De
la Icoană şi de la altar…
ION
COJA
Mişcarea Legionară – Mişcare de mântuire,
cum a definit-o Nae Ionescu – a pornit de la Altar şi de la Icoană. „De la
icoană şi de la altar am pornit – mărturiseşte Moţa – apoi am
rătăcit o bucată de vreme, purtaţi de valurile omeneşti şi n-am ajuns la nici
un mal, cu toată curăţia impulsurilor noastre. Acum, cu sufletul greu,
răsleţiţi, sfârtecaţi, ne strângem la adăpost, la singura căldură şi alinare,
tărie şi reconfortare a noastră, readucătoare de puteri, la picioarele lui
Iisus, în pragul orbitoarei străluciri a cerului: la Icoană” („La Icoană”).
Despre vremurile începutului scrie Căpitanul: „Toţi
credeam în Dumnezeu. Nu era nici un ateu printre noi” („Pentru Legionari”).
Şi iarăşi: „Ne-am strâns şi mai mult în jurul
icoanei. Şi cu cât greutăţile ne vor asalta şi loviturile lumii vor curge mai
grele peste noi, cu atât vom sta mai mult sub scutul Sfântului Arhanghel Mihail
şi la umbra săbiei lui” (id.). Arhanghelul protector nevăzut al Legiunii nu
e un arhanghel al vreunui cult oarecare, ci Arhanghelul Bisericii Creştine a
Răsăritului, aşa cum arată dogma şi rânduiala acestei Biserici:
„El nu era pentru noi o fotografie pe o icoană; ci
îl simţeam viu. Acolo, la icoană, făceam de gardă cu schimbul, zi şi noapte, cu
candela aprinsă” (id.).
Despre formarea lăuntrică a legionarului şi despre
rostul Bisericii în viaţa neamului stă scris în Cărticica Şefului de Cuib: „Legionarul
crede în Dumnezeu şi se roagă pentru biruinţa Legiunii. Să nu se uite că noi,
poporul român, stăm aici pe acest pământ prin voia lui Dumnezeu şi prin
binecuvântarea Bisericii creştine”. Prin urmare, legionarul crede în
Dumnezeu. Nu va crede în Dumnezeu. Întru atâta întrucât este
legionar, el crede în Dumnezeu. Pentru Căpitan, legionarul care nu crede în
Dumnezeu este un infirm.
Spre a nu mai lăsa loc de interpretări, iată ce scrie
Căpitanul despre Mântuitorul Hristos: „Vom învia din morţi în numele lui
Hristos; adecă în afară de credinţa lui Hristos, nimeni nu va
fi mântuit” („Însemnări”).
Sau:
„A înviat Hristos, sădind nădejdea Învierii din
morţi; că viaţa nu se termină aici, la aşa de trecători 60-70 de ani; că se
prelungeşte dincolo; că ne vom întâlni iar… şi nu ne vom mai despărţi niciodată”
(id.)
La Jilava, în noaptea de Paşti a anului 1938,
Căpitanul aştepta cu înfrigurare ceasul Învierii. După multe osteneli izbuteşte
să îşi procure o lumânare. Scrie el în Însemnări: „O fi trecut de 12
(noaptea). Poate şi de 1. N-am mai auzit clopotele sunând Învierea. Aprind
lumânarea şi zic: Hristos a înviat!”.
Învăţătura lui despre Hristos şi despre Biserică este
aceeaşi, neschimbată. Ea nu se deosebeşte cu nimic de învăţătura Părinţilor
Bisericii.
*
Între Mişcare şi Biserica lui Hristos nu există cale
de conflicte. Dimpotrivă. Precizând poziţiile, Căpitanul scrie: „Linia
istorică este una: aceea pe care o trăim sub condamnare şi sub piatra de moară
a păcatelor noastre, ale lumii şi ale moşi-strămoşilor noştri. Recunoaştem că suntem
păcătoşi; aceasta este atitudinea legionară faţă de Biserică” („Pentru
Legionari”). Prin urmare: recunoaştem că suntem păcătoşi; că
purtăm păcatele noastre şi ale lumii. Şi în starea în care ne aflăm, ne zbatem,
ne jertfim viaţa sub aripa ocrotitoare a Bisericii străbune pentru apărarea
crucii; şi pentru aducerea neamului nostru la Hristos.
Înfiinţând Legiunea, Corneliu Codreanu nu s-a gândit
să pună bazele unui ordin călugăresc. Nici mântuirea individuală a legionarilor
nu era mobilul lui. Nici nu avea pentru aceasta mijloacele sfinţitoare. Pe
acestea le are numai Biserica. Setea adâncă a sufletului, singură Biserica o
putea potoli. Când el spune că „linia Bisericii” stă la uriaşă înălţime faţă de
„linia Legiunii”, la aceasta se gândea. Corneliu nu avea intenţia să facă din
legionarii lui călugări sau sfinţi, rupţi de realităţile lumii şi retraşi
undeva în scorburi de copaci cum vor unii să creadă…
El voia altceva: să pregătească din suflete
tari, din braţe vânjoase o Românie sănătoasă, puternică şi
temătoare de Dumnezeu. El deschide o şcoală spirituală, un organ de
educaţie cetăţenească. Elevii lui erau, în marea lor majoritate, creştini
practicanţi, se spovedeau şi se împărtăşeau. Ateii, indiferenţii religios nu
aveau ce căuta la el.
„Ţelul şcolii lui Codreanu nu era sfinţenia.
Ci omenia românească. Omenia nu e sfinţenie. Omul de omenie nu se
lasă pălmuit. Legionarului nu-i era indiferentă nedreptatea omenească. El nu
poate sta cu braţele încrucişate când vede jefuindu-se averea ţării.
Organizarea de rezistenţe active, necesare şi îndreptăţite nu e lucrul
Bisericii. Ci al conducătorilor – legali sau ilegali – mulţimilor. Conştient de
abaterile de la poruncile Evangheliei, Codreanu a spus, răspicat: recunoaştem
că suntem păcătoşi. Iar în închisoare fiind, scrie aceste cuvinte de
sfârşit: „Adu-i aminte, Doamne, de toţi ai mei. Ia-i sub scutul tău. Iartă-i şi
odihneşte-i în pace. Celor vii dă-le tărie şi biruinţă asupra potrivnicilor, ca
România legionară să înflorească şi să se apropie de tine, Doamne al neamului
nostru românesc, în speranţa învierii lui. Amin!” („Însemnări”).
Activitatea şcolii lui Codreanu, însemnând o
însănătoşire a sufletului tineretului, era totodată un ajutor imens dat
Bisericii. Omenia şi eroismul nu erau sfinţenie, dar constituiau climatul cel
mai prielnic pentru pasul ultim, pentru marele pas al desprinderii de patrie şi
rudenie. Faptul că bisericile erau pline de tinereţe legionară este grăitor. E
de mirare neînţelegerea întâlnită la înalta ierarhie a Bisericii Ortodoxe. Dar
preoţii de mir şi călugării au simţit de unde le vine ajutorul. Şi au îmbrăţişat,
cu riscuri, străduinţa lui Corneliu Codreanu” (G. Racoveanu, „Mişcarea
Legionară şi Biserica”).
*
Între 24 iunie 1927, data înfiinţării „Legiunii
Arhanghelul Mihail”, şi 17 aprilie 1938, data arestării întemeietorului ei,
Legiunea a crescut neîncetat şi a continuat să crească şi după aceea, în ciuda
criticilor duşmanilor dar şi din interiorul ei care au frânat mersul firesc al
lucrurilor după această dată (cei care s-au rupt de Legiune prin
nerecunoaşterea urmaşului său, Horia Sima).
Cele 4 dreptare i-au călăuzit mereu: credinţa în
Dumnezeu, încrederea în misiune, dragoste reciprocă şi cântecul.
Mişcarea Legionară este cea mai profundă revoluţie
spirituală a poporului român de la încreştinarea lui încoace.
Legionarii erau creştini practicanţi: se mărturiseau
şi se împărtăşeau, nici o lucrare de seamă nu începea fără binecuvântarea
preoţilor; la mesele comune ale legionarilor se spunea rugăciunea şi-acolo unde
era, preotul da binecuvântarea.
Nae Ionescu,
care a înţeles adâncimea operei lui Corneliu Codreanu şi a simţit chemarea lui,
a spus pe când Codreanu trăia, că minunea înfăptuită de el e atât de mare
că de acum îl depăşeşte şi pe el.
„A înviat Hristos. Aşa va învia şi dreptatea neamului
românesc. Dar pentru aceasta se cere ca fii de ai lui să bată drumul pe care a
mers Iisus; să li se pună pe cap coroană de spini, să urce Golgota în genunchi,
cu crucea în spate, şi să se lasă răstigniţi!…legionari, fiţi voi copiii
aceştia” (Căpitanul, „Pământul strămoşesc”, 15.IV.1928).
În ziua de 13 septembrie a anului 1899 s-a născut
Corneliu Codreanu. Naţiunea avea nevoie de un mare educator. L-a dat. Dar abia
după 39 de ani duşmanii ei l-au ucis. În ziua fatală de 30 noiembrie 1938.
Mişcarea Legionară n-a luat naştere dintr-o întâmplare
sau dintr-o toană a unui om. Ea s-a format ca o necesitate organică a vieţii
româneşti din secolul XX. Această viaţă se clătina, era putredă. Se simţea
nevoia unei revigorări politice, economice, sociale şi spirituale căci lumea
era mânată sirenic şi ireversibil spre materialism, ateism sau decădere morală.
Ceea ce urmăreşte Legiunea, nu e răsturnarea unui
guvern şi impunerea altuia, nu violenţă şi dictatură cum am fost îndoctrinaţi
de atâţia ani de pseudo-istoricii noştri. Ci modificarea conceptului de
politică, economie, morală, în scopul organizării armonioase a societăţii şi al
înălţării omului. O schimbare de gândire aşadar, pe toate planurile.
Înainte de toate este o concepţie antimaterialistă a
societăţii şi a gândirii. Atât capitalismul cât şi comunismul sunt concepţii
pur economice, materialiste. Ceea ce le lipseşte este moralul şi spiritualul.
De aceea Mişcarea Legionară urmăreşte revoluţia interioară. Ea este înainte de
toate pe plan spiritual: e vorba de lupta omului cu sine însuşi, pentru
schimbarea lui lăuntrică. Odată schimbat, omul va fi un bun creştin şi
profesionist în orice domeniu. Este o şcoală de transformare a omului. Nu contează
clasa socială, culturală sau meseria omului, ci această transformare în slujba
binelui, a cinstei şi a sacrificiului. Căpitanul a spus de la început: „Mişcarea
Legionara este o şcoală de caractere”.
Faust Brădescu zugrăveşte
admirabil caracterul religios al Mişcării care a dat sfinţi nu doar în
comunism, ci şi înainte.
„Atunci când Mişcarea Legionară s-a structurat ca
organizaţie revoluţionară, răul adus comunităţilor politice de către sistemele
şi ideologiile existente, atinsese deja profund mentalitatea curentă. Decadenţa
morală nu devenise încă prăbuşire, anticlericalismul nu se transformase încă în
ateism deschis, dar societatea se zvârcolea deja neputincioasă sub influenţa
libertină a vechilor idei iudeo-masonice şi socio-marxiste. Societatea intrase
deja în descompunere lentă, dar vizibilă la toate treptele sociale.
Ceea ce se putea face pentru a opri această
descompunere şi a reda o nouă direcţie societăţilor politice, era o respingere
radicală a liniilor de conduită impuse timp de un secol şi mai bine de spiritul
masonic şi de marxism…
Să nu se uite că Marx s-a ridicat fără înduplecare
împotriva religiei, declarată de el ca „opium al poporului”, ştiind prea bine
că în misterul acestei instituţii ce depăşeşte insul, se găseau toate
elementele ce-i puteau îndigui intenţiile. Distrus spiritul religios al unei
naţiuni, aceasta devine pradă uşoară tuturor devierilor morale sau
intelectuale, priveşte cu indiferenţă propria existenţă şi lunecă repede pe
făgaşul compromisurilor…
Mişcarea Legionară prevăzând pericolul şi
declarându-se împotriva acestei mentalităţi s-a plasat dintru început la
antipodul tendinţelor materialiste. Definirea spiritualistă şi religioasă
concomitentă n-a fost decât un corolar logic. Să nu se facă însă confuzie.
Mişcarea Legionară este o organizaţie politico-revoluţionară structurată
religios, iar nu o mişcare religioasă, o sectă (cum mulţi din duşmanii noştri
încearcă s-o zugrăvească). Diferenţa e substanţială. O mişcare religioasă e
supusă unor coordonate mult mai stricte şi scopul său final nu-i deloc politic,
ci transcendental. Pe când, Mişcarea Legionară are numai o structură
religioasă, ceea ce îi dă posibilitatea de a susţine o anumită viziune a vieţii
şi a impune membrilor săi o anumită comportare foarte apropiată de esenţa
religiei, fără a pierde pentru aceasta caracterul de organizaţie politică
revoluţionară.
Scopurile Mişcării Legionare sunt politice, sociale,
educative, economice, tehnice, etc, dar, datorită faptului că temeliile
concepţiei sale de trăire rup cu utilitarismul şi materialismul dominant,
întreaga perspectivă a sistemului legionar devine o contragreutate a răului ce
se întinde. Corneliu Codreanu nu face decât să transpună în viaţa
socio-politică a omului şi a societăţii, noţiunile fundamentale ale spiritului
religios. Trăind prin ele şi rostind prin ele, omul-legionar se desprinde încet
încet de orânduiala făuritoare de descompunere şi-şi croieşte o nouă armură
spirituală, un nou fond de virtuţi.
Concepţia legionară a fost din prima clipă categorică:
numai o revenire pe drumul spiritualităţii creştine va putea răsturna situaţia
de decădere morală a omului şi de prăbuşire socială a naţiunilor. Deoarece,
numai în structura spiritului religios noţiunile de „justiţie” şi „morală” sunt
pure, „sacrificiul” este o constantă, iar „credinţa” o temelie.
Îndepărtarea forţată a omului de aceste criterii şi
impunerea celor contrarii ca linii de conduită, a provocat starea de haos în
care se află omenirea. Salvarea ei consistă în revenirea conştientă la izvorul
marilor virtuţi şi-n acceptarea valorilor eterne ascunse în Cuvântul de dincolo
de vremi.
Religia nu este un opium. Este o constantă a
înţelegerii rostului nostru în lume. Prin ea ne întregim, ne înălţăm, rupem
bariere neînţelese, construim o lume mai buna şi mai înţelegătoare. Religia
este un balsam şi un îndemn. Religia nu adoarme ci, din contra, deşteaptă
conştiinţele. Le deşteaptă la adevărurile care înnobilează fiinţa şi o plasează
în ritmul armonic al vieţii” („Mişcarea Legionară şi spiritul religios”,
Ed. „Carpaţii”, Madrid, 1974).
Despre ateism şi de ce este ateismul incompatibil cu
Legiunea, acelaşi autor adaugă:
„Ateul nu-i legat de nimic superior. El nu crede nici
în forţele nevăzute, nici în valorificarea lui personală pe un plan spiritual.
Cu atât mai puţin poate crede în semenul său. El n-are nici un ideal depăşind
orizontul lui imediat, nici respect pentru persoana umană pe care o consideră,
prin optica lui deviată, ca un concurent sau duşman. Ateul trăieşte ca un
izolat în propria lui societate, deoarece nici un fir nevăzut nu-l leagă de
sufletele celorlalţi şi nici de necunoscutul ce-l aşteaptă dincolo de viaţă.
Trăieşte într-un prezent neliniştit, în care devine pradă uşoară tuturor celor
ce ştiu să mânuiască iţele din umbră. Ateul modern este o victimă a
marxismului, care are nevoie, pentru a-şi impune ideologia materialistă, de
indivizi fără credinţă, fără ideal, roşi de invidie şi izolaţi în viaţă.
Cu această imagine a ateului în faţa ochilor, ne este
mai uşor să explicăm de ce doctrina Gărzii de Fier impune legionarilor credinţa
în Dumnezeu şi le imprimă credinţa într-un ideal. Să nu se
uite că Mişcarea Legionară vrea să modifice întreaga concepţie de viaţă socială
şi politică ce domină astăzi. De aceea, ea aduce nu numai forme şi structuri
noi, dar mai ales metode noi şi un spirit cu totul
aparte.
…Omul legionar pentru a putea fi un adevărat OM NOU în
societatea viitoare întrevăzută de Legiune, trebuie să fie, înainte de
toate, un bun creştin.
Creştin, nu în sensul unui formalism copilăresc şi
fals, ci în sensul unei profunde înţelegeri a misiunii lui şi a modificării lui
interioare, adică ÎN FAPTĂ. Credinţa în Dumnezeu a legionarului este efortul
lui de înţelegere a unei realităţi care-l depăşeşte şi de înălţare continuă pe
treptele unei spiritualităţi ce se dezvăluie mereu mai mare şi mai sus.
Această credinţă a legionarilor, atât de luată în râs
de ateii marxişti sau nemarxişti, a făcut minuni pe care nimeni nu le poate
nega. Din rândurile acestor legionari „obscurantişti” s-au ridicat mii de
martiri şi de eroi. Din cauza acestei credinţe în Dumnezeu, inimile tuturor
legionarilor din lume sunt pline de speranţe, de entuziasm şi de curaj.
Datorită acestei credinţe ei sunt siguri de victoria legionară, deoarece ştiu
că victoria binelui se va adeveri asupra răului.
