Alexandra DOGARU - GÂNDUL ZILEI, 19 octombrie 2026

 

Ben Todică - CREȘTEREA ÎN LUMINĂ E INFINITĂ

 

CREȘTEREA ÎN LUMINĂ E INFINITĂ

Ben Todică

Există oameni pe care îi întâlnim înainte de a le cunoaște numele. Trec prin viața noastră ca niște umbre, ne ating pentru o clipă și dispar. Abia după ani, când îi regăsim într-o carte, într-o fotografie sau într-o amintire, înțelegem că întâlnirea aceea n-a încetat niciodată.

Pe unul dintre acești oameni l-am întâlnit într-un tren clandestin, într-o noapte de decembrie, când fugeam din România comunistă spre libertate.

Aveam douăzeci de ani și credeam că libertatea începe dincolo de o frontieră. Nu știam încă faptul că poți trece granițele Europei și să rămâi prizonierul propriilor întrebări.

Eram patru tineri români, ascunși într-un loc neverosimil al unui tren care gonea prin noapte. Ne temeam de controlori, de poliție, de limbi pe care nu le înțelegeam și de viitorul pe care ni-l inventaserăm fără să știm ce ne așteaptă. În urmă rămăseseră închisorile din Iugoslavia și lagărul de refugiați din Trieste. În față se afla Europa, mare, străină și plină de promisiuni.

Atunci a apărut el.

Un om cu părul vâlvoi, îmbrăcat într-un palton lung, verzui, cu aerul cuiva care călătorise prea mult pentru a mai fi impresionat de destinații. Ne-a spus că îl cheamă Emil.

Nu ne-a cerut să-i demonstrăm cine suntem. Nu ne-a întrebat de ce fugim. A înțeles că eram refugiați și s-a oferit să ne ajute. Cunoștea drumurile, controlorii și micile secrete ale călătorilor fără bilet. Locuia la Paris și mergea uneori la Roma, unde își întâlnea vechii prieteni din lagărul de refugiați de la Latina.

În noaptea aceea, el știa cum să ne salveze de control, iar noi îi puteam oferi ceva ce nu se găsea în niciun orar feroviar: vești despre țara pe care o părăsiserăm.

Ne asculta cu o curiozitate aproape dureroasă. Întreba despre România, despre oameni, despre viața de acasă. Aveam impresia că, prin răspunsurile noastre, încerca să recupereze ceva pierdut cu mult timp în urmă.

Eu îl priveam.

Uneori vorbea cu noi, alteori își continua vorba de unul singur, ca și cum în întunericul vagonului s-ar fi aflat încă un călător, nevăzut de ceilalți. Nu-l consideram ridicol. Dimpotrivă, avea ceva din personajele pictate de Caravaggio, acele chipuri care par să iasă din beznă purtând în ele o lumină pe care lumea n-o mai poate vedea.

Mi se părea bătrân, deștept și singur.

Și mi s-a făcut teamă.

Nu de el. De mine.

M-am întrebat dacă nu cumva, într-o zi, aveam să ajung asemenea lui: un om rătăcind prin lume, vorbind cu propriile gânduri, căutând ceva ce nici el nu mai putea numi.

Nu-i cunoșteam filosofia. Nu-i citisem cărțile. Nu știam nimic despre renumele lui. Pentru mine era doar nea Emil, omul întâlnit într-un tren, un călător fără bilet care ne ajuta să trecem mai departe.

Eu eram deja îndrăgostit de cinema. Văzusem Inferno, filmul lui Dario Argento, și fusesem fascinat de lumea lui întunecată. Văzusem și Apocalypse Now, singur, într-o sală aproape goală. Nu aveam serviciu, nu aveam un viitor sigur și nu știam încă ce voi deveni. Dar filmele îmi deschideau uși către lumi pe care nu le bănuisem.

Într-un fel, și omul din tren era un film.

Un film pe care nu-l înțelegeam.

Când am ajuns la locul unde trebuia să schimbăm trenul spre Paris, ceilalți doi tovarăși ai mei au intrat într-o încurcătură cu poliția. Au fost arestați. Mai târziu aveam să aflu că drumul lor se terminase în Legiunea Străină.

Eu m-am speriat și l-am rugat pe nea Emil să mă ajute să mă întorc la Trieste.

Așa am abandonat drumul spre Paris.

Uneori, viața nu ne salvează printr-o revelație. Ne salvează prin frică, printr-o ezitare, printr-o întoarcere pe care o considerăm atunci o înfrângere.

Au trecut șase luni. Am fost mutat în lagărul de la Latina, lângă Roma. Într-o zi, Stănescu a apărut la ușa camerei mele îmbrăcat în uniformă, cu pistolul la el. Mi-a povestit ce se întâmplase după ce ne despărțiserăm și cât de departe ajunseseră ceilalți pe drumul pe care eu nu avusesem curajul să-l continui.

Atunci m-am gândit la omul cu paltonul verzui.

I-am mulțumit în gând pentru că mă ajutase să mă întorc.

Apoi viața m-a dus în Australia.

Am început din nou, printre oameni, limbi și meserii pe care trebuia să le învăț. Nu mă pregăteam să devin scriitor. Voiam să-mi construiesc o viață și să-mi îmbunătățesc engleza. Căutam o cale practică de a învăța limba, poate printr-o meserie familiară, într-un mediu în care școala și oamenii să mă ajute să mă apropii de ea.

Într-o zi, am intrat într-o librărie de pe Lygon Street, vizavi de cinematograful Nova din Melbourne.

Nova era un loc special pentru mine. Acolo descopeream filme de artă, universuri care mă purtau spre David Lynch și Andrei Tarkovski, spre acele întrebări pe care cinematograful nu le rostește întotdeauna, dar le lasă să crească în spectator.

Mă plimbam printre rafturi când, deodată, l-am văzut.

Chipul acela.

Părul vâlvoi. Privirea. Aerul omului care părea să vină de pe alte drumuri.

Am încremenit.

Pe coperta cărții scria: The Trouble with Being Born.

