FEMEIA SAMARINEANCĂ
- SF. GRIGORIE PALAMA -
Perioada după Învierea Domnului
În răstimpul tuturor acestor zile
care au trecut, ce sunt în număr de cincizeci, prăznuim noi învierea din morţi
a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ţinând-o noi
pe aceasta mai presus de celelalte sărbători, pe temeiul însemnătăţii ei.
Numărul acesta de zile cuprinde pomenirea din fiecare an a întoarcerii Sale în
cer, iar această pomenire arată deosebirea între Domnul Care a înviat din morţi
şi robii care cândva vor trăi din nou.
...Invierea Domnului ne este nouă
aducătoare de un atât de mare dar încât de aceea noi o prăznuim numai pe ea
într-un răstimp de zile atât de îndelungat, ca pe una ce este nemuritoare şi
nepieritoare şi veşnică. Noi preînchipuim prin aceste zile şi fericirea
sfinţilor, care este dincolo de orice suferinţă şi întristare şi suspin;
veselie şi sărbătoare se află în ea, dumnezeiască bucurie necurmată şi
neschimbătoare.
Căci acolo se află sălaşul celor
ce se bucură cu adevărat. De aceea şi mai înainte de aceste zile harul Duhului
Sfânt a rânduit să petrecem noi Păresimile în post, în veghe, în rugăciune şi
în nevoinţa deplină cu toate virtuţile. Pentru că prin aceste patruzeci de zile
se arată viaţa celor mântuiţi în veacul acesta, care nu este altceva decât
pocăinţă şi viaţă de Dumnezeu iubitoare. Iar prin ceea ce urmează la capătul
acestor patruzeci de zile, pe care l-am ajuns de-acum, se arată odihna şi
desfătarea pe care le vor primi cei ce trăiesc aici pentru Dumnezeu,
ostenindu-se din răsputeri.
Istoricul fântânii lui Iacov
...Iar Domnul, înainte de
pătimirea şi de învierea Sa, a vestit Evanghelia împărăţiei, arătând ucenicilor
că nu numai dintre iudei se va face alegerea celor vrednici de credinţă şi de
moştenirea cea veşnică făgăduită de El, ci alegerea se va face şi dintre
neamurile păgâne, după glăsuirea Evangheliei citite azi în auzul tuturor: „Deci
a venit la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov
l-a dat lui Iosif, fiul său; şi era acolo fântâna lui Iacov” [Ioan 4, 5-6].
Fântână numeşte Evanghelistul un
izvor, căci apa era de izvor, precum se vădeşte din cele ce urmează. Şi ea
[fântâna] era a lui Iacov, pentru că el o săpase, iar locul pe care Iacov i-l
dăduse lui Iosif este Sichemul. Pentru că Iacov, dându-şi ultima suflare în
Egipt, a spus lui Iosif şi a rânduit: „Iată eu mor; dar Dumnezeu va fi cu voi
şi vă va întoarce în ţara părinţilor voştri. Deci eu îţi dau ţie, peste ceea ce
au fraţii tăi, Sichemul, pe care l-am luat eu cu sabia mea şi cu arcul meu din
mâinile Amoreilor” [Facerea 48, 21-22]. De aceea Sichemul a fost locuit mai
târziu de către seminţia lui Efraim, care a fost fiul întâi născut al lui
Iosif, şi în jurul locului acestuia s-au sălăşluit cele zece seminţii ale lui
Israel, pe care le-a cârmuit Ieroboam apostatul.
Aceştia, întărâtându-L şi
mâniindu-L deseori pe Dumnezeu şi nu o dată fiind părăsiţi de El, mai târziu au
fost prinşi robi în război, astfel încât în locul lor căpetenia asirienilor a
adus felurite neamuri păgâne spre a se aşeza în locul acela, numindu-i pe ei
samariteni, după numele [stăpânului] muntelui Şemer [vezi III Regi 16, 24].
