Ben Todică - MEMENTO MORI 2

 

MEMENTO MORI 2

 

Pe 23 noiembrie 2021, chiar în jurul orei douăsprezece, la prânz, de ziua mea, am primit ultimele două felicitări prin telefon. Una de la Rev. Corin John Izvernariu, cealaltă de la Vasile Sachelaru.

Soția era în spatele casei, pe verandă. Își punea părul pe bigudiuri. Eric lucra în camera lui, la calculator. Eu am luat câteva vitamine, la recomandarea soției, apoi am ridicat paharul cu lapte și am început să beau. Două înghițituri. Atât.

Dintr-odată, respirația mi s-a blocat.

A fost ca și cum, undeva înăuntrul meu, o gâlgâială încerca să iasă, în timp ce laptele încerca să intre. Cele două s-au întâlnit într-o gară fără ieșire. Nu mai puteam respira. Cerul s-a întunecat.

Dacă aș fi rămas aplecat peste masă, poate că acolo s-ar fi terminat totul. Dar nu știu cum, m-am trezit pe podea.

În jurul meu erau două bălți de lapte. La căderea mea, laptele țâșnise din gură și din gât, ca după o explozie. Nu-mi amintesc momentul căderii. Îmi amintesc doar trezirea. M-am ridicat repede.

Primul meu gând n-a fost: „Am fost aproape de moarte.” Primul meu gând a fost: „Trebuie să curăț.” Nu voiam să descopere nimeni cataclismul. Parcă, dacă ștergeam repede urmele, puteam să anulez și ceea ce se întâmplase.

M-am spălat pe față, am ieșit pe verandă și am luat mopul. Soția era în continuare preocupată de părul ei și de telefon. Eu am început să spăl podeaua. Am spălat-o intens. Podeaua fusese botezată cu laptele ieșit din mine.

Apoi m-am dus în garaj și am luat prenadezul. Mi se dezlipise talpa papucului de casă și am lipit-o.

După aceea am reparat și coada uneltei cu care soția uda răsadurile de flori.

Viața își vedea de treabă.

Eu lipisem un papuc. Reparam o coadă de unealtă. Și undeva, în mine, se deschisese o ușă către moarte.

Mă întrebam dacă mă comport normal sau dacă încă eram în stare de șoc. Și atunci a venit întrebarea: Ce nu văd? Și, mai ales: Ce a vrut Dumnezeu să-mi spună prin asta? Nu știu.

Poate că Dumnezeu nu mi-a spus nimic. Poate că moartea nu vorbește. Poate că noi suntem cei care, atunci când o simțim aproape, începem să ascultăm. Au trecut câteva zile. Au murit mulți oameni.

A murit și Vasile Condraș.

..........................

Pe 12 decembrie 2021, într-o duminică geroasă și ploioasă, la cimitirul din Oravița, pe Variantă, mai jos de părinții mei, a fost îngropat Vasile Condraș, prietenul copilăriei noastre. Avea 72 de ani.

Era un ger năprasnic și ploua cu bulgări de gheață. S-au grăbit cu înmormântarea. Parcă și vremea se grăbea să-l conducă. Plângeau pietrele. Geria cumplit, de crăpau pietrele de durere.

În jurul orei douăsprezece, ora prânzului, am primit vestea. M-am gândit la întâmplarea mea. Oare fusese doar o coincidență? Oare Vasi plecase și eu rămăsesem? Oare venise vestea morții lui să-mi amintească de propria mea moarte? Nu știu.

Știu doar că Vasi nu putea cânta fără mine. Eu eram inginerul lui de sunet, cel care se ocupa de amplificare. Eram copii și urcam împreună pe scena cinematografului din Ciudanovița. Mircea Cota la tobe. Tică la chitară armonie. Iosimita la bass, în locul lui Ștefi, basistul trupei originale „Amicii” din Timișoara. Iar eu, voce.

Cântam „Dă-mi inima ta” și mă străduiam să-l imit pe Romcescu. Vasi era acolo. Vasi era muzica. Pentru noi, el a fost Hendrixul nostru.

