N. Grigorie Lăcrița - Legea Petiționării –

 

Legea Petiționării –

o Lege pentru protecția infractorilor

 

17.07.2026                                                                                                         N. Grigorie Lăcrița

 

„Ticăloşia câtorva este o nenorocire pentru toţi”. (Syrus, 663)

 

Cuprins

1. Impactul în viața reală: cum formalismul legislativ protejează criminalitatea

1.1. Teroarea drogurilor în comunități

1.2. Focarele de ilegalitate din locuințe

1.3. Dinastia imunității și frica de represalii

1.4. Marea corupție și sinuciderea profesională

1.5. Dramele ascunse ale violenței domestice

2. Modelul internațional: Anonimatul ca armă a justiției

3. Argumente imbatabile pentru reforma legii: Trecerea la cercetarea obligatorie

4. Concluzie publicistică și apel deschis către Parlamentul României

 

Prin art. 7, alin (1) din „Ordonanţa Guvernului nr. 27 din 30 ianuarie 2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor” se prevede o barieră birocratică pe cât de rigidă, pe atât de periculoasă:

„Art. 7. (1) Petiţiile anonime sau cele în care nu sunt trecute datele de identificare a petiţionarului nu se iau în considerare şi se clasează, potrivit prezentei ordonanţe.[…]”

În viața reală, dincolo de birourile capitonate ale ministerelor, se constată o realitate cruntă: prin această prevedere legală, statul român protejează infractorii și paralizează spiritul civic.

Sub paravanul formalismului, se împiedică sesizarea și descoperirea a numeroase și grave fapte ilegale, în special infracțiuni de cea mai mare gravitate.

Formalismul a ucis dreptatea.

Câteva exemple clare și dureroase din societatea noastră sunt edificatoare în acest sens:

 

1. Impactul în viața reală:

cum formalismul legislativ protejează criminalitatea

 

„Acolo unde justiţia nu funcţionează, e periculos să ai dreptate.”

(Francisco de Quevedo).

 

1. Traficul de droguri și teroarea din cartiere

În diferite locuri se vând droguri, în special de persoane care fac parte din grupuri infracționale organizate și extrem de violente.

Nu puține sunt cazurile în care rețelele de dealeri operează chiar în scările de bloc, în curțile școlilor sau la locurile de muncă.

Deși comunitatea cunoaște în detaliu aceste focare, niciun cetățean onest nu își va pune liniștea, sănătatea sau viața sa, a familiei sale și, în special, a copiilor în pericol semnând cu nume, prenume și CNP o sesizare oficială.

Mai mult, mass-media a demascat repetat cazuri în care chiar unii reprezentanți ai organelor de cercetare penală se aflau în cârdășie cu traficanții, asigurându-le protecție contra cost.

Când cetățeanul vede că „oamenii legii” devin partenerii infractorilor, obligativitatea declinării identității devine o invitație la execuție socială sau fizică.

Proliferarea dramatică a consumului de droguri în rândul tinerilor este direct întreținută de lașitatea legislativă din art. 7, alin (1) al O.G. nr. 27/2002.

2. Cuiburile de ilegalitate din apartamentele de bloc

Numeroase locuințe sunt transformate clandestin în locuri de desfășurare a unor activități infracționale grave: rețele de prostituție, proxenetism, trafic de persoane sau ascunzători pentru infractori urmăriți internațional.

Vecinii de palier suportă teroarea unor indivizi dubioși care transformă nopțile într-un calvar.

Obligați de lege să își decline identitatea pentru a fi luați în seamă, oamenii aleg să îndure abuzul în tăcere.

Statul le cere să fie eroi, dar le oferă statutul de victime sigure.

3. Dinastia „imunității”: abuzurile comise de oameni ai legii

Atunci când abuzurile, actele de corupție sau faptele penale sunt comise de reprezentanți ai autorităților sau de membrii familiilor acestora, frica paralizează orice demers civic.