Aşa precum Iacov trecând pe acolo
– cum povesteşte istoria – a supus Sichemul, tot astfel Hristos, în trecere pe
acolo, a supus Samaria. Dar Iacov – după cum el însuşi spune – l-a supus cu
sabia şi cu arcul lui, adică spre nimicirea şi pieirea celor dintâi locuitori
ai săi, pe când Hristos a supus Samaria cu învăţătura şi cuvântul Său, spre
mântuirea ei.
Hristos cucerește Samaria
Căci spune Evanghelistul că
„Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână, şi era ca la al
şaselea ceas” [Ioan 4, 6]. Şi ceasul, şi locul, şi truda L-au făcut să Se aşeze
pe cel înveşmântat în trup omenesc, aidoma trupului nostru. Deci voind să se
creadă aceasta şi cugetând la câştigul viitor, iată că S-a aşezat – zice
Evanghelistul, astfel lângă fântână, adică pur şi simplu S-a aşezat jos, El
singur, precum unul dintre călătorii cei mulţi.
Căci ucenicii Lui se duseseră în
cetate, să cumpere merinde. Şi şezând Hristos singur lângă fântână, a venit o
femeie din Samaria să scoată apă. Domnul, ca om, fiind însetat şi văzând că e
rost să-şi potolească omeneasca sete cu ajutorul ei, iar pe de altă parte, ca
Dumnezeu, străvăzând că inima acelei femei era însetată de apa mântuirii, deşi
ea nu-L cunoştea pe Cel ce i-o putea da, S-a grăbit să Se descopere pe Sine
acelui suflet ce dorea [mântuirea].
Căci, aşa precum este scris, El
Insuşi doreşte pe cei ce doresc [mântuirea], şi de aceea începe de acolo de
unde va fi bine primit, zicând către femeia aceea: „Dă-mi să beau apă!” [Ioan
4, 7]. Ea însă, înţeleaptă fiind şi băgând de seamă că El este iudeu şi păzitor
al poruncilor Legii, după veşmânt, după înfăţişare şi după buna-cuviinţă pe
care El o arăta, a grăit: „Mă minunez cum de ceri de băut de la o
samarineancă!” [vezi Ioan 4, 9].
Pentru că iudeii nu aveau nici un
amestec cu samarinenii, ca şi cum [aceştia din urmă] ar fi fost păgâni. Domnul
însă, binevoind să Se descopere pe Sine, prinse a grăi către ea: „Dacă ai fi
ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: «Dă-mi să beau apă!», tu
ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie” [ Ioan 4, 10].
Hristos - apa cea vie
Vedeţi că Hristos mărturiseşte
despre acea femeie, cum pe dată a cerut şi s-a făcut părtaşă la apa cu adevărat
vie, aşa precum a făcut după ce a aflat-o şi s-a desfătat cu ea mai târziu.
Sinedriul iudeilor, şi în schimb, după ce a întrebat şi a auzit în mod limpede
cuvinte asemănătoare, L-a răstignit pe Domnul Slavei.
Dar care este darul lui Dumnezeu,
căci El spune: „Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu…”. Lăsând noi deoparte pe
celelalte, [să băgăm de seamă că] Dumnezeul cel întrupat în om nu are scârbă de
cei pe care iudeii îi socotesc spurcaţi, iar aceasta până la chiar dăruirea
apei de băut. Căci de ce dar însemnat şi de ce har mare nu-i învredniceşte pe
ei?
Pentru că El atât îi ţine de
vrednici de iubit încât să primească nu numai cele ale iudeilor, ci să le dea
lor o parte din harismele Sale dumnezeieşti. (Dar ce zic eu „harismele Sale”?
El Se dăruieşte chiar pe Sine Insuşi şi îi face pe cei credincioşi să fie vase
vrednice a primi dumnezeirea Sa. Căci, aşa precum mai înainte vesteşte, n-ar fi
altfel cu putinţă să aibă în ei un izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică).
