luni, 6 iulie 2026
duminică, 5 iulie 2026
ALIANTA FAMILIILOR - NE OPUNEM PROIECTULUI UDMR
NE OPUNEM PROIECTULUI UDMR DE REDUCERE A ALOCATIILOR
PENTRU COPII
Iulie 6, 2026
UDMR a initiat un proiect
legislativ care are ca obiectiv reducerea alocatiilor pentru copii. Il puteti
citi aici: https://www.senat.ro/legis/lista.aspx?nr_cls=b262&an_cls=2026.
Pro-Vita Bucuresti si Alianta Familiilor din Romania a inregistrat in Senat un
Punct de Vedere prin care isi exprima opozitia fata de proiectul legislativ.
PUNCT
DE VEDERE
Referitor la Propunerea
legislativă pentru modificarea art. 3 din Legea nr. 61/1993 privind alocația de
stat pentru copii, precum și modificarea și completarea art. 108 indice 1 din
Legea învățământului preuniversitar nr. 198/2023
Domnule preşedinte al
Comisiei Juridice,
Subscrisele Asociația PRO VITA
București și Alianța Familiilor din România sunt organizații independente, care
își propun promovarea valorilor familiei precum și protecția libertății
religioase, prin educație, advocacy și asistență umanitară. Ne numărăm printre
organizațiile consultate în procesul legislativ intern și am intervenit în
diverse litigii pe lângă instanțele naționale sau internaționale, inclusiv pe
lângă Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Vă mulțumim pentru oportunitatea
de a formula prezentul punct de vedere referitor la Propunerea legislativă
pentru modificarea art. 3 din Legea nr. 61/1993 privind alocația de stat pentru
copii, republicată, precum și modificarea și completarea art. 108 indice 1 din
Legea învățământului preuniversitar nr. 198/2023, înregistrată la Senat sub nr.
B262/2026.
Condiționarea și
diferențierea alocației de stat pentru copii este neconstituțională
Observăm că propunerea
legislativă vizează, în fapt, condiționarea alocației de stat pentru copii de
frecventarea cursurilor învățământului obligatoriu. Dreptul la alocația de stat
pentru copii a fost reglementat prin lege, în aplicarea dispozițiilor art. 49
alin. (2) din Constituția României, conform cărora „statul acordă alocații
pentru copii și ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu handicap“ și
a fost gândită în sensul respectării interesului superior al copilului, care se
circumscrie dreptului acestuia la o dezvoltare fizică şi morală normală, la
echilibru socioafectiv şi la viaţă de familie.
Prin jurisprudența sa, Curtea
Constituţională a reţinut că legea fundamentală nu prevede nicio condiţie, în
afara aceleia ca titularii dreptului la alocație să fie minori. Astfel, conform
Deciziei nr. 277/2006 a Curții Constituționale: „Norma constituțională înscrisă
în cap. II privind drepturile și libertățile fundamentale nu prevede și nu
permite, în definirea subiecților dreptului la alocațiile acordate de stat,
nici o altă condiție în afara aceleia ca beneficiarii să fie copii. Această
consacrare a dreptului copiilor la ocrotire specială, sub forma alocațiilor
acordate de stat fără nici o discriminare, corespunde principiilor generale
care stau la baza statului român, prevăzute în art. 1 alin. (2) din Constituția
României, și prevederilor privind ocrotirea copiilor, cuprinse în Declarația
Universală a Drepturilor Omului, în Convenția pentru apărarea drepturilor
omului și a libertăților fundamentale și în alte pacte și tratate la care
România este parte.” ((Decizia nr. 277 din 21 martie 2006, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 18 aprilie 2006).
În Decizia nr.
345/2020, CCR arată: „Curtea reţine că
acordarea de către stat a unei sume de bani tuturor copiilor, fără niciun fel
de diferenţiere discriminatorie, reprezintă una dintre modalităţile prin care
au fost transpuse la nivelul legislaţiei infraconstituţionale prevederile art.