Ce aduc ei, ateii, în balanţa frământărilor actuale,
când soarta lumii tremură pe covoraşul verde al unei conferinţe între cei mari?
NIMIC, numai negaţie şi defetism!” (idem).
*
Schimbarea totală a vieţii şi suportarea
insultelor din jur
În Cărticica şefului de cuib, Corneliu
arată rosturile educative: „Mişcarea Legionară înainte de a fi o mişcare
politică, teoretică, financiară, economică, etc, de formule, este o şcoală
spirituală, în care dacă va intra un om, la celălalt capăt va trebui să iasă un
erou”. Sau: „Facem o mare deosebire între linia pe care mergem noi şi linia
Bisericii Creştine. Linia Bisericii Creştine este cu mii de metri deasupra
noastră. Ea atinge perfecţiunea şi sublimul. Nu putem coborî această linie
pentru a explica faptele noastre”. „Noi tindem către această linie, ne ridicăm
spre ea atât cât ne permite greutatea păcatelor. Rămâne de văzut cât am putut,
prin eforturile noastre pământeşti, a ne înălţa către această linie” („Pentru
legionari”). Deci scopul este schimbarea vieţii într-un om nou, creştin
desăvârşit.
Dar a fi legionar nu e uşor. E o continuă şcoală a
jertfei, a sacrificiului, a dragostei creştine realizate la maximum. Se cer mai
multe calităţi pentru a ajunge aici şi procesul de înaintare nu se sfârşeşte
odată ajuns „membru”. E o luptă continuă cu tine însuţi, de fapt lupta de care
vorbea Sf. Ap. Pavel: „cine stă să ia aminte să nu cadă”. Aceste aspecte
de jertfă profund creştină ne-o relevă acelaşi autor mai jos.
„Mişcarea Legionară caută oameni de credinţă, gata să
renunţe la egoisme şi dorinţe perverse, oameni capabili să servească o cauză. O
cauză care ne depăşeşte pe toţi, dar prin realizarea căreia se urmăreşte
transformarea societăţii şi binele naţiunii.
În acest scop, Legiunea cere curăţenie sufletească,
forţă de muncă, încredere în doctrina expusă, efort de adaptare la norme grele
de conduită, disciplină. Numai astfel se poate spera într-o modificare
substanţială a societăţii, printr-o modificare profundă a omului. Scop
ambiţios, fără îndoială, dar perfect realizabil DACĂ se va putea impune
individului o nouă înţelegere a existentei şi un nou comportament în viata
socială”.
A accepta sacrificiul înseamnă a-ţi asuma o „nebunie”
pentru lume şi aici intră toate aspectele, de la înfrânarea în posturi,
rugăciuni, prezenţa la biserică, milostenia, înfrânarea poftelor pătimaşe în
faţa ispitelor de astăzi (paza simţurilor, curăţenia) până la acceptarea unui
război cu lumea imorală şi coruptă. A risca totul: viaţă liniştită şi comodă,
familie, profesie, chiar viaţă pentru idealurile înalte. Căci cine-şi va pierde
viaţa pentru Evanghelie o va câştiga, zice Mântuitorul. Aşa cum multe mii de
legionari au murit martiri nu doar în timpul comunismului ci cu mult timp
înainte.
Purificarea sau despătimirea aceasta este constantă,
până la sfârşitul vieţii. Nu există pauze sau reîntoarceri. Numai aşa îşi poate
împlini rostul uman, educaţia şi misiunea în care crede. Numai efortul
permanent duce la modificarea personalităţii din stadiul de „animal
raţional” (Ţuţea) sau „jigodie de om” – la omul nou. Capabil de eroism şi
martiraj. Purificarea este un prim contact cu cerul, cu absolutul şi cere
continuu exerciţiu pe drumul jertfei creştine şi deci legionare.
„Deja faptul acceptării doctrinei legionare şi
intrarea în rândurile organizaţiei militante sunt o formă de sacrificiu. Prin
acest act se renunţă la o viaţă tihnită, fără necazuri, pentru a se accepta o
existenţă veşnic răscolită de ameninţări şi suferinţe, probleme de conştiinţă,
de atitudini curajoase, de decizii dincolo de obişnuit…
Insul devenit legionar trebuie să ştie că s-a marcat
cu fierul roşu pentru totdeauna în ochii unui număr respectabil de categorii
politice, profesionale şi sociale. Din această clipă va reprezenta pentru
aceştia omul care-i depăşeşte, care le arată o cale nouă, care nu mai permite
minciuna, înşelătoria, compromisurile, indisciplina, trădarea…
Prin intrarea în rândurile legionare, individul a rupt
cu trecutul şi cu tot ce reprezintă mentalitatea veche sub toate formele.
Această rupere constituie prima mare jertfă a aceluia ce îmbrăţişează crezul
legionar. Numai că ura şi calomnia îl vor urmări mereu, oriunde se va găsi şi
oriunde se va manifesta. Alegerea făcută îi deschide, în schimb, perspectiva
bucuriei de a lupta pentru o cauză justă, plasată la antipodul uzanţelor
împământenite şi nocive…
Din cauza acestei schimbări radicale în viaţa omului,
intrarea în Legiune este primul şi NU cel mai neînsemnat sacrificiu. E just, în
virtutea entuziasmului iniţial, nici un nou venit n-a simţit apăsarea acestei
alegeri. Consecinţele vin mai târziu, când duşmanii vor găsi momentul prielnic
să lovească în cel ce nu s-a lăsat prins de promisiunile şi perspectivele unei
colaborări cu ei. Atunci, de-abia, noul venit va trece poate unul din marile
examene ale forţei sale de jertfă.
În lumea legionară nu se cere, ci se dă. De aceea se
poate afirma că, atât timp cât individul intrat în Mişcare nu a ajuns să
înţeleagă şi să aplice în viaţa de toate zilele LEGEA JERTFEI, nu poate fi
considerat un legionar perfect. Depunerea „legământului” nu constituie o
evidenţă de legionarism, ci numai confirmarea unei posibilităţi de a deveni un
bun legionar. Căci nu legământul transformă individul în legionar, cu adevărat,
ci comportamentul ulterior în mijlocul greutăţilor ce are de înfruntat şi învins
(Faust Brădescu, „Legea jertfei în trăirea legionară”)[1]. Drumul către
această şcoală e lung si doar prin răbdare se descoperă adevărul complet.
Înţelegem aşadar de ce s-au aruncat atâtea afirmaţii
gratuite şi mincinoase asupra Mişcării, prezentând exact pe dos situaţia. În
spatele urii necurmate se află satana, tatăl mincinoşilor şi al urâtorilor de
bine. Toată ura s-a dezlănţuit asupra acestor oameni nevinovaţi şi sfinţi
pentru că planurile diabolice s-au zdruncinat cumplit în trecutul secol.
„Totul este sub semnul satanei şi se petrece din
imboldul urii nelimitate a comunismului, contra curentului de reîncreştinare
declanşat de Mişcarea Legionară în România şi
mai ales de perspectiva contaminării lumii întregi de la el. De aceea această
mişcare trebuia să fie distrusă prin demonizare şi acuzaţii nedrepte, pe care
numai o minte omenească, bolnavă de ură, le putea născoci. Nimic nu a fost
cruţat. Dar apariţia chiar din acest curent a unor oameni tinzând spre pragul
sfinţeniei contrazice flagrant totul şi destramă reţeaua de defăimare şi
minciună.
Să ne reamintim spusele înţeleptului Gamaliel când se
punea problema uciderii apostolilor lui Hristos: dacă asta este de la oameni se
va nimici singură, dar dacă este de la Dumnezeu nu veţi putea s-o nimiciţi,
căci nu veţi putea lupta contra lui Dumnezeu” (Gheorghe Jijie, fost
deţinut)[2].
*
Legitima apărare a neamului nu e ură… ci
datorie creştină!
„Legionarul priveşte politicul printr-o viziune
eminamente creştinească. Politica nu este instinct de dominaţie în interes
propriu, ci este generozitate, este sacrificiu, este jertfă, adică tocmai ceva
diametral opus. Cel tare luptă pentru cel slab, iar în lupta aceasta el
dăruieşte totul şi nu cere nimic…
Dar, s-ar putea obiecta – şi deja s-a şi întâmplat –
că acţiunea aceasta naţionalistă este un egoism de rasă, că voieşte salvarea
unora şi pieirea altora. Cum mai poate corespunde atunci mişcarea aceasta cu
linia de conduită creştinească? Obiecţia este perfidă şi falsă. Lupta aceasta
nu este lupta pentru cotropire de neamuri străine, nu este dusă pentru
subjugarea altora. Lupta aceasta nu este decât legitima apărare a unui popor
atacat. Este apărarea fiinţei lui spirituale, apărarea credinţei lui şi a formelor
de viaţă strămoşeşti, care, fiindu-i răpite, înseamnă pieirea lui. Şi pot lăsa
sugrumată viaţa mea materială, pot lăsa jefuit avutul meu personal, dar nu pot
lăsa pieirii viaţa copiilor mei, sufletul părinţilor mei, mormintele în care se
zvârcolesc oasele celor care şi-au vărsat sângele pentru pământul acesta. Nu
pot lăsa o condiţie de sclav nepoţilor şi urmaşilor mei. Sunt dator să apăr
fiinţa neamului din care fac parte.
Dar, se va spune, apărarea înseamnă luptă, chiar în
cazul unei apărări legitime – şi creştinul veritabil nu răspunde urii decât
prin dragoste. Obrazului pălmuit îi întoarce celalalt obraz. Da! O pot face
aceasta eu, individ izolat şi numai pentru mine personal, în nici un caz nu o
pot face pentru fraţii mei. Intervenţia mea pentru apărarea fraţilor mei este
altruism, şi altruismul este creştinism. Să mi se dea voie să apăr mai degrabă
pe cel care preţuieşte aceleaşi valori ca şi mine. Într-o privinţă, nu putem
iubi decât pe cei asemeni nouă, pe acei cu care ne întâlnim în credinţă şi
gând, în faptă şi aspiraţii. Pe cel care însă vrea să-mi distrugă tot ceea ce
dă sens vieţii mele, pe cel care vrea să-mi smulgă chiar credinţa şi mântuirea
mea, religia mea, nu-l pot tolera. Apărând fiinţa mea spirituală, eu apăr
creştinismul, cea mai sublimă dintre valori, şi prin aceasta eu sunt salvat. Nu
pot suferi ca un popor cu fire de vampir, cu pofte animalice, să-mi murdărească
tot ceea ce eu am mai scump. Poate aş face-o dacă ar fi numai pentru mine. Dar
este întreg neamul meu, prin cei morţi, prin cei prezenţi, prin cei ce vor
veni…
Sunt, poate, popoare, după cum sunt indivizi, care pot
trăi fără Biserică, fără Stat, fără Familie, fără Lege, fără Morală, fără
Credinţă; care-şi amestecă viaţa într-o promiscuitate materială şi morală
asemeni dobitoacelor. Eu nu pot. Eu vreau să fiu lăsat pe pământul acesta să mă
rog şi să trăiesc asemeni strămoşilor mei…
Concepţia politică legionară este spiritualistă. Ea
vede salvarea într-o viaţă religioasă şi etică pe care statul este chemat s-o
organizeze potenţând-o. Viaţa românului în statul legionar va fi o frăţie de
cruce…
Misticismul legionar
De la început Mişcarea Legionară s-a aşezat sub semnul
transcendentului divin. În jurul unei icoane, purtată în temniţe şi constituind
mereu prilej de înălţare şi întărire sufletească, s-au închegat primele
legăminte şi primele încrederi în rodnicia acţiunii începute. Loviţi din toate
părţile, neînţeleşi nici de fraţii lor, izolaţi, aceşti ctitori ai luptei
naţionale au avut întotdeauna un punct de sprijin neclintit în credinţa lor.
Atunci când erau mai persecutaţi, când viaţa lor era pusă la grea încercare, ei
au îngenuncheat şi s-au rugat în faţa altarului.
Cum s-ar putea explica neînţeleasa, sublima lor
intransigenţă, perseverenţa lor, drumul lor luminos, implacabil, niciodată cu
meandre, dacă nu prin graţia cerească pe care au invocat-o întotdeauna? Prin
încrederea lor nezdruncinată, nepusă la îndoială niciodată, ei exprimă prima
mişcare politică românească contemporană autentică. Pentru că acţiunea
legionară îşi are rădăcinile adânc înfipte în sufletul autohton, în credinţa
strămoşească, în tradiţia şi trăirea adevărat românească. Aşa se explică jertfa
lui Moţa şi Marin, aşa se explică faptul că Legiunea este singura organizaţie
politică română care a putut produce eroi şi martiri…
Spiritul legionar este diametral opus aceluia care
înţelege totul, dar nu poate adera la nimic; care ştie totul, dar nu poate
înfăptui nimic. Spiritul legionar este opus aceluia care vorbeşte făcând
apologia moralei şi trăieşte imoral, care se exprimă în numele unor sentimente
pe care nu le cunoaşte, în numele unor idei care nu au nici o aderenţă cu
sufletul său.
În pasajele citate din cartea Şefului Legiunii revine
ca un laitmotiv cuvântul “trăire”. Cultura şi transfigurarea interioară sunt
singurele care preţuiesc… Legiunea vrea o schimbare a omului în sensul
revenirii la om. Alungând pozitivismul, scientismul dezolant, materialismul
ateu, spiritul legionar vrea întoarcerea la credinţă, la divinitate. Un stat
care să se desăvârşească sub semnul creştin, prin suflet creştin, iată
revoluţia legionară.
„Ţelul final nu este viaţa, ci Învierea”. Dar învierea
este posibilă şi în viaţa aceasta, învierea întru spirit. Destinul specific al
omului este trăire pe plan divin şi spiritual. Omul nu poate găsi un sens
vieţii şi existenţei decât realizând gândul lui Dumnezeu în lume.
Elita
„Neamul nostru – scrie Corneliu Z. Codreanu – n-a
trăit prin milioanele de robi care şi-au pus gâtul în jugul străinilor, ci prin
Horia, prin Tudor, prin Iancu Jianu, prin toţi Haiducii care în faţa jugului
străin nu s-au supus, ci şi-au pus flinta în spate şi s-au ridicat pe potecile
munţilor, ducând cu ei onoarea şi scânteia libertăţii. Prin ei a vorbit atunci
neamul nostru, iar nu prin majorităţile “laşe şi cuminţi”. Ei înving sau mor”
(„Pentru legionari”).
…Funcţia religiei şi a rugăciunii în spiritul Legiunii
este covârşitoare. Nu este act mai important în cadrul acestei organizaţii din
care să lipsească Rugăciunea… Apărarea fiinţei noastre naţionale înseamnă mai
ales apărarea fiinţei noastre spirituale, adică apărarea credinţei noastre
ortodoxe, trăirea noastră creştină… (Victor Şoimu: „Spiritul legionar
şi Legiunea”).
*
Esenţă profund spirituală
Mişcarea Legionară nu este o mişcare politică. Ci o
revoluţie spirituală: o mişcare care a transformat viaţa românească nu în
manifestările ei, ci în esenţa ei.
Fireşte că există o manifestare politică a mişcării
legionare. Şi o mişcare culturală. Şi una socială. Şi alta morală. Dar fiecare
din acestea şi toate la un loc nu sunt decât oglindiri pe planuri variate a
unei puteri mai înalte ca toate aceste manifestări, depăşindu-le pe toate şi,
mai ales, fecundându-le pe toate: puterea spirituală. Legionarismul aici îşi
are valoarea lui unică: în aceea că a izbutit să pună în mişcare realitatea
centrală a vieţii: spiritul.
Mişcarea Legionară este înainte de toate o revoluţie
spirituală, una din acele prefaceri lăuntrice şi totale ale sufletului omenesc,
care nu se petrec în istorie decât la răscrucile vremii, la deschiderile de
epocă.
Nu un partid politic se ridică prin Mişcarea
Legionară. Ci o lume nouă se naşte, în întregime şi organic: lumea legionară.
Esenţa era profund spirituală, legionarii ştiau că
numai prin rugăciune pot ţine o legătură permanentă cu Dumnezeu. Prin rugăciune
se arată supuşi voii Lui, cer iertare pentru păcatele săvârşite, cer luminarea
minţii şi întărirea virtuţii. De exemplu, pe când era student, Corneliu
Codreanu a fost bătut crunt fiindcă a luptat ca deschiderea cursurilor
universitare să fie cu rugăciune; s-a rugat în stradă atunci când porţile
mitropoliei din Iaşi erau ferecate cu lanţuri şi păzite de jandarmi; s-a
refugiat pe muntele Rarău şi a trăit o lună şi jumătate singur în pustie, în
post şi rugăciune; s-a rugat în închisorile prin care a trecut, ziua şi
noaptea. În campaniile electorale, înainte de a vorbi alegătorilor, se ruga şi
i-a deprins şi pe ceilalţi să se roage fierbinte.
Mircea Eliade,
aflat în lagărul de la Miercurea Ciuc, după asasinarea mişelească din
septembrie 1939, notează în Memoriile sale, copleşit şi uimit
de credinţa legionarilor: „Rareori, în istoria creştinismului modern posturile,
rugăciunile şi credinţa oarbă în atotputernicia lui Dumnezeu au fost plătite cu
mai mult sânge, ca în cazul legionarilor… Seara, rugăciunea colectivă se
termina cu un impresionant „Cu noi este Dumnezeu” cântat de 300 de voci.