Ce minte va înţelege, ce cuvânt va putea să cuprindă un dar atât de covârşitor?
Samarineanca, neînţelegând încă
măreţia şi însemnătatea apei celei vii, mai întâi s-a arătat nedumerită: de
unde şi cum cel ce grăieşte acestea va găsi apa pe care o făgăduieşte, neavând
El găleată, iar fântâna fiind adâncă?!
Apoi ea se apucă să-L pună pe
Domnul în balanţă cu Iacov, pe care-l numeşte şi părinte [Ioan 4, 12], aducând
laudă neamului ei prin locul acela şi dând ea să scoată apă din fântână ca şi
cum El nu ar fi putut afla niciunde o apă mai bună.
Hristos Se dezvăluie pe Sine
femeii samarinence
Când L-a auzit însă pe Domnul
spunând: „Apa pe care o voi da Eu se va face, pentru cel ce o primeşte, izvor
curgător spre viaţa cea veşnică”, ea a lăsat să-i scape un cuvânt ce arăta
sufletul ei doritor şi aplecat spre credinţă. Dar ea nu putea să privească încă
de-a dreptul spre lumină şi de aceea a zis: „Doamne, dă-mi această apă, ca să
nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot” [Ioan 4, 15].
Domnul însă, voind să Se
dezvăluie pe Sine doar încetul cu încetul, îi porunceşte să-l cheme pe bărbatul
ei [vezi Ioan 4, 16 şi urm.], întrucât aceea, ascunzând tainele vieţii ei şi
grăbindu-se să primească darul, a grăit: „N-am bărbat”, îi fu dat să audă câţi
bărbaţi avusese din tinereţile ei şi mustrare că acum ţinea pe unul care nu-i
era bărbat. Ea nu se arătă supărată pentru mustrarea aceasta, ci, cunoscând pe
dată că era prooroc Cel ce-i grăia astfel, prinse a-L iscodi despre lucruri mai
însemnate.
Vedeţi răbdarea şi dragostea de
învăţătură a acestei femei, cât de mari sunt ele? Căci ea spune: „Părinţii
noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul
unde trebuie să ne închinăm” [Ioan 4, 20]. Vedeţi ce mare purtare de grijă
nutrea în cugetul ei şi cât de mare cunoaştere a Scripturii avea? Câţi dintre
cei care acum sunt credincioşi din naştere, şi care au fost hrăniţi la sânul
Bisericii, habar n-au ceea samarineanca aceea cunoştea atât de bine, anume că
părinţii noştri — Iacov şi, desigur, şi patriarhii născuţi din el – în muntele
acela se închinaseră lui Dumnezeu?
Vrednică de cercetarea lui
Dumnezeu
Hristos, primind întru miros de
bună mireasmă această cunoaştere şi purtare de grijă faţă de Scriptura cea de
Dumnezeu insuflată, a rămas bucuros a mai zăbovi cu samarineanca.
Aşa precum, dacă ai aşeza pe
cărbuni o substanţă dintre cele bine mirositoare, ai întoarce şi ai reţine pe
cei ce se apropie, însă dacă ai pune pe cărbuni o substanţă din cele cu miros
greu şi neplăcut, aceasta ar respinge pe cei ce se apropie şi i-ar îndepărta,
tot astfel şi cu privire la cugetul nostru: dacă ai purtare de grijă şi râvnă
pentru cele sfinte, te faci pe tine vrednic de cercetarea lui Dumnezeu.
Căci acestea sunt mirosul de bună
mireasmă pe care îl simte Domnul. Dacă tu însă hrăneşti înlăuntrul tău cugetări
rele şi întinate şi pământeşti, vei fi departe de cercetarea şi grija cea
dumnezeiască, facându-te pe tine – vai – vrednic de îndepărtarea şi întoarcerea
lui Dumnezeu de la tine. Fiindcă Proorocul psalmist grăieşte către Dumnezeu:
„Nu vor sta călcătorii de lege în preajma ochilor Tăi” [Psalmi 5, 5].
