cunosc un om in Hristos: Parintele Sofronie de la Essex, traducere de
Pr. Serban Tica, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 22