Deținând pârghiile puterii și având acces facil la bazele de date, acești potentați ai zilei pot identifica imediat autorul unei petiții administrative.

Răzbunarea care urmează este necruțătoare și lovește adesea întreaga familie a petiționarului.

În fața unui sistem în care mila nu există, cetățenii refuză să își semneze propria condamnare, știind că o sesizare anonimă este trimisă direct la coșul de gunoi al instituției.

4. Marea corupție și „legea tăcerii” din instituțiile publice

În ministere, primării și companii de stat, angajații de execuție sunt martori zilnici la trucarea licitațiilor, deturnarea fondurilor publice și solicitarea de mită de către superiori.

A cere unui funcționar să își decline identitatea într-o petiție administrativă internă echivalează cu o sinucidere profesională: urmează hărțuirea psihică, concedierea și excluderea din profesie.

Clasarea automată a sesizărilor anonime acționează ca un scut de protecție totală deasupra „gulerelor albe”.

5. Dramele ascunse: violența domestică și abuzurile asupra minorilor

În spatele ușilor închise se petrec strigăte de ajutor pe care vecinii le aud, dar pe care nu îndrăznesc să le asume birocratic.

Teama că un agresor violent va afla cine a sunat sau cine a scris la poliție blochează orice reacție civică.

Refuzul statului de a investiga un semnal anonim fundamentat transformă instituțiile de protecție socială în complici pasivi la schilodirea fizică și psihică a unor femei și copii.

 

2. Modelul internațional: anonimatul ca armă a justiției

 

„Cine nu împiedică fapta rea, atunci când poate, acela îndeamnă la ea”.

(Seneca, Troades., 290)

 

La nivel mondial, statele puternice au înțeles că informația este mai valoroasă decât semnătura de pe act.

2.1. În state în care sesizările anonime SE INVESTIGHEAZĂ obligatoriu, precum SUA, Germania, Regatul Unit: Instituțiile federale americane (cum ar fi IRS sau SEC) și liniile de urgență britanice (de tip Crimestoppers) încurajează deschis sesizările anonime.

În Germania, transpunerea normelor europene privind avertizorii de integritate a consacrat canale digitale securizate unde cetățeanul poate trimite probe fără a-și declina identitatea.

Principiul lor este simplu: contează valoarea adevărului prezentat, nu numele celui care îl rostește.

2.2. În state blocate în birocrație, precum România, Polonia: Dreptul administrativ a rămas încremenit în proiect, tratând petiția ca pe o simplă corespondență de curtoazie între stat și cetățean.

Dacă nu sunt trecute datele de identificare a petiţionarului, statul întoarce spatele problemei, chiar dacă sesizarea anunță o catastrofă sau o crimă.

 

3. Argumente imbatabile pentru reforma legii:

Trecerea la „SE IAU ÎN CONSIDERARE și se cercetează”

 

„Legea este ordine şi o lege bună înseamnă o ordine bună”. (Aristotel)

 

O modificare a O.G. nr. 27/2002 în sensul obligativității cercetării sesizărilor anonime nu este un moft, ci o urgență națională susținută de argumente juridice și logice incontestabile:

3.1. Prioritatea fondului în fața formei: Scopul suprem al justiției și al administrației publice este siguranța națională și ordinea de drept. Este o anomalie logică și juridică să refuzi investigarea unei infracțiuni grave doar pentru că informația nu vine însoțită de o semnătură.

3.2. Alinierea la standardele europene: România a adoptat deja Legea nr. 361/2022 privind protecția avertizorilor în interes public (transpunând Directiva UE 2019/1937). Prin aceasta, recunoaște raportarea anonimă în interiorul companiilor și instituțiilor. Este o contradicție legislativă strigătoare la cer ca un angajat să poată trimite o alertă anonimă privind o fraudă în minister, dar un cetățean de rând să nu poată sesiza anonim un focar de criminalitate din propriul său cartier.

3.3. Filtrarea digitală în era Inteligenței Artificiale: Principalul contraargument al birocraților este riscul avalanșei de plângeri false sau calomnioase. Soluția este tehnică, nu prohibitivă: legea poate prevedea că „petițiile anonime se iau în considerare și se cercetează DOAR DACĂ conțin indicii clare, indicii rezonabile, probe materiale, fotografii, documente sau coordonate verificabile”. Sistemele moderne de filtrare digitală pot lăsa deoparte textele insultătoare, reținând exclusiv sesizările cu substanță.

3.4. Activarea celei mai mari rețele de siguranță: cetățenii: Oferind protecția anonimatului absolut garantat prin lege, statul primește gratuit milioane de „ochi și urechi” în teritoriu. Cetățenii vor deveni parteneri activi ai legii, simțindu-se în siguranță să raporteze abuzul, știind că instituțiile statului îi vor proteja, nu îi vor expune.

 

4. Concluzie publicistică și apel deschis către Parlamentul României

 

„Nu există ceva mai bun pentru stat decât legi bine alcătuite.” (Euripide)

 

Actuala formă a Legii Petiționării nu este altceva decât o umbrelă de protecție întinsă deasupra capetelor celor care încalcă legea.

Prin obligarea cetățeanului de a-și semna curajul cu datele din buletin, statul român manifestă o lașitate instituțională care ucide din fașă orice formă de spirit civic.

Oamenii nu sunt fricoși, ci doar realiști: refuză să devină victimele unui sistem care nu îi poate proteja de răzbunarea infractorilor.

Lansăm pe această cale un apel ferm și urgent către membrii Parlamentului României:
Domnilor legislatori, aveți obligația morală și constituțională de a modifica de urgență O.G. nr. 27/2002!

Înlocuiți sintagma complice „nu se iau în considerare și se clasează” cu textul demn de o țară europeană modernă: „Petiţiile anonime sau cele în care nu sunt trecute datele de identificare a petiţionarului SE IAU ÎN CONSIDERARE şi se cercetează, dacă conţin indicii sau probe verificabile.”

Este timpul să decideți de partea cui vă aflați: de partea cetățeanului onest care vrea să își curețe comunitatea de criminalitate, sau de partea infractorului care prosperă la adăpostul anonimatului interzis?

Într-o Românie care se vrea sigură și europeană, legea trebuie să fie un scut pentru cei drepți, nu o vestă antiglonț pentru cei certați cu legea!

 

„Cine are minte, să ia aminte!   Cine are urechi de auzit, să audă!”   Amin!

(Sfânta Evanghelie după Matei 11:15; Sfânta Evanghelie după Luca 14:35)

 

Robert Horvath - Istorie cu jumătăţi de măsură

 

Istorie cu jumătăţi de măsură

 

Mă numesc Robert Horvath, sunt de profesie cineast, absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti (IATC) şi am lucrat la multe studiouri din România, îndeosebi la Televiziunea Română. Actualmente, îmi continui activitatea la studioul meu de film, “Kiro Studio International”, cu sedii în Manhattan (New York) şi Tokio. Sunt cunoscut, de asemenea, în calitate de grafician, ilustrator şi pictor. 

În data de 20 martie 2008 a avut loc, la Institutul Cultural Român din New York, un eveniment dedicat special Holocaustului din România din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. La această manifestare a participat şi o delegaţie din România, remarcându-se prezenţa d-lui general Mihai Ionescu, directorul Muzeului Holocaustului din Bucureşti. Pentru că adevărul istoric a fost prezentat unilateral şi subiectiv, am avut o interven3ie pe care, în cazul că o consideraţi pertinentă, vă rog să o publicaţi în ziarul Dvs. Redau mai jos intervenţia mea de la acest eveniment. Cuvintele sunt traduse din limba engleză, deoarece la ICR din New York este încă interzisă folosirea limbii române! 