Când a sosit în Șantierul Uraniului, în 1974, cu formația „Amicii”, adusă din Timișoara de inginerul Iulian Topală, ni s-a părut că intrase în Ciudanovița o altă lume. Șteffi la bass. Rică la tobe. Vasile Condraș - solo și armonie.

Stăteam înnebuniți în fața lui când îl interpreta pe Jimi Hendrix. Nu mai văzuserăm așa ceva. Ion Petru, Tică, a învățat de la el să cânte la chitară. Mai târziu a devenit, cu mândrie, membru al noii lui trupe, alături de Mircea Cota la tobe, Bolobrete la trompetă, Nelu Dianu la bass, Mihai Ricu la orgă, Zgripțu la saxofon, Magdaș la acordeon, Trăilă Costică la chitară armonie și Iulian Topală la saxofon.

Au făcut o trupă care putea trece de la muzică ușoară la jazz, rock, jocuri populare și folclor. Un univers întreg.

Vasi s-a îndrăgostit de locurile acestea. S-a căsătorit cu Neli. Au avut un fiu, Gabi. Și a rămas aici. Prieten. Suflet în Duh. Profesor integru. Om bun. Un om care nu trebuia să plece atât de repede.

Dar a plecat.

Și noi am rămas mai săraci cu o lumină.

.......................

Poate că aici este adevărata durere.

Nu știm să prețuim întotdeauna valoarea unui om cât timp este viu, printre noi, alături de noi.

Nu putem accepta ușor că cineva poate fi mai bun. Mai talentat. Mai generos. Mai luminos. Îl vedem. Îl ascultăm. Îl aplaudăm. Și apoi ne continuăm viața.

Până într-o zi când cineva lipsește. Atunci înțelegem că nu mai avem omul. Avem doar urma lui. Amintirea lui. Cântecul lui. Și ceea ce a lăsat în noi.

Viața lui Vasile Condraș a fost un concert fără probe. A intrat pe scenă și a cântat. Fără să știe cât durează spectacolul. Fără să știe când se va stinge lumina.

Mai săraci cu o lumină, dragă Vasi.

Îți doresc drum lin către stele.

Iar lui Tică, tuturor celor care l-au iubit și familiei lui, le rămâne ceea ce moartea nu poate îngropa: cântecul.

Poate că Dumnezeu nu mi-a spus nimic în acea zi de 23 noiembrie. Poate că doar m-a lăsat să văd pentru o clipă cât de subțire este podeaua pe care mergem.

O înghițitură. O cădere. Un pahar de lapte. Un mop. Un papuc lipit cu prenadez. Și, dincolo de toate acestea, necunoscutul.

Astăzi, după aproape cinci ani, am căzut din nou. Și, pentru o clipă, mi-am amintit de Vasi. Poate că memoria are și ea un fel al ei de a ne împiedica, pentru a ne face să ne oprim. Să privim în urmă. Să ne amintim de cei care au plecat.

Și să înțelegem că, atâta timp cât îi mai putem chema pe nume, nu au dispărut cu totul. Dumnezeu să-l ierte și să-l primească acolo, sus, cu brațele deschise.

Dumnezeu să-l odihnească și să-i binecuvânteze sufletul.

Vasile Condraș.

Vasi.

Hendrixul nostru din Ciudanovița.

Doamne!

Ben Todică

 

Maria Diana Popescu - Unde sînt petițiile împotriva unui individ...

 

Unde sînt petițiile împotriva unui individ care și-a descărcat public vezica peste minori?

Maria Diana Popescu

Editoriale

05 Octombrie 2026

 

Moralitatea selectivă a „progresismului” de ONG și agenda libertinajului de consum