Am luat volumul în mâini. Omul pe care îl întâlnisem într-un tren, în noaptea fugii mele prin Europa, avea acum un nume întreg: Emil Cioran.

Până atunci nu auzisem de el.

Am cumpărat cartea și am început s-o citesc. Venisem în librărie ca să-mi îmbunătățesc engleza. Nu știam că, odată cu acea carte, aveam să încep să-mi caut și propria limbă interioară.

Ce se întâmplase, de fapt?

Îl întâlnisem pe Cioran înainte de a-i cunoaște gândurile. Îi simțisem singurătatea înainte de a-i citi filosofia. Mă temusem că aș putea deveni asemenea lui înainte de a ști că există între noi o apropiere pe care numai timpul avea să mi-o dezvăluie.

Nu afirm că am devenit Cioran și nici că am gândit ca el. Dar, când i-am citit cartea, am avut senzația tulburătoare că unele întrebări se treziseră în mine înainte să le fi întâlnit formulate de altcineva.

Poate că spiritul lui mă alesese. Poate că era doar felul meu de a înțelege, după ani, o întâmplare care nu-și dezvăluise încă toate sensurile. Nu știu. Și tocmai această nesiguranță păstrează vie povestea.

Citindu-l, am descoperit un om care părea să fi transformat neliniștea într-o formă de libertate. Un om care nu avea nevoie de aplauze pentru a-și urma gândul și care privea lumea dintr-un loc al său, greu de cucerit de ceilalți.

Mă întrebam atunci dacă libertatea înseamnă doar să scapi de granițe, de ordine și de frica autorităților. Sau dacă există o libertate mai adâncă, aceea de a nu te lăsa închis în gândirea altora, de a avea curajul să te privești pe tine însuți fără să-ți întorci privirea.

Eu fugisem din România ca să-mi găsesc libertatea.

Într-o librărie din Melbourne, am început să descopăr că libertatea poate însemna și altceva: dreptul de a pune întrebări, de a citi, de a scrie, de a te îndoi și de a căuta mai departe.

Am început să scriu eseuri. Au venit concursurile, apoi interesul publicațiilor comunitare. Dintr-o nevoie de a-mi găsi locul în limba engleză și în lumea nouă, am ajuns să mă întorc, prin scris, la limba în care mă născusem.

Au apărut cărțile.

Niciodată nu-mi propusesem, în noaptea aceea din tren, să devin scriitor. Nu aveam un asemenea plan. Aveam doar o teamă, un drum întrerupt și chipul unui om pe care nu-l înțelegeam.

Viața a făcut montajul.

A legat arăturile Banatului de închisorile iugoslave, lagărul de la Trieste de cel de la Latina, trenul clandestin de librăria din Melbourne. A lăsat o distanță de ani între întâlnire și înțelegere, ca și cum ar fi vrut să-mi arate că unele imagini trebuie păstrate în întuneric înainte de a putea fi proiectate pe ecran.

Iar eu, care credeam că voi trăi prin filme, am început să trăiesc și prin cuvinte.

Astăzi, când privesc înapoi, nu mai văd doar un tânăr care fuge dintr-o țară și un bătrân care călătorește fără bilet. Văd două singurătăți care s-au întâlnit pentru câteva ore, fără să știe ce vor însemna una pentru cealaltă. Văd o carte care m-a așteptat într-o librărie de la capătul lumii. Și văd un om care a început să scrie fără să știe că, de fapt, începuse să se caute.

Poate că aceasta este una dintre căile prin care creștem în lumină: nu primim toate răspunsurile deodată. Uneori, întâlnim mai întâi omul, apoi cartea; mai întâi neliniștea, apoi cuvintele; mai întâi întrebarea, apoi curajul de a o rosti.

Iar lumina nu se termină odată cu răspunsul. Ea deschide o altă întrebare, o altă ușă, un alt drum.

De aceea, astăzi, nu mă mai întreb numai dacă l-am întâlnit întâmplător pe Emil Cioran.

Mă întreb ce anume din mine era pregătit să-l recunoască, înainte de a-i cunoaște numele.

Poate că nu toate întâlnirile ne schimbă viața în clipa în care se petrec. Unele rămân în noi, tăcute, până când devenim oamenii capabili să le înțelegem.

În trenul acela, am crezut că mă întorceam din drum.

Poate că, fără să știu, tocmai atunci începusem să merg spre mine.

Așa a început filmul.

Iar cartea pe care o țineți acum în mâini este încă o încercare de a-i descoperi lumina.

Pentru că drumul cunoașterii nu se încheie niciodată.

Creșterea în lumină e infinită.

 

Christian W. Schenk - Frankfurt 2028 - Cinci sute de exemplare și un cititor care încă se caută

 

Frankfurt 2028 - Cinci sute de exemplare și un cititor care încă se caută

Jurnalistică

Christian W. Schenk

Art-emis

17 Octombrie 2026

 

Despre literatura românească, traducătorii ei, administratorii ei și remarcabila artă de aconfunda cultura cu cantitatea de hârtie

 

România va fi țara invitată de onoare la Târgul Internațional de Carte de la Frankfurt în 2028. O veste îmbucurătoare, fără îndoială, poate chiar o ocazie istorică, cu condiția să înțelegem prin aceasta ceva mai mult decât un pavilion încăpător, câteva sute de fotografii, discursurile festive obișnuite și un raport final în care succesul va fi, probabil, deja consemnat înainte de achitarea primei facturi și despachetarea ultimei cărți. La 20 februarie 2026, contractul privind statutul de invitat de onoare a fost semnat la București, iar între 11 și 15 octombrie 2028 România urmează să se afle în centrul atenției lumii internaționale a cărții. Îmi doresc ca această participare să fie un succes, dar nu unul măsurat exclusiv în metri pătrați, invitați de onoare și comunicate de presă, ci un succes literar, care să poată fi constatat și după ce steagurile vor fi strânse, miniștrii vor fi plecat acasă, iar ultimele pahare vor fi dispărut de pe mesele recepțiilor.