Pe de altă parte, Legea
porunceşte: „Să-ţi aduci aminte înainte de toate de Domnul Dumnezeu Tău, când
şezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci şi când te scoli”
[Deuteronomul 6, 7]. Dar şi Evanghelia spune: „Cercetaţi Scripturile, că
socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică” [Ioan 5, 39]. Iar Apostolul: „Rugaţi-vă
neîncetat” [ I Tesaloniceni 5, 17]. Acela care se opreşte şi întârzie în
cugetări pământeşti este nelegiuit întru totul; iar cel care se opreşte şi
întârzie în cugetări rele şi necurate, cu cât este el mai nelegiuit încă?
Dumnezeu i se arată lui Iacov
Dar când oare s-au închinat
părinţii noştri lui Dumnezeu în muntele acela? Pe când patriarhul Iacov – după
ce a fugit Isav, fratele său, care îl pizmuia, şi ascultând de sfaturile
tatălui său Isaac, a plecat în Mesopotamia – s-a întors de acolo împreună cu
soţiile şi cu copiii lui. Iar la întoarcerea sa, Iacov şi-a aşezat corturile
aproape de locul acela în care Domnul vorbeşte cu samarineanca; după
întâmplările cu Dina şi după cucerirea casei lui Sichem, a grăit Dumnezeu lui
Iacov, aşa precum este scris în Cartea Facerii: „Scoală şi du-te la Betel şi
locuieşte acolo; fa acolo jertfelnic Dumnezeului Celui ce ţi S-a arătat, când
fugeai tu de la faţa lui Isav, fratele tău!” [35, 1].
Şi după cuvântul acesta, plecând
Iacov, s-a urcat pe muntele apropiat şi a clădit acolo – zice Scriptura – un
jertfelnic, şi a chemat numele locului aceluia Betel, căci acolo i s-a arătat
Dumnezeu.
Din această pricină, spune
samarineanca, „părinţii noştri în muntele acesta s-au închinat”, urmând ea pe
aceştia din vechime: pentru că cele ale Templului din Ierusalim au fost
legiuite mai târziu, şi întrucât locul acela a fost numit de către Iacov casa
lui Dumnezeu (Beythel sau Bethel are în ebraică sensul de „casa lui Dumnezeu”,
din Be(y)th, „casă” şi EI, „Dumnezeu”), căci aceasta înseamnă Beyhtelm
tălmăcire. Însă ea era nedumerită, dorind să afle „cum de nu aici, mai degrabă
decât în Ierusalim, spuneţi voi că este casa lui Dumnezeu, în care socotiţi să
aduceţi jertfa şi să vă închinaţi lui Dumnezeu”.
Profețiile Mântuitorului la
fântâna lui Iacov
Dar Domnul, atingând şi ţelul
propriilor Sale cuvinte, şi grăind totodată proorociri cu privire la acea
femeie, cum că ea este din rândul acelora pe care Dumnezeu îi caută şi îi
primeşte, răspunzând cuvintelor ei, zice: „Femeie, crede-Mă că vine ceasul când
nici pe muntele acesta, nici la Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui”. Și după
alte puţine cuvinte zice: „căci Tatăl astfel de închinători îşi doreşte” [Ioan
4, 21; 23].
Priviţi cum El întăreşte cu
privire la acea femeie cum că astfel sunt cele pe care Dumnezeu le caută,
arătând că ea se va închina Tatălui celui Prea înalt, nu într-un anumit loc, ci
în felul poruncit de Evanghelii (căci ei i se adresează cuvântul: „nici la
Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui”). In acelaşi timp, El şi vesteşte mai
dinainte, în chip limpede şi desluşit, schimbarea Legii. Pentru că, de vreme ce
se schimbă închinarea, neapărat se va schimba şi Legea.