49 alin. (1) şi (2) din Legea fundamentală, care prevăd necesitatea instituirii
în favoarea copiilor şi a tinerilor a unui regim special de protecţie. În
considerarea acestui deziderat, art. 1 din Legea nr. 61/1993 consacră alocaţia
de stat pentru copii ca formă de ocrotire specială oferită de stat copiilor.
Titular al dreptului la alocaţia de stat pentru copii este copilul, astfel cum
prevede art. 3 alin. (2) din Legea nr. 61/1993. Având în vedere lipsa
capacităţii de exerciţiu a acestuia sau, după caz, capacitatea de exerciţiu
restrânsă, textul de lege criticat reglementează un aspect de natură practică,
referitor la încasarea sumelor de bani corespunzătoare alocaţiei. Astfel,
regula generală o reprezintă situaţia în care alocaţia de stat pentru copii se
plăteşte unuia dintre părinţi pe baza acordului acestora. (…) De asemenea, art.
4 alin. (2) din lege prevede că alocaţia de stat pentru copii se plăteşte şi
tutorelui, curatorului, persoanei căreia i-a fost dat în plasament familial
copilul, inclusiv asistentului maternal sau persoanei căreia i-a fost
încredinţat copilul în vederea adopţiei, iar, potrivit art. 4 alin. (4), după
împlinirea vârstei de 14 ani, plata alocaţiei de stat pentru copii se poate
face direct titularului, cu încuviinţarea reprezentantului său legal.”
(Decizia nr. 345 din
16 iunie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor
art. 4 alin. (1) din Legea nr. 61/1993 privind alocaţia de stat pentru copii): Din cele expuse rezultă că instituirea oricărei
condiţii suplimentare pentru acordarea alocaţiei, sau a oricărei diferențieri
în cuantumul acesteia, cu excepția, în temeiul art. 49(2), a situației în care
beneficiarul este încadrat în grad de handicap, nu poate constitui o
justificare obiectivă şi raţională cu privire la diferenţa de tratament juridic
la care este supusă această categorie de persoane. Astfel, criterii precum
situația materială sau socială a familiei ori frecventarea cursurilor învățământului
de masă – cazul de facto al propunerii legislative analizate aici - pentru
neacordarea sau pentru diferențierea cuantumului alocației încalcă principiul
constituțional al egalităţii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie.
În fine, prin Decizia sa
nr. 99/2021, Curtea Constituțională arată că alocația de stat nu poate
fi retrasă ca o măsură de sancțiune la adresa părinților copiilor care
abandonează școala: „Curtea reţine că art. 49 alin. (2) teza întâi din
Constituţie reglementează obligaţia statului de a acorda alocaţii pentru copii,
precum şi alte forme de protecţie socială a copiilor. În acest sens a fost
adoptată Legea nr. 61/1993, care stabileşte natura juridică a alocaţiei de stat
pentru copii, aceasta fiind o formă de ocrotire acordată tuturor copiilor, fără
discriminare, până la vârsta de 18 ani (a se vedea în acest sens Decizia nr.
223 din 16 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 564 din 9 iulie 2019, paragraful 24, sau Decizia nr. 345 din 16 iunie 2020,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1082 din 16 noiembrie
2020, paragraful 17).
Curtea subliniază că acest drept
nu are natura juridică a unui ajutor acordat pentru educaţie, pentru urmarea
cursurilor din cadrul învăţământului primar, gimnazial, liceal, profesional. În
acest sens, în jurisprudenţa sa, Curtea a precizat că obiectivul de a descuraja
sustragerea copiilor de la pregătirea şcolară sau de a împiedica dezvoltarea
unor forme de învăţământ neagreate de stat este independent în raport cu scopul
de ocrotire specială a copiilor avut în vedere de Constituţie prin consacrarea
dreptului la alocaţii acordate de stat (Decizia nr. 277 din 21 martie 2006,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 18 aprilie
2006).”
(Decizia nr. 99 din 16
februarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art. 1 alin. (3) din Legea nr. 61/1993 privind alocaţia de stat pentru copii).