De aproape cincizeci de ani mă ocup de ceva despre care, la asemenea ocazii, se vorbește de obicei cu un entuziasm impresionant: traducerea și promovarea literaturii române în spațiul cultural german. Am ales autori, am tradus texte, am editat cărți, am negociat cu edituri, am redactat manuscrise și am finanțat publicații; uneori am reușit chiar să le și vând. Este o activitate relativ lipsită de spectaculozitate, fiindcă rareori ajungi în lumina reflectoarelor și nu tai panglici inaugurale, cel mult banda adezivă cu care tipografia și-a sigilat coletul. Acum se pregătește Frankfurtul și deja se aud acele formulări familiare care mă însoțesc de decenii: vizibilitate internațională, diplomație culturală, dialog literar, interconectare europeană și, firește, promovarea literaturii române peste hotare. Toate sunt noțiuni respectabile, atât timp cât nu uităm că între rostirea lor și realizarea efectivă se întinde, de regulă, un drum destul de lung, pe care dispar în mod surprinzător de mulți scriitori, în vreme ce comisiile competente ajung aproape întotdeauna nevătămate la destinație.

Literatura română nu a trebuit să aștepte anul 2026 pentru a fi descoperită. Ea exista de mult în circuitul cultural internațional, prin scriitorii, traducătorii, editorii, istoricii și criticii ei literari, dar și prin acei încăpățânați incomozi care au dus cărți în alte limbi fără să ceară în prealabil aprobarea unei comisii. Nouă nu este existența literaturii române, ci posibilitatea extraordinară de a o prezenta unui public mult mai larg; iar aici începe întrebarea mea esențială: ce va rămâne după Frankfurt, un catalog festiv impresionant sau un număr verificabil mai mare de cărți disponibile, citite și discutate?

Trei cărți, trei ISBN-uri și dificultatea de a număra corect

Între 7 și 11 octombrie 2026 a avut loc Târgul de Carte de la Frankfurt. România a participat cu un stand de o sută de metri pătrați, amplasat în hala 3.1, și a prezentat un program alcătuit din dialoguri, întâlniri, lecturi și lansări de carte. La 9 octombrie au fost evidențiate trei titluri în limba germană, ale căror date bibliografice le-am verificat între timp, nu fiindcă aș porni de la premisa că organizatorii nu merită încredere, ci pentru că bibliografia este unul dintre puținele domenii ale vieții literare în care o carte ori a apărut, ori nu a apărut.

Cartea Alexandrei Mîrzac, „Der unerwartete Gast” (Oaspetele neașteptat, publicată în 2026 la Weltentdecker Verlag, 32 de pagini și ISBN 978-3-910368-24-8). este o carte ilustrată pentru copii, a cărei existență bibliografică și disponibilitate comercială pot fi verificate. În datele editoriale consultate nu am identificat numele unui traducător distinct al volumului; persoana care a asigurat medierea lingvistică în timpul prezentării nu poate fi transformată, fără alte dovezi, în traducătorul cărții. Sunt diferențe importante, chiar dacă asemenea precizări riscă să complice inutil desfășurarea festivă a unei lansări.

Al doilea titlu, „Tagebuch meines akademischen Prekariats” (Jurnalul precariei mele academice), de Tamara Cărăuș, a apărut la editura berlineză Frank & Timme, în traducerea și îngrijirea Larisei Schippel. Anul apariției: 2025,. Editura indică 218 pagini, în timp ce o înregistrare bibliografică universitară consemnează 216; o diferență minoră, explicabilă, probabil, prin modul de numărare a paginilor, pe care o menționez numai fiindcă exactitatea nu constituie încă o infracțiune, deși uneori este tratată ca atare. Avem, așadar, o carte existentă, catalogată bibliografic, prezentată la Frankfurt în 2026, dar publicată cu un an înainte.

Al treilea volum este „Wer begehrt das Donaudelta? Eine Reise im Schatten des Krieges durch Transnistrien, Ukraine, Moldau und Rumänien” (Cine râvnește la Delta Dunării? O călătorie în umbra războiului prin Transnistria, Ucraina, Moldova și România), de Sabina Fati, tradus de Peter Groth și publicat în 2026 la Dittrich Verlag, ISBN 978-3-912155-58-7). Conform datelor editoriale actuale, volumul are 412 pagini și 109 ilustrații alb-negru, data apariției fiind 9 octombrie 2026. Prezentările editoriale anterioare indicau alte numere de pagini și alte termene de publicare, ceea ce nu reprezintă nimic neobișnuit: manuscrisele se modifică, termenele se amână și uneori se descoperă chiar că publicarea unei cărți presupune muncă.

Trei titluri concrete, așadar, trei apariții editoriale documentate, trei istorii bibliografice diferite. Nu contest niciuna dintre aceste realizări, dar nu văd niciun motiv să le transform în altceva decât sunt. Ar fi, mai ales, incorect metodologic să confundăm cele trei prezentări evidențiate în program cu numărul total al traducerilor germane existente la standul României. Pentru o asemenea concluzie ar fi necesar un catalog complet, care să distingă între edițiile originale românești, traducerile germane noi, publicațiile mai vechi, edițiile în alte limbi și proiectele aflate încă în pregătire. O asemenea inventariere completă și verificată independent nu îmi este deocamdată disponibilă pentru participarea românească la Frankfurt 2026. Prin urmare, nu voi inventa o cifră pe care nu o pot demonstra, oricât de mare ar fi tentația. O parte considerabilă a vieții culturale contemporane trăiește, de altfel, din capacitatea de a transforma un număr modest de realizări concrete într-un număr impresionant de succese anunțate. În literatură, procedeul se numește uneori ficțiune; în administrație ar putea trece drept statistică.