La ultimul etaj era o cameră rezervată pentru „rugăciune permanentă”. Timp de o
oră, ziua şi noaptea, un deţinut se ruga (sau citea Biblia, Psaltirea), şi nu
se întrerupea decât în clipa în care intra cel care venea să-l înlocuiască. Şi
fiindcă, fireşte, între orele trei şi cinci dimineaţa era cel mai greu să rămâi
treaz, mulţi cereau să fie înscrişi pe listă tocmai pentru aceste ore” (Memorii,
vol. 2, 1991, p.30).
*
Temniţa lui Corneliu: preambul al
temniţelor comuniste
Pentru revoluţionarea făpturii noastre româneşti,
pentru realizarea în fiecare din noi, a unor noi valori de viaţă sufletească,
Căpitanul întrebuinţează ca mijloace tehnice de educaţie: cuibul, tabăra,
temniţa, care toate trei sunt trepte de introducere pentru înglobarea noastră
definitivă în cea de-a patra comunitate, care le depăşeşte pe toate: Legiunea…
Temniţa este
a treia comunitate de închegare a sufletului legionar: cea mai importantă.
Spiritualitatea profund creştină care însufleţeşte viaţa legionară aici îşi are
verificarea cea mai luminoasă: în acceptarea temniţei şi a suferinţei. Desigur,
pentru idealul lor curat, adevăraţii legionari suferă în viaţa lor de toate
zilele viaţă de aşteptare, de neisprăvite privaţiuni, de hulă, de ironie.
Suferă în viaţa de tabără, care e viaţa de efort şi constrângere. Dar suferinţa
în înţeles extrem de încercare, suferinţa în înţeles de pătimire, de abia de la
închisoare înainte se arată… De la temniţă înainte începe adevărata verificare
legionară: pătimirea şi jertfa…
Legionarismul este în primul rând credinţă
în Dumnezeu, în sensul cel mai pur, în sensul tradiţiei noastre creştine. Aşa
e veşnic sufletul omenesc: are nevoie de înălţimi. (cf. Victor P.
Gârcineanu: „Din lumea legionară”).
Mărturii emoţionante avem despre trăirea creştină a
legionarilor din temniţele carliste (1933-1940), antonesciene (1941-1944) şi
comuniste. În iadul închisorilor şi torturilor ei au ţinut aprinsă flacăra
spiritualităţii creştine Mărturii despre săvârşirea Sfintei Liturghii,
împărtăşirea cu Sfintele Taine, sărbătorirea Crăciunului sau a Învierii
Domnului în temniţe sunt zguduitoare. Din primele două perioade dăm doar două
titluri de cărţi: Preot Ilie Imbrescu, „Biserica şi Mişcarea
Legionară” (cât pe ce să fie ucis de regimul Carol II!) şi Roth
Jelescu, „Şi cerul plângea…”.
Sunt mulţi care au ajuns pe treptele sfinţeniei încă
înainte de regimul comunist şi au fost ucişi ca martiri, dar mărturiile nu sunt
atât de abundente ca în timpul comunismului (a se vedea mai jos listele cu
nume). Adevărate pilde vii şi îndrumători spirituali, mulţi ar putea fi trecuţi
în rândul sfinţilor alături de trăitori ca Valeriu Gafencu, Traian
Trifan sau Virgil Maxim. De altfel ultimul arată în cartea
sa „Imn pentru crucea purtată” că exista o trăire adânc creştină în
închisori încă de la începuturi. Căci educaţia legionară nu însemna altceva
decât practicarea virtuţilor creştine la maximum în viaţa de zi cu zi:
dragostea, credinţa, rugăciunea, asceza trupului şi a sufletului. Ceea ce
deranja stăpânirile anticreştine ale secolului XX. Nu este de mirare că mulţi
s-au hotărât să păşească pe calea strâmtă a desăvârşirii intrând în monahism.
Între anii 1927-1940 au căzut ucişi peste 500 de
legionari. Carol II a ordonat masacrul din 21/22 septembrie 1939, în care
într-o singură zi au căzut 254 de legionari absolut nevinovaţi pe tot cuprinsul
ţării, unii scoşi din spitale sau din lagărele unde erau închişi şi împuşcaţi
fără judecată. Trupurile neînsufleţite au fost ţinute timp de trei zile la
răspântiile drumurilor cu stigmatul de trădător de ţară. Aceasta sub pretextul
împuşcării primului ministru Armand Călinescu de către echipa lui Miti Dumitrescu
(9 persoane). Miti a respectat codul onoarei: după ce au anunţat la radio că a
fost împuşcat de o echipă de legionari „dintr-o dureroasă necesitate”, s-au
predat (faptele lui Armand au atins disperarea maximă a întregii ţări: a fost
mâna şi mânia lui Dumnezeu ce a oprit răul fatal prin pedeapsa exemplară a
asasinului mason, anticreştin, Călinescu). Cei 9 au fost schingiuiţi barbar şi
în final executaţi, expuşi la locul faptei; timp de trei zile, oficialităţi,
copii de scoală, funcţionari şi public au fost obligaţi să privească îngroziţi
macabrul spectacol. Ei au săvârşit fapta cu conştiinţa creştină, au postit,
s-au mărturisit, s-au împărtăşit cu conştiinţa că săvârşesc un mare păcat. În
scrisoarea lui Miti Dumitrescu adresată familiei, el scrie: „Sper că Bunul
Dumnezeu ne va ierta pentru fapta noastră, deoarece am săvârşit-o nu din ură
personală, ci din nemărginită dragoste de Neam…Nu ştiu cum va judeca istoria
fapta noastră, dar să nu uitaţi că am plătit-o cu preţul vieţii noastre”.
Totuşi, asasinii fiind pedepsiţi, era de aşteptat
liniştirea lucrurilor, dar Carol aştepta doar pretexte pentru crime: n-au ajuns
cei 9 ucişi fără judecată în chinuri inimaginabile (rupte bucăţi de carne din
ei) dar au plătit şi alţi peste 250, elita sfinţitoare am putea spune a acelor
vremuri.
Temniţele au rămas pline până la venirea comunismului.
Se poate vedea că majoritatea Sfinţilor închisorilor comuniste provin din
„bandiţii legionari” închişi de Carol şi Antonescu. Reeducarea de la Piteşti
din anii 1949-1951 seamănă izbitor de mult cu reeducarea de la Aiud din anii
1941-1944 deşi mai puţin sângeroasă. În timp ce deţinuţii comunişti de aici
erau trataţi foarte bine, cu ajutoare ale Internaţionalei Comuniste, deţinuţii
legionari erau obligaţi să asculte prelegerile despre reeducarea „duşmanilor”
mareşalului Antonescu. În mare parte şi aici au refuzat dezicerea de Legiune la
fel ca la Piteşti. Şi asta datorită unor formatori de opinie şi trăitori
autentic creştini ca Traian Trifan, Traian Marian, Marin Naidim sau Valeriu
Gafencu.
*
Credinţa fără fapte moartă este!
În aprilie 1935 legionarii au organizat la Craiova
Congresul Studenţilor Români Creştini. În tabăra de muncă de la Drăgăşani, au
lucrat de la 13 iunie până la 14 august 1935, fabricând 100.000 de cărămizi
destinate catedralei din acel oraş.
De la 30 iunie până la 15 septembrie, ei au lucrat
cărămizi şi au clădit mănăstirea Izbuc, judeţul Bihor. De la 1 iulie până la 16
septembrie 1935, au lucrat la Buga, judeţul Lăpuşna, la temelia unei mânăstiri.
De la 1 iulie până la 10 octombrie 1935, au clădit o
biserică la Acilin, judeţul Sibiu.
De la 8 iulie până la 15 septembrie 1935, au construit
un drum prin stâncă la Mănăstirea Arnota, judeţul Vâlcea. Au lucrat 242
legionari.
De la 8 iulie până la 8 septembrie 1935, au lucrat
100.000 de cărămizi pentru construirea bisericii în comuna Marca, judeţul
Sălaj.
De la 8 iulie până la 6 octombrie 1935, au lucrat
100.000 de cărămizi pentru zidirea unei biserici în comuna Valea-Mare, judeţul
Bălţi.
De la 9 la 26 august 1935, au lucrat la pietruirea
curţii bisericii şi la repararea bisericii din Baciu, judeţul Braşov.
La 17 august 1935, la Buşteni se ridică o cruce pentru
pomenirea lui Virgil Teodorescu, primul legionar asasinat în lupta electorală.
De la 6 septembrie la 4 octombrie 1935, au construit
şase diguri ca să împiedice revărsarea apelor Oltului asupra terenului
Mănăstirii Mamu, judeţul Vâlcea.
Însemnăm şi faptul dureros şi nedrept că la 4
octombrie 1935, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române interzice munca
voluntară a legionarilor pentru repararea şi construirea de biserici (motivul?
– „propagandă legionară”).
La 22 martie 1936, legionarii ridică o troiţă la Olteţ
în judeţul Făgăraş.
La 1 mai 1936 s-a deschis tabăra legionară din
Rădăuţi, condusă de prof. univ. Traian Brăiloiu, care a construit aici biserica
Arhanghelul Mihail, demolată de comunişti.
În lunile august-septembrie 1936, în tabăra de la
Susai–Predeal, legionarii adună osemintele ostaşilor români din primul război
mondial rămase neîngropate şi fac un cimitir care să adăpostească mormintele
eroilor neamului. La 5 septembrie 1936 jandarmii năvălesc în tabără, distrug
mormintele, maltratează şi alungă pe legionari.
La 5 octombrie 1936 se sfinţeşte la Azuga o troiţă
lucrată de legionari.
La 7 septembrie 1940 a fost o zi de rugăciune şi de
pomenire a eroilor Mişcării Legionare în toate oraşele şi satele ţării.
Despre această latură creştină a jertfei legionare pe
altarul credinţei strămoşeşti nu se scrie în cărţi, în reviste, la conferinţe,
la televizor. De ce? „Despre faptul că regimurile de până la 6 septembrie 1940
au ucis fără judecată mai mult de 500 de legionari nu se scrie şi nu se
vorbeşte, dar despre cele cinci victime pe care le-au făcut legionarii scoşi
din fire, care n-au mai putut răbda, se face atâta caz. De ce? Numai Duca,
Stelescu, Armand Călinescu, Iorga şi Madgearu au fost oameni? Cei 500 de legionari
n-au fost oameni? Sau există oameni superiori şi oameni inferiori?” (se
întreabă preotul Victor Moise).
„Fanatismul” şi violenţa legionară:
privite creştineşte
S-a făcut mult caz de fanatismul şi violenţele comise
ca o „dovadă” că ei nu sunt creştini. Fanatismul în mintea unora înseamnă
extremism, şovinism, xenofobie, antisemitism.
Dacă e să judecăm aşa putem învinui de fanatism şi pe
Domnul nostru Iisus Hristos, pe Sfinţii Apostoli şi pe toţi martirii creştini.
„Dacă voievodul Constantin Brâncoveanu n-ar fi fost fanatic, ar fi cedat în
faţa călăului care-i ucidea copiii. A avea curajul să afirmi adevărul şi să
lupţi pentru el cu orice risc poate fi socotit fanatism, dar nu cu conotaţie
negativă! Fanatismul implică iubire jertfelnică nu ură nimicitoare, aşa cum
susţin duşmanii Mişcării Legionare. Orice mare savant este extremist; orice
mare artist este un extremist; orice mare postitor şi cel mai smerit călugăr
pot fi socotiţi extremişti. A lupta până la ultima picătură de putere, a munci
şi ziua şi noaptea este tot o atitudine extremistă. Se discută despre violenţa
legionarilor ca oponent al toleranţei creştine. Cu motivaţie necinstită, nu se
face demarcarea între violenţa agresivă şi violenţa prin care se răspunde
agresivităţii. Nu este observat cel ce atacă pentru a ucide, dar se socoteşte
agresivitate lupta de apărare a celui atacat. Cel ce trage cu tunul şi
striveşte sub şenilele tancului mii de vieţi nevinovate nu este socotit
violent, dar cel care apărându-se aruncă cu pietre în tanc este învinuit de
violenţă” (Pr. Victor Moise, „Omul nou”).
Să nu se uite că în final „violenţa” lor este plătită
cu propria viaţă, cu propria cenuşă cum a zis Moţa. După ani de crunte chinuri
la care au fost supuşi fără vină, ei declară: „Noi afirmăm în faţa lui
Dumnezeu şi a istoriei că niciodată violenţele noastre n-au fost decât legitime
apărări” (în „Cranii de lemn”).
Un catalog amplu şi lămuritor al violenţelor:
legionare şi mai ales antilegionare o găsim la Nicolae Roşca, „Cronica
unor violenţe politice” (mai multe ediţii).
Cei ce nu înţeleg acest fenomen unic al neamului,
chiar din cei apropiaţi şi credincioşi oameni, judecă după măsura lor îngustă:
cum un creştin ţine crucea într-o mână şi pistolul în cealaltă? Ei nu înţeleg
că pistolul l-au luat doar în cazuri extreme când în joc era ţara însăşi (în
cazul criminalilor politicieni Duca, Armand Călinescu, trădătorul agent spion
Stelescu) iar în celelalte cazuri e vorba de înscenări incredibile: uciderea
lui Iorga pusă la cale de KGB-ul comunist prin agentul Traian
Boeriu îmbrăcat în haine legionare pentru a compromite Mişcarea; de asasinat nu
era străin Ion Antonescu, prieten cu comuniştii pe atunci şi duşmanul lui Iorga
şi al Mişcării.
Sinodul Bisericii noastre s-a pronunţat asupra
asasinării lui Duca (1933). Pastorala elogiază pe cel asasinat
şi aruncă aspră certare tineretului legionar şi a celor trei care l-au ucis.
„Cum s-a putut ca printre noi românii, popor cu suflet nobil, bun, blând,
împăciuitor, răbdător şi cu frică de Dumnezeu, să se găsească asemenea tineri
ucigaşi, cari să descarce arma împotriva celui ce atâta muncă lăudabilă şi cu
bune succese a depus pentru ţară şi popor? În numele cărei idei s-a putut
înfăptui o asemenea odioasă crimă?”. Cei trei “exaltaţi” români au fost osândiţi
la munca silnică pe viaţă şi ucişi fără judecată odată cu Corneliu Codreanu
(1938).
Biserica nu a avut nici un cuvânt de mângâiere pentru
ei. Cum a judecat Domnul pe „femeia păcătoasă”? Vinovată de adulter, trebuia să
fie ucisă cu pietre. Dar acuza era făcută de pârâşii care, în faţa adevărului,
au tăcut şi osânda a fost schimbată în iertare. Cel ucis (Duca) nu a fost
judecat de nimeni. Dacă se va dovedi de istorie că a fost un criminal, mason şi
trădător de neam, ce va fi cu Pastorala? Cum rămâne cu iertarea pe care
Biserica trebuia s-o acorde celor trei, cel puţin un cuvânt de mângâiere? Sau
numai Duca şi Armand Călinescu erau creştini??
Un adevăr mai puţin cunoscut: cei trei („Nicadorii”)
în închisoare făceau parastase pentru sufletul lui Duca, trăind prin credinţa
în Dumnezeu conştiinţa păcatului pe care îl săvârşiseră.
Patriarhul Nicodim Munteanu aruncă
anateme şi blesteme asupra asasinilor lui Armand Călinescu şi
asupra Mişcării (sept. 1939), dar nu schiţează cel mai mic gest când sunt ucişi
13 clerici pentru a fi simpatizat cu Mişcarea. Sunt ucişi 254 de oameni, dintre
care preoţi, profesori universitari, avocaţi, medici, studenţi, doctori în
teologie sau simpli muncitori şi Biserica a tăcut. Cei 13 preoţi şi călugări nu
înseamnă nimic sau nu merită un cuvânt de mângâiere, doar trădătorii de neam?
Sau cum a procedat Ştefan cel Mare cu trădătorii? Nu
tăindu-le capul şi trăgându-i în ţeapă? Oricum, gesturile unor legionari ajunşi
la extrema răbdării nu se pot compara cu masacrele contra lor şi nici măcar cu
pedepsele aplicate de Sfinţii noştri voievozi. Ştim că ţarul Nicolae II al
ruşilor a executat mulţi trădători şi totuşi este sfânt…
Noi uităm că Ştefan cel Mare purta crucea într-o mână
şi sabia în cealaltă când năvăleau duşmanii… Şi azi e sfânt! Dar câţi voievozi
şi ţari ruşi, sârbi, ucraineni nu sunt sfinţi. A se vedea cazul împărătesei
Olga (Elena) a Rusiei şi violenţele (!) comise chiar după încreştinare din
râvnă pentru Ortodoxie (sec X, 11 iulie).
Despre ucidere:
„Nu sunt vinovaţi de ucidere acei care, apărându-şi viaţa, averea şi cinstea,
ar face vreun rău sau chiar ar ucide pe cei care i-au atacat. Tot astfel nu
sunt vinovaţi soldaţii care ucid pe duşmani în război, căci îşi apără patria”
[legionarii şi-au apărat in extremis ţara, neamul şi credinţa de atacurile
furibunde ale masonilor Duca şi Armand Călinescu, care ar fi vândut străinilor
tot bunul material şi spiritual!; o cale „legală” nu exista căci puterea era în
mâna lor iar Biserica stătea îngenuncheată] (Catehismul, 1990, p. 78).
Catehism, cap. Statul,
întreb. 230, p. 407, ediţia 1992: Sf. Atanasie cel Mare spune
că învăţătura creştină opreşte uciderile, dar atunci când este vorba de
apărarea patriei, „a ucide pe vrăjmaş este şi îngăduit şi vrednic de laudă” (canon
1). Iar Sf. Vasile cel Mare zice că uciderile de acest fel
„nu le-au socotit Părinţii noştri între ucideri; mi se pare că le dau iertare
celor care luptă întru apărare, pentru cuminţenie şi pentru buna cinstire de
Dumnezeu” (canon 13).
Canoanele Bisericii Ortodoxe,
ediţia a III-a, Sibiu, 2005 – Sf. Atanasie, canon 1: „şi între
celelalte, care se întâmplă în viaţă, găsim că se fac în deosebite feluri:
precum a ucide nu este îngăduit, dar în război a desfiinţa pe vrăjmaş este şi
legiuit şi vrednic de laudă. Astfel că, într-adevăr, chiar de cinste mai mare
se învrednicesc cei ce s-au distins în război şi acestora li se ridică
monumente, care vestesc faptele lor curajoase; astfel, acelaşi lucru în unele
împrejurări şi la anumită vreme nu este îngăduit, iar în alte împrejurări şi la
vreme potrivită se îngăduie şi se iartă”. (p.369-370)
Sf. Vasile cel Mare, canon 13:
„Părinţii noştri nu au socotit între ucideri uciderile din războaie; mi se pare
că le dau iertare celor ce luptă pentru buna cuviinţă şi pentru dreapta
cinstire de Dumnezeu. Dar poate că este bine a-i sfătui ca trei ani să se
reţină de la împărtăşire, ca cei necuraţi cu mâinile”.
Cei ce distrug lucrul lui Dumnezeu, distrug credinţa
şi despart de Dumnezeu pe creştini, ai dreptul să te mânii pe ei fără teamă de
păcat pe asemenea unelte ale satanei. Ne spune Avva Pimen în Pateric despre
astfel de mânie sfântă (fără a aştepta să devii „sfânt” pentru asta! ):
„Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând: Ce este a se mânia cineva în zadar
pe fratele său? (Matei 5,22). Şi a zis: Orice nedreptate îţi va face fratele
tău şi tu te vei mânia pe el, în zadar te mânii: şi măcar de îţi va scoate
ochiul tău cel drept şi îţi va tăia mâna ta cea dreaptă şi te vei mânia pe el,
în zadar te mânii. Iar de te desparte de Dumnezeu, atuncea să te mânii
tare” (amănunte despre această problemă la pr. Ilie Imbrescu, „Biserica
şi Mişcarea Legionară”, 1940).
Gabriel Bălănescu,
legionar cu o frumoasă cultură şi o moralitate ireproşabilă, se afla în aceeaşi
celulă cu Eugen Cristescu, fostul şef al Serviciului Secret din
România lui Carol şi Antonescu, arestaţi amândoi de comunişti. Iată ce-i spune
lui Bălănescu fostul călău, omul din spatele asasinatelor antilegionare:
„Toţi politicienii au fost miopi, nici unul nu a văzut
clar ce înseamnă comunismul. Unul singur a văzut: Corneliu Codreanu, Căpitanul
Mişcării Legionare. La întrebarea lui Bălănescu: de ce a prigonit pe
legionari?, i-a răspuns că regretă şi aşteaptă de la ei să opună forţa necesară
comunismului, adăugând: aţi fost acuzaţi voi, legionarii, că aţi omorât evrei
la Abator; personal am anchetat: nici un evreu n-am găsit asasinat la Abator;
unul singur în apropiere, ucis de vagabonzii din Bucureşti” (D. Banea, „Acuzat,
martor, apărător…”, p.172).
Aceste cuvinte rostite de duşmanul cel mai perfid, ce
aţâţa pe Antonescu împotriva legionarilor prin rapoartele făcute, ne pun în
lumină: mârşăvia duşmanilor şi nedreptăţile îndurate de legionari nu doar în
închisorile comuniste. Ci în egală măsură în timpul regelui Carol şi Antonescu
de la care ne aşteptam la o tratare mai „creştinească” totuşi. Cei doi erau
creştini şi aşteptam altfel de comportament decât de la comuniştii atei. Nu e
de mirare teroarea comunistă faţă de tineret şi elita ţării care simpatiza
aproape 100% cu legionarii. De mirare sunt masacrele oribile dinainte de
comunism, pentru care (vorba multor duhovnici!) ne-am meritat soarta de popor
umilit.
Ei au trecut în ceata Mucenicilor cărora Biserica le
cântă:
Prea lăudaţilor mucenici, pe voi pământul
nu v-a ascuns, ci cerul v-a primit. Deschisu-s-au vouă uşile raiului şi
înlăuntru fiind, de pomul vieţii vă îndulciţi; rugaţi-vă lui Hristos, să
dăruiască sufletelor noastre pace şi mare milă.
Sau:
Aceşti ostaşi ai Împăratului celui Mare,
au stătut împotriva poruncilor tiranilor, vitejeşte n-au băgat seamă de munci
şi călcând toată înşelăciunea, încununându-se după vrednicie, cer de la
Mântuitorul pace şi sufletelor noastre mare milă.
Creştinismul nu e religia proştilor, a fricoşilor şi
ipocriţilor, a laşilor şi căldiceilor. Dimpotrivă, din stadiul de a fi al
fiecăruia trebuie să acceadă la idealurile Mântuitorului care ne trag la
autodepăşire. „Fiţi desăvârşiţi”; „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea”. O îmbinare
între blândeţe şi smerenie, cu fermitate şi curaj. Aceasta transformă pe om, îl
şlefuieşte de zgura păcatelor şi de frica mărturisirii.
Unii, pun egalitate între a fi creştin şi a accepta
orice constrângere pe motivul că trebuie „să fim smeriţi”. Ei uită îndemnurile
şi fermitatea Mântuitorului, a Sfinţilor Apostoli, a Martirilor, a Ierarhilor
şi Cuvioşilor Bisericii. Eroismul creştin nu mai există în sufletele lor. De
aici, neînţelegerea faţă de cei ce luptă pentru credinţă, neînţelegerea faţă de
legionari şi sfinţenia vieţii şi idealurilor lor. Neînţelegere faţă de oricine
este intransigent cu minciuna şi nedreptatea. De aici până la vinderea
credinţei şi a lui Hristos tot în numele smereniei, nu e decât un pas.
Ne lămureşte îndeajuns de bine unul din vechii
legionari şi trăitori, Alexandru Cantacuzino, despre această
problemă (a fost executat în 21/22 sept 1939 în închisoarea Râmnicu Sărat):
„Eroismul creştin
Cum se face că tocmai cei care vor să apară drept cei
mai intransigenţi apărători ai creştinismului, susţin exact teza în temeiul
căreia comuniştii îndeamnă la dărâmarea bisericilor cu dinamite şi la nimicirea
credinţei creştine? Comunismul strigă la fel: creştinismul e o religie pentru
infirmi; creştinismul încurajează robia şi favorizează societatea burgheză în
care sunt strivite sub exploatare clasele muncitoare. Creştinismul predică
ascultare şi supunere stăpânirii chiar când este abuzivă. Creştinismul nu
făgăduieşte dreptate decât în viaţa viitoare, iar pe pământ: răbdare, resemnare
şi suferinţă fără cârtire. Aceasta este tălmăcirea comunistă a religiei
creştine. Aceeaşi temă, ceva mai puţin accentuată, o aflăm la impozanţii
critici ai violenţei naţionaliste.
Diferenţele dintre legionarism şi
naţional-socialism sau fascism
Sunt unii care sunt ispitiţi să încerce comparaţii
pripite între mişcarea revoluţionară a tineretului român şi ideologia
hitleristă sau mussoliniană. Vă fac atenţi că mistica noastră a răsărit din
ţărâna românească, simultan şi chiar anterior mişcării fasciste sau
naţional-socialistă germană.
Multe deosebiri ne despart de aceste mişcări străine.
Primordiala caracteristică a spiritualităţii noastre,
e faptul că ea se înrădăcinează adânc în învăţămintele şi în misticismul
creştin. Pregătirea sufletească creştină poate singură să creeze, credem noi,
acele legături, acea solidaritate spirituală, o trainică împărtăşire între noi,
acel reciproc ajutor moral şi social, sentimentele de fraternitate naţională,
care constituie temelia necesară oricărei însănătoşiri intelectuale, morale,
economice, administrative şi politice româneşti.
Să fie însă desluşit, prin creştinism noi înţelegem
credinţa noastră ortodoxă revelată. N-am putea, cum fac naţional-socialiştii
germani să considerăm pe Dumnezeu ca un product al împrejurărilor locale, ceva
fabricat de om, de geniul rasei sau de sângele aric. Nu credem într-o
Dumnezeire particularistă, croită de noi pe măsura speciei româneşti. N-am
putea, cum fac unii profesori universitari de ai noştri, zişi creştini, să
concepem pe Dumnezeu ca un fenomen comun şi natural de închipuire a omului sau
ca o atractivă idealizare a energiei cosmice [cum făcea Blaga în tinereţe,
pentru care Dumnezeu e Marele Anonim, o esenţă impersonală, de-a dreptul
panteistă!].
Dar ce ne mai deosebeşte încă de tineretul celorlalte
ţări şi însăşi de tineretul italian sau german este morala noastră a ispăşirii,
este cumplita noastră certitudine că, pe acest pământ, ceea ce nu este clădit
cinstit şi drept, clădit pe adevăr, pe probitate şi pe onoare este neapărat
sortit să se năruie…
Noi, tineretul român, exaltăm mai cu seamă credinţa
noastră creştină şi naţională, virtuţile de dreptate, de omenie şi de nobleţe
ale sufletului românesc, rănile noastre, restrângerile şi renunţările noastre,
ascetismul, strălucirea jertfelor făcute naţiei noastre, măreţia anonimă a
obidei zilnice ce a îndurat-o veacuri de-a rândul acest neam necăjit de soartă,
mărturia izbăvitoare a atâtor vieţi închinate către zorile ce vor veni, ruga
mormintelor noastre, care toate împreună ne dau în adevăr dreptul la o existenţă
mai bună…
“Lupul este lup tocmai fiindcă mănâncă oaia”, da, dar
numai în lumea animală. Dacă ne suim în lumea creştină, lupul e lup, numai daca
iubeşte oaia” (Opere complete, 1969, 1990).
A fost Mişcarea antisemită?
O mare minciună. Dăm exemple de evrei
legionari sau simpatizanţi:
Ana-Maria Marin, soţia lui Vasile Marin, mort în
Spania;
Cătălin Ropală (1911-2002), instructor legionar,
autorul cărţii „Batalionul de la Sărata”. Frate cu Ana-Maria Marin.
Cunoscut şi ca sportiv de performanţă, şi-a făcut din îndatoririle faţă de neam
şi ţară o religie pe care a slujit-o fără rezerve. Este chinuit în temniţele
comuniste pentru lupta sa alături de Mişcarea Legionară. Refractar oricărui
compromis, dar şi oricărei scăderi a ştachetei ideologic-morale, pentru el
Legiunea reprezintă ultima şi suprema tentativă de reconstrucţie a unei lumi
româneşti. Spirit lucid, impulsionat de o curiozitate intelectuală neistovită,
a avut darul să împărtăşească şi altora din afară idealurile nobile prin
ataşamentul necondiţionat. (cf. rev. Permanenţe, mai 2002).
Vasile Noveanu, medic, şef al judeţului Arad, ministru
al Statului Naţional Legionar; alţi trei fraţi ai săi: Nicodim, Mihai şi
Arthur;
Compozitorul Paul Constantinescu, care, sub influenţa
educaţiei legionare, scrie Oratoriile în stil bizantin de Crăciun şi de Paşti.
Felix Aderca, simpatizant. Despre el scrie Mihail
Sebastian în Jurnal: „Aderca, pe care l-am întâlnit aseară la
cercul sefard, unde am vorbit amândoi despre Baltazar, îmi spunea că deploră
moartea lui Codreanu, care a fost un mare om, o apariţie genială, o forţă etică
fără seamăn şi a cărui moarte de sfânt este o pierdere ireparabilă”. (Flor
Strejnicu, „Creştinismul Mişcării Legionare”, 2001, p.67, 195).
Nicolae Steinhardt, simpatizant (1912-1989). S-a
convertit la Ortodoxie în închisoare datorită legionarilor. Povestea lui este o
„dublă îndrăgostire: de Neamul Românesc şi de Biserica Ortodoxă”. Propus pentru
canonizare de episcopul Iustinian Chira al Maramureşului. Securitatea analiza
în 1984 lucrarea sa Jurnalul fericirii astfel: „Lucrarea reprezintă
rememorarea efectivă a detenţiunii de aproape 5 ani pe care autorul a suferit-o
între 1960-1964… De la început trebuie spus că autorul nu face nici un secret,
ci dimpotrivă declară limpede lipsa oricărei aderenţe şi simpatii faţă de comunism..
În mod cu totul surprinzător, mai ales ţinând seama de originea etnică a
autorului [evreu], cei mai umani şi cumsecade oameni întâlniţi
în închisori sunt legionarii, colegii de celulă care l-au ajutat în grele
ocazii…” (mai multe în rev. Rost, an 1, nr. 1, martie 2003).
*
Cultul morţilor
Acesta face parte din învăţătura şi practica
Bisericii, dar nimeni nu l-a practicat cu atâta ardoare, atâta evlavie şi
credinţă ca Mişcarea Legionară. La fiecare şedinţă erau chemaţi cei căzuţi, de
dorul lor se cânta „Plânge printre ramuri luna”. Prezenţa celor căzuţi
era cântată: „Cei ce-au căzut ucişi de gloanţele duşmane păşesc în rând cu
cei ce au rămas”. Legionarii ucişi fără judecată trec de ordinul miilor şi
nu mai încap pe filele calendarului. Parastasele şi pomenirile pentru morţi
erau foarte frecvente. Grija pentru cei adormiţi se arăta prin îngrijirea
cimitirelor, strângerea osemintelor unor eroi care (mai mare ruşinea într-o
ţară creştină!) zăceau neîngropate sub cerul liber, mâncare păsărilor. Cu toate
acestea, patriarhul Miron Cristea interzice taberele de muncă
iar armata şi jandarmeria intervin în forţă asupra celor ce strângeau oasele
pentru a le înmormânta, călcându-i în picioare…
Corneliu spune: „Ţelul final nu este viaţa, ci
învierea. Va veni o vreme când toate neamurile pământului vor învia cu toţi
morţii şi cu toţi regii şi împăraţii lor, având fiecare neam locul său înaintea
tronului lui Dumnezeu. Acest moment final, învierea din morţi, este ţelul cel
mai înalt şi mai sublim, către care se poate înălţa un neam” („Pentru
legionari”).
La 24 ian. 1933 legionarii din Bucureşti au depus o
cruce la Monumentul Eroului necunoscut şi au făcut parastas cu preotul Georgescu
Edineţ. La 17 aug. 1935 legionarii din Buşteni au ridicat o cruce şi au
făcut pomenire eroului martir Virgil Teodorescu. În lunile august-septembrie
1936 legionarii au descoperit osemintele eroilor căzuţi pe Muntele Susai, le-au
adunat, le-au îngropat şi au făcut slujbele necesare. Urmarea? – la 5
septembrie autorităţile şi jandarmii au profanat mormintele eroilor.
Cu prilejul înmormântării martirilor Moţa şi Marin din
februarie 1937, s-a dat o deosebită amploare cultului morţilor. La 22 sept.
1940 a fost ziua eroilor şi martirilor ucişi în 1939. S-au făcut pomeniri
speciale la Predeal, Râmnicu Sărat, Bucureşti, Vaslui şi Râşnov. La 27 sept.
1940 au fost reînhumate osemintele martirilor asasinaţi la Vaslui şi au fost
depuse urnele cu cenuşa eroilor legendari Vasile Cristescu, locotenent
Dumitrescu, Nicoleta Nicolescu, Victor Dragomirescu, Clement Gheorghe, grupul Nadoleanu
şi grupul Miti Dumitrescu, cu toţii arşi la crematorii, unii de vii.
Cinstirea morţilor era atât de evident practicată
încât politologii comunişti şi falsificatorii istoriei vorbesc despre „o
nesfârşită suită de deshumări şi reînhumări, însoţite de parastase pentru
pomenirea morţilor, înălţări de troiţe şi alte monumente, depuneri de coroane,
amenajări de cimitire”[3].
Prin acestea, legionarii au arătat că iubirea de fraţi
nu se opreşte la mormânt, ea rămâne vie şi lucrătoare în veşnicie. Cultul
morţilor este o practică a Bisericii căreia aceştia i-au acordat o mare atenţie
de la început şi până în zilele noastre, când se continuă pomenirile,
ridicările de troiţe şi rugăciuni în cele mai îndepărtate colţuri ale ţării.