Reducerea drastică a
cuantumului alocației de stat pentru copii este contrară Constituției.
În ce privește reducerea,
practic, la derizoriu (100 lei lunar) a alocației de stat pentru copii,
preconizată prin această soluție
legislativă, un principiu consacrat este acela că reducerea drastică a
cuantumului unei prestații sociale constituie o golire de substanță a dreptului
și îngreunează atât de mult exercitarea dreptului la aceasta, încât îl face
inaccesibil pentru majoritatea beneficiarilor.
„Golirea de conținut” reprezintă
situația în care legiuitorul menține formal existența unui drept, dar îi
suprima efectivitatea practică, utilitatea economică și conținutul esențial,
transformându-l într-o dispoziție iluzorie. Acest concept este larg consacrat
atât în jurisprudența Curții Constituționale, cât și în doctrina
constituționalistă românească. El servește ca instrument de control al
respectării nucleului esențial al drepturilor fundamentale.
Doctrina
constituționalistă a analizat în mod constant conceptul de „golire de
substanță” a drepturilor, în special în contextul drepturilor economice și
sociale: Ioan Muraru și Elena
Simina Tănăsescu (în tratatele lor de referință Drept constituțional și
instituții politice și Constituția României. Comentariu pe articole) subliniază
că drepturile fundamentale trebuie interpretate în sensul asigurării
efectivității lor reale. O măsură legislativă care menține dreptul doar formal,
lipsindu-l de conținut practic, contravine principiului statului de drept și
obligației pozitive a statului. Autorii insistă asupra faptului că legiuitorul
nu poate reduce un drept social la o simplă declarație de intenție fără
relevanță concretă.
Antonie Iorgovan (în Drept
constituțional și instituții politice. Teoria generală) dezvoltă ideea că
protecția specială a copiilor (art. 49) are un caracter substanțial, nu doar
formal. Orice intervenție legislativă care afectează esența acestei protecții
(inclusiv prin cuantumul prestațiilor) trebuie să treacă testul
proporționalității.
Ion Deleanu (în lucrările sale de
drept constituțional) a accentuat importanța efectivității drepturilor
fundamentale, arătând că o „golire de conținut” echivalează, din perspectivă
practică, cu o încălcare mai gravă decât abrogarea explicită, deoarece creează
o aparență de respectare a Constituției.
Mihai Constantinescu (coautor al
comentariilor la Constituție alături de Muraru, Iorgovan etc.) a evidențiat în
repetate rânduri că drepturile sociale prevăzute de Titlul II al Constituției
impun statului obligații pozitive concrete, iar diminuarea lor excesivă poate
duce la vidarea lor de substanță.
O reducere severă a alocației
(ex. la un nivel simbolic) echivalează cu o golire de substanță din următoarele
motive: (A) Absența efectului protector real - alocația încetează să mai
îndeplinească rolul său de sprijin material efectiv; (B) Încălcarea obligației
pozitive a statului – acesta nu mai oferă o protecție cu semnificație reală;
(C) Încălcarea testului proporționalității (art. 53 din Constituție); (D)
Încălcarea caracterului universal al dreptului.
Pentru acest motiv, apreciem că
măsura propusă depășește marja de apreciere de care se bucură legiuitorul în
stabilirea cuantumului prestațiilor sociale și este de natură a contraveni art.
49 din Constituția României, care instituie o obligație pozitivă a statului de
a acorda o protecție materială reală și efectivă copiilor.
Considerații
suplimentare
Carta Socială Europeană
reprezintă pilonul european al drepturilor sociale, echivalentul social al
Convenției Europene a Drepturilor Omului. Jurisprudența Comitetului European
pentru Drepturi Sociale (ECSR) este quasi-judiciară, cu caracter interpretativ
și de control al conformității. Ea are o importanță crescândă deoarece impune
obligații pozitive statelor în materie de drepturi economice și sociale.
Carta este extrem de relevantă în
contextul celor arătate anterior, după cum urmează: Art. 16 obligă statele să
promoveze protecția economică a familiei prin beneficii sociale și familiale,
inclusiv alocații. Art. 17 impune protecție specială copiilor și tinerilor,
inclusiv prin măsuri care să asigure dezvoltarea lor fizică, morală și socială.
O reducere drastică a alocației (până la un nivel simbolic) poate fi
interpretată ca neconformitate cu aceste articole, deoarece afectează
efectivitatea protecției.
Concluzii și
solicitări
Pentru motivele arătate, cu
respect vă solicităm:
A.
Respingerea propunerii legislative.
B.
Menținerea unui cuantum rezonabil al alocației.
C.
Respectarea obligațiilor pozitive ale statului în materia protecției copiilor.
Cu stimă,
Petre Costea – Președinte,
Alianța Familiilor din România
Bogdan Stanciu – Președinte,
Asociația PRO VITA (București)
ARTICOLUL 16
DIN DECLARATIA UNIVERSALA A DREPTURILOR OMULUI
Articolul
16 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului afirma: "Cu
incepere de la implinirea virstei legale, barbatul si femeia, fara nici o
restrictie in ce priveste rasa, nationalitatea sau religia, au dreptul de a se
casatori si de a intemeia o familie. ... Familia constituie elementul
natural si fundamental al societatii si are dreptul la ocrotire din partea
societatii si a statului". Familia romana isi cere drepturile. Aceste
drepturi le pledam, le-am pledat din 2006 incoace, si vom continua sa le
pledam. Sunt cele mai pretioase dintre drepturi dar si cele mai abuzate azi.
Pretuiti-le!
ALIANTA FAMILIILOR DIN ROMANIA
Str. Zmeica nr. 12, sector 4, Bucuresti
Fax 0318.153.082
www.alianta-familiilor.ro
FLORIN ZAMFIRESCU - CREDO, din INSECTAR Mileniul III
CREDO
FLORIN
ZAMFIRESCU
Am înseilat în această carte, numită
INSECTAR, aproape tot ce m-a obsedat ani în șir. Aș dori, în încheiere, să
devoalez un punct de vedere personal cu privire la existența noastră
pământeană.
Cred cu tărie că există un Creator care
ne-a construit după chipul și asemănarea sa! Când s-a petrecut acest fapt, nu
are nici o importanță, cert este că acest Creator este o entitate care ne este
mult superioară nouă, oamenilor. Mai cred și că totul a fost făcut cu un scop
precis, chiar dacă noi nu îl percepem, iar scopul acesta nu este doar
perpetuarea speciei. Asta mă face să cred că ființa superioară care ne-a creat
nu este indiferentă la evoluția noastră, ca umanitate.
Grav însă este modul cum între noi și
Creator s-au interpus diferite formațiuni al căror scop nu este salvarea
noastră, ci propășirea lor materială, unele în mod mai subtil, altele mai
fățiș. În Biblie se spune clar că nu trebuie să adunăm averi pe pământ. Ori, ce
fac așa zișii oameni religioși ai bisericii? Strângerea unor averi fabuloase
este de notorietate și asta nu numai în creștinism, dar preponderent aici. Nu
este deloc întâmplător că cea mai răspândită și cea mai puternică religie de pe
întreg globul este creștinismul, datorită materialismului său exacerbat.
Norocul cel mare este că există între creștini spirite elevate, dăruite cu
adevărat Creatorului! Există ființe omenești care și-au închinat complet viața
credinței în Cel Necuprins, fără să cadă în capcanele materialismului atât de
păgubos. Ei se numesc Sfinți și nu veți găsi la niciunul din ei pretenții de
autoritate acaparatoare. Aceștia se caracterizează doar printr-o iubire totală,
printr-o lipsă absolută de ego și sunt adevărații stâlpi care au ținut vie
flacăra credinței în Creator, peste secole. În fața lor mă înclin până la
pământ și le declar un devotament deplin!