Exemplul ceh și arta de a începe la timp

Cehia a fost țara invitată de onoare la Târgul de Carte de la Frankfurt în 2026. Potrivit datelor comunicate de organizatori, aproximativ 95 de edituri din spațiul germanofon au prezentat peste 150 de apariții noi sprijinite prin programele cehe de promovare. Cifra nu poate fi comparată mecanic cu participarea obișnuită a României în același an și nici nu intenționez să inventez o competiție între două manifestări de natură diferită; ea arată însă dimensiunea la care poate ajunge un program de traduceri pregătit sistematic, vreme de mai mulți ani. O sută cincizeci de apariții susținute financiar nu înseamnă automat o sută cincizeci de capodopere literare, dar înseamnă cel puțin o sută cincizeci de proiecte editoriale care au depășit stadiul declarațiilor de intenție. Cărțile au edituri, traducători, ISBN-uri și date de apariție, pot fi comandate, citite și comentate; prin aceasta au realizat deja ceva ce nici cea mai frumoasă conferință de presă nu poate înlocui.

Prezentarea unei țări invitate de onoare nu se construiește prin comandarea din timp a meselor, proiectarea pavilionului și întocmirea listei vorbitorilor. Ea începe cu ani înainte, prin selectarea operelor, atragerea editorilor străini, clarificarea drepturilor de traducere, asigurarea finanțării, semnarea contractelor și munca editorială propriu-zisă. Cine descoperă aceste necesități abia după ce sigla oficială a fost tipărită a pregătit, poate, o manifestare grafică reușită, dar nu neapărat un program literar. România dispune de suficientă literatură pentru a se prezenta convingător pe plan internațional; ceea ce îi trebuie nu este repetarea solemnă a acestui adevăr, ci munca sistematică prin care literatura respectivă devine efectiv accesibilă în alte limbi.

Republica celor cinci sute de exemplare

Ajung astfel la un număr care mă însoțește de câteva săptămâni asemenea unui executor judecătoresc de o conștiinciozitate exemplară: cinci sute. Nu cinci sute de cititori, nu cinci sute de cumpărători și cu atât mai puțin cinci sute de cronici literare, ci cinci sute de exemplare tipărite, tirajul minim prevăzut drept condiție de eligibilitate în cadrul Translation and Publication Support Programme, pe scurt TPS, al Institutului Cultural Român. Nu contest necesitatea unei finanțări publice pentru traducerile literare. Dimpotrivă, literatura provenită din spații lingvistice mai puțin prezente pe piața internațională are nevoie de asemenea instrumente. Existența unui program de finanțare nu îl sustrage însă examinării critice, iar un program nu devine modern numai fiindcă poartă un nume englezesc și formularele sale pot fi descărcate de pe internet. Obiecția mea privește o regulă precisă: tirajele sub cinci sute de exemplare nu sunt eligibile pentru finanțare prin TPS, nici atunci când subvenția solicitată privește exclusiv munca de traducere, iar editura suportă integral costurile de producție, prezentare, distribuție și disponibilitate comercială. Până atunci presupusesem că între activitatea intelectuală a traducătorului și producția materială a unei cărți există o diferență. Traducătorul transpune o operă literară într-o altă limbă, editura organizează publicarea, tipografia produce exemplarele necesare, iar comerțul de carte face posibil ca cititorul interesat să le cumpere. Patru activități distincte, desigur legate între ele, dar care nu devin identice numai pentru că participă la apariția aceluiași volum.

Institutul Cultural Român privește însă lucrurile altfel în cadrul acestui program. Chiar și pentru finanțarea exclusivă a traducerii, solicită dovada producerii unei cantități fizice prestabilite, ca și cum valoarea muncii literare ar putea deveni eligibilă numai după ce multiplicarea materială a rezultatului a atins un anumit prag numeric. Situația ar fi aproape comică dacă nu ar avea consecințe financiare concrete pentru editurile mici și pentru proiectele literare destinate unui public restrâns.

La 1 septembrie 2026, Bogdan Popescu, de la Centrul Național al Cărții din cadrul ICR, mi-a confirmat în scris că tirajul minim este obligatoriu indiferent de categoria cheltuielilor pentru care se solicită finanțarea. Totodată, a precizat că publicarea prin Books on Demand este, în principiu, eligibilă, cu condiția prezentării dovezii că au fost tipărite cel puțin cinci sute de exemplare. Această precizare trebuie păstrată: ICR nu interzice în mod general Print-on-Demand, dar impune și în cazul acestei tehnologii cantitatea minimă prevăzută de regulament. Cu alte cuvinte, tehnica secolului al XXI-lea poate fi folosită, cu condiția să satisfacă exigențele cantitative ale modelului editorial tradițional. Progresul este admis, atâta vreme cât nu abuzează de libertatea care i s-a acordat. La 2 septembrie, Bogdan Popescu mi-a recomandat ca, în cazul în care condițiile nu pot fi respectate, să mă orientez către o altă editură. Adaptarea regulamentului la modelul de producție al unei edituri individuale nu i se părea oportună. Din perspectiva unei administrații însărcinate să aplice regulile existente, poziția poate părea firească; numai că eu nu solicitasem o derogare personală, ci întrebasem dacă regula însăși mai corespunde scopului unei politici culturale contemporane. Diferența este considerabilă, chiar dacă poate fi ocolită cu o uimitoare ușurință prin repetarea regulamentului.

La 9 septembrie a urmat răspunsul oficial al ICR, cu numărul RG/252 din 14.09.09.2026, semnat de Alexandru-Mihnea Bunghez. Documentul confirma că, pentru finanțarea exclusivă a traducerii, trebuie prezentate dovada plății onorariului, confirmarea primirii banilor și documentele privind tipărirea a cinci sute de exemplare. La acestea se adaugă zece exemplare justificative și celelalte documente necesare decontării. Poziția administrativă era, așadar, suficient de clară. Nu aveam nevoie să mi se explice încă o dată că tirajul minim este de cinci sute de exemplare; voiam să înțeleg de ce această cantitate rămâne indispensabilă și atunci când nu se solicită bani publici pentru tipar, iar cartea poate fi disponibilă permanent prin ISBN, cataloage comerciale și producție la cerere.

Un document de tipar dovedește producția, o factură atestă o tranzacție economică, iar un stoc demonstrează, în primul rând, existența unei cantități de marfă. Niciunul dintre aceste documente nu garantează că măcar un singur exemplar va fi citit. Firește, nici sistemul Print-on-Demand nu garantează cititorul, dar oferă avantajul adaptării producției la cererea reală, fără obligația constituirii anticipate a unui stoc a cărui vânzare rămâne incertă. Cunosc suficient de bine activitatea tipografiilor pentru a ști că tirajele mari pot fi avantajoase economic. Pentru anumite titluri sunt chiar soluția potrivită și niciun editor cu experiență nu ar contesta acest lucru. Dar o ediție de poezie exigentă, un clasic român încă necunoscut publicului german și un roman popular cu distribuție largă nu au aceleași perspective comerciale. A aplica tuturor aceeași condiție materială înseamnă a confunda uniformitatea cu echitatea.

La 5 octombrie, echipa TPS mi-a comunicat, în sfârșit, că regulamentul sesiunii speciale Frankfurt 2028 fusese aprobat la 20 august 2026 de Comitetul Director al ICR și că nu putea fi modificat în cadrul sesiunii respective. Am luat act. O regulă poate fi obligatorie într-o anumită procedură fără ca, prin aceasta, să devină înțeleaptă pentru eternitate. Data adoptării explică originea unei norme, nu oportunitatea ei; altminteri am putea încheia orice dezbatere de fond deschizând calendarul. Ar fi, fără îndoială, o reformă administrativă de o eficiență remarcabilă.

„Academia Worldcat” și dreptul la o surpriză literară

La 9 octombrie 2026 am primit punctul de vedere al Secției de Literatură și Filologie a Academiei Române, semnat de Mircea Martin. Documentul conține observații importante, pe care le-am examinat cu atenție, dar și afirmații și aprecieri față de care am considerat necesar să formulez obiecții. Academia recunoaște că publicarea electronică, înregistrarea bibliografică și punerea în circulație a literaturii române pot contribui la promovarea ei internațională. În același timp, subliniază că trebuie să existe dovezi ale unei circulații culturale reale, prin prezența în biblioteci, recenzii și referințe științifice. Nu am nimic de obiectat. O carte care există numai pe discul personal al autorului nu a cucerit încă piața internațională, iar un ISBN, oricât de util ar fi, nu constituie un bilet automat de intrare în istoria literaturii. În justificarea tirajului minim, Academia invocă experiențe negative cu edituri care ar fi produs numai câteva zeci de exemplare. O asemenea experiență poate explica o preocupare legitimă, dar nu demonstrează de ce, în condițiile tehnice și economice actuale, o cantitate fixă ar trebui să fie singura dovadă acceptabilă a unei publicații serioase. Mai interesant este faptul că Academia însăși constată explicit că pragul de cinci sute de exemplare poate descuraja editurile mici, reducând astfel posibilitățile de răspândire a literaturii române. În consecință, recomandă luarea în considerare a activității și credibilității fiecărei edituri solicitante și consideră necesară o distincție între munca de creație a traducătorului și operațiunile tehnice și comerciale ale producerii cărții.

Sunt constatări importante, numai că ele nu modifică regulamentul, iar Academia precizează că nu are competența de a interveni direct în politica ICR. Problema nu este, așadar, rezolvată, ci doar descrisă cu mai multă exactitate, ceea ce în lumea administrativă poate fi considerat, uneori, un progres respectabil. Alte două aspecte ale scrisorii merită atenție. Mi s-a atribuit traducerea personală a aproape patru sute de cărți, despre care s-a afirmat că ar fi fost distribuite în marile biblioteci ale lumii. În realitate, eu vorbisem despre peste 380 de autori ale căror opere le-am tradus, editat sau promovat de-a lungul activității mele. Un autor nu este o ediție, activitatea editorială nu echivalează cu traducerea integrală a operei unui scriitor, iar comprimarea acestor activități diferite într-o singură cifră produce o legendă bibliografică de care nu am nevoie și pe care nu am revendicat-o. Academia a efectuat și câteva căutări în catalogul colectiv WorldCat, fără să găsească, potrivit propriei comunicări, anumite titluri prezentate în bibliografia mea. Din această constatare s-a tras concluzia că respectivele cărți nu figurează în nicio bibliotecă. O asemenea afirmație depășește însă ceea ce poate demonstra o singură verificare într-un catalog colectiv. WorldCat este un instrument bibliografic important, dar nu reprezintă totalitatea fondurilor bibliotecilor naționale, universitare și specializate. O carte care nu apare într-o anumită căutare WorldCat rămâne, înainte de toate, o carte negăsită prin acea căutare; existența, publicarea și înregistrarea ei în alte sisteme trebuie verificate separat.

Mi s-a părut deosebit de curioasă aprecierea literară privind proiectele mele pregătite pentru Frankfurt. Cu excepția lui Eminescu, considera Academia, selecția nu ar fi suficient de convingătoare pentru publicul german contemporan; scriitorii mai puțin cunoscuți ai secolului al XIX-lea și, în special, Ion Minulescu ar avea puține șanse să prezinte interes. M-am întrebat îndelung după ce criterii poate fi evaluat interesul unui cititor înainte ca acesta să aibă măcar posibilitatea de a cunoaște cartea în propria limbă. Poate că știința literaturii dispune între timp de metode prin care poate determina cu certitudine receptarea viitoare a unei opere încă inaccesibile; mie nu îmi sunt cunoscute, deși mă ocup de literatură de câteva decenii și, din când în când, chiar citesc cărți. Dacă vom traduce numai ceea ce este deja cunoscut, autorii cunoscuți vor deveni tot mai cunoscuți, iar cei necunoscuți vor rămâne, cu o admirabilă consecvență, necunoscuți. Un sistem perfect închis, protejat împotriva surprizelor și, probabil, foarte liniștitor pentru cei care înțeleg literatura mai ales ca pe o confirmare a ierarhiilor existente. Eu continui să consider mai potrivit să citim operele înainte de a pronunța sentințe asupra lor. Desigur, mă pot înșela în selecția mea și nu am pretins niciodată că orice autor tradus de mine trebuie să ocupe obligatoriu un loc în canonul literar german. Dar posibilitatea erorii aparține criticii literare, în vreme ce verdictul formulat fără o cunoaștere suficientă a obiectului ar trebui încadrat într-o altă disciplină. Care anume, îl las pe cititor să hotărască.

Avocatul Poporului și extraordinara mobilitate a competențelor

Deoarece nu urmăream obținerea unei derogări personale, ci examinarea unei probleme de principiu, m-am adresat și instituției Avocatul Poporului. Răspunsul înregistrat cu numărul 37078/2026 este datat 8 octombrie 2026, a fost semnat electronic și transmis la 13 octombrie, purtând semnătura adjunctului Avocatului Poporului, Molnár Zsolt. Documentul prezintă argumentele sesizării mele și explică limitele competenței instituției. Avocatul Poporului nu a constatat nelegalitatea condiției de finanțare, nu a dispus modificarea ei și nici nu a confirmat, printr-un verdict obligatoriu, evaluarea mea de politică culturală. A precizat, dimpotrivă, că examinarea oportunității și eficienței unor asemenea condiții administrative nu intră în atribuțiile instituției, recomandându-mi să adresez propunerile Institutului Cultural Român. Acolo mă adresasem deja, de mai multe ori și pe larg, cu o răbdare pe care, privind retrospectiv, aproape că o admir la mine însumi, întrucât nu se numără printre virtuțile mele cele mai dezvoltate. S-a creat astfel o mișcare circulară demnă de atenție: întrebi instituția care aplică o regulă despre justificarea și eventuala modificare a acesteia, te adresezi apoi unei alte instituții pentru examinarea problemei, iar aceasta îți explică faptul că nu are competența necesară și te îndrumă înapoi spre prima. Fiecare etapă poate avea o explicație juridico-administrativă, dar ansamblul posedă o anumită calitate literară, undeva între Kafka și o comedie românească al cărei autor a uitat, se pare, să prevadă un final pentru ultimul act.

La 13 octombrie am transmis o completare motivată a petiției, solicitând reexaminarea aspectelor care intră în competența legală a instituției. Nu există încă un rezultat al acestei noi solicitări. Ar fi incorect să numesc o cerere aflată în așteptarea răspunsului drept refuz sau tăcere, la fel cum ar fi incorect să transform simpla confirmare a primirii într-un acord asupra fondului. Nu am niciun interes să combat inexactități devenind eu însumi inexact. Chestiunea este prea serioasă pentru asemenea comodități.

Bruxelles confirmă primire nu și soluția

Problema a fost adusă și în atenția Comisiei Europene. La 5 și 6 octombrie 2026, Tamara Javorcikova, din cabinetul comisarului responsabil pentru cultură, Glenn Micallef, mi-a confirmat că solicitarea mea și completarea ulterioară au fost transmise Direcției Generale pentru Educație, Tineret, Sport și Cultură. Un punct de vedere de fond privind tirajul minim nu fusese încă formulat. Insist asupra acestei distincții, fiindcă diplomația culturală internațională manifestă uneori o înclinație uimitoare de a prezenta chiar și expedierea unei scrisori către o instituție europeană drept un succes diplomatic. Nu urmăresc să ajung pe cât mai multe liste de corespondență; vreau să aflu dacă finanțarea traducerii literare trebuie condiționată de o anumită formă și cantitate de producție materială atunci când editura suportă integral cheltuielile de publicare.

Nu contest competența României de a-și stabili propriile programe de finanțare. Un stat poate adopta reguli, defini obiective și controla utilizarea fondurilor publice. Dar ar trebui să poată explica și de ce tocmai regulile alese servesc cel mai bine scopurilor declarate, precum și să fie dispus să le examineze atunci când posibilitățile tehnice și condițiile economice se modifică. Faptul că o normă a fost adoptată regulamentar nu răspunde automat tuturor întrebărilor privind oportunitatea ei. Altminteri am putea renunța liniștiți la toate dezbaterile de politică culturală și am încredința viitorul literar al Europei celor care întocmesc procesele-verbale.

Șase proiecte și modesta dificultate de a produce cărți

Pentru Frankfurt 2028 am constituit un program editorial principal de șase proiecte în limba germană: Mihai Eminescu, Prosa und Fragmente; Sofia Nădejde, Patimi; Ion Minulescu, Corigent la limba română; Pantazi Ghica, Marele vistier Cândescu; Gellu Dorian, Die Resignationen; Emilian Marcu, Die stummen Trommeln. Patru autori clasici și doi contemporani, cinci proiecte de proză și un volum de poezie, o selecție deliberată, care nu pretinde să reprezinte întreaga literatură română și nici să satisfacă toate preferințele posibile ale unor comisii. Proiectele se află în etape diferite de realizare. Pentru unele există deja versiuni germane ample, în timp ce pentru altele mai trebuie clarificate textele de bază, traducerea rămasă de efectuat, drepturile și calculele editoriale. Nu voi declara manuscrisele neterminate drept cărți finalizate numai fiindcă șase volume gata de tipar ar suna mai spectaculos într-un comunicat decât șase proiecte cu stadii diferite de lucru.

Proza lui Eminescu merită o ediție germană îngrijită, nu ca exercițiu de obligație patriotică, ci datorită particularităților sale literare, posibilităților narative și neliniștii sale filosofice. Nici celelalte opere alese nu trebuie publicate pentru că numele autorilor figurează pe o listă oficială, ci pentru că le consider demne de o confruntare literară serioasă. Sunt pe deplin conștient că o traducere nu produce automat cititori. O carte are nevoie de editura potrivită, redactare atentă, prezentare corespunzătoare, înregistrări bibliografice, distribuție și, uneori, chiar de cineva dispus să scrie despre ea în afara cercului restrâns de prieteni ai autorului. Toate acestea costă bani, timp și muncă, iar niciuna dintre dificultăți nu dispare prin simpla stabilire a unui tiraj minim de către un institut cultural.

Calculat mecanic, șase titluri supuse fiecare pragului de cinci sute de exemplare ar însemna trei mii de cărți tipărite, iar opt proiecte ar însemna patru mii. Este o comparație între modele de producție, nu o comandă de tipar pe care intenționez să o lansez; de altfel, sesiunea actuală limitează numărul cererilor depuse de o editură.