Trăim în epoca de aur a paradoxului social, o perioadă în care educația modernă și tolerantă nu se mai măsoară în numărul olimpicilor la matematică, în calitatea manualelor sau în dăruirea profesorilor, ci în vigilența ideologică a activiștilor de serviciu. Cel mai recent studiu de caz din spațiul mioritic ne oferă o mostră absolut savuroasă de ipocrizie civică, un monument de „moralitateˮ selectivă unde indignarea se activează strict pe bază de algoritm progresist și se stinge instantaneu cînd realitatea devine prea... fluidă pe scenă. Cu puțin timp în urmă, filiala autohtonă de arbitraj moral cunoscută sub numele de Declic a intrat în alertă de gradul zero. Pericolul era iminent, iar dușmanul trebuia anihilat: Colegiul Național „Vasile Alecsandri” din Bacău a îndrăznit, la venerabila aniversare a 105 ani de existență, să îl invite pe Dan Puric. Monstrul! Naționalistul! Ortodoxistul! Imediat s-au ascuțit tastaturile de la corporație, s-a redactat de urgență o petiție pe platforma „Campania Mea Declic” și s-a cerut, cu spume la gură și aer de inchizitori moderni, retragerea imediată a invitației. De ce? Pentru că discursul lui Puric ar fi incompatibil cu „valorile unei educații moderne și tolerante”.

Tradus din limba de lemn a ONG-ismului de import, finanțat generos din afară de diverse rețele globale de reeducare, aceste „valori” presupun, de fapt, o educație complet golită de identitate. O educație seculară, deconstruită, unde tradiția e privită ca o boală venerică, iar spiritul național ca o formă gravă de extremism. În această logică strîmbă, tinerii nu trebuie să audă despre rădăcini, istorie sau morală creștină, ci trebuie lăsați liberi. Însă tipul de „libertate” promovat de acești arhitecți ai noului val deconstructiv, nu este altceva decît o mască poleită pentru un libertinaj agresiv, menit să anestezieze spiritul critic al noii generații.

Nimic nou sub soarele corectitudinii politice. Cenzura cu zîmbet tolerant și pumnul în gura tradiției românești au devenit sport național printre progresiști. Însă spectacolul devine de-a dreptul grotesc și de o ironie sfîșietoare cînd mutăm reflectorul de pe scena simandicoasă a liceului din Bacău pe o altă scenă a Capitalei, cea de la Arenele Romane, unde, în cadrul unui concert care a strîns mii de adolescenți, un pierdut reprezentant al noii subculturi urbane promovate intens pe toate canalele, trapperul Ian, a decis să redefinească noțiunea de „artă contemporană” și libertate de exprimare. Într-un delir indus vizibil de substanțe interzise, artistul s-a ușurat la propriu, urinînd de pe marginea scenei direct peste publicul format, în bună parte, din minori. Un gest profund modern, cu deschiderea europeană, indiscutabil tolerant și, mai ales, extrem de eliberat de dogmele prăfuite ale bunului-simț. O manifestare pură a libertinajului pe care anumite curente îl cultivă subtil în rîndul tinerilor: distrugerea oricărei bariere de decență, glorificarea viciului și transformarea degradării în act de rebeliune culturală.

Și acum, întrebarea de un milion de puncte (sau de euro-fonduri primite prin conturi obscure): unde a fost reacția Declic? Unde au fost petițiile fulminante împotriva idolatrizării unui individ care își descarcă vezica peste fețele copiilor? Unde s-a ascuns îngrijorarea societății civile pentru traumele, siguranța și degradarea morală a acestor minori? Cum de nu a mai emis nimeni comunicate de presă despre „valorile incompatibile” ale unui drogat cu pretenții de formator de opinie pentru tînăra generație? Liniște. O liniște asurzitoare, întreruptă doar de clipocitul viral de pe TikTok și de zgomotul cătușelor puse, cu mare întîrziere și doar la sesizarea din oficiu a poliției, pe mîinile trapperului reținut pentru ultraj contra bunelor moravuri. Doar pentru 24 de ore.