Agatanghel: proorocie despre România şi
Mişcarea Legionară
Agatanghel trăia la 1273 în insula Rhodos. Pentru
viaţa lui îmbunătăţită, Dumnezeu i-a făcut nişte descoperiri. Prezintă viziunea
avută începând cu Renaşterea, despre care spune că atunci oamenii se vor
întoarce la antropocentrism. Trupul omului a devenit beatificat: în toată
Renaşterea vedem această frumuseţe a trupului uman expusă la stadiile de
păgânism, la idealizarea trupului, cu sfinţi, Maica Domnului, Dumnezeu chiar
prezentaţi în frumuseţe trupească, spre deosebire de Bizanţ care transfigurează
trupul. Trece cu proorocirea şi ajunge la revoluţia de la 1789, marea revoluţie
franceză, pe care o prezintă ca momentul în care oamenii înlocuiesc Raţiunea
Divină cu raţiunea omenească. Aşa s-a şi întâmplat, zeiţa raţiunii a fost pusă
ca simbol al acestei revoluţii. Şi arată că vor fi nişte stări de degradare
extraordinară a vieţii spirituale, cum s-a şi întâmplat. Ajunge la revoluţia de
la 1848, ajunge la 1920, la constituirea statelor naţionale. Iar despre Ţara
Românească spune:
„În vremea aceea (1920), va apare în ţara aşezată
pe Carpaţi până la Dunăre, ţara de la gurile Dunării, sau ţara Lupului, va
apare Fiul Omului încins cu sabia de arhanghel. Acesta va face o organizaţie
numita Legheon, iar membrii acestei organizaţii vor fi persecutaţi, vor fi
închişi, omorâţi la răspântii de drumuri, mulţi vor fugi peste hotare
persecutaţi fiind de capul statului şi de poporul vrăjmaş lui Dumnezeu. Şi în
timpul acesta tot poporul acesta de pe Carpaţi şi alte popoare vor intra în
mare suferinţă, dar după o vreme, Maica Domnului şi Sfântul Ioan va
aduna sângele lor în potire şi se va prezenta cu el în faţa tronului Fiului
Său. Şi nu pentru vrednicia lor, ci pentru rugăciunile Maicii Sfinte, cei ce
vor mai fi rămas vii vor fi scoşi afară din temniţe”.
Virgil Maxim comentează
acest uimitor text:
„Fraţilor, noi suntem obiectul acestei minuni! Ne
cutremurăm gândindu-ne de atenţia care ni s-a dat, nu pentru vrednicia noastră,
ci pentru rugăciunile Maicii; e un dar special pe care Maica Domnului îl face
neamului nostru, să mijlocească la Fiul ei rugăciuni pentru noi, pentru
condiţia noastră. Noi am fost obiectul acestei minuni, pe noi ne-a scos Maica
Domnului din închisoare! Şi socotesc eu că nu ne-a scos la întâmplare. Deci
până la eliberarea noastră noi am putut să urmărim împlinirea acestei proorocii
care este pe 700 de ani, 1273-1973. Rămâne să se împlinească această ultimă
parte a proorociei, care continuă: „Şi atunci va porni de pe culmile
acestei ţări o acţiune de încreştinare a tuturor neamurilor”, şi aici
noi ne-am cutremurat. Iată deci misiunea neamului nostru, iată harul
pentru care Maica Domnului a intervenit. Noi nu suntem decât nişte
mărturisitori; din punct de vedere biologic suntem terminaţi, dar din
punct de vedere spiritual avem datoria de a lăsa nişte mărturii pentru
generaţiile care ne urmează, şi dumneavoastră, care sunteţi tineri, vă
revine o misiune extraordinară, şi trebuie să vă pregătiţi foarte
serios pentru acest act de jertfă pe care va trebui să-l prestaţi în faţa lumii
întregi. Dacă noi am avut misiunea să mărturisim aici, deşi în toată lumea
s-a răspândit despre aceasta, dumneavoastră va trebui să preluaţi această
ştafetă pe plan mondial, şi iată, zic eu că bătălia deja a început. Orice
minune este contestată, pentru că mărturisitorul nu vorbeşte de la sine, el
este un investit haric şi săvârşeşte un act de continuitate. Niciodată
apostolii, mai pe urmă ucenicii lor, şi episcopii şi preoţii, nu s-au
auto-investit; ei au primit investitura invocându-se asupra lor harul special al
preoţiei. Când Dumnezeu alege, rânduieşte mai bine zis, ca cineva să realizeze
şi din punct de vedere social o lucrare în planul istoric, îl pregăteşte încă
din pruncie, în chip potenţial el posedă nişte daruri pe care le dezvoltă, îşi
dă seama de ele, le face să ajungă la formele cele mai înalte, şi putem să ne
dăm seama de ce toţi care au fost pe linia aceasta a mărturisirii, de ce n-au
cedat în faţa tuturor adversităţilor şi adversarilor, văzuţi şi nevăzuţi:
pentru că aveau conştiinţa misiunii pe care trebuiau să o îndeplinească… Noi
avem certitudinea că nu suntem înafara harului pentru faptul că ori de câte ori
am făcut această mărturisire a adevărului ni s-au opus cei care n-au putut
să-şi justifice actele pe care le-au săvârşit”.
1.
Căpitanul Corneliu Zelea Codreanu (13
sept 1899 – 30 nov 1938)
1.
Sfinţenia vieţii şi lucrării lui
Corneliu Z. Codreanu
Corneliu se ruga lui Dumnezeu pentru neamul românesc,
în speranţa „învierii lui”. Ce viaţă creştină poţi avea când spui aceste
cuvinte?!
„Ţelul final, sensul ultim al neamului este învierea.
Învierea în numele Mântuitorului Iisus Hristos. Creaţia, cultura, sunt doar
mijloacele pentru aceasta, nu scop în sine. Sunt mijloace pentru această
înviere. Dar cultura este rodul capacităţilor şi dispoziţiilor pe care Dumnezeu
le-a pus neamului nostru. Pentru aceasta purtăm toată răspunderea. Va veni o
vreme în care neamurile pământului se vor întrece pentru această ultimă
înviere; toate neamurile, cu toţi regii pe care i-au avut. Atunci se va da fiecărui
popor locul hotărât lui înaintea Tronului lui Dumnezeu. Această clipă
covârşitoare, această înviere din morţi, este cel mai înalt şi mai strălucit
ţel spre care se poate pregăti o naţiune” („Pentru Legionari”).
În „Cărticica şefului de cuib” el scrie:
– Legiunea apără altarele Bisericii pe care duşmanii
vor să ni le dărâme.
– Legiunea îngenunche înaintea crucilor vitejilor şi
mucenicilor Neamului.
– Legionarul crede în Dumnezeu şi se roagă pentru
biruinţa Legiunii. Să nu se uite că noi, poporul român, stăm aici, pe acest
pământ prin voia lui Dumnezeu şi binecuvântarea Bisericii Creştine. În jurul
altarelor bisericilor, s-a aflat adunată de mii de ori în vremuri de bejenie şi
restrişte, întreaga suflare românească de pe acest pământ, cu femei, copii şi
bătrâni, cu conştiinţa perfectă a ultimului refugiu posibil. Şi astăzi stăm
gata să ne adunăm, poporul român, în jurul altarelor, ca-n vremuri de mari primejdii,
pentru ca îngenuncheaţi, să căpătăm binecuvântarea lui Dumnezeu…
Patronul nostru este Sfântul Arhanghel Mihail. Icoana
lui trebuieşte să o avem în casele noastre, şi în vremuri grele să cerem
ajutorul lui şi El nu ne va lăsa niciodată.
– Legionarul şi comunistul: legionarul este împotriva
comunistului şi va lupta din toate puterile, pentru ca oriunde se va afla
încuibat acest comunist, să fie demascat şi răpus. Triumful mişcării comuniste
în România, ar însemna: desfiinţarea Monarhiei, desfiinţarea Bisericii,
desfiinţarea Familiei, desfiinţarea proprietăţii individuale şi desfiinţarea
libertăţii…În această mişcare comunistă se află adunaţi toţi inamicii noştri,
care n-au văzut şi nu văd cu ochi buni România Mare.
Iarăşi Căpitanul scrie:
„În momentul în care mănăstirile şi bisericile nu
se vor mai ruga, ţara aceasta se va prăbuşi”. În rânduiala Bisericii
creştine a Răsăritului, săvârşirea Liturghiei are o atât de mare însemnătate,
încât stă scris că de se va întâmpla să ia foc Biserica în vremea Liturghiei –
după ce se va fi trecut de un anumit moment al ei – preotul nu va mai putea
părăsi altarul: el va arde acolo împreună cu Sfintele Taine.
În Circulara nr. 64, 1937, Corneliu scrie: „Cred că e
bine ca Ortodoxia noastră să ştie că cineva nu-i Împărat pentru că împărăţia de
alături s-a dărâmat; ci întrucât are inimă de Împărat şi ia hotărâri şi
atitudini de Împărat. Am credinţa că în marea lume a Ortodoxiei,
Biserica României va juca cândva cel mai mare rol”.
Circulara Nr. 147, 1938, scrie: Mişcarea Legionară
îndeamnă pe toţi oamenii legaţi cu sufletul de ea, ţărani sau orăşeni, tineri
sau bătrâni, să facă post şi rugăciuni timp de o săptămână, începând de Vineri
seara, 4 Martie 1938. În cele două Vineri şi Miercuri se va ţine post negru.
În timpul postului:
1.
Se citeşte de mai multe ori pe zi
Paraclisul Maicii Domnului, pag.62-82, broşurica, ediţia anului 1899 (Librăria
Pavel Suru, Calea Victoriei, Bucureşti).
2.
Nu se citesc ziare, nu se mai citesc nici
un fel de cărţi, nu se admite nici un fel de distracţie sau măcar ceva care ar
putea distrage sufletul legionarului de la rugăciune.
3.
Nu se fumează, nu se mănâncă nimic
Miercurea şi Vinerea; în celelalte zile, numai post.
4.
Nu se joacă cărţi, table, nu se merge la
spectacole, table. Nu se fac vizite decât numai pentru rugăciune.
5.
Toată problema se pune:
6.
a) în înfrângerea oricărei pofte, în
biruirea trupului şi a materiei;
7.
b) în eliberarea sufletului de sub jugul
materiei;
8.
c) în concentrarea lui, în rugăciune, deci
în apropierea cât mai mult de morţi, de sfinţi, de Mântuitorul Iisus Hristos,
de Dumnezeu.
Chemaţi morţii să se roage totdeauna alături de voi.
Chemaţi-l pe Moţa.
1.
Nu se fac discuţii contradictorii, care să
ne facă să uităm că suntem în rugăciune;
2.
Ţinuta, pretutindeni: acasă, în tren, ca
în Biserică.
Legionarii şi legionarele trebuie să ştie că nu este
vrăjmaş care să lupte şi să biruiască în contra postului şi a rugăciunii.
Cei ce vă rugaţi, fiţi siguri că în calea voastră
totul se va lumina…
(Corneliu Z. Codreanu, 18 februarie 1938)
*
„Personalitatea acestui om e reprezentativ românească
prin aceea că e singurul om politic care crede în Dumnezeu. Nu numai că el
crede. Dar crede că politica e supusă si ea lui Dumnezeu. Prin aceasta e pe
linia românească a lui Ştefan cel Mare…
Omul acesta e un cerebral si un sentimental în acelaşi
timp, e raţional şi mistic, e bun şi aspru, blând şi neiertător, voluntar şi
domol, mândru şi modest, tenace fără să fie rigid, idealist fără să fie utopic,
vizionar al marilor latenţe româneşti, cu o înaltă energie spirituală, pe cât
de rezistentă energie fizică, pedagog şi comandant, răbdător, stăpânit,
chibzuit, deşi tumultos în structura temperamentului său, viteaz şi, mai cu
seamă, moral în cel mai greu înţeles al cuvântului, adică dezlegat de imperative
personale – om predestinat înaltelor dominări colective.
Ceea ce e singular, după cum se vede, în construcţia
sufletească a acestui om, e că în el sălăşluiesc valabil nu numai cele mai
numeroase calităţi sufleteşti, ci cele mai depărtate. Înalta lui putere de
proiecţie a spiritului si în acelaşi timp, excepţionala lui putere de
organizare materială – surprinzătorul lui bun simt – formează
un contrast de o fertilitate aproape nemaiîntâlnită. Oamenii care se bucură de
înălţime spirituală sunt, de obicei, complet dezorientaţi în viaţa concretă.
Iar organizatorii nu sunt niciodată obsedaţi de imperative
spirituale.
Şi iată, omul acesta e valabil pentru toate planurile
vieţii. Omul acesta are cea mai armonioasă îmbinare a intelectului cu voinţa şi
sentimentul, fiind prin astea omul cel mai întreg şi mai sănătos al
contemporaneităţii, expresia cea mai plenară a omeniei noastre româneşti.
Cerebralismul său e un cerebralism care merge până la luciditate, la iluminare,
voinţa e o voinţă de oţel şi afectivitatea sa e uriaşă, o afectivitate care
proiectează asupra tuturor fiinţelor din jur marea sa radiaţie interioară… (Victor
P. Gârcineanu, „Din lumea legionară” ).
*
Caracterul profund creştin şi sfinţenia
vieţii lui Corneliu
A fost prigonit întreaga viaţă, calomniat, întemniţat,
hulit, bătut, arestat, condamnat prin cel mai nedrept proces din istoria
românilor şi în cele din urmă eliminat în mod talmudic de interesele masoneriei
internaţionale.
În toamna anului 1920 se deschideau cursurile
universitare la Iaşi fără serviciu religios. „Se proclamă lupta contra lui
Dumnezeu, alungarea lui Dumnezeu din şcoală, din instituţii, din ţară”. Pentru
că a luptat să se păstreze religia în şcoală, Corneliu a fost bătut aproape o
jumătate de oră, dar a reuşit să obţină deschiderea cursurilor universitare cu
rugăciune. „De atunci mi s-a înrădăcinat credinţa, care nu mă va părăsi, că cel
ce luptă chiar singur pentru Dumnezeu şi neamul său nu va fi învins niciodată”.
Îndurerat că nu-i înţeles şi că e lovit din toate
părţile, el scrie: „Singurul sprijin în mijlocul atâtor infernale uneltiri şi
uriaşe asalturi, l-am găsit numai la Dumnezeu. Începusem să postim, post negru,
toate vinerile, iar în fiecare noapte, la ora 12, să citim acatistul Maicii
Domnului”.
Iată ce spune Iuliu Maniu, şeful
Partidului Naţional Ţărănesc în toamna anului 1944: „Recunosc că d-l Codreanu a
fost superior gândirii mele. Eu am încercat să adopt în lupta şi salvarea ţării
căi politice; el a ales o cale superioară şi anume aceea de a realiza mai întâi
caractere, educând un tineret, care, pe căi de înălţare patriotică să dăruiască
totul, moral şi spiritual. Astfel, d-l Codreanu voia să creeze mai întâi o
elită conducătoare şi apoi un partid”. În 1945, primind vizita mamei
Căpitanului şi fiind rugat de aceasta să-i dea un memoriu lui Petru Groza
– în care se cerea eliberarea din lagăr a fiicei şi nurorii sale, Iridenta Moţa
şi Elena Codreanu, soţii de legionari, Iuliu Manu a spus: „Nu pot să fac nimic.
Aştept şi eu să fiu arestat. Doamnă, eu nu am avut copii, dar dacă aş fi avut,
aş fi dorit să semene cu fiul d-voastră Corneliu!”.
Marele rabin, evreul Alexandru Şafran, în
cartea sa „Karl Marx antisemit” (Ierusalim, 1979) descrie cum a fost
primit de Căpitan la Casa Verde în 1936, sediul Legiunii, iar după o discuţie
de mai bine de ouă ore, iese de acolo foarte impresionat: „Îl văd cum se
ridică, îmi întinde mâna şi-mi spune: am avut multă plăcere de întâlnirea
noastră. Nu ştiu dacă am rezolvat probleme, dar am învăţat fărâme din infinita
taină a credinţei. Eu nu am venit să provoc ură sau răbufnire de patimi. Mi-e
sufletul curat. Nu ştiu dacă toţi legionarii gândesc ca mine; dacă un evreu a
fost lovit sau rănit sau jignit, vă rog să-i iertaţi, ei nu-s decât oameni,
poate chiar buni creştini. Nu pe omul superior încercăm noi să-l şlefuim. Ci pe
omul-om. Am plecat. Am cântărit mult ultimul său răspuns. Am văzut în trăirea
lui un început de logică. Apoi a venit tăvălugul. Codreanu a fost ucis din
ordinul lui Carol II în anul 1938…, a plătit cu viaţa pentru convingerile sale,
trăgând după el mase nevinovate, însetate şi ele după o bucăţică de dreptate”.
*
O formidabilă dinamită: rugăciunea!
Vasile Posteucă[4],
martor al vieţii sale zbuciumate, ne-a lăsat pagini adânci de Pateric românesc
legate de persoana lui Corneliu. El a fost şi martor ocular al dezgropării
Căpitanului în noiembrie 1940 şi al aflării moaştelor sale! (mărturia
respectivă mai jos…). Iată ce spune despre trăirea creştină a acestuia:
„Căpitanul a ştiut de puterea misterioasă a
rugăciunii. A ştiut să se roage. A practicat cu smerenie, cu ardoare, cu severă
disciplină, rugăciunea. Se scula dimineaţa înainte de răsăritul soarelui şi se
retrăgea pentru meditaţie şi cititul rugăciunilor. Se ruga. Îndelung. Intens.
Se ruga nu numai pentru sine ca suflet de om, ci şi pentru mişcare, pentru
neam… Căpitanul se ruga. Şi ne-a învăţat şi pe noi să ne rugăm, să devenim
oameni noi prin interiorizare, prin practicarea tăcerii, prin rugăciune. Ştia
de marea putere a postului negru, a abstinenţei. Era ascet. Se ruga cu inima”.
Posteucă l-a surprins pe Căpitan rugându-se în ziua de
Sf. Gheorghe, 23 aprilie 1933, la Rădăuţi, în casa lui Vasile Iasinschi:
„Prin uşa întredeschisă l-am văzut în genunchi rugându-se. Nu m-a observat, nu
m-a auzit. Era adânc în rugăciune. Faptul acesta m-a şocat. A trecut prin
mintea şi inima mea ca un fulger, despicând cerul în două. Noi, jos, cântam,
râdeam, povesteam năzdrăvenii din viaţa studenţească de la Cernăuţi. El însă se
ruga. Stătea într-o bătălie. Angaja destinul unui neam întreg. Avea nevoie de
ajutorul direct al lui Dumnezeu”. Se ruga pentru a avea succes în munca de
înviere a Neamului Românesc. Căpitanul voia să se bată fără săbii, numai cu
puterea rugăciunii şi cu marele ajutor al forţelor nevăzute. De aceea se ruga
cu ardoare…
Căpitanul aducea un element nou în luptă. Nu numai
curajul şi fermitatea convingerilor, nu numai oratoria iscusită şi suportul
tinereţii noastre nevinovate. Ci o armă nouă. O formidabilă dinamită,
rugăciunea. Politica devenea religie şi propaganda electorală rugăciune.
Ni se pare astfel firească aprecierea unui străin
despre el: „Codreanu avea mai mult profilul unui profet religios, decât acela
al unui şef de partid. Cei care-l urmau îl venerau ca pe un sfânt” (Walter
Hagen; la pr. V. Moise, „Mărturia faptelor”).
El a înfiinţat Asociaţia Studenţilor Creştini, la 20
mai 1922. La 4 martie 1923 a înfiinţat Liga Apărării Naţionale Creştine. La 22
august 1923 s-a închinat în stradă, la Iaşi, porţile Mitropoliei fiind închise
conducătorilor studenţilor.
În vara anului 1929 la Mânăstirea Putna, s-a sfinţit
steagul Legiunii Arhanghelul Mihail. În iulie-octombrie 1934, legionarii au
lucrat la reconstruirea bisericii ruinate din Cotângenii-Mari, judeţul Soroca.
(cf. pr. V. Moise, „Mărturia faptelor”)
*
„Înclinarea Căpitanului spre pragmatic, în vederea
împlinirii idealului, stă în viziunea sa heraclitiană asupra realităţii. Pentru
el viaţa, privită prin sentimentul eroic, este o neîncetată luptă. O luptă
între principul divin şi cel satanic, principii care se obiectivează în
concepţia şi felul de a fi al oamenilor…
Îl călăuzeşte pe drumul său suitor, misticismul său.
Niciodată nu l-a părăsit credinţa într-o ordine transcendentă şi niciodată nu
s-a depărtat de vocile profunde ale supranaturalului. Simţul metafizic,
încrederea în lucrurile care sunt inefabile au îndreptat întotdeauna paşii săi.
Datorită acestei sensibilităţi metafizice, el comunică cu eternitatea şi
acţiunea sa capătă culoare de Absolut. În adâncul său creştinism stă marea lui
capacitate de dragoste. Politica sa este generozitate şi sacrificiu. De câte ori
şi-a dispreţuit viaţa sa, a făcut-o pentru fratele său întru sânge şi credinţă.
Şi nu poate să se gândească la orgoliul său acel care oricând este gata de
jertfă…
În făptura Căpitanului se contopeşte mesianismul său
intransigent cu o modestie înduioşătoare. Comportarea lui, actele lui zilnice,
sunt cele mai străine de grandilocvenţă, fast şi ditiramb
democratico-demagogic…
Corneliu Codreanu este educatorul naţiei sale”. (Victor
Şoimu: „Spiritul legionar şi Legiunea”).
*
2.
Sfârşitul de martir şi semne după
moarte
Corneliu a ştiut că va fi ucis pentru neam şi
credinţă. În acest sens avem o serie de mărturii.
Mihail Sturdza relatează
cum aranjase plecarea lui Codreanu în Polonia, dar acesta nu a acceptat. El
destăinuise celor din jurul său că sfârşitul i se apropie. „Domnule Boilă, pe
scurt povestea mea este următoarea: eu sunt condamnat la moarte de regele Carol
al II-lea” (Zaharia Boilă, „Amintiri şi consideraţiuni asupra
Mişcării Legionare”, pg. 52). Înaintea Floriilor, când a fost arestat,
preotul Ion Dumitrescu-Borşa îl găseşte împăcat cu propriul
destin. Avusese se pare un moment de ezitare, dar gândul plecării în Italia se
spulberase după recitirea Evangheliilor. (Cezarina Bărzoi, „Charisma
lui Corneliu Zelea Codreanu”, lucrare de licenţă, neacceptată datorită
subiectului şi poziţiei autoarei; cf. rev. Permanenţe, oct 2004
ş.u.).
La 6 martie 1938 Corneliu scrie o scrisoare lui
Nicolae Iorga în care se plânge de nedreptăţile făcute de un regim masonic,
dictatorial, la care Iorga devenise consilier regal, mare duşman al
naţionalismului românesc şi prieten al evreilor din România. De partea sa,
Corneliu nu avea altceva decât pana scrisului şi durerea că cele mai curate
simţăminte sunt călcate în picioare. Nici un îndemn la ură, la violenţă, nici o
jignire la adresa marelui savant. Doar o profundă durere. Scrisoarea se va
publica în 26 martie.
Pentru Profesorul Nicolae Iorga
Comerţul legionar de la Obor şi de la
Lazăr
fragmente
Astăzi, sâmbătă 26 martie 1938, orele nouă dimineaţa,
cele două restaurante de la Obor şi de la liceul Lazăr, au fost închise de
autorităţi.
La fel, magazinul de coloniale Obor…
Menţionez ca procedură: Lipsa de omenie, căci tot
există o omenie, chiar şi’n cele mai mari injustiţii pe care voieşti să le
faci.
Este, în adevăr, lipsit de orice simţ de omenie ca să
te prezinţi la o afacere comercială, să închizi imediat, să scoţi personalul în
drum, luându-i şi camera în care dormea…
Tot ce am adunat prin cea mai mare economie şi muncă,
se află aici.
Când acum 15 ani în urmă, tineretul manifesta zgomotos
împotriva cuceririi economice iudaice, nu mai zgomotos decât Domnul
Iorga la 1906, domnii de astăzi, aceeaşi domni din guvernul de astăzi, ne
spuneau:
„Nu aşa veţi rezolva problema evreiască”.
„Apucaţi-vă de comerţ, faceţi comerţ ca ei”.
Iată, ne-am apucat. Cu sufletul plin de
speranţe. Cu dor de muncă.
Când aţi văzut însă că pornim, că suntem
corecţi, că suntem capabili, că munca noastră e bine-cuvântată de
Dumnezeu, veniţi tot voi, şi distrugeţi acest început de comerţ românesc,
poate cel dintâi început serios din vremea noastră, veniţi şi, fără milă,
înăbuşiţi aceste încercări, tot avântul nostru şi atâtea speranţe.
Ce epitete să vă dau? Ce cuvinte din limba română vi
s’ar potrivi?
Ne acuzaţi că am greşit în trecut? Dar cine n’a greşit
dintre voi? Spuneţi-ne însă cu ce greşim acum? Ne scoateţi o crimă din
ceea ce înşivă ne îndemnaţi ieri ca să facem?
Vine Profesorul Iorga, care striga acum patru luni,
dând alarmă în linia comerţului creştin răpus de jidani, şi făcând apel chiar
la violenţa noastră, vine, ne murdăreşte gândurile noastre curate, şi ne răpune
el pe noi, pe români.
Sub guvernarea fericită şi creştină a Î.P.S.
Patriarhul Miron, nu mai există în România nici jidani, nici comerţ jidănesc.
Nu mai existăm decât noi, care trebuie să fim nimiciţi
prin orice mijloace.
Niciodată, nici un cuvânt de rău pentru profesorul
Iorga. Totdeodată, cu respect si cu bună-cuviinţă.
De câtva timp plouă cu articole de otravă peste noi.
„Între bliduri, adică la restaurantele noastre,
facem comploturi, punem la cale revoluţii îngrozitoare. Şi vrem să ucidem
oameni. Suflete de asasini, oameni cu revolverele în mână şi în buzunare” [scria
Iorga despre legionari].
Ei bine, nu mai pot.
Din marginile puterii mele omeneşti, cu care te-am
respectat, îţi strig:
Eşti un incorect. Eşti necinstit
sufleteşte.
Datoria elementară a unui om corect este ca să se
informeze şi la omul pe care îl judecă, nu numai la agenţii mincinoşi ai
Domnului Armand Călinescu, care lansează ieri pe piaţă că 16 echipe sub
conducerea lui Alexandru Cantacuzino, vor să-l omoare pe D-sa.
Eu nu mă pot bate cu D-ta, n-am nici geniul, nici
vârsta, nici condeiul şi nici situaţia D-tale.
N-am nimic. D-ta ai totul.
Dar din adâncul unui suflet lovit şi nedreptăţit, îţi
strig şi îţi voiu striga şi din adâncul gropii: eşti un om necinstit
sufleteşte, care ţi-ai bătut joc pe nedrept de sufletele noastre
nevinovate.
Voi care ne acuzaţi de violenţă, după ce aţi
întrebuinţat contra noastră cele mai mari violenţe, împingându-ne la disperare
şi păcat, voi, cărora, dacă cineva v-ar fi dat numai o palmă, aţi fi reacţionat
exact ca mine, fără ca să mai fi trecut prin chinurile fizice şi umilinţele
prin care am trecut noi, vouă, necinstiţilor sufleteşte, vă vom dovedi acum că
nu veţi întâmpina, nici Dvs., domnule profesor, şi nici ceilalţi care v-aţi
asumat răspunderea unei sângeroase şi nedrepte opresiuni, nu numai nici o violenţă,
ci nici măcar o opunere.
Dar de acum şi până voi închide ochii, domnule Iorga,
şi după aceea, te voi privi aşa cum meriţi.
(Bucureşti, 6 Martie 1938, Corneliu Z. Codreanu).
Ca răspuns, Iorga îl dă în judecată în 30 martie 1938.
Deja camarila regelui Carol II cu Armand Călinescu, ministru de interne,
începuseră pregătirile pentru distrugerea Legiunii şi asasinarea Căpitanului.
Nu ştim dacă procesul intentat de Nicolae Iorga în urma căruia fost arestat şi
condamnat la 6 luni închisoare, a făcut sau nu parte din planul regelui de
eliminare fizică. Se înfiinţează lagăre de concentrare unde sunt închişi fără
judecată sute de legionari, dintre care câteva zeci de preoţi: Tismana, Dragomirna
şi Miercurea Ciuc. Este arestat şi filosoful Nae Ionescu.
La 27 mai Căpitanul este condamnat la 10 ani muncă
silnică, 6 luni degradare civilă, 5000 lei amendă şi 2000 lei cheltuieli de
judecată. În 25 iunie are loc procesul conducătorilor legionari în frunte cu
inginerul Gheorghe Clime, condamnaţi toţi 19 între 5-9 ani
închisoare. Între iulie–octombrie se arestează legionari în toată ţara, se
aplică tratamente bestiale şi schingiuiri, dintre care amintim cazurile Dumitru
Groza, şeful muncitorimii şi Iordache Nicoară. Se înfiinţează un nou
lagăr, la Vaslui.
În închisoare, scrie ca un adevărat creştin smerit
care se simte păcătos în faţa lui Dumnezeu:
„Când am terminat Evangheliile, am înţeles că stau
aici în închisoare din voia lui Dumnezeu; că deşi n-am nici o vină sub latura
juridică, El mă pedepseşte pentru păcatele mele şi-mi pune la încercare
credinţa. M-am liniştit… A căzut liniştea asupra sbuciumatului meu suflet, cum
se lasă seara liniştea peste sbuciumul, svârcorilile şi încordările lumii.
Oameni, păsări, animale, copaci şi ierburi, pământ muncit şi tăiat de fiarele
plugurilor intră în repaos. Căci tare am fost sbuciumat!… Mult a suferit sărmana
carne de pe mine. Nu cred să fi îndurat vreodată mai mult ca acum. “Credinţa”
şi “Dragostea” nu mi le-am pierdut, dar am simţit, că la un moment dat mi s-a
rupt firul nădejdii… Dar mi l-am legat la loc, luptând zi de zi. Cum? Citind
cele 4 Evanghelii. Când le-am terminat am simţit că am din nou cele trei fire
şi că ele sunt bune: Credinţa, Nădejdea, Dragostea. (15 Iunie 1938)
La 30 noiembrie 1938 are loc asasinarea Căpitanului, a
Nicadorilor (3) şi a Decemvirilor (10).
În spatele asasinatului odios a stat oculta masonică
iudaică, aceeaşi răutate manifestată la uciderea Domnului nostru Iisus Hristos.
Acest fapt este mărturisit chiar de evrei, în ziarul „Israel”
apărut la Cairo, 5 ianuarie 1939, articol scris de ziaristul francez de origine
evreiască, Alexander Herenger. El scrie astfel:
„În Mai a fost răsturnat de la putere
neînsemnatul Goga, care abia de câteva luni ajunsese în fruntea
guvernului… Şi mai recent, veni rândul rivalului său Corneliu Codreanu,
un bandit şi provocator de nelinişti. El, împreună cu treisprezece dintre
principalii săi aderenţi, a fost ciuruit de gloanţele jandarmilor care au avut
sarcina ca pe deţinuţii din temniţă să-i transfere în lumea cealaltă, fără
formalităţi inutile”.
Articolul este de mare importanţă: se recunoaşte
pentru prima oară de un jidan, în mod public, că acesta – Corneliu – a fost
victima unui brutal şi sistematic asasinat iudaic. Herenger denumeşte crima o
răzbunare a vechiului dumnezeu al jidanilor Iehova şi un motiv de triumf şi
bucurie pentru întreaga jidovime[5].
A fost ucis în ritual talmudic: deşi legat cu lanţuri
de mâini şi de picioare, l-au mai legat şi de scaunul pe care era pus. Deşi a
fost ucis prin ştrangulare, i-au mai tras şi un glonţ în ceafă. Deşi aruncat în
fundul gropii adâncă de 4 metri, au mai turnat şi 15 damigene cu acid sulfuric
pentru ca trupul să fie descompus, ca nu cumva să revină la viaţă. Cu toate
astea, au mai turnat şi 30 de tone de beton peste trup. Toate au izvorât din
mintea lor dirijată de diavolul.
Le-a fost frică de trupul lui gândind că „ucenicii
lui” îl vor fura, la fel ca trupul Mântuitorului. Au acoperit cu pământ, au
nivelat groapa, au pus vegetaţie deasupra pentru a nu se mai cunoaşte locul. Şi
totuşi, minunea s-a întâmplat peste doi ani, când la 27 noiembrie 1940 morţii
au fost scoşi de sub placa de beton şi identificaţi. Mentalitatea iudaică a
rămas tot la a ucide pe cel mai bun, mai viteaz, mai inteligent, deci cel mai
periculos goim pentru ei: „tob toif şebegoim harog”.
Martor al epocii, preotul, scriitorul şi
ziaristul Virgil Gheorghiu arată cum s-a întâmplat tragedia
neamului nostru.
„Decretul de ucidere i-a fost efectiv semnat la 20
decembrie 1937, imediat după alegerile generale. Puterile occidentale,
aliaţii şi protectorii noştri, au fost iritaţi de alegerea făcută de către
alegătorii români… Pentru a găsi un procedeu democratic de a tăia capul lui
Corneliu Zelea Codreanu, cum cereau puterile occidentale, regele Carol al
II-lea a făcut apel la profesorul Nicolae Iorga. Acesta îl sfătui pe rege să-l
aresteze mai întâi în mod legal pe Codreanu şi, îndată după ce va fi arestat,
să-l bage în mod democratic într-o celulă. Înlănţuit, îl avea la dispoziţie şi
putea face cu el ce vrea.
Pentru a motiva arestarea, Iorga a depus el însuşi,
contra lui Codreanu, o reclamaţie pentru insultă. În urma acestei reclamaţii,
un detaşament de jandarmi s-a năpustit chiar în noaptea aceea la Predeal,
l-a arestat şi l-a dus la tribunalul militar din Bucureşti.
Regele l-a însărcinat pe Armand Călinescu, ministrul
său de interne, să găsească de urgenţă un mijloc legal de a-l elimina în mod
radical pe Codreanu de pe scena politică a ţării. „Monoclul negru”, şi-a făcut
o plăcere în a organiza un nou proces împotriva şefului Gărzii de Fier.
Tribunalul Militar a primit ordinul subteran să-l condamne pe Codreanu pentru
răscoală contra Statului, pregătiri de război civil, complot militar,
înţelegere cu puteri străine, uneltiri pentru asasinarea regelui şi o lungă listă
de alte crime pentru care legea prevedea ca pedeapsă închisoarea pe viaţă. În
acest fel, era sigur că Codreanu nu va ieşi viu din temniţă. Dar Tribunalul
Militar, întrunit în mare grabă, nu a reuşit, cu toată bunăvoinţa sa, să-i
aplice lui Codreanu sancţiunea maximă. El a fost condamnat la zece ani muncă
silnică, în ocnă.
Regele dorea mai întâi să fie primit cu mare pompă la
Londra şi la Paris; nu va dispune uciderea lui decât la întoarcerea sa.