Nu am nevoie de trei mii de exemplare pentru a demonstra că vreau să traduc șase cărți. Am nevoie de texte sigure, contracte clare, o finanțare realistă, un sistem de distribuție funcțional și oameni interesați să le citească. Sună mai puțin spectaculos, dar reprezintă o descriere destul de exactă a problemelor cu care se confruntă editurile de câteva secole.

Oficiul filmului descoperă târgul de carte

În octombrie 2026 s-a adăugat o altă chestiune, aproape prea frumoasă pentru a fi inventată de un satiric. În pregătirea participării României ca invitat de onoare a fost discutată posibilitatea atribuirii unui rol organizatoric important Oficiului de Film și Investiții Culturale, OFIC, adică unei instituții al cărei domeniu de activitate poate fi ghicit chiar din denumire. Un oficiu pentru film și investiții culturale implicat în organizarea unui târg internațional de carte. Am putea fi tentați să întrebăm dacă romanele urmează să fie mai întâi ecranizate, pentru a evita ulterior oboseala traducerii lor. Dar ar fi o ironie prea facilă, iar realitatea merită privită ceva mai atent.

O manifestare internațională de asemenea dimensiuni necesită, firește, organizare profesionistă, contracte solide juridic, administrarea fondurilor, coordonare tehnică și control bugetar. Nu toate aceste operațiuni trebuie realizate neapărat de scriitori, dintre care unii întâmpină dificultăți considerabile chiar și atunci când trebuie să predea un manuscris la termen. Dar administrarea organizatorică a unui târg de carte nu este identică cu elaborarea conținutului său literar. O instituție poate verifica facturi, organiza proceduri și coordona activități logistice; de aici nu rezultă automat o competență specială pentru alegerea traducerilor, cunoașterea pieței germane de carte sau evaluarea relațiilor internaționale dintre edituri.

La 12 octombrie, atribuțiile organizatorice erau încă subiect de discuție publică. Ministerul Culturii aștepta și propunerile organizațiilor editoriale, fără ca responsabilitatea generală să fi fost transferată definitiv către OFIC. La 13 octombrie, ministerul a prezentat noi precizări privind variantele de organizare, necesitatea unei baze juridice și financiare solide și implicarea mediilor profesionale interesate. Au fost menționate, totodată, noi forme de sprijin pentru traduceri, intensificarea colaborării cu traducătorii și posibilități de finanțare pentru anul 2027. Sunt proiecte ale căror rezultate concrete urmează să fie văzute; o intenție anunțată nu este încă o decizie de finanțare, o decizie de finanțare nu este un manuscris tradus, iar un manuscris nu este o carte publicată.

Distincția ar trebui să fie de la sine înțeleasă. Uneori am însă impresia că administrația culturală românească posedă extraordinara capacitate de a transforma pregătirea unui proiect într-un proiect de sine stătător, a cărui pregătire trebuie apoi, la rândul ei, pregătită. În felul acesta, timpul trece surprinzător de repede.

Frankfurtul nu așteaptă.

Literatura ca obiect al contabilității publice

 

Un bilanț serios al participării României ca invitat de onoare ar trebui să înceapă, după părerea mea, cu publicațiile efective. Ce cărți au fost traduse special pentru Frankfurt, care erau deja disponibile, ce titluri au apărut în alte limbi, ce edituri le-au preluat, cine au fost traducătorii și ce sume publice au fost alocate fiecărui proiect? Apoi ar trebui verificat dacă volumele au rămas disponibile în librării, dacă au fost achiziționate de biblioteci, comentate în presa culturală sau integrate în cercetarea și dezbaterea literară. Niciunul dintre acești indicatori nu este decisiv luat separat, dar împreună oferă o imagine mult mai convingătoare decât numărul participanților la o recepție. Cultura nu poate fi măsurată integral, lucru pe care îl știe oricine se ocupă serios de ea. Un poem nu devine mai bun fiindcă a găsit cinci sute de cumpărători, după cum un roman nu devine lipsit de valoare pentru că primul său tiraj este modest. Cu toate acestea, este legitim să cerem rezultate verificabile atunci când sunt utilizate fonduri publice, tocmai fiindcă asemenea programe nu au fost create exclusiv pentru întreținerea propriilor aparate administrative.

Nu mă interesează nici condamnarea colectivă a editurilor finanțate și nici suspectarea retrospectivă a unor proiecte fără dovezi. Cine declară un anumit tiraj ar trebui să poată demonstra producerea lui, iar cine invocă difuzarea internațională a unei cărți ar trebui să prezinte, pe cât posibil, dovezi verificabile. Aceleași criterii trebuie aplicate tuturor, indiferent de dimensiunea editurii, relațiile patronului sau frecvența cu care acesta apare în fotografiile de la recepțiile culturale. Nu este o concepție revoluționară despre transparență. Ar trebui să reprezinte baza obișnuită a unei administrații corecte.

Poate tocmai în această banalitate se ascunde caracterul ei subversiv.

Literatura nu aparține Ministerului Culturii

 

Nu am părăsit limba română atunci când am părăsit România. Cine a crescut cu germana tatălui, maghiara mamei și româna copilăriei știe că limbile nu pot fi despărțite asemenea unor circumscripții administrative. Ele te însoțesc, se schimbă odată cu tine și devin, în cele din urmă, parte dintr-un peisaj interior pe care nici pașapoartele, nici deciziile ministeriale nu îl pot cuprinde în întregime. De aceea am tradus literatură română, nu fiindcă aș fi fost obligat, ci fiindcă am descoperit în ea texte despre care am crezut că merită citite și în alte limbi. Am ales autori care mă interesau, nu nume recomandate de vreo instituție, și nu am pretins niciodată că aș putea reprezenta toate preferințele literare ale compatrioților mei. În aproape cinci decenii de activitate am tradus, editat sau promovat, în forme diferite, operele a peste 380 de autori. Marea mea antologie de lirică românească cuprinde șapte volume și aproape trei mii de pagini. Aceste date nu demonstrează că fiecare dintre deciziile mele a fost corectă; arată doar că preocuparea mea pentru literatura română a durat ceva mai mult decât pregătirea unui stand de târg.