Dar şi ceea ce este scris între
acele cuvinte -„Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim,
pentru că mântuirea din iudei este” [Ioan 4, 22] – este ca un răspuns la
spusele acelei femei şi, în acelaşi timp, o întregire a propriilor Sale
cuvinte.
Căci spune acestea întrucât noi,
iudeii, ne închinăm astfel (El se socoate pe Sine Însuși laolaltă cu iudeii,
fiind născut din ei după trup); deci noi – spune El – nu rostim o minciună
asupra numelui [lui Dumnezeu], ci recunoaştem cele ce sunt ale noastre. Iar noi
ne deosebim în această privinţă a închinării, de samarineni, pentru că noi
cunoaștem că închinarea se săvârşeşte în Iudeea, deoarece de la iudei este
mântuirea lumii întregi, adică dintre iudei va ieşi Hristos. Întrucât El nu
spune că mântuirea va fi de la Iudei (căci ea nu va fi în viitor, deoarece
mântuirea este El Însuși), ci zice că este acum de la iudei.
A venit ceasul Duhului
„Dar vine ceasul şi el este
acum…” – spune El. Iar aceste cuvinte sunt prooroceşti; căci termenul „vine”
înseamnă că încă nu s-a împlinit, ci se va împlini. Şi expresia „el este acum”
o foloseşte întrucât vede acel ceas în care iudeii încă nu cred, şi nu se
schimbă duhovniceşte şi cu adevărat.
El spune: „Dar vine ceasul şi
acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în
adevăr” [Ioan 4, 23]. Fiindcă Tatăl cel preamărit şi închinat este Tată al
Adevărului Însuși, adică este Tată al Fiului Său cel Unul Născut, şi are Duhul
Adevărului, Duhul cel Sfânt. Iar aceia care I se închină Lui săvârşesc aceasta
întrucât cred astfel şi sunt îndemnaţi de Aceştia. Căci şi Apostolul spune că
Duhul este Acela prin Care ne închinăm şi ne rugăm; şi „Nimeni nu vine la Tatăl
Meu decât prin Mine” [Ioan 14, 6], spune Fiul cel Unul Născut al lui Dumnezeu.
Astfel, cei care în Duh şi în
adevăr I se închină Tatălui celui Preaînalt, aceştia sunt adevăraţii
închinători.
El respinge şi cele ce ţin de
Ierusalim şi Samaria, pentru ca nu cumva să se creadă că se va statornici un
alt loc de rugăciune, iar prin cuvintele pe care le rosteşte mai departe îi
respinge pe cei care vor da ascultare oricărei cugetări asupra vreunui loc al
închinării trupeşti: „Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se
închine în Duh şi în adevăr” [Ioan 4, 24], adică să-L cugete întru totul pe Cel
fără de trup ca fiind în afara trupurilor.
Pentru că astfel, cu adevărat, Il
vor vedea pe El deplin în Duhul şi în adevărul Său. Căci fiind Dumnezeu, Duh
este fără de trup, iar Cel netrupesc nu se află într-un loc şi nici nu este
circumscris de limite spaţiale.
Harul Duhului nu are hotar
Astfel, cel care afirmă că nu
numai în hotarele Ierusalimului sau ale Samariei, dar în oricare altul dintre
locurile de pe pământ sau din cer, trebuie să se aducă închinări lui Dumnezeu,
nu grăieşte adevărat, nici nu se închină adevărat. Căci întrucât nu are trup,
Dumnezeu nu se află undeva, iar întrucât este Dumnezeu, El se află
pretutindeni. Căci dacă este vreun loc sau vreo făptură zidită în care nu este
Dumnezeu, atunci iarăşi Il vom afla că este determinat de ceva. Deci Dumnezeu
este pretutindeni şi în toate.