Întors din călătoria triumfală de la Londra şi Paris,
a pus să fie asasinat Codreanu. „Monoclul negru”, care aştepta cu nerăbdare
semnalul regelui pentru a proceda la execuţie, a dispus să fie scoşi din
temniţă Codreanu şi treisprezece camarazi ai lui. Cei treisprezece şi Căpitanul
lor au fost introduşi în furgoane celulare, cu mâinile şi picioarele
înlănţuite. Într-o pădure, aproape de Bucureşti, au fost strangulaţi de către
gardieni, cadavrele lor au fost aruncate într-un şanţ şi acoperite cu o placă de
beton.
Cele 14 asasinate au cutremurat ţara. Era prea odios,
prea barbar. În aceeaşi dimineaţă, profesorul Iorga participa la o şedinţă a
Academiei Române. Academicianul Gheorghe Ionescu-Siseşti a
făcut o relatare detailată a asasinatului comis în timpul nopţii. Academicienii
au ascultat, uluiţi. Numai Iorga a luat cuvântul. A spus: „S-a
procedat cu stângăcie. Cu foarte mare stângăcie”. Acesta a fost discursul
funebru al lui (cf. rev. Permanenţe, nov 2006).
*
Declaraţia plutonierului Sârbu, 1940 (cel
ce l-a ucis pe Căpitan)
Iată declaraţia dată de plutonierul Constantin Sârbu
în faţa Comisiei de anchetă instituită după 6 septembrie 1940. Acesta este de
două ori criminal, deoarece, după strangularea Căpitanului, a luat parte şi la
asasinarea celor din echipa avocatului Miti Dumitrescu, în prealabil
schingiuiţi în mod barbar. Masacrul la care a luat parte l-a scos din rândul
celor ce merită câtuşi de puţin numele de „om”.
„Am plecat în noaptea aceea [29-30 nov 1938]
din Bucureşti, cu două maşini dubă de la Prefectura de Poliţie. Eram însoţiţi
de maiorii de jandarmi Dimulescu şi Macoveanu. Ajunşi la Râmnicu Sărat, am tras
la legiunea de jandarmi. Aici maiorii Dimulescu şi Macoveanu au luat contact cu
maiorul de origine evreu, Scarlat Roşianu, comandantul legiunii de jandarmi din
Râmnicu Sărat. Imediat ne-am întors la Bucureşti. În lipsa unui ordin precis
(sau intervenise vreo modificare) jandarmii n-au mai luat pe legionari. Ajunşi
la închisoare, am fost băgaţi toţi jandarmii în maşini, dar în acelaşi timp
soseşte din urmă maiorul Dimulescu, care ne-a dat ordin răstit: Înapoi la
Râmnicu Sărat.
Ne-am întors dar ne-am oprit la câţiva kilometri de
Râmnicu Sărat unde am fost cantonaţi în timpul nopţii. Aici ni s-a dat vin de
băut, ţigări scumpe şi gustări alese. În zorii zilei am pornit spre Râmnicu
Sărat. Ajunşi la închisoare am fost băgaţi, toţi jandarmii, într-o celulă, unde
maiorii Dimulescu şi Macoveanu ne-au dat instrucţiuni asupra modului cum aveam
să executăm pe legionari (Deci totul a fost bine organizat, până la cele mai
mici amănunte, n.n.). Punând în genunchi pe şoferul maşinii (Toma Ilie, n.n.)
i-a aruncat un ştreang după gât pe la spate, arătând cât de uşor se poate
executa ordinul astfel. Totul a fost gata în câteva minute. Jandarmii au ieşit
apoi câte unul afară în curtea închisorii şi fiecăruia i s-a dat în seamă un
legionar.
Mie mi s-a dat pe unul mai voinic, mai înalt. Am aflat
mai târziu că acela era Căpitanul, Corneliu Zelea Codreanu. I-am dus apoi la
maşini. Aici legionarul era legat cu mâinile de banca din spate, iar picioarele
de partea de jos a băncii din faţă în aşa fel ca să nu poată mişca nici într-o
parte, nici într-alta. Aşa au fost legaţi 10 legionari într-o maşină şi patru
în cealaltă.
Eu am fost în prima maşină, în cea cu zece legionari,
în spatele Căpitanului şi fiecare jandarm era aşezat în spatele legionarului
ce-i fusese încredinţat. În mâini aveam ştreangurile. Am pornit, în maşina mea
era maiorul Dimulescu, iar în cealaltă maiorul Macoveanu. Era o tăcere deplină
de mormânt, căci n-aveam voie să vorbim nici între noi, jandarmii, şi nici
legionarii între ei. Ajunşi în dreptul pădurii Tâncăbeşti, maiorul Dimulescu,
care stabilise cu noi printr-un semnal momentul execuţiei, a aprins la un
moment dat o lanternă, stingând-o şi aprinzând-o iarăşi de trei ori. Era
momentul execuţiei, dar nu ştim ce de n-am executat nici unul. Atunci maiorul
Dimulescu a oprit maşina, s-a dat jos şi s-a dus la maşina din spate. Aici
maiorul Macoveanu fusese mai autoritar, legionarii erau executaţi. Căpitanul
şi-a întors puţin capul către mine şi a şoptit: «Camarade, dă-mi voie să le
vorbesc camarazilor mei». Dar în aceeaşi clipă, mai înainte ca el să-şi fi
terminat această rugăminte, maiorul Dimulescu a pus piciorul pe scara maşinii
şi, păşind înăuntru, cu revolverul în mână a rostit printre dinţi:
«Executarea».
La aceasta jandarmii au aruncat ştreangurile. Ultimul
lor cuvânt: de rugăciune? De chemare? De blestem? Le-a fost strivit în gâtlej.
Ştreangurile îi sugrumaseră. A fost un muget şi un horcăit, întrerupt din
adâncul fiinţei lor, apoi o linişte de mormânt. Cu perdelele trase, maşinile
şi-au continuat drumul până la Jilava.
La Jilava
„Când am ajuns – continuă Sârbu – erau orele 7
dimineaţa. Aici ne aşteptau dl. Zeciu, Radu Pascu, comandantul închisorii (col.
Opriş n.n.), col. Gherovici, medicul legist lt. Col. Ionescu şi alţii. Groapa
era făcută. Traşi din maşină, legionarii au fost aşezaţi apoi cu faţa în jos şi
împuşcaţi în spate pentru a simula astfel împuşcarea pe la spate în timpul
evadării de sub escortă. După aceasta au fost aruncaţi în groapa comună. La
câteva zile, însă, aceeaşi jandarmi, tot noi, am fost din nou aduşi la Jilava
şi, desfăcând groapa, am aruncat peste ei o soluţie dizolvantă şi arzătoare, 15
damigene de vitriol”. (S-a turnat deasupra gropii o placă de beton de 30 de
tone, n.n.)
Alte amănunte
Se voia ştergerea oricărei urme, lăsând să se
răspândească zvonul că legionarii au dispărut peste graniţă, aşa cum începuse
să creadă lumea. După aceasta, jandarmii au fost puşi să dea declaraţii, cum că
legionarii, fugind de sub escortă, au fost împuşcaţi (nu exista împotriva lor
nici o sentinţă de condamnare la moarte).
Corneliu Z. Codreanu în urma unui proces înscenat din
umbră de regele Carol al II-lea (şi organizat de Armand Călinescu) fusese
condamnat la 10 ani închisoare pentru învinuiri complet inventate şi îşi
executa, ca şi ceilalţi, pedeapsa.
Apoi jandarmii au fost adunaţi într-o încăpere a
închisorii Jilava unde col. Zeciu le-a ţinut un discurs spunându-le:
- Voi
v-aţi făcut datoria, voi nu sunteţi asasini de rând.
La câteva zile după aceasta, Sârbu a fost chemat în
cabinetul lui Gherovici, care, văzându-l, i-a spus:
- Tu
eşti voinic, ai fi putut omorî trei deodată.
I-a întins apoi o hârtie pe care avea să o semneze,
spunând că a primit drept ajutor de boală 20 de mii de lei.
- Eu
nu sunt bolnav domnule colonel, spuse Sârbu ca răspuns.
- Măi
Sârbule, nu vezi cât arăţi de rău… Şi să-ţi păzeşti gura, căci altfel ţi-o
astup cu pământ, arătându-i un revolver Mauser de pe birou. Şi i-a întins
banii.
Sârbu a fost trimis apoi, ca şi ceilalţi jandarmi, în
concediu. Orice om de bună credinţă îşi pune întrebarea: cum au putut să se
petreacă astfel de fărădelegi? Şi când te gândeşti că mai sunt unii care le
plâng de milă ucigaşilor! Să fie ei de bună credinţă?
Maiorul Dimulescu declară şi el: „Într-o zi am fost
chemat de către fostul Preşedinte de Consiliu Călinescu, în cabinetul lui de
lucru se găsea şi Generalul Bengliu comandantul Jandarmeriei. Călinescu mi-a
declarat atunci, că pentru motive politice, Codreanu şi 13 adepţi ai lui
trebuiau să fie ucişi: aceasta ar fi fost şi dorinţa Regelui”.
*
Semne minunate după moarte despre
sfinţenia Căpitanului
La sfârşitul lui noiembrie 1940 cei 14 sunt dezgropaţi
la Jilava, de sub betoane şi vitriol (acid sulfuric concentrat). Unul din
participanţii la dezgropare şi martori ocular la imaginea de groază, Vasile
Posteucă, scrie că trupul Căpitanului era ca al unui sfânt. Era miracolul
lui Dumnezeu că acest om a trecut în rândul martirilor.
„Cu grijă, înfăşurate în cearceafuri, trupurile sunt
identificate de familii şi scoase pe mal, unde se înşiră lângă cel al
Căpitanului. Ţărâna din jurul trupurilor rămâne plină de sânge. O scormonim, o
frământăm în mâini, o amestecăm cu lacrimile ce ne curg fără încetare, o
sărutăm şi o luăm cu noi ca talisman…La gât stau intacte: săcuşorul cu ţărână
şi câteva cruciuliţi cu chipul Mântuitorului şi al Maicii Domnului. Toate sunt
intacte, neatinse de umezeală. Însuşi trupul Căpitanului e parcă astăzi trecut
din viaţă. Pieptul e bombat, de parcă ar vrea să iasă din haină, iar sub pielea
albă se desluşesc bine de tot vinele cu sânge roz. E în adevăr o minune.
Căpitanul n-a putrezit. Pe când celelalte trupuri sunt prăbuşite, al lui e
întreg, neintrat în descompunere. Jumătatea de faţă care n-a fost atinsă de
ţărână e albă şi luminoasă. Ca de om viu. Privim la el cutremuraţi. Da!
Căpitanul a fost un sfânt. El n-a putrezit şi nu va putrezi. Am credinţa
nestrămutată că aşa se va păstra şi de acum încolo, în mormântul de la Casa
Verde.
Doamna Lilica [soţia] strânge lucrurile găsite
la el, le sărută cu lacrimi, apoi se prăbuşeşte într-un strigăt dureros: Măi
Corneliu!… Măi Corneliu!…
Şi lumea începe a plânge cu hohote, din nou. Sub
înfiorarea unei aripi de vânt plâng şi salcămii, cu lacrimi mari, galbene, de
frunze uscate. E în plânsul Doamnei Lilica durerea celei mai credincioase şi
încercate soţii. Durere care ne străbate pe toţi. Nu ştiu de ce, simt, în clipa
aceasta, cum plâng odată cu ea, toate soţiile şi mamele neamului românesc. Îi
urmăresc mânile calde şi mângăietoare, care resfiră părul răvăşit al
Căpitanului, pentru a se prelinge apoi peste faţă înspre pieptul unde inima aceea
mare cât o istorie nu mai bate. Îi văd lacrimile cum spală faţa Căpitanului, a
soţului pe care duşmanii nu i l-au cruţat şi simt cum un potop de durere inundă
toată ţara… E atâta lacrimă. Atâta plâns. Voi călăilor, când l-aţi omorât pe
Căpitan, aţi râs şi aţi dansat în sabaturi. Iar noi, acum când v-am pedepsit,
plângem. Noi nu ne bucurăm de moartea voastră. Căci nu noi v-am omorât. Voi
v-aţi omorât!
Când mă gândesc că am avut norocul să-l vedem şi să-l
slujim pe Căpitan, nu pot crede că altă generaţie se va putea numi mai fericită
decât noi. Noi l-am văzut pe Căpitan şi i-am văzut şi învierea. I-am sărutat
sângele scurs în ţărână, trupul ferit de legea ţărânei, care se preface în
ţărână, trupul de sfânt. Şi altă mulţumire şi fericire nu ne mai trebuie până
la capătul vieţii noastre… Generaţiile de mâine, pentru a înţelege mai bine
chemarea neamului şi voia lui Dumnezeu, vor trebui să meargă şi să îngenunche
la Jilava şi la Casa Verde. Să sărute ţărâna aceea sfinţită de cel mai curat
sânge al primei generaţii legionare” (Vasile Posteucă, „Desgroparea
Căpitanului”, Madrid, 1977; rev. Permanenţe, apr 2005).
Mărturia monahiei Andreea de la mănăstirea
Pasărea, 1999
Am primit cartea „Cine au fost victimele de la
Jilava”. În această carte am găsit numele legionarilor ucişi pe vremea lui
Carol al II-lea, începând din anul 1933 până în 1939, în diferite localităţi
din ţară, sau în lagăre, de exemplu:
În lagărul de la Râmnicul Sărat – 13 persoane
În Spitalul Militar Braşov – 7 persoane
În lagăr la Miercurea Ciuc – 44 persoane
În lagăr la Vaslui – 33 persoane.
În total 162, pe care i-am trecut într-un caiet cu
numele, profesia şi localitatea unde au fost martirizaţi. M-am gândit că au
trecut de atunci 60 de ani (până în 1999) şi poate unii nu mai au pe nimeni
care să-i pomenească la morţi – i-am mai pomenit eu.
Într-o sâmbătă (prin 1999) (la noi la mănăstire se
face parastas de obşte) i-am pomenit, stând în genunchi în strana mea – în
timpul Sf. Liturghii la ectenia pentru morţi, apoi la ieşirea cu Sf. Daruri şi
în timpul parastasului.
În noaptea de sâmbătă spre duminică, am visat un vis
frumos. Parcă eram într-o grădină frumoasă cu pomi şi iarbă verde. Pe iarbă
şedeau un grup de bărbaţi tineri, toţi îmbrăcaţi în alb: pantaloni albi, cămeşi
albe peste pantaloni, încinşi cu brâu tot alb. M-am aşezat şi eu pe iarbă şi am
întrebat pe unul mai înalt şi foarte frumos:
- Unde
aţi fost pe aici? El mi-a răspuns:
- Am
fost într-o delegaţie.
Apoi s-au ridicat de jos, s-au încolonat câte doi, iar
în urma lor au apărut alţii tot aşa îmbrăcaţi, formând un şir lung şi aşa
încolonaţi au trecut prin faţa mea şi au ieşit pe o poartă frumoasă. Nu ştiu
unde s-au dus.
Eu am rămas în grădină cu un bărbat îmbrăcat civil
(orăşeneşte) care mi-a zis:
- Eu
am cunoscut pe unul dintre cei care au şezut aici jos, că a fost comandant
legionar la noi în sat, iar acela mai înalt cu care ai vorbit a fost Zelea
Codreanu.
M-am trezit foarte bucuroasă şi cred că în acel şir
lung de bărbaţi îmbrăcaţi în alb au fost cei pe care i-am pomenit în slaba mea
rugăciune la parastas. Am căutat apoi în Apocalipsa – ştiind că undeva scrie de
cei îmbrăcaţi în alb. În cap. 6, vers. 9-11 scrie: „am văzut sub jertfelnic
sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe
care au dat-o şi strigau cu glas mare şi ziceau: Până când Stăpâne Sfinte şi
adevărate nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce
locuiesc pe pământ? Şi fiecăruia dintre ei i s-a dat câte un veşmânt alb şi li
s-a spus să stea în tihnă, încă puţină vreme până când vor împlini numărul şi
cei împreună slujitori cu ei şi fraţii lor cei ce aveau să fie omorâţi ca şi
ei”.
Şi numărul morţilor din 1933-1939, s-a completat cu
fraţii lor care au murit chinuiţi prin închisorile comuniste, din 1944-1989.
Oare câţi vor mai trebui să fie martirizaţi „până când vor împlini numărul”?
Când cineva este trimis într-o delegaţie, este trimis
cu o misiune specială pe care trebuie s-o îndeplinească. Ei au avut de la
Dumnezeu misiunea de a lumina neamul nostru, a-l întoarce la Dumnezeu. Cei care
le-au înţeles chemarea au dat jertfe mari.
Dar cei mari ai vremii nu i-au înţeles şi i-au
prigonit. De aceea Căpitanul se ruga în închisoarea de la Jilava: „Doamne,
ia-mă la Tine că ţara mea nu are nevoie de mine” (cartea: Însemnări de la
Jilava).
Şi Dumnezeu i-a luat la El şi i-a dus în ceata
Mucenicilor, până la Dreapta Judecată de la urmă.
Mărturia lui Emil Cioran despre
creştinismul lui Corneliu Codreanu
Profilul interior al Căpitanului, văzut de
Emil Cioran în 1940
Înainte de Corneliu Codreanu, România era o
Sahară populată. Cei aflaţi între cer şi pământ, n-aveau niciun conţinut, decât
aşteptarea. Cineva trebuia să vină.
Treceam cu toţii prin deşertul românesc, incapabili de
orice. Până şi dispreţul ni se părea un efort.