Doamnelor şi Domnilor, 

Deoarece v-aţi referit în expunerea Dvs. la necesitatea ca generaţiile viitoare să afle adevărul despre tragedia Holocaustului şi pentru că astăzi copiii învaţă la şcoală că românii sunt vinovaţi de genocid, aş vrea ca ei să afle şi faptul că românii au fost aceia care au salvat întreaga populaţie evreiască de pe teritoriul actual al României. Asistăm la un fapt poate unic în istoria celui de al Doilea Război Mondial, anume acela că un om s-a opus presiunii germane, salvând mai mult de jumătate milion de oameni de la pieire. Acest miracol românesc se datorează în primul rând poziţiei intransigente şi plină de curaj a mareşalului Ion Antonescu. În al doilea rând, mai trebuie ţinut cont şi de caracterul specific al societăţii româneşti din perioada respectivă. Mă refer aici la Ion Brătianu, Iuliu Maniu, la partidele istorice, la Regina Elena, la Dr. Lupu, la Patriarhul Nicodim, la Mitropolitul Bălan, la întreaga Biserică Ortodoxă Română şi la mulţi alţii care au pus umărul la salvarea evreilor. Cred însă că factorul principal îl reprezintă mentalitatea, psihologia şi omenia românilor. 

Care sunt faptele istorice? După începerea războiului, se desfăşoară foarte rapid operaţiunile militare în Basarabia şi Bucovina de Nord, unde este masacrată populaţia evreiască şi unde forţele româneşti cooperează cu cele ale germanilor. În curând, în spatele frontului, apar comandourile germane specializate în operaţii de “curăţire” şi, paralel, încep deportări de familii întregi din populaţia evreiască, dincolo de Nistru, în Transnistria. Pentru mine, moartea chiar şi numai a unui singur om nevinovat reprezintă o tragedie, dar trebuie să iau în consideraţie şi statistica. Pentru că subiectul este foarte controversat, las la aprecierea audienţei să deducă adevărul – din diferite surse. Una dintre ele ar fi “Enciclopedia Iudaică”, o lucrare de referinţă, în care se menţionează cifra de 40.000 de morţi, plasând România pe locul 10, ca vinovăţie, în timp ce raportul Dvs., al Comisiei, se referă la 420.000 de victime, România ajungând pe locul 2, imediat după Germania. Ţinând seama de paritatea populaţiei, România devine, nici mai mult, nici mai puţin, prima “Killing-machine” din istoria celui de al Doilea Război Mondial! 

În aritmetica Comisiei se adaugă şi Ardealul de Nord, acolo unde populaţia evreiască a fost decimată, numai că, atunci, Ardealul de Nord se afla sub controlul maghiar. Dumneavoastră mai treceţi cu vederea şi alte fapte: că toţi bărbaţii evrei în putere au fost încadraţi în Armata Roşie, că o mare parte din populaţie a fugit în interiorul Rusiei şi că foarte mulţi evrei au murit de moarte naturală sau de boli contagioase (tifos), de care a suferit întreaga populaţie, inclusiv Armata Română. Responsabilitatea Guvernului României în aceste evenimente este mare, dar nu este greu să fie separată de responsabilitatea germanilor. 

Mă voi ocupa în continuare de momentul crucial, anul 1942, care este şters cu buretele sau distorsionat ca semnificaţie istorică. Mihai Antonescu, Ministrul de Externe, se întâlneşte cu Hitler, în acea toamnă, şi îi comunică hotărârea de a nu-i preda pe evreii din Regatul României. Vreau să vă mai amintesc, domnule general Mihai Ionescu, două documente semnificative, pe care sper şi cred că le cunoaşteţi: la o săptămâna de la această întâlnire istorică, Ion Antonescu declară, într-o şedinţă a Consiliului de Miniştri: “Nu voi face jocul rasist al germanilor şi îi voi slava pe toţi evreii mei”; după alte două săptămâni, la o altă şedinţă a Consiliului de Miniştri, Ion Antonescu declara: “Eu mi-am dat cuvântul să asigur viaţa şi libertatea evreilor şi mă voi ţine de cuvânt”. Toamna lui 1942 pecetluieşte pentru totdeauna salvarea unei întregi populaţii de la moarte, condamnată la “soluţia finală” de către Hitler. 