Să fie pretutindeni şi în toate
circumscris nu de părţile Sale, ci de lumea aceasta? Nu, câtuşi de puţin nu
este aşa. Căci în acest caz El va fi iarăşi trup. Prin urmare, El este Cel ce
reuneşte şi Cel ce cuprinde lumea, El este în Sine Însuși pretutindeni şi este
mai presus de lume, aducându-I-se închinare, de către închinătorii cei
adevăraţi, în Duhul şi în adevărul Său.
Aşadar Dumnezeu este
pretutindeni, nu numai pe pământ, dar şi în cele mai presus de pământ, şi El va
primi închinările de la cei ce astfel cred în Dumnezeu, cu adevărat şi în chip
cuvenit. El este Tată netrupesc, nedeterminat de timp şi de loc, în Duhul cel
Sfânt şi veşnic, având cu Sine pe Fiul şi Cuvântul Său cel fără de început,
Care este Însuși Adevărul enipostatic al Tatălui.
Dar nici un suflet sau un înger,
deşi fără de trup, nu se află într-un loc anume; însă nici nu sunt
pretutindeni. Căci ei nu reunesc şi nu cuprind lumea, ci sunt lipsiţi de
cuprindere. Deci şi ei se află în ceea ce reuneşte şi cuprinde lumea, fiind
circumscrişi pe măsură acesteia.
Pe de altă parte, sufletul cel
una cu trupul împreună cu care a fost zidit, aparţine pretutindeni acelui trup,
nu ca şi cum ar fi într-un loc, nici ca şi cum ar fi cuprins, ci întrucât el
reuneşte şi cuprinde trupul, fiind sufletul după chipul lui Dumnezeu.
În așteptarea lui Mesia.
Recunoașterea lui Mesia
Dar samarineanca, după ce a auzit
de la Hristos cuvintele acestea neasemuit de însemnate şi vrednice de
dumnezeire, anume că Dumnezeu nu poate primi în alt chip închinări adevărate,
decât în Duhul şi în Adevărul Său, aşa precum face în Cântarea Cântărilor
sufletul cel nuntit cu Dumnezeu, îndemnat şi îmboldit de glasul Mirelui
neputrezirii, Cel aşteptat şi Cel dorit.
Iar samarineanca, în chip tainic,
aminteşte de Mire pe când încă era El de faţă, spunând: „Ştim că va veni Mesia
Care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate” [Ioan 4,
25].
Vedeţi, dar, cât de pregătită era
ea pentru credinţă, întrucât era deja aproape de Cel aşteptat şi plină de multă
nădejde. Oare nu s-ar cuveni să spunem, împreună cu David: „Gata este inima
mea, Dumnezeule, gata este inima mea! Cânta-voi şi voi lăuda slava Ta” [Psalmi
56, 10]?
Oare de unde ştia aceasta cu
atâta încredinţare, şi de unde avea aplecarea sufletului său spre aceasta, dacă
n-ar fi cercetat cu cea mai mare luare aminte şi înţelegere cărţile
proorocilor? De aici avea ea şi cugetul atât de înălţat, fiind atât de plin de
inspiraţie dumnezeiască încât mie, care văd năzuinţa duhovnicească aşa de
puternică a acestei samarinence către Hristos, îmi vine în minte să spun iarăşi
cu privire la ea cele din Cântarea Cântărilor. „Cine-i aceasta care ca zarea
străluceşte şi ca luna-i de frumoasă, ca soarele-i de luminoasă?” [Cântarea
Cântărilor 6,10].
Căci ea vesteşte că nu după multă
vreme Se va arăta Hristos, Soarele cel duhovnicesc al Dreptăţii, arătând că se
va ivi Biserica neamurilor, ce începe chiar cu ea însăşi, Biserică întemeiată
de Mântuitorul şi izvorâtă din fântâna lângă care stă această femeie.