Pe lângă aceștia există însă și masa
imensă a profitorilor. Biserica Catolică a inventat în evul mediu scutirile de
păcat contra cost. Se ajunsese ca oamenii să-și cumpere indulgențe, chiar
înainte de a face un păcat, pe care urmau să-l comită mai târziu... Societatea
a înghițit asta și lucrurile au continuat. Se fac daruri consistente
bisericilor, din care extrem de puțin se întoarce către cei nevoiași.
Secularizarea averilor mânăstirești a apărut ca o necesitate, fiindcă biserica
acaparează averi fabuloase - odoare, păduri, pământuri sau clădiri. Crimele
cele mai abominabile s-au petrecut în sânul bisericilor noastre pentru așa zise
păcate, care erau de fapt doar comportamente firești, normale, socotite
interzise de către slujbași ai bisericii. Pedepsele medievale pentru păcate
inventate de religie sunt de-a dreptul strigătoare la cer. Vânătoarea de
vrăjitoare ducea la acțiuni înspăimântătoare ca – jupuirea de piele pe viu, ca
arderea pe rug sau cine mai știe ce blestemății, și astea sub pretextul că așa
a cerut Creatorul nostru. Sunt convins că aberația ar fi mers atât de departe
încât ei ar fi interzis chiar și contactul sexual între oameni, dacă asta nu ar
fi dus la dispariția speciei. În sânul clerical chiar există pretenția
celibatului, abstinența de la orice plăcere, mortificarea în speranța vieții de
apoi. Restricții de acest fel devin chiar un motiv pentru ca slujitorii din
mânăstiri și nu numai, să se întreacă în perversiuni oribile. Ei au ajuns să
spună că trebuie să facem doar ce zice popa, nu ce face el în intimitățile pe
care și le creează singuri... Am auzit preoți care, călcând grosolan regula,
afirmă enormitatea că nu putem noi greși, cât poate Dumnezeu ierta!
Amintesc apoi despre ecumenism, ca despre
o ultimă construcție diabolică impusă cu un scop bine definit de a fisura din
interior credința într-un singur Dumnezeu. Încercările prin care se urmărește
amestecul credințelor lumii nu pot duce decât la o prăbușire a spiritului uman
în brațele derutei și a deznădejdii veșnice.
Asta se petrece de fapt dintr-un singur motiv – nu se urmărește
unificarea credințelor, ci a religiilor, a modelelor născocite de cei pe care
eu îi numesc interpuși, adică a formelor și ritualurilor inventate și care fac
atât de mult rău adevăratei credințe. Este ca și când s-ar dori amestecul
muntelui cu marea. Unificarea formei va duce doar la alterarea conținutului,
ori ecumenismul combină formele mai multor religii prin târguieli doctrinare.
Pe orice meridian, geografia a impus modalități diferite de acces la Creator,
așa cum drumurile spre un singur centru sunt diferite. Deci, aici nu este vorba
de vreun conflict, ci de puterea de a aștepta ca oamenii să ajungă singuri la
adevăratul Creator, mergând fiecare pe drumul său...
Pe scurt, pledez pentru eliberarea
omenirii din plasa celor care se interpun permanent între Om și Creator! În
nici un caz pledoaria mea nu intenționează ieșirea din frâul normalității. Sunt
pe lume foarte mulți care nu cred în nici o divinitate, tocmai din cauza
abuzului celor care se laudă că o slujesc! Oamenii se rezumă la un materialism
palpabil și la satisfacerea nevoilor imediate. Acest materialism lipsit de
spiritualitate ne-a adus unde suntem azi! Cu toate astea există persoane
cultivate, oameni de știință, fizicieni, sau savanți din orice domeniu, care
ajung în cele din urmă la convingerea că există un Creator, pe care nici o
explicație, oricât de darwinistă, nu-l poate înlocui. Se știe acum că o celulă
vie este mai complicată decât un oraș cu milioane de locuitori. Asemenea
bijuterie nu se poate naște din întâmplare! Pe lângă asta diferitele
descoperiri ale mecanicii cuantice, ne arată că toate supozițiile cu privire la
evoluționism sunt doar înseilări penibile și trase de păr. Cred deci că, având
un Creator, avem și niște trasee pe care trebuie să le urmăm, vrem sau nu vrem.