Ţara nu ne putea fi o problemă decât negativă. În cele
mai necontrolate speranţe, îi acordam o justificare de moment, ca unei farse
reuşite. Şi România nu era mai mult decât o farsă reuşită.
Te învârteai în aer liber, vacant de trecut şi de
prezent, îndrăznind dispreţul dulce al lipsei de menire.
Biata ţară, era o pauză vastă între un început fără
măreţie şi un posibil vag.
În noi, gemea viitorul. În unul, clocotea. Şi el a
rupt tăcerea blândă a existenţei noastre şi ne-a obligat să fim. Virtuţile unui
neam s-au întruchipat în el. România din putinţă, se îndrepta spre putere.
*
Cu Corneliu Codreanu am avut doar câteva convorbiri.
Am priceput din prima clipă că stau de vorbă cu un om, într-o ţară de fleacuri
umane. Prezenţa lui era tulburătoare şi n-am plecat niciodată de la el, fără să
simt acel suflu iremediabil, de răscruce, care însoţeşte existenţele marcate de
fatalitate. De ce n-aş mărturisi că o teamă ciudată mă cuprindea şi un fel de
entuziasm plin de presimţiri? Lumea cărţilor mi se descifra inutilă,
categoriile, inoperante, prestigiile inteligenţei, şterse, iar subterfugiile
subtilităţii, zadarnice.
Căpitanul nu suferea de viciul fundamental al
aşa-zisului intelectual român. Căpitanul nu era „deştept”, Căpitanul era
profund.
Dezastrul spiritual al ţării derivă din inteligenţa
fără conţinut, din deşteptăciune. Lipsa de miez a duhului, preschimbă
problemele în elemente de joc abstract şi răpeşte spiritului latura destinului.
Deşteptăciunea degradează până şi suferinţa, în flecăreală.
Dar vorbele Căpitanului, grele şi rare, răsăreau din
Soartă. Ele se plămădeau undeva departe. De aici, impresia de univers al
inimii, de univers al ochilor şi al gândurilor.
Când, în 1934, îi spuneam ce interesantă ar fi
expunerea vieţii lui, îmi răspundea: „Nu mi-am petrecut viaţa prin biblioteci.
Nu-mi place să citesc. Eu stau aşa si mă gândesc”.
Acele gânduri au urzit rostul nostru. În ele respira
natura şi cerul. Şi când au pornit spre înfăptuire, temelia istorică a ţării
s-a zguduit.
Corneliu Codreanu n-a pus problema României imediate,
a României moderne sau contemporane. Era mult prea puţin. Nu s-ar fi
potrivit nici dimensiunii viziunii sale şi nici aşteptărilor noastre. El a pus
problema în termeni ultimi, în totalitatea devenirii naţionale. El n-a vrut să
îndrepte mizeria aproximativă a condiţiei noastre, ci să introducă absolutul în
respiraţia zilnică a României. Nu o revoluţie a momentului istoric, ci
una a istoriei. Legiunea ar trebui astfel, nu numai să creeze România,
dar să-i şi răscumpere trecutul, să insufle absenţa seculară, să salveze,
printr-o nebunie, inspirată şi unică, imensul timp pierdut.
Patosul legionar este o expresie de reacţiune în faţa
unui trecut de nenoroc. Această naţie n-a excelat în lume decât prin
consecvenţa în nefericire. Niciodată nu s-a dezminţit. Substanţa noastră este
un infinit negativ. De aici pleacă imposibilitatea de a depăşi pendularea între
o amărăciune dizolvantă şi o furie optimistă.
Într-un moment de descurajare, i-am spus Căpitanului:
-„Căpitane, eu nu cred că România are vreun sens în
lume. Nu e niciun semn în trecutul ei care ar justifica vreo speranţă”.
-„Ai dreptate”, mi-a răspuns. „Sunt totuşi unele
semne”.
-„Mişcarea Legionară”, adaug eu.
Şi atunci mi-a arătat în ce fel vedea el reînvierea
virtuţilor dace.
Şi-am înţeles că între daci şi legionari se interpune
pauza fiinţei noastre, că noi trăim al doilea început al României.
Căpitanul a dat românilor un rost. Înainte de el,
românul era numai român, adică un material uman alcătuit din aţipiri şi
umilinţi. Legionarul este un român cu substanţă, un român primejdios, o
fatalitate pentru sine şi pentru alţii, o vijelie umană infinit ameninţătoare.
Garda de Fier: o pădure fanatică… Legionarul trebuie să fie un om în care
mândria suferă de insomnie.
Eram obişnuiţi cu patriotul de ocazie, gelatinos şi
vid. În locul lui apare insul ce priveşte ţara şi problemele ei cu o cruntă
înverşunare. Este o deosebire de densitate sufletească.
Acel ce a dat ţării altă direcţie şi altă structură,
unea în sine pasiunea elementară cu detaşarea spiritului. Soluţiile lui sunt
valabile în imediat şi în veşnicie. Istoria nu cunoaşte un vizionar cu un
spirit mai practic şi atâta pricepere în lume, sprijinită pe un suflet de
sfânt. Tot aşa, ea nu cunoaşte o a doua mişcare în care problema mântuirii să
meargă mână în mână cu gospodăria.
A face ispravă şi a te salva, politică şi mistică,
iată cărei ireductibilităţi i-a pus el capăt. Îl interesa, în egală măsură,
organizarea unei cantine şi problema păcatului, comerţul şi credinţa. Nimeni nu
trebuia să uite:
Căpitanul a fost un gospodar instalat în
absolut.
Fiecare credea a-l înţelege. El
totuşi, scăpa fiecăruia. Depăşise limitele României. Însăşi Mişcării i-a
propus un mod de viaţă care întrece rezistenţa românească. A fost prea mare.
Înclini uneori a crede că el n-a căzut din conflictul cu un besmetic, ci din
conflictul mărimii lui cu micimea noastră. Nu este totuşi mai puţin adevărat,
că epoca de prigoană a scos la iveală caractere pe care cea mai încrezătoare
utopie nu le-ar fi putut bănui.
Într-o naţie de slugi, el a introdus onoarea şi într-o
turmă fără vertebre, orgoliul. Influenţa lui n-a articulat numai pe ucenici,
ci, într-un anumit sens, şi pe duşmani. Căci aceştia, din lichele au devenit
monştri. S-a [i-a] obligat la tărie, le-a impus un caracter în rău. Ei
n-ajungeau caricaturi infernale, dacă măreţia Căpitanului n-ar fi cerut o
echivalenţă negativă. Am fi nedrepţi cu călăii, dacă i-am considera rataţi.
Toţi s-au împlinit. Un pas în plus şi trezeau gelozia Diavolului.
În preajma Căpitanului, nimeni nu rămânea călduţ.
Peste ţară a trecut un fior nou. O regiune umană bântuită de esenţial.
Suferinţa devine criteriul vredniciei şi moartea, al chemării. În câţiva ani,
România a cunoscut o palpitaţie tragică, a cărei intensitate ne consolează de
laşitatea a o mie de ani de neistorie. Credinţa unui om a dat naştere unei
lumi, ce lasă-n urmă tragedia antică şi pe Shakespeare. Şi aceasta, în Balcani!
Pe un plan absolut, dacă ar fi trebuit să aleg între
România şi Căpitan, n-aş fi ezitat o clipă.
După moartea lui ne-am simţit fiecare mai singuri, dar
peste singurătatea noastră, se ridica singurătatea României.
Niciun toc să-l înfig în cerneala nenorocului n-ar
putea descrie neşansa ursirii noastre. Totuşi, trebuie să fim laşi şi să ne
mângâiem. Cu excepţia lui Iisus, niciun mort n-a fost mai prezent între vii.
Avut-am careva vreun gând să-l fi uitat? „De aici încolo, ţara va fi condusă de
un mort”, îmi spunea un prieten pe malurile Senei.
Acest mort a răspândit un parfum de veşnicie peste
pleava noastră umană, şi-a readus cerul deasupra României. (Emil Cioran,
Conferinţă la radio, 27 nov. 1940; „Glasul Strămoşesc” (Sibiu), nr. 10,
15 dec. 1940).
Mărturia părintelui Dumitru Stăniloae
Corneliu Codreanu era şi el o figură foarte
interesantă; şi atrăgea ca şi Arsenie Boca: avea ceva atractiv, ceva puternic
aşa; acelaşi spirit hotărât şi sigur; alegea o cale şi gata; mergea pe ea.
Impresionau amândoi prin forma lor hotărâtă de a fi. Era un dar al lor. Cred că
e o oarecare asemănare între ei, parcă erau o piatră, o stâncă. Eu n-am avut
această exactitate de a defini lucrurile, m-am legănat aşa, în cunoaşterea
adevărului. Eu am pus foarte mult preţ pe iubire, pe blândeţe, pe bunătate, pe valorile
Treimii; scrisul meu a atras – e adevărat, dar ca persoană n-am exercitat
această atracţie pe care o exercitau Codreanu sau Arsenie Boca, şi nu ştiu cum
e mai bine… Am fost solicitat după ’90 de nişte tineri să scriu ceva despre Ion
Moţa: eu cred că Moţa care era băiatul protopopului din Orăştie era foarte
creştin; şi el s-a dus într-adevăr ca să apere Occidentul de comunism. Pe Marin
nu l-am cunoscut. (interviu, revista Scara, nr. 7).
Părintele Arsenie Boca despre sfinţenia
Mişcării şi a lui Corneliu Codreanu
„Am fost ţinut la securitate şase săptămâni. Cu
părintele Arsenie discutam numai când ne găseam singuri. Restul timpului fie că
ascultam discuţiile din cameră, fie că mă duceam cu gândul departe.
Într-o zi se întâmplă să rămânem amândoi în cameră.
Părintele Arsenie atunci îmi spune: „Dacă ar fi trăit Căpitanul ce lucruri
frumoase am fi făcut noi…”. Altădată îmi spune: „Să ştii că Legiunea nu
va învinge până nu se va completa numărul de legionari în cer”. Asta ar
însemna să moară toate generaţiile din 1927 până în 2000. Ar trebui să treacă
60-80 de ani. Ar însemna să nu mai trăiască nici un legionar din zilele
noastre.
„Dumnezeu va avea grijă să rămână şi sămânţă pe
pământ”, îmi răspunde părintele Arsenie. A fost ultima discuţie cu
părintele Arsenie. Pe mine m-au luat şi m-au dus la Penitenciar. M-au băgat
singur într-o celulă la etajul trei, complet izolat de ceilalţi legionari. (Fragment
din manuscrisul lui Mircea Puşcaşu, fost deţinut politic, legionar).
Ion Gavrilă Ogoranu în „Brazii se frâng, dar nu se
îndoiesc”, vol. 3, redă mărturisirea făcută de mitropolitul Antonie
Plămădeală chiar lângă crucea de la mănăstirea Sâmbăta:
„Mărturisesc acum, lucru ce nu l-am făcut niciodată,
următoarea întâmplare: eram prin 1947 în chilia părintelui Arsenie,
care se dezbrăcase până la brâu să se spele; pe pieptul părintelui atârna o
cruce care avea şi o gardă legionară pe ea. M-am speriat şi l-am întrebat:
– Părinte, nu ţi-e teamă să porţi un asemenea obiect
primejdios?
– O am de la Corneliu Codreanu, el mi-a dăruit-o”.
Horia Sima despre Corneliu Codreanu
Codreanu era un creştin convins. Dar semnificaţia
creştinismului său depăşeşte persoana lui, îmbrăţişând opera politică ce-a
realizat-o. Mişcarea Legionară creată de el este o mişcare de structură
religioasă şi prin această caracteristică se distinge de celelalte mişcări
naţionaliste contemporane.
Filosofia de bază a Mişcării este Creştinismul. În
acest sens, trebuie precizat că Codreanu n-a urmărit numai să capteze aderenţi,
ci să-i transforme pe indivizi în spirit creştin. Toată educaţia legionară
pleacă de la ideea formării unui „om nou”. Or, omul nou conceput de Căpitan nu
era altceva decât omul creştin proiectat în aria vieţii politice.
Bineînţeles, Corneliu Codreanu nu e fondatorul unei
noi religii şi nu s-a amestecat niciodată în afacerile Bisericii, pentru care
arăta cea mai adâncă veneraţie. El a rămas toată viaţa lui un om politic,
preocupat pentru binele şi mântuirea naţiunii sale. Înzestrând Mişcarea cu un
substrat religios, el voia să înnobileze viaţa politică, să o scoată din
climatul de junglă al intereselor şi ambiţiilor şi să o înalţe la un rang
spiritual. Politica, adevărata politică, nu e un simplu joc de interese, ci trebuie
să se subordoneze legilor divine.
Corneliu Codreanu a ales ca patron al Legiunii pe
Arhanghelul Mihail, pentru că lupta lui din Cer contra lui Lucifer era un drum
de urmat pentru toate naţiunile. Şi omul trebuie să sară în apărarea lui
Hristos când inamicii Bisericii vor să distrugă opera Lui pământeană.
Arhanghelul Mihail reprezenta încă un lucru pentru Căpitan: triumful final al
puterilor Binelui asupra răului. (rev. Permanenţe, feb. 2002,
interviu mai vechi).
Mormântul
Căpitanului
De-aici’nainte,
Vremea se măsoară
cu
trudnicile tale oseminte,
şi
veacul care curge peste ţară
începe
din cenuşa ta fierbinte.
Mergi
printre noi cu sfânta-ţi moarte vie,
ne
tămâiezi cu marea ta tăcere…
Mormântul
tău e numai Înviere,
prin
tine luminăm de veşnicie.
Prin
tine bem, setoşi, din Mântuire,
prin
tine doar, ne-am curăţit de sgură…
Izvor
ne eşti şi cină şi zidire
Şi
patrafir şi cuminecătură…
Eşti
azima pe care’n plâns o cere
inima
noastră pururea flămândă.
Eşti
drumul nostru către zări de miere,
eşti
perna pentru tâmpla fumegândă…
Eşti
ruga Ţării pentru biruinţă,
mistria
noastră’n aur ferecată,
dalta
de foc înfiptă în credinţă…
Mormântul
tău e viaţa noastră toată.
Venim
lângă ţărâna ta iubită,
şi
umbra ta, prin smirnă şi balade,
ne-atinge
cu plutirea ei sfinţită
şi
se preschimbă’n torţe şi în spade.
Cu
duhul tău – mireasmă de grădină –
ne
miruim, sub zâmbet de icoane.
Culegem
din mormântul tău lumină
şi
ne spălăm obrajii de prigoane.
Luăm
un pumn de lut din groapa sfântă
şi-l
punem pe vechi răni de închisoare;
şi
rănile din noi tresar şi cântă,
se
fac medalii şi zâmbesc în soare…
Dar
de-or veni, cândva, cu paşi uşarnici,
la
groapa ta, mişeii şi viclenii,
şi
se vor bate’n piept cu pumni făţarnici,
slăvind
lumina sfintelor vedenii.
Mormântul
tău, gemând, să se ridice
şi
duhul tău, ţâşnind din Veşnicie,
într’un
năprasnic fulger să despice
pângăritoarea
lor nemernicie!
(Radu
Gyr)
[1] Faust
Brădescu, născut la 14 aprilie 1914 în Bucureşti ; + ianuarie 2000,
Bucureşti. În 1938 pleacă la Paris unde îşi ia 2 doctorate în Drept
internaţional şi Filosofie politică. Nu i-au dat voie să plece în anii
1939-1945 în ţară pentru a o apăra, pe motiv că ţara are nevoie de capacităţile
studenţilor în alte domenii decât pe front. În 1946 se refugiază în Brazilia.
Sentimentul pentru ţară rămăsese însă viu, neîntinat. Scrie articole şi cărţi
la adresa regimului comunist din România, înfiinţează editura Dacia din exil.
În 1971 revine în Franţa iar securitatea română încearcă să-i întinde curse dar
el le evită.
Studii şi broşuri: Omul legionar şi „Omul nou” ; Mişcarea
Legionară şi libertatea ; Cuibul ; Corneliu
Zelea Codreanu – erou neo-cosmogon ; Guvernul de la Viena ; Studii
legionare postbelice ; Viziunea integrală a Mişcării Legionare.
Această ultimă carte este cea mai sistematică şi originală prezentare şi
soluţionare a problemei.
[2] Gheorghe
Jijie, Vică Negulescu. Monografie Ed. Vicovia, 2009.
[3] La V.
Moise, Credinţa strămoşească şi Mişcarea Legionară, p.310.
[4] Vasile
Posteucă, 1912-6 nov. 1972, militant în America pentru eliberarea ţării
natale de sub jugul comunist, un mare poet sensibil, credincios profund şi
refugiat în mistică, a răbdat chinuri înfiorătoare în ultimii ani de viaţă din
cauza suferinţelor. Epitaful său mărturiseşte: „ROMÂNIA, să treci din neam în
neam acest cuvânt / Din casă-n casă şi din nume-n nume / Că noi pe tine te-am
iubit pân-la mormânt / şi alta n-am avut mai scump pe lume” (cf. V.
Moise, Problema evreiască, p.275).
[5] Informaţia
apare în revista americană The Liberty Voice of Americaʼs new
Revolution, sept. 1977; cf. Victor Moise, Pentru
integralitatea adevărului, 2009, p.348.
Extrase din: Fabian Seiche, “Martiri
şi mărturisitori români ai secolului XX – Închisorile comuniste din România”,
Editura Agaton – Asociaţia pentru Isihasm, Făgăraş, 2010.
Sursa: MARTURISITORII