Frumusețea femeii samarinence
Eu o văd pe această femeie
arătându-se ca o auroră mult îndrăgită. Fiindcă ea este frumoasă, precum este
luna, întrucât îşi vădeşte strălucirea, atunci când încă stăpâneşte noaptea
nelegiuirii; ea este luminoasă ca soarele, şi de aceea este arătată de către
Mire ca fiind plină de lumină.
Ea a ajuns la propria desăvârşire
în înşirarea celor ce vor fi în viitor, ca să strălucescă precum soarele după
Evanghelie, întrucât viaţa ei cea luminoasă din viitor va fi pecetluită cu un
sfârşit nespus de fericit şi de mucenicesc. Iar acum ea ştie că Hristos este
Dumnezeu cel adevărat, Care pe deplin îşi arată dumnezeirea, iar ceea ce El
grăia mai târziu ucenicilor Săi cu privire la Duhul cel de-o-fiinţă şi
deopotrivă cinstit, anume că, atunci când Acela va veni, îi va învăţa tot
adevărul, faptul acesta şi ea, luând-o înainte, îl grăieşte: „Când va veni
Acela ne va vesti nouă toate”.
Dar îndată ce a văzut Hristos,
Mirele cel duhovnicesc, că ea este astfel, a spus către dânsa în chip
neacoperit: „Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine” [Ioan 4, 26].
Iar ea, ca o binevestitoare cu
adevărat aleasă, şi-a lăsat ulciorul şi a alergat către oraş, îndemnând pe toţi
cu cuvintele sale şi aducându-i către credinţa în Cel văzut de ea: „Veniţi de
vedeţi un om care mi-a spus mie toate câte le-am făcut; nu cumva acesta este
Hristosul?” [Ioan 4, 29]. Ea întreabă aşa nu ca să este vreo îndoială, ci ca să
se încredinţeze şi mai mult, din vederea Domnului şi din vorbirea cu El, şi ca
mai lesne să-i convingă şi pe ceilalţi, după cum s-a şi întâmplat.
Propovăduirea femeii samarinence
Eu mă voi sluji de cele spuse mai
înainte în chip mai larg, şi voi lăsa deoparte acum cuvintele Evangheliei ce
vin la rând, văzând că vă sileşte ceasul la nevoile trupului vostru şi la
lucrurile vieţii.
Însă voi să luaţi seama la
samarineanca aceasta: de cum a auzit ea cuvintele evanghelice, pe care şi noi
le vestim evlaviei voastre, pe dată a dispreţuit lucrurile cele mai
trebuincioase trupului ei.
Căci a lăsat îndată şi ulciorul,
şi casa ei, şi, dând fuga în oraş, i-a chemat pe samarineni, întorcându-se cu
ei la Hristos. Căci prin acele cuvinte, „Veniţi de vedeţi”, ea le spune de-a
dreptul: „Insoţiţi-mă pe mine şi eu vă voi călăuzi şi vă voi arăta acum vouă pe
Mântuitorul Cel din cer, Care a venit în lume!”.
Astfel ea îndată i-a mânat pe ei
şi i-a înfăţişat lui Hristos. Iar ea ne învaţă pe noi, prin aceea că a părăsit
şi casa ei şi ulciorul, socotind mai de cinste decât cele de nemijlocită
trebuinţă câştigul dobândit din învăţătură, pe care şi Domnul, în Evanghelie,
l-a numit către Marta, cu privire la Maria care asculta cuvântul Său, „partea
cea bună” [Luca 10, 42]. Dacă trebuie să dispreţuim cele nemijlocit
trebuincioase nouă, cu cât mai mult trebuie să dispreţuim noi celelalte
lucruri?
Să tindem spre cele veșnice
Căci ce te sileşte pe tine şi ce
te îndepărtează de la învăţăturile cele de folos pentru suflet? Grija de casa
ta, de copii şi de soţie? Tristeţea ori bucuria pentru vatra sau rudele tale?
Cumpărarea bunurilor sau vânzarea lor? Folosirea tuturor celor pe care le ai la
îndemână, sau mai degrabă reaua lor folosire?