Ipocrizia nu se oprește la nivel de ONG. Acest incident a scos la iveală un simptom mult mai profund și mai dureros în rîndul unei bune părți a părinților moderni. Asistăm la un paradox moral de-a dreptul halucinant: cînd Ministerul Educației a emis ideea de a reintroduce uniforma școlară, grupurile de părinți de pe WhatsApp și rețelele sociale au explodat. S-au organizat revolte virtuale, s-au invocat traumele comunismului, s-a strigat că „se îngrădește personalitatea copilului” și că se atentează la bugetul familiei pentru o bucată de pînză standard. Îmbrăcămintea decentă la școală a fost tratată ca o agresiune totalitară. În schimb, cînd un idol al aceleiași generații de copii urinează de pe scenă peste tineri, aceiași părinți, altfel extrem de vocali cînd e vorba de drepturile odraslelor, au fost loviți de o muțenie subită. Brusc, n-a mai protestat nimeni. N-au mai existat marșuri, n-au mai existat scrisori deschise adresate organizatorilor sau autorităților. Degradarea biologică și morală livrată la sticlă sau live a fost tratată ca un simplu „accident cultural” din afara bulei lor, un zgomot de fundal peste care se poate trece cu un scroll nepăsător pe telefon. Este mult mai confortabil să te bați cu birocrația de la minister pe tema unei veste școlare decît să deschizi ochii și să vezi ce mizerie ideologică și comportamentală curge direct în căștile copilului tău, cu propria ta complicitate tacită.

Adevărul este că acest libertinaj nu apare de nicăieri. Este cultivat și tolerat tocmai pentru că o masă de tineri fără repere, dependenți de senzații tari și lipsiți de discernămînt moral, este mult mai ușor de manipulat și de înregimentat în noile dogme globale. Un tînăr care îl ascultă pe Dan Puric s-ar putea să pună întrebări incomode despre suveranitate și valori. Un tînăr care acceptă să fie urinat de un trapper pe post de divertisment este deja anesteziat, gata să înghită orice directivă ideologică fără să crîcnească. Concluzia este pe cît de simplă, pe atît de sumbră: în noua ordine morală pe care ONG-urile de carton și pasivitatea parentală încearcă să o impună, ești considerat un pericol public dacă îndemni la decență și tradiție, dar ești trecut la rubrica „artă modernă” dacă urinezi pe public. Dacă Dan Puric ar fi vrut să fie primit cu aplauze de Declic la Bacău, probabil nu trebuia să pregătească un discurs elocvent. Trebuia doar să își descheie pantalonii pe scenă și să mimeze o criză cauzată de substanțe interzise. Atunci, cu siguranță, activiștii l-ar fi declarat un geniu neînțeles, o victimă a societății și un model perfect integrat în valorile europene ale toleranței absolute.

Tocmai de aceea, dincolo de satira unei ipocrizii strigătoare la cer, acest incident trebuie să fie o alarmă majoră pentru singurele redute care mai pot salva mințile acestei generații: părinții și profesorii.

Este momentul ca școala și familia să pună piciorul în prag și să refuze dictatul moral al unor entități finanțate din exterior, dar și să renunțe la standardele duble care ne îngroapă viitorul. Dragi profesori, nu vă lăsați intimidați de petițiile de carton ale celor care confundă cenzura cu toleranța; curajul de a aduce în fața elevilor repere culturale, istorice și spirituale este adevărata educație. Dragi părinți, lăsați războaiele sterile cu uniformele școlare și redeveniți vigilenți cu privire la „idolii” pe care copiii dumneavoastră îi venerează. Libertatea fără responsabilitate nu este emancipare, ci sclavie spirituală și comportamentală.

Dacă școala și familia vor abdica de la datoria de a cultiva discernămîntul, bunul-simț și respectul de sine, locul valorilor va fi ocupat definitiv de subcultura fluidelor de pe scenă. Poporul acesta încă mai poate distinge mirosul de impostură de cel de demnitate, dar este datoria celor de la catedră și de acasă să îi învețe pe tineri să nu mai înghită - nici la propriu, nici la figurat - tot ce li se servește de sus ca fiind „modernˮ.

Ben Todică - CĂILE DOMNULUI SUNT MISTERIOASE

 

CĂILE DOMNULUI SUNT MISTERIOASE

(Dialog misterios de adevărat)

- Numai Dumnezeu știe cum reziști, campionule, în plină furtună, promovându-te ca Maradona. Numai stăruința și voința te țin cu capul sus. În România sunt mereu schimbări, manevre, schimbări la poarta nouă a lui Păcală. Tu explici acțiunea bine-dispus, deși pensiile și salariile nu știu cum se face că nu cresc valoric. Nu-i nicio minune și nici măcar nu mai așteptăm una. Cum să mai așteptăm, în atâtea tergiversări și combinații, când fiecare are câte o problemă de rezolvat pe la frizerie?