Nu solicit un tratament preferențial, distincții personale sau recunoașterea retrospectivă a muncii mele de o viață din partea unei instituții care, în octombrie 2028, s-ar putea să descopere brusc că în afara României există oameni care traduc de decenii cărți românești. Solicit condiții de finanțare justificate în mod obiectiv, decizii transparente și un tratament corespunzător al muncii traducătorului literar. Mai ales, nu doresc ca simpla existență a unei prevederi să-mi fie prezentată, la nesfârșit, drept răspuns la întrebarea privind justificarea ei. Una ține de administrație, cealaltă de gândire. Ambele activități ar fi folositoare, mai ales dacă s-ar desfășura, măcar din când în când, simultan.

Ce ar trebui să rămână după Frankfurt

Nu doresc României un eșec. Ce aș câștiga din asta? Încă o ocazie de a avea dreptate ar reprezenta o compensație săracă pentru doi ani pierduți și pentru o posibilitate culturală ratată. Îi doresc un program reușit, scriitorilor cititori noi, editurilor germane manuscrise convingătoare, librarilor titluri disponibile permanent, iar traducătorilor ceva despre care în retorica festivă a dialogului cultural european se vorbește surprinzător de rar: contracte corecte, onorarii clare și recunoașterea vizibilă a muncii lor de creație. Ar constitui deja un progres dacă, la fiecare prezentare publică a unei traduceri germane, numele traducătorului ar fi menționat la fel de firesc ca numele autorului. Un roman românesc nu devine german fiindcă este încărcat într-un camion și transportat peste graniță; cineva trebuie să îl recreeze într-o altă limbă, frază cu frază, imagine cu imagine, cu toate incertitudinile, deciziile și responsabilitățile presupuse de această muncă. Un traducător bun nu este nici muncitorul care transportă cuvinte peste frontieră, nici filiala gratuită a unui minister al culturii. Este un participant autonom la actul de mediere literară, iar cine dorește să-i sprijine munca ar trebui să nu îi măsoare valoarea în primul rând prin numărul exemplarelor de hârtie produse ulterior.

Până în octombrie 2028 mai există timp pentru revizuirea programelor de finanțare, încheierea traducerilor, atragerea editurilor germane și construirea unei infrastructuri literare reale. Există însă și suficient timp pentru constituirea unor noi comisii, discutarea competențelor, modificarea organigramelor și stabilirea celor care vor avea în viitor responsabilitatea de a-i face pe responsabili să se înțeleagă între ei. Ambele variante sunt posibile. Eu sper în cărți; nu neapărat în cât mai multe, ci în cât mai bune, nu în volume expuse temporar, ci în cărți accesibile pe termen lung și nu în opere a căror valoare culturală a fost stabilită administrativ înainte de publicare, ci în texte capabile să înfrunte judecata propriilor cititori.

În octombrie 2028, halele târgului se vor închide, discursurile vor amuți, steagurile vor fi strânse și ultimii invitați de onoare vor pleca acasă. Fotografiile vor ajunge în arhive, rapoartele finale își vor exprima satisfacția așteptată, iar undeva va exista, aproape sigur, un tabel care va demonstra cât de extraordinar de reușit a fost totul. Mi-aș dori ca acest bilanț să poată fi verificat și în afara birourilor administrative, în librării, biblioteci, recenzii și întâlniri literare adevărate. Fiindcă, în cele din urmă, nu va conta câte cărți au încăput simultan într-un depozit, ci câte opere au reușit să ajungă într-o altă limbă și la un cititor real. Cinci sute de exemplare pot fi comandate, plătite și produse. Cinci sute de cititori nu pot fi însă comandați de la tipografie; trebuie câștigați, iar pentru aceasta este necesar să le oferi ceva mai mult decât o factură întocmită regulamentar. Poate că aici se află adevărata dificultate a promovării internaționale a literaturii: ea se ocupă de o artă ale cărei efecte nu pot fi administrate în întregime.

Am ajuns la vârsta la care știu că nu orice absurditate poate fi înlăturată, dar am rămas suficient de încăpățânat pentru a nu o considera, din acest motiv, rațională. Frankfurt se numește, dacă îmi amintesc bine, Târg de Carte, nu Târg de Inventariere a Stocurilor. Acolo cărțile ar trebui să-și găsească drumul către oameni, nu oamenii să fie obligați să constate că au fost produse suficiente cărți, iar dacă, la sfârșit, se va dovedi că o operă remarcabilă a găsit numai două sute de cititori, nici aceasta nu ar constitui o catastrofă culturală. Poate că au fost cei două sute de cititori potriviți, poate unul dintre ei va scrie sau va traduce, la rândul său, o carte, poate peste zece ani li se vor adăuga încă cinci sute, iar un text astăzi necunoscut va deveni mâine o descoperire literară. Asemenea lucruri s-au mai întâmplat în istoria literaturii. De cele mai multe ori, însă, fără aprobarea prealabilă a unei comisii.

Baza documentară

Corespondența originală a autorului cu Institutul Cultural Român și CENNAC din 1, 2 și 9 septembrie, precum și din 5 octombrie 2026; adresa oficială ICR RG/252/14/09.09.2026; punctul de vedere al Academiei Române, Secția de Literatură și Filologie, din 9 octombrie 2026, semnat de academicianul Mircea Martin; răspunsul instituției Avocatul Poporului, petiția nr. 37078/2026, datat 8 octombrie, semnat electronic și transmis la 13 octombrie 2026; corespondența cu cabinetul comisarului european Glenn Micallef din 5 și 6 octombrie 2026. Surse complementare: comunicările Frankfurter Buchmesse, datele editoriale și bibliografice ale celor trei cărți prezentate în limba germană în 2026, regulamentele TPS și comunicarea Ministerului Culturii din România din 13 octombrie 2026.