Mă voi referi acum la Raportul Comisiei Holocaustului, lucrare unde o reală tragedie este folosită pentru anumite interese politice. În 2002, Guvernul României, bazându-se pe documentele Arhivei Naţionale şi în conjuncţie cu toate documentele primite de la Muzeul Holocaustului din Washington, DC, decretează, fără echivoc, că pe teritoriul României nu a avut loc Holocaustul. La mai puţin de doi ani, însă, Guvernul României îşi schimbă poziţia, înfiinţând o Comisie care, bazându-se pe exact aceleaşi documente, decretează că în România a avut loc un genocid de proporţii inimaginabile. Comentariile sunt de prisos! 

Vreau să mai spun asistenţei că Raportul Wiesel de cercetare a crimelor Holocaustului reprezintă un atac fără precedent la adresa demnităţii românilor. În concluzia raportului se spune: “Românii sunt vinovaţi de genocid, chiar dacă în anumite regiuni au supravieţuit evrei”. Înainte de a intra în fondul problemei, doresc să mai remarc că “anumite regiuni” reprezintă, de fapt, România de bază, România esenţială, adică în actualele ei graniţe. Raportul aruncă o vină colectivă, acuzând de genocid întreaga populaţie românească. Această idee de vină colectivă aparţine ideologiei fasciste şi/sau comuniste, aruncând vina – reală sau imaginară -câtorva asupra unei întregi colectivităţi naţionale, rasiale sau sociale. Iar o vină colectivă nu are ce căuta în discursul unei democraţii! Se merge atât de departe încât se spune că majoritatea populaţiei româneşti a sprijinit Holacaustul! 

Mă întreb: oare cum a fost posibil aşa ceva, când faptele din Bucovina şi Basarabia au fost foarte puţin cunoscute de populaţie. Eu personal am plecat la 32 de ani din România şi nu am auzit niciodată despre aceste evenimente. România este prezentată în acest material ca o ţară fascizată şi complet rasistă. Aş vrea să-i amintesc domnului g
eneral şi cercetător istoric faptul că fascismul a fost lichidat în România cu ocazia rebeliunii legionare. Fragmentul care m-a intrigat profund este următorul: “Holocausul îşi are rădăcini adânci în istoria şi cultura română”! Această constatare aduce un atac frontal Istoriei României şi nu scapă de această decapitare niciun om politic, niciun partid istoric, niciun moment al istoriei şi nici al monarhiei. Deci, Istoria României este prezentată de Comisie în primul rând ca o istorie a antisemitismului. Acelaşi tratament i se aplică însă şi Culturii Româneşti. Nu scapă de “atenţia” noii inchiziţii nicio personalitate culturală, de la Alecsandri, Eminescu, Kogălniceanu, Hajdeu, Slavici etc., iar în epoca modernă nu scapă nici Emil Cioran, Noica, Mircea Eliade. Aşadar, în opinia Comisiei, Cultura Românească nu este importantă prin valenţele sale universale, ci numai prin caracterul ei rasist şi antisemit. Cu alte cuvinte, Mihai Eminescu şi ceilalţi piloni ai Culturii Româneşti sunt, nici mai mult, nici mai puţin, vinovaţi pentru cauzarea Holocaustului. Cruciţi-vă, doamnelor şi domnilor, cruciţi-vă, domnule general!. 