Nu se mai face să se îngroape groparul, cum zice Mureșanu, după ce i se cunoaște valoarea, pus față în față cu drobul de sare al lui Creangă, cu copilul pus în ciubă la îmbăiere, cu prima de Crăciun și cu toate încercările de a aduce un zâmbet pe fața oamenilor.

Nu ești penibil doar pentru că ai fost băiat de mingi.

Tu te bucuri de viață pentru că știi ce este important și cauți mereu o soluție. Norii n-au sentimente, nu trăiesc bucuriile oamenilor și nici combinațiile lor, ca supervedetele tentante de la Buftea, din industria cinematografică românească, cândva atât de vie și acum atât de decimată.

Noi parcă avem talentul de a pune la pământ tocmai ceea ce avem mai bun. Și apoi ne mirăm că devenim nefericiți. Dar tu continui. Și poate tocmai de aceea merită să ne întoarcem la început.

.......................

Când eram copil, proiectam diafilme în spatele blocului, din bucătărie, prin fereastră, pe peretele opus, pe care îl vopsisem cu var alb și îl transformasem în ecran. Seara, când venea întunericul, se aduna lumea din șantier. Ieșeau scaunele afară și începea proiecția. Basmele erau realizate de Studiourile „Alexandru Sahia”. Cineva din grup citea cu glas tare subtitlurile, ca să înțeleagă povestea și cei care nu știau să citească.

Așa, un film devenea bucurie de grup. O fereastră de bucătărie devenea cinematograf. Un perete devenea ecran. Iar un copil devenea, fără să știe, regizor.

Lumea s-a obișnuit atât de tare cu proiecțiile, încât, după ce am terminat cele aproape o sută de diafilme dăruite de nașul fratelui meu mai mic - un fost pilot de aviație militară din Constanța - am hotărât să-mi fac eu diafilmele mele. Poveștile mele. Aveam vreo zece ani.

Aveam numai nota zece la desen. Devenisem atât de bun, încât copiam bancnote de un leu cu creionul și culoarea, sub lupă, de nu se prindeau babele din piață care vindeau semințe și mere.

Sigur, pentru o bătrână nu era o mare pierdere un leu când descoperea că e fals. Pentru mine însă era un leu muncit din greu. De aceea, dacă mai există astăzi cineva care păstrează unul dintre acei lei desenați de mine, îi ofer o sută de dolari americani pe bucată.

Mai ofer o sută de euro pentru o fotografie din sala de spectacole din Oțelu Roșu, unde s-a ținut Bienala teatrală „Ion Luca Caragiale”, iar echipa de teatru din Oravița a câștigat locul trei pe țară cu piesa Comedie cu olteni, în care l-am interpretat pe Tiron — sau Ciron, cum îi spuneam noi.

Am desenat multe schițe în creion cu Charlie Chaplin, Stan și Bran și cu tot felul de personaje. De mic copil mi-a plăcut să-i fac pe cei din jur să râdă. La școală îi imitam pe profesori. Am fost prins de câteva ori și tras de urechi. Poate că nu era încă artă. Dar era deja o formă de libertate.

.....................

De fapt, comedianții spun adevărul. Poate pentru că adevărul spus direct doare. Dar adevărul spus prin râs intră în om fără să-i ceară voie.

Dumnezeu ne privește cu atenție și spune adevărul. El ne-a dăruit și minciuna, dar poate că ne-a dăruit-o doar ca reper pentru înțelegerea adevărului. Noi folosim minciuna ca să ne ascundem.

Dar dacă treci prin viață fără să te lași stăpânit de minciună, conștient că ea există și în tine, atunci începi să semeni cu îngerul. Poate că acesta este examenul.

Și atunci, când am ajuns la sfârșitul celor o sută de diafilme, am înțeles că aventura nu se terminase. Abia începea. Trebuia să-mi realizez propriile povești. Și am primit inspirație de la Creator. La zece ani eram deja specialist în falsificări.

Deci, dacă puteam să falsific o bancnotă, puteam să-mi falsific și propriile diafilme. De-acum înainte aveam să-mi scriu poveștile prin desene.