Sfârşitul celor ce sunt strâns
legate de lumea aceasta este totdeauna, aşadar, nenorocire, întrucât în cele
din urmă [oamenii muritori] vor fugi goi şi vor părăsi aici toate cele ce le-au
fost dragi. Dar pentru cei care dispreţuiesc cele ale lumii acesteia şi
iscodesc tainele lumii ce va să fie, pentru cei ce se ostenesc să săvârşească
cele de folos pentru moştenirea lumii aceleia, moartea, când vine, nu aduce
stricăciune şi pagubă, ci îi mută mai degrabă pe acei oameni de la cele deşarte
şi trecătoare către ziua cea fără de apus, către viaţa cea fără de moarte,
către bogăţia cea de necheltuit, către desfătarea cea necurmată, către slava
cea veşnică, către cele ce există cu adevărat şi dăinuiesc neschimbate.
De care fie ca noi toţi să avem
parte, cu harul şi cu iubirea de oameni a Celui ce a aplecat cerul şi a coborât
pentru noi, şi nu numai până la noi, ci şi până la sufletele cele zăvorâte în
beznă, şi Care de acolo, întorcându-Se prin slăvită Sa înviere şi ridicare din
morţi, ne-a adus nouă lumina şi cunoaşterea şi nădejdea celor veşnice şi
cereşti, întru care El este preaslăvit în vecii vecilor. Amin.
(Extras din Sf.
grigorie Palama, Omilii
TOATA SUFLAREA PAMANTULUI
- Sfantul Ioan din Kronstadt -
Toata suflarea pamântului rasufla, adica nu poate trai fara aer. Toate
fapturile rationale si libere traiesc prin Duhul Sfânt ca si cum ar respira
aerul, nu pot ramâne în viata fara El. „Prin Duhul Sfânt tot sufletul viaza”
(Antifon utrenie, glas 4). Nu uitati ca Duhul Sfânt se afla fata de sufletul
vostru în aceeasi relatie ca si trupul fata de aer.
Sfantul Ioan din
Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2005, p. 463.
CANTECUL FAPTURII
- Arhiepiscopul Iustinian Chira -
Pe Adam Îngerii l-au învatat sa cânte. Toata creatura cânta. Cânta soarele si
luna, cânta stelele si lumina. Întreg spatiul rasuna de o armonie sfânta, pe
care urechea noastra nu o poate cuprinde. De o miraculoasa simfonie este plin
tot universul. Pentru ca în univers nu domneste haosul, ci ordinea si
disciplina. Toate, cerul si pamântul, când asculta de legile date de Creatorul
lor, formeaza în spatiu o desavârsita simfonie. Desi s-ar parea ca dincolo de
atmosfera Pamântului domneste întunericul si tacerea, nu este asa. Aceasta este
numai aparent, pentru ca organele pe care le avem noi, urechea si ochiul, au o
putere de percepere limitata. În afara de ceea ce auzim sau vedem noi, exista o
infinita bogatie de sunete si culori, care vibreaza mereu si cânta. Tacerea si
întunericul absolut domnesc numai în iad, care este numit de Hristos
întotdeauna „întunericul cel din afara, unde este plânsul si scrâsnirea
dintilor” (Matei 25, 30). Acolo niciodata nu se aud cântece armonioase si
frumoase. Acolo sunt sunete haotice care chinuiesc si înspaimânta permanent.
Nici lumina nu este acolo o lumina care mângâie si încalzeste, ci este o lumina
moarta, neîntâlnita în spatiul creat de Dumnezeu, unde si lumina si sunetul
sunt create ca sa provoace fericirea si o liniste desavârsita tuturor
credinciosilor.
Arhiepiscopul
Iustinian Chira, Colo-n sus in vremea aceea, Ed. Manastirii Rohia, Rohia, 2010,
p. 7-8