Fabula spune că vehiculul pe care-l numim
corp este asociat cu un spirit care dăinuie veșnic. Și mai spune că în momentul
desprinderii spiritului de trup, acesta este pus în fața unei încercări:
trebuie să traverseze un râu, pe care anticii l-au numit Styx. În funcție de
nivelul spiritual al fiecăruia, unii pot să treacă pe celălalt mal, alții nu.
Cei care nu reușesc trecerea, sunt luați de șuvoiul apei, ajungând într-un lac,
care este de fapt lichidul amniotic din pântecul unei alte mame... primind încă
o șansă și urmând să revină în alt trup, ca să reia încercările vieții.
S-a întrebat cineva de ce omul este
singurul mamifer care plânge la naștere? Și de ce unii plâng mai strașnic decât
alții? Știe cineva un alt mamifer nou născut care plânge, țipă, sau urlă când
se naște? Nici un pui de alt animal nu se naște plângând! Darwin s-a preocupat
doar de asemănări, dar deosebirile acestea sunt esențiale! Da, memoria se șterge odată ce ne luăm în
primire noul trup, dar faptul că majoritatea dintre noi reacționăm plângând
când intrăm în noua noastră viață dovedește ceva mult mai profund. Apoi, de
uitat nu uităm chiar tot, din moment ce pe parcursul vieții avem îndemânări,
talente sau pasiuni, diferite de ceilalți, dovedind că de fapt nașterea este
doar o reîntoarcere!
Sunt mai multe versete din Biblie care au
trecut neobservate și care mărturisesc despre reîncarnare, Evanghelia după
Luca, 9 cu 19, Matei – 16 cu 14... Da, reîncarnarea a fost ștearsă din Biblie,
nu fiindcă n-ar exista, ci fiindcă înseamnă o amânare perpetuă, o tărăgăneală a
devenirii, cu alte cuvinte un chin prelungit al spiritului închis în temnița
materiei. Înseamnă repetenția spirituală, încremenirea în proiect, cum ar spune
filozofii. Nici o amânare nu este benefică, deci nici reîncarnarea! Pentru asta
ea nu trebuie negată, trebuie doar evitată prin corectitudinea pașilor făcuți
spre desăvârșire. Desigur, putem reveni în lumea aceasta de mai multe ori, ca
să absolvim testele foarte grele care ne sunt puse în față, dar a repeta un
curs numit viață nu este o fericire, ci doar o șansă de a nu ne pierde în
neant. Cei care, în Sinodul de la Niceea au hotărât ștergerea ideii de reîncarnare din Biblie, au
manifestat o grijă de interpus, s-au erijat în păstorii omenirii, astupându-ne
ochii pentru o cunoaștere a realității. Numai că omul nu este un animal care
trebuie protejat de el însuși, chiar dacă asta pare a fi spre binele lui...
EPITAF
Vin
norii fără zgomot şi cerurile dor,
Tăiat
în panglici timpul aleargă diferit,
Planeta
obosită se-ascunde-n infinit,
Iar
eu, cu disperare, încă nu vreau să mor...
Am
traversat o viață ca un cadou pierdut,
Ma
regăsesc în locul de unde am plecat,
Privirile-mi
orbite nu văd nici un păcat
Şi
cineva îmi spune că nici nu m-am născut!
Să
fie înc-odată ce exista atunci,
Aş
asculta, notându-mi cuvinte-n orice limbă?
M-aș
strecura mai harnic prin lumea ce se schimbă?
Şi-aș
respecta mai aprig vestitele porunci?
Nu
știu! Şi totuși Doamne, nu mă lăsa să cad!
M-aș
mai roti o dată pe coaja ta de nucă!
Mi
s-a aprins călcâiul şi-mi cere să mă ducă
Pe
căi alternative… către acelaşi vad!
~*~
FLORIN
ZAMFIRESCU
Abonați-vă la:
Postări (Atom)