Tăiam bucăți de hârtie albă la lățimea filmului de 35 de milimetri. Desenam fotograme cu imaginile poveștilor mele și chiar scriam subtitrări. Totul era făcut sub lupa diaproiectorului. Bineînțeles, poveștile mele aveau farfurii zburătoare, feți frumoși, cowboys și țărani români la coasă.

După zece fotograme, înmuiam hârtia în untură albă de porc ca să devină semitransparentă. Apoi o ștergeam de grăsime cu sugativa. Seara aveam o poveste nouă. Și oamenii râdeau de se tăvăleau pe jos. Unii se mai și țucau. Se vedea foarte bine proiecția, pentru că la noi serile din România erau, într-adevăr, foarte întunecate. Poate că și întunericul ne ajuta. În întuneric, o bucată de hârtie putea deveni cinema.

...................

Trebuie să ai curajul să aduci ceva nou într-o poveste veche. Nu avem infinit de multe povești. Biblia însăși ne-a lăsat un număr limitat de mari teme: iubirea, trădarea, moartea, renașterea, păcatul, iertarea, sacrificiul. Dar omul are încă libertatea de a le spune altfel.

Noi, ca specie, suntem poate singurii care putem ieși din poveste și ne putem întoarce cu ceva nou în ea. Aici este curajul artistului. Și tu ai acest curaj. L-am văzut în tine. De aceea nu mă sperie cei care spun că scrisul tău „miroase”. Poate că nu înțeleg cu ce fel de poveste te lupți. Tu încerci să introduci ceva nou în sistem. Iar sistemului îi este frică de necunoscut.

De nepredictibil. De necontrolabil. De aceea, uneori, oamenii devin răi cu ceea ce nu pot controla. Uneori din frică. Alteori din gelozie. Dar toți avem capacitatea de a fi răi. Important este ce facem cu ea.

...................

Noi, cei care încercăm să fim buni până în eternitate, avem nevoie să cunoaștem și răul. Nu-l putem învinge dacă ne prefacem că nu există.

Bunătatea din tine este produsul. Și poate că, pe măsură ce cunoști mai mult răul, îți poți mări și limita bunătății. Înainte de a te cunoaște și respecta, trebuie să-ți afli lungimea nasului. Trebuie să-l cunoști pe Satana din tine. Nu ca să-l adori. Ci ca să știi unde începe.

Puterea de a fi bun cu diavolul din tine este FORȚA. Ca să fii bun trebuie să fii foarte disciplinat.

.......................

Când comedianții îi imită pe politicienii care spun „adevărul”, noi râdem.

Uneori râdem pentru că recunoaștem ceva. Alteori râdem pentru că ne este rușine să plângem.

Dar noi, românii, parcă am ajuns să râdem mai ales de prostie.

Poate că într-o zi va apărea un comedian adevărat. Unul care să nu ne spună doar glume. Unul care să ne vadă. Să ne recunoască. Să ne pună oglinda în față și să ne facă să râdem de ceea ce am devenit.

Sper că avem suficient material de râs în ultimii treizeci de ani ca să ne trezească. Și poate că, dacă râsul va fi destul de adevărat, vom începe din nou să vedem. Poate că aceasta este una dintre căile Domnului. Misterioasă, desigur.

Uneori începe cu o furtună. Alteori cu un copil de zece ani, o lupă, o bucată de hârtie unsă cu untură și un perete văruit în spatele unui bloc. Iar pe acel perete, pentru câteva minute, Dumnezeu lasă să lumineze o poveste.

Poate că, asemenea lui Lynch, am visat și eu, într-o noapte, ca George Miller să se întoarcă, să mă privească, să mă ia în brațe și să râdă: „Ce nebun ești! Tu vei regiza următorul Mad Max. Eu mă ocup de Babe.”

Dar destinul nu scrie scenariile după dorințele noastre.

Și poate că nici nu trebuie.

Poate că adevărata aventură începe tocmai atunci când regizorul pe care îl aștepți nu mai vine.

Atunci trebuie să ridici singur camera.

Poate că George Miller n-a venit.

Dar filmul a continuat.

Ben Todică