Concluzia acestei Comisii a dat o undă verde unei adevărate “vânători de vrăjitoare9
D, având ca victimă cultura şi limba naţională. Atenţia este în primul rând îndreptată asupra lui Mihai Eminescu şi a lui Mircea Eliade, fiind orchestrată din birourile preşedintelui Institutului Cultural Român (ICR), d-l Horia Roman Patapievici. Având la dispoziţie un buget de câteva milioane de dolari, având sub control edituri şi reviste culturale, el şi ciracii săi au pornit un atac delirant îndreptat împotriva a tot ce este românesc. D-l Patapievici spune în clar: “Eminescu, ca poet naţional, şi întreaga cultură naţională nu-şi au locul sub zodia internaţionalismului”. Sau: “Dacă vreţi să intraţi în Europa, trebuie să vă debarasaţi de Eminescu”. Dacă nu credeţi, mă voi referi la seara dedicată “Luceafărului poeziei româneşti”, desfăşurată la Consulatul General al României din New York şi boicotată de Institutul Cultural Român New York, condus de d-na Corina Şuteu, ai cărui angajaţi nu au avut decât curiozitatea de “a băga capul” la acest eveniment care a durat 6 sau 7 ore. Această manifestare a avut loc prin bunăvoinţa Consulului General al României la New York, d-l Pietro Lucian Pavoni, căruia trebuie să-i exprimăm sinceră gratitudine. Nu pot să20nu adaug faptul că nu mi se permite (de doi ani!) să particip la activităţile ICR New York, deoarece am cerut să se vorbească şi româneşte la manifestările organizate de Institut (pentru participarea din această seară, a trebuit să mi se dea o derogare specială de la Washington!) . 

Vreau să mai adresez câteva cuvinte doamnelor şi domnilor din spatele meu, care strigă, cu înverşunare, să nu fiu lăsat să mai vorbesc şi să fiu dat afară! Dacă Dvs. mai sunteţi azi în viaţă, aceasta i se datorează mareşalului Ion Antonescu şi – în primul rând – omeniei românilor. Este greu pentru mine să înţeleg cum mulţi români acceptă orice compromis, inclusiv acest raport degradant. La fel, nu pot să înţeleg cum mulţi evrei, în loc să fie recunoscători şi să le arate gratitudine celor care le-au salvat viaţa, stau şi aşteaptă să le mai dea încă o palmă. 

Un adevăr spus doar pe jumătate seamănă cu o minciună. Pe fundalul unei tragedii adevărate, asistăm aici la un atac fără precedent la adresa Istoriei şi Culturii Româneşti. Dacă vrem să ne recâştigăm demnitatea, trebuie să spunem adevărul întreg. Vă mulţumesc pentru răbdarea şi atenţia Dumneavoastră. 

Robert Horvath Deva

New York,

 

COMENTARII:

Traian Campeanu  -  Holocaust Imaginar!

Din nefericire legea aceasta există, deși „baza sa reală” este extrem de firavă. Nimeni nu neagă excesele naționaliste, dar de la câteva cazuri documentate de crime provocate de niște dezaxați înfierbântați la creier, până la trimiterea instituționalizată în camerele de gazare a 400.000 de etnici evrei, e cale lungă. E ciudat și faptul că etnicii rromi (pe atunci țigani),transportați înspre Transnistria și returnați de armata sovietică, nu ne acuză de nimic. Urmașii lor au primit destul aur de la BNR pentru a se putea declara regi sau împărați; pe lângă cel declarat președinte. 

. E VALABILĂ ZICEREA CĂ „NICI O FAPTĂ BUNĂ NU RĂMÂNE NEPEDEPSITĂ”, dar cred că va fi necesară o judecare cu probe a acuzării unui popor, relativ pașnic, de astfel de orori. Una este acuzarea unor extremiști precum legionarii, fasciștii, hitleristii, comuniștii, etc. și alta este acuzarea unui popor. Cred că reprezentanții noștri au cedat prea ușor, dar nu mi-aș dori ca, la un moment dat, când aceste acuzații perpetue îi vor revolta pe urmașii noștri, aceștia să se răzbune pe urmașii nevinovați ai acestor tupeiști profitori. Ce-au făcut strămoșii noștri, strămoșilor lor, bune și rele, e istorie; și din acele evenimente ar trebui să reținem adevărul care ne unește, nu minciuna care ne dezbină.

A aparut - MERIDIANUL CULTURAL ROMÂNESC 46 (spicuim)