Adrian
Munteanu: „Am intrat
în
presă cu respect și cu o teamă frumoasă – teama de a
nu
trăda cuvântul”
interviu
de Ioan Vasiu
29
aprilie 2026
Uniunea Ziariștilor Profesioniști din
România IOAN VASIU: Societatea Română de
Radiodifuziune ocupă un loc central în biografia dumneavoastră. Cum ați
descrie, în termenii propriei sensibilități, relația cu această instituție și
rolul ei în formarea dumneavoastră artistică și profesională?
ADRIAN
MUNTEANU: Pentru mine, este mai
mult decât o instituție: este locul în care s-a împlinit o vocație. Drumul meu
spre radio a început devreme, într-o formă aproape inițiatică. În romanul –
jurnal „Fereastra Orbului”, cea de a 16-a carte pe care am scris-o, există o
secvență distinctă despre debutul meu în calitate de crainic voluntar la
Centrul de Radioficare Brașov. O povestesc aici ca să retrăiesc emoția unui
început de drum și de formare.
Toată copilăria mea, prin anii 1950-1960,
am trăit-o și am însuflețit-o cu prezența difuzorului prăfuit, compus dintr-o
cutie metalică astupată în față cu o pânză cenușie, ca de sac prin care
răzbăteau sunetele singurului post de radio pe care oamenii aveau voie să-l
asculte pe atunci. Dacă nu aveau un radio de-adevăratelea, cu lămpi, unde se
putea prinde, dacă aveai noroc și te bucurai de singurătate, chiar și Europa
Liberă. Nu aveam radio, trăiam extrem de modest. Tata era la închisoare,
condamnat la 15 ani de pușcărie politică. Difuzorul era un aparat de mare preț.
Animația lumii, soliștii pe care-i puteam numi la primele acorduri ale unei
melodii, emisiunea „Noapte bună copii”, vocile de aur ale marilor actori la
teatrul radiofonic au fost tezaurul meu de frumos și substanță artistică.
Centrul de radioficare din Brașov, de pe lângă poștă, avea misiunea de a
asigura audiția pentru mii de oameni, cei mai mulți nevoiași, care fără radioul
public n-ar fi avut nicio șansă să păstreze contact cu viața adevărată. Exista
și o emisiune de radio locală, o jumătate de oră zilnic, la orele înserării
pentru care lucra un colectiv de redacție compus din trei femei a căror voce o
auzeam frecvent. În mai multe seri la rând, în cadrul emisiunii de radio locale
am auzit un anunț. Se instituise un concurs de crainici voluntari și erau
invitați la redacție toți amatorii. Condiția era să ai cel puțin 18 ani. Mai
aveam trei ani până atunci, dar jinduiam să fiu și eu acolo, să-mi ascult și
să-mi fie ascultată vocea, să pătrund pe fire nevăzute, ca într-o poveste, în
casele oamenilor. Era o ipostază nouă care concura cu activitatea mea de
recitator și actor amator. Nu mult mi-a trebuit ca să ajung la destinație și să
bat la ușa postului. Redacția era la cinci minute de casă, în piața centrală a
orașului. Dorința era mai mare decât șovăiala. Cel mult puteam să nu fiu
acceptat, pentru că nu îndeplineam cerințele din regulament. În prima încăpere
după cea de la intrare, am dat de cele trei doamne ale căror voci le cunoșteam
deja. S-au prezentat, se numeau Vereș, Georgescu, Murgu. Mi-a trecut prin cap
imediat că aproape întotdeauna este o mare diferență între voce și prezența
fizică a omului. Nu prea se potrivesc, ca și cum vocea este un organ
independent care acționează după propriile lui interese și capricii. Erau
zâmbitoare, în orice caz. Începutul era încurajator. Mă priveau ca pe un
personaj pe care știau neapărat că trebuie să-l cunoască și mă așteptau. O
clipă doar, cât un gând care trebuia analizat efemer, s-a făcut tăcere atunci când
le-am spus că n-am decât 15 ani. Ca la un semn, după o fugară privire de la una
la cealaltă, au zâmbit din nou. Era un aspect care nu merita discutat, e simplu
să treci peste el ca și cum n-ar fi fost. Pe o latură a sălii tronau două mari
magnetofoane de studio, iar pe ele montate câte o rolă mare magnetică, banda pe
care urma să se imprime emisiunea și tot ceea ce se înregistra în studio.
Cealaltă parte a sălii era ocupată de niște dulapuri mari, metalice, dotate cu
guri de aerisire prin care se vedeau clipind neîntrerupt lămpile stației. Era
acolo toată puterea care distribuia sunetul în fiecare casă în care oamenii,
tineri sau bătrâni, ascultau sunetele venite din eter ca și cum era cel mai
obișnuit lucru din lume. Pentru mine totul începea să aibă alte dimensiuni.
Aflat în punctul zero, acolo unde începea și se construia totul, liniile de
forță ale aparatelor trasau unde nevăzute care mi se păreau că încep să vibreze
în mine. Am intrat în camera de înregistrare. Spațiul nu era prea mare și-l
puteam cuprinde din câteva priviri. Cineva a apăsat pe un întrerupător, iar în
fața uriașelor magnetofoane a apărut un geam, la fel de uriaș, care făcea
legătura cu cabina de înregistrare. Deasupra unui birou simplu și cam ponosit,
agățat de tavan, trona microfonul. Pe banda de magnetofon cât o roată de car se
așeza cuminte toată emisiunea. Am fost invitat să mă așez la birou. Am privit
încă o dată camera, să văd din ce se compune, care este aerul ei specific,
auster, să încep acomodarea cu atmosfera unică a unui studio de radio. Nimic
altceva decât biroul și scaunul crainicului, în fața microfonului. Ceea ce mi-a
creat o adevărată emoție, unică, a fost tapetarea pereților. Mi s-a spus că
totul este antifonat și pregătit ca să rețină orice zgomot exterior. Părea o
imensă tablă de șah, cu chenare de lemn, iar în fiecare pătrat se aflau șipci,
așezate oblic, care susțineau stratul de vată minerală acoperit cu pânză de
sac, ca la difuzorul meu de acasă. O sală fără ecou care oprea sunetul, îl
făcea numai al tău, cel ce urma să-l distribuie, după voință, către cei din
exterior, în volute maiestuoase, în
acorduri largi cu desfășurare amplă și
adresă precisă. Mi s-a dat o
foaie de hârtie de pe care urma să citesc, pentru probă. Trebuia să fie atent
la un bec aflat deasupra geamului ce despărțea cabina de înregistrare de
magnetofoane. Când se aprindea, însemna că magnetofoanele și-au început rotația
iar eu trebuie să vorbesc. Ce fel de emoție e aceasta, singur într-o sală fără
ecou? Nu semăna cu aceea de pe scenă. Acolo auzeai murmurul sălii, viața
palpita în apropiere, privirile erau ațintite spre tine și totul te încărca,
vibra în tâmple, era un ritual, iar tu prim-solistul unei procesiuni urmărită
de ochi relaxați sau pătrunzători și critici. Singur în cabină, cu cei ce mă
vor asculta mult prea departe și prea tăcuți. Realizam că, în aceste condiții
particulare, vioara întâi devenea vocea și articularea corectă și rotundă a
fiecărui cuvânt. Trebuia să fiu foarte atent la voce și la pronunție, la
dicție, pentru ca fiecare cuvânt să ajungă întreg la destinație, să aibă un
sens și o culoare, să te prezinte pe tine, cel nevăzut, dar atât de aproape de
simțurile fiecărui ascultător. Dar în
aceste condiții vocea nu mi se mai părea să fie a mea. Era ceva controlat,
studiat ca organ prioritar. Vocea mea de actor se putea ajuta de corp, de gest,
de încordarea feței, de volutele mâinilor, de mers, de atitudine. La microfon
nu aveam la îndemână decât atenția îndreptată spre articularea fiecărui sunet,
grija la conturul acestuia. Începusem să citesc, dar vocea nu, nu era a mea.
Brusc, o necunoscută foame de cuvinte simțeam că mă domină, așa cum niciodată
nu se întâmpla pe scenă. Trebuia să parcurg, să înghit tot textul, să-i mestec
silabele, să încalec vocalele peste scrâșnetul consoanelor năvălind în fugă și
tropotind cu furie. Totul trebuia să aibă un sfârșit, dar nu putea să dureze
prea mult, nu aveam aer destul, nu mai puteam înghiți. Mai repede, mai repede,
o goană sălbatecă printre cuvinte și rosturi! Cine sunt, mă întrebam în câteva
fracțiuni de secundă, ce caut în patria cuvântului care stăpânește și devoră?
Cum să-i țin piept și să-l înduplec? Atât de departe de om și atât de aproape
de vibrații, scâncete și vaier de consoane însuflețite! Mai erau și
inevitabilele greșeli. Te opreai și așteptai ca operatorul să taie cu foarfeca
o bucățică de bandă, unde se afla greșeala, să lipească cu scotch banda la loc
și să-ți facă semn când poți să reiei totul de unde s-a întrerupt. Fiecare
bandă, mai devreme sau mai târziu, se compunea din zeci de lipituri. O muncă
manuală anevoioasă și cronofagă care ar face să zâmbească pe radiofonistul de
azi, obișnuit cu manevrele online. Munca aceea de pionierat avea și atunci
farmecul ei, așa cum azi are istoria ei. La terminare m-am ascultat. Un glas
străin, parcă mult mai subțire și mai nesigur, rostea ceva care avea un sens
doar pe jumătate. Restul era o goană fără contur și fără finalitate. Nu mă
știam fără dicție, dar aici rosturile se schimbau, defectele ținute pe scenă în frâu, se eliberau din strânsoare
și galopau învingătoare. Era ceva care trebuia învățat, ca la școală, ca în
fața abecedarului. Au trecut luni de lecturi pasionante. De obicei îmi dădeau
de citit texte literare și totul prindea contur și avea o finalitate
armonioasă. Am învățat, a fost o școală care mi-a fost de nesperat ajutor, nu
peste mult timp. Veneam cu drag la centru, printre oameni de bine și mereu
amabili și zâmbitori. Le-am rămas recunoscător toată viața. Acesta a fost
începutul de radiofonist. A urmat un pas neașteptat. Unul dintre șefii
Comitetului de cultură, Petre Istrate, un om care mă aprecia, mi-a făcut
cunoștință cu domnul Petre Fontu, redactor la unul dintre studiourile regionale
ale radioului public, Radio Târgu Mureș. Acesta căuta un corespondent pentru
județul Brașov, deocamdată voluntar. Amabil, prietenos, aproape familiar,
simplu, mi-a propus să fac munca de redactor de radio. Cinci ani am trimis
materiale zi de zi, telefonic, ca orice salariat cu acte în regulă. A fost o
școală pe viu, cu experiențe în fiecare zi, cu fiecare nouă relatare trimisă.
Rosteam și mai apoi ascultam pe viu vocea mea la radio. Până când, într-o
noapte, în 1987, la ordinele savantei de renume mondial, toate studiourile
regionale ale radioului public au fost desființate și salariații răspândiți în
tot felul de instituții și cu tot felul de atribuții anodine.
Peste ani am dat printre hârtiile mele, de
o adresă ușor îngălbenită care atesta rezultatul muncii mele de crainic
voluntar la 15 ani. Dincolo de formula
șablonardă a vremii, textul avea culoare:
Centrul de radioficare,
Către tov. Adrian Munteanu,
Stimate tovarășe, vă facem cunoscut
că în cadrul concursului de crainici voluntari, organizat în colaborare cu CLDC
în perioada 15 iulie-23 august 1963, ați obținut PREMIUL II, pentru rezultate
deosebite și pentru talentul cu care ați citit la microfon texte literare. Vă
exprimăm pe această cale mulțumirile colectivului de muncă al Centrului de
radioficare și vă rugăm să ne acordați și în viitor sprijinul Dvs. prețios la
realizarea emisiunilor locale.
2 septembrie 1963,
Redactor responsabil A. Vereș,
Redactor A. Lugojanu.
Un început pe care l-am continuat câțiva
ani, până când am părăsit Brașovul și am devenit student la litere. La
revenire, pe lângă slujba mea la Casa de Cultură, unde coordonam sectorul
teatru, avea să mi se dea ca sarcină – ce legătură incredibilă! – realizarea
emisiunilor locale de radio. Posturile de crainici dispăruseră. Devenisem
singurul realizator.
Concluzionând, acolo, la radio, am învățat disciplina rostirii, respectul
pentru cuvânt și responsabilitatea față de ascultătorul nevăzut. Ani mai
târziu, după o perioadă de trei ani ca director al Clubului Cultural al uzinei
Steagul Roșu Brașov, am simțit că destinul mă cheamă înapoi spre microfon. La
invitația directorului de la Radio Târgu Mureș, am renunțat la funcție și am
intrat în Radio ca angajat permanent. Misiunea mea era de corespondent pentru
județul Brașov. A fost o trecere firească, dar și un act de curaj: părăseam o
poziție sigură pentru a mă întoarce la ceea ce simțeam că este mai aproape de
rostul meu pământesc. Radioul m-a învățat rigoarea, m-a obligat la o permanentă
claritate a gândului și m-a pus în contact cu oameni, idei și lumi pe care
altfel nu le-aș fi întâlnit. Numărând anii, de la începuturile adolescentine,
iată că s-au adunat vreo 28 de ani petrecuți la radio. Cu radioul am început și
cu el am sfârșit activitatea productivă.
I.V.: Debutul jurnalistic este,
pentru mulți creatori, un moment de trecere. Cum s-a petrecut pentru
dumneavoastră această intrare în presă și ce context biografic sau istoric a
însoțit-o?
A.M: Debutul meu jurnalistic s‑a produs
atunci, în adolescență, la Centrul de Radioficare Brașov, unde am fost mai
întâi crainic, dar în scurtă vreme redactam eu însumi materiale pentru
diferitele rubrici ale emisiunii. Acolo am învățat disciplina textului rostit,
lucrul cu vocea, dar și responsabilitatea editorială. Cu totul independent ca
jurnalist am fost începând cu anul 1975, odată cu angajarea la Casa de Cultură,
când am primit – cum am amintit – misiunea de a realiza emisiunile de radio
locale. Tot ceea ce se difuza timp de o jumătate de oră era munca mea de
redactor, realizator de rubrici radiofonice, realizator de interviuri cu
diferite personalități locale și redactarea de comentarii pe diferite teme de
interes social. Un moment important a venit în 1990, imediat după eliberarea de
comunism, când am înființat și am condus timp de șase luni primul post de
televiziune din Brașov și unul dintre primele din țară. Acolo am realizat
emisiuni și rubrici de televiziune într‑un context în care libertatea de expresie
se redeschidea. În aceeași perioadă am colaborat la primele ziare independente
apărute în Brașov, continuând astfel un parcurs jurnalistic început devreme și
diversificat în radio, presă scrisă, critică de teatru și televiziune. Cam în
aceeași perioadă, scriam articole în fiecare număr al revistei de cultură
“Atheneum” din Vancouver, Canada. Din 1990, timp de 22 de ani, am fost redactor la Radio Târgu Mureș,
filială a Societății Române de Radiodifuziune. Aveam calitatea de corespondent
pentru județul Brașov. Venisem din
mediul muncitoresc, al uzinei de
camioane. Înțelesesem ce înseamnă să lucrezi cu oamenii, să le cunoști nevoile,
să le asculți poveștile. Când am trecut la radio, am adus cu mine această
experiență umană, care mi-a fost de mare folos. Perioada de angajat permanent
la radioul național a însemnat consolidarea maturității mele jurnalistice, prin
munca de teren, prin contactul direct cu comunitatea și prin responsabilitatea
informării corecte într-un spațiu public aflat în continuă transformare. Aveam
și o intervenție săptămânală la Radio România Culturală, comentând tot ceea ce
se întâmpla notabil pe linie culturală la nivelul Brașovului.
Debutul în presa scrisă s-a produs în
1970, pe când eram student la Litere în Constanța. Revista facultății, Ex
Ponto, coordonată de asistentul meu, celebrul critic, eseist, poet, romancier,
italienist, conducător de cenacluri și mișcări culturale de mai târziu, Marin Mincu, mi‑a oferit spațiul în care am
publicat primele eseuri de istorie literară. Printre ele “Meșterul Manole sau
despre sacrificiul prin construcție” și “Luceafărul – entități antinomice”. Tot
atunci și acolo, în revistă, am publicat cronici ale spectacolelor Teatrului de
Stat din Constanța, intrând astfel în zona jurnalismului cultural și a criticii
de teatru.
Dacă ar fi să trag o concluzie,
jurnalismul pentru mine, nu a fost doar o profesie, ci o formă de a pune în
ordine lumea prin cuvânt. Am intrat în presă cu respect și cu o teamă frumoasă
— teama de a nu trăda cuvântul. A fost un debut firesc, dar și o confirmare că
drumul meu se așezase acolo unde trebuia.
I.V.: Sunteți cunoscut publicului și
ca poet. Care au fost circumstanțele debutului literar și cum s-a conturat, în
timp, vocea dumneavoastră poetică?
A.M.: Aș îndepărta acel „și” din
întrebare, pentru că mă consider mai întâi scriitor. Celelalte preocupări,
inclusiv aceea de jurnalist, fiind de plan secund ca apropiere de fenomenul
cultural. În volum am debutat în 1999 cu prima carte de basme în versuri, „Seri
cu Licurici”, volumul 1 „Semințele” urmat de volumul 2, „Darurile” și volumul
3, „Bunătatea”, cuprinzând 365 de povești originale. Aducându-mi aminte de
preocupările mele de interpret, care adunase deja peste 20 de premii naționale
ca actor, regizor sau scenarist, în 2003 am realizat din basmele mele un
scenariul intitulat „Povești fără sfârșit”. I-am făcut regia, scenografia și
ilustrația muzicală și, cu un adevărat curaj tineresc, am plecat cu acest
spectacol, timp de două luni, într-un turneu în cele mai importante comunități
românești de pe teritoriul Canadei, de la Atlantic la Pacific, de la Vancouver
la Montreal. Era un spectacol de poezie performativă, în care textul și
interpretarea se împleteau organic. Jucam spectacole pentru copiii românilor
din Canada, unii dintre ei născuți acolo. Aveau mare nevoie de o rostire în
limba de acasă. A fost o experiență extraordinară, formatoare. În
romanul-jurnal de care am amintit, „Fereastra Orbului”, se află jurnalul turneului meu de peste
ocean. Timp de două luni, am notat zilnic tot ce s-a întâmplat, românii cu care
m-am întâlnit, realizările și eșecurile lor, înțelegerile și disputele între ei
și între organizații, am descris viața românilor trăitori într-o țară cât un
continent, cu bunele și relele viețuirii lor de eterni imigranți. Cartea are
ambiția de a fi o radiografie – pe viu, nu din lecturi – a vieții românilor din
străinătate. Primele trei volume, de basme în versuri, au reprezentat, într-un
fel, fundamentul identității mele literare.
La întoarcerea din turneu, m-am întrebat
“acum pentru cine mai scriu?” Mi-am
dorit să trec și la o literatură pentru adulți. Cu fundamentul meu teoretic de
filolog, am simțit nevoia unei forme mai cerebrale, concentrate, riguroase, mai
aproape de esență și de trăirea dintru adânc de noi, dar care să păstreze și
muzicalitatea și știința ritmului cu care se obișnuise actorul din mine. Așa am
ajuns la sonet. De atunci, din 2005, am publicat, an de an, opt volume de sonete și o antologie a
sonetelor mele, „Fluturele din fântână”. Am încercat să duc mai departe această
formă clasică, dar mereu vie, spre un teritoriu personal. Sonetul meu vine din
prerenaștere, dar are ambiția de a prospecta teritorii lingvistice și tematice
contemporane. El poate sta la braț cu noi, cei de azi. Dar nu m-am oprit aici.
Am adăugat încă câteva cărți, într-o perioadă de energii parcă renăscute. Sunt
două romane-jurnal, unul preluând ceea ce s-a întâmplat înainte, în timpul și
după primirea Premiului European de Poezie NUX la Târgul Internațional de Carte
de la Milano, apoi un volum de soneforisme, termen inventat de mine, și un
pliant de sonete traduse în italiană. Nici după toate acestea nu m-am oprit. De
câțiva ani, sonetele mele stau la baza unui spectacol – de această dată dedicat
adulților – în care poetul și interpretul se întâlnesc din nou, într-o formulă
matură, rotundă, dinamică, complexă. Am început suținând o intensă activitate
de recitaluri de sonete, în țară și în străinătate, conturând formula de
performance poetry. Am fost prezent cu recitalurile mele la Milano, Torino,
Roma, Munchen, Edinburgh, Seattle și Maryhil (SUA), Vancouver, Toronto,
Hamilton, Ottawa, Montreal și Quebec (Canada).Pe parcurs, simplul recital de
sonete s-a asociat cu formule mai rar prezente până acum alături de textul
rostit. Și, în orice caz, nu realizate de un singur interpret care să facă
totul într-un spectacol, de la text la materialul vizual. Așa a apărut
„Șoaptele tăcerii”.
I.V.:
Spectacolul „Șoaptele tăcerii” a fost perceput ca un manifest pentru
performativitatea poeziei. Cum s-a născut acest proiect și ce loc ocupă el în
arhitectura creației dumneavoastră?
A.M.: „Șoaptele tăcerii” este, poate, cea
mai limpede expresie a crezului meu artistic: Poezia nu se citește, Poezia se
trăiește! Spectacolul este un manifest pentru performativitatea poeziei, pentru
forța ei de a crea realitate, de a transforma interiorul celui care ascultă.
Teoretic, am sintetizat totul într-un articol apărut recent în revista
“Alternanțe” din Germania. Subliniez în acel articol că Poezia nu este doar o
înșiruire de cuvinte între coperțile unei cărți. Nu este un obiect inert, ci o
energie vie, un flux de sensuri care traversează ființa și lumea. Din
perspectiva mea, poezia nu se reduce la lectură liniară, ci solicită autonomie,
mișcare, respirație. Nu ne mai putem mulțumi să stăm doar inert pe un scaun, să
deschidem o carte și să citim inexpresiv o poezie în fața publicului. E o
formulă banală prin exasperanta repetiție scenografică, prin imobilism și lipsă
de participare afectivă. Poezia este un spațiu unde oamenii se recunosc unii pe
alții prin vibrația cuvântului ziditor.
Am numit felul în care cred că trebuie să
se prezinte poezia Transdisciplinaritate poetică. Nu este doar un concept, ci o
viziune: imaginarea poeziei ca hotar de trecere între lumi, între limbaje,
între discipline. Ea nu dialoghează timid cu alte domenii, ci le
metamorfozează, le reunește într-un câmp comun de sens.
Am construit spectacolul Șoaptele tăcerii
ca pe o călătorie: de la vibrația cuvântului rostit până la tăcerea care îl
însoțește și îl amplifică. Ca formulă de prezentare, spectacolul este o
premieră națională și internațională, fiind un mixaj între interpretarea pe viu
a poeziei mele și proiecția de videoclipuri în care textul sonetului se
împletește cu interpretarea proprie, cu selectarea imaginilor în mișcare, a
muzicii și cu montajul clipurilor realizate în totalitate de autor. Este un
spectacol în care vocea, gestul, respirația și ritmul devin instrumente
poetice. Nu este doar o lectură, ci o experiență.
Pentru mine, poezia performativă,
spectacolul construit în acest fel, este
o formă de a readuce în actualitate ritualul rostirii, de a reînnoda legătura
dintre poet și comunitate. Șoaptele tăcerii este, în acest sens, o punte
între tradiție și modernitate, între text și trup, între sens și vibrație. Este
ridicarea poeziei la rang de spectacol.
I.V.: De-a lungul anilor, ați fost
implicat în numeroase asociații și structuri culturale. Care sunt cele mai
importante dintre ele și ce v-au oferit — profesional, dar și uman?
A.M.: Ca să răspund, cred că ar trebui să
organizez totul pe două paliere. Aceasta pentru că sunt asociații pe care le-am
inițiat și altele din care fac parte și care îmi definesc identitatea
profesională și morală. Să povestesc despre prima categorie.
Lucram la Casa Municipală de Cultură din
Brașov, mă ocupam de sectorul teatru. Mi-am propus să inițiez și un cenaclu
literar. Este construcția prin cuvânt și aceasta, de fapt, stă la baza
celeilalte zidiri pe care o cultivam, a suirii pe scândura scenei, în lumina
reflectoarelor, dar, mai ales, a limpezirilor interioare. !n Brașov, exista
cenaclul scriitorilor consacrați, adunați în jurul revistei ,,Astra.” Mi-am dat
seama că în primul rând trebuiau sprijiniți tinerii, profesorii și elevii care
începeau, firav, să se afirme și care nu aveau un cadru instituționalizat unde
să-și desfășoare întâlnirile literare, și nici posibilitatea de a intra în
contact direct cu personalități culturale de la nivel național.
L-am contactat și m-am întâlnit la Casa de
Cultură cu profesorul Alexandru Mușina. Știam că e un lider de generație. I-am
expus intențiile și am subliniat că inițierea unui asemenea cenaclu ar aduce un
suflu nou în activitatea literară a orașului, funcționând ca o alternativă la
cenaclul literar al revistei consacrate și ca o posibilitate oferită tinerilor
condeieri, aflați în perioada formării lor, de a se afla în preajma
profesorilor de specialitate, a unor personalități care se remarcă printr-o
nouă manieră de a construi și înțelege fenomenul literar contemporan. În plus,
bugetul Casei de Cultură permitea invitarea unor scriitori importanți, modele
pentru cei aflați la început de drum, iar confruntarea nu putea fi decât în
avantajul tinerilor.
Alexandru Mușina a înțeles și i-a convocat
pe cei cu care era în contact, atât colegi de la diferite școli ale județului,
cât și elevi de liceu care începuseră să se afirme ca având disponibilități în
latura umanistă a studiului. Am organizat prima întâlnire, în foaierul Casei de
Cultură. Au început să vină pe rând. Oameni diferiți ca vârstă, dar predominau
cei tineri. La ora stabilită, Mușina a deschis întâlnirea. Un zâmbet complice,
histrionic, o libertate de mișcare instaurată de la început. Vorbea frumos, cu
prietenie, fără morga profesorului care trebuie musai să fie ascultat și urmat
fără reținere, ridicat pe un piedestal, privind clasa cu suficiență. Asta mi-a
plăcut în primul rând. Era semn de statornicie, de acceptare sigură din partea
tuturor. Spunea lucruri interesante despre începutul de drum al unora, despre
valoarea unor întâlniri formatoare, despre deschiderea unor ferestre spre
acumulare, informare și schițare a unui profil personal.
Mușina i-a prezentat pe toți cei aflați în
sală. O parte erau profesori, cu toții tineri, la început de carieră. Altă
parte dintre cei prezenți, grupați aproape instinctiv într-un loc distinct al
sălii, erau elevi de liceu.
I-a întrebat pe toți dacă acceptă
inițiativa și vor să se constituie într-un grup cu întâlniri săptămânale.
Murmur aprobator, chiar entuziast. Acel entuziasm al începutului care nu are
nevoie de cuvinte, e o evidență. Trebuie să pună și un nume grupului nou
constituit. Cineva din sală a zis că ar trebui să se numere participanții. Pe
scaunele ocupate aproape în totalitate se aflau 19 persoane. Mușina a pus
punctul final, sugerând numele. Să se numească ,,Cercul Literar 19.’’
Simplu, poate prea simplu, dar și
simplitatea are locul ei într-un angrenaj care nu-și impune să elaboreze construcții neapărat sofisticate.
Din sală, a venit și continuarea. Trebuia
să se hotărască cine va fi președintele. Alt murmur și un răspuns nevăzut, dar
distinct, care s-a insinuat între toți. Un cuvânt rostit sau pur și simplu
încuviințat firesc, printr-o simplă aplecare a capului. Președintele aproape că
se cunoaște deja. Îl știam și eu încă de la pornire, de când l-am contactat, de
când ne-am cunoscut la prima întâlnire, de când nu era nimic, doar ideea.
Președinte a fost, de la început până la sfârsit, Alexandru Mușina. Printre participant,
s-au numărat Gheorghe Crăciun, Angela Nache, Paul Grigore, Ioan Pop Barassovia,
Vasile Gogea, Petru M. Haș, Leonard Oprea. Dintre liceenii cooptați la cenaclu,
s-au remarcat, în scurt timp, Caius Dobrescu, Simona Popescu, Andrei Bodiu și
Marius Oprea, care vor fi
instruiți îndeaproape de
Mușina, atât în cadrul ședințelor cenacliere, cât și în
întâlniri informale acasă la acesta din urmă, prilejuri de mici petreceri
animate de discuții literare. Alexandru Mușina le direcționa tinerilor lecturile,
lucra îndeaproape pe textele acestora, iar liceenii admiteau necondiționat
rolul de maestru jucat de Mușina, în formarea lor ca scriitori. În această
alcătuire, tot ce trăiam mai intens erau bucuriile de a asista la întâlniri
memorabile și de mare folos intelectual. Aveam 33 de ani, dar mă așezam cuminte
pe un scaun din spatele sălii, pentru a asista, ca la școală, la tot ce se
întâmpla. alături de invitați, rezolvând cu fiecare problemele administrative,
cazarea la hotel, plata transportului. I-am însoțit, dacă era cazul și nu o
făcea altcineva, până la plecare. Cu unii dintre oaspeții întâlnirilor
,,Cercului Literar 19’’ am stat mai mult de vorbă sau i-am invitat la o bere în
timpul rămas liber. Ca să nu se simtă izolați în orașul de munte. Cu scriitorul
și editorul clujean Vasile Igna, am vorbit despre munca de editor, fără să
știu, pe vremea aceea, că voi conduce și eu o editură. Cu romancierul și
redactorul revistei „Vatra’’, Mihai Sin, am povestit mai mult despre viața
literară mureșeană, despre cunoștințele comune de acolo. Un tip agreabil, cu
accentuată deschidere spre prietenie, cu modestie. După plecare, Ion Bogdan
Lefter, mi-a scris că trebuie să realizez ce importanță mare are cineva care
știe să vegheze la buna desfășurare a vieții scriitorilor, să-i încurajeze cu
reținere, fără aere de conducător, să dea libertate de exprimare celor care
aveau ceva de spus și de creat.
I-am întâmpinat la cenaclu pe Mircea
Cărtărescu, pe Dan Culcer, pe Mircea Iorgulescu. Și a venit urmarea, aproape
firească. După ’89, Gheorghe Crăciun, alături de Ovidiu Moceanu și Andrei
Bodiu, au pus bazele Facultății de Litere din Brașov, la care a devenit
profesor și Caius Dobrescu, transferat ulterior la Facultatea de Litere din
București, acolo unde predă și Simona Popescu. Alți membri ai cenaclului au
devenit scriitori consacrați, prezenți în viața literară românească sau
manifestându-se în străinătate. Au fost trei ani fructuoși, trei ani de
acumulări pentru toți cei ce au viețuit în mijlocul sau în preajma cercului.
Deschiderea a fost de netăgăduit, a avut
ecouri naționale.
În fine, în a doua categorie de asociații,
acelea în care am fost primit, se numără Uniunea Scriitorilor din România, în
1988, după ce scrisesem deja cele trei volume de basme în versuri și apăruseră
trei dintre volumele mele de sonete. Firesc a fost să se adauge Uniunea
Ziariștilor Profesioniști din România, în calitate mea de jurnalist în radio și
în presa scrisă, dar și Asociația Scriitorilor de Limbă Română din Quebec
(Canada) – o legătură afectivă și culturală cu spațiul în care am trăit una
dintre cele mai intense experiențe artistice. Totul se completează cu Asociația
Foștilor Deținuți Politici din România, ca urmaș al tatălui meu, Mihail
Munteanu, condamnat la 15 ani de închisoare politică pentru „uneltire contra
ordinii sociale”.
Această ultimă apartenență nu este doar o
formalitate, ci o datorie morală. Port în mine, ca fiu, memoria unei suferințe
care a modelat destinul familiei mele și, în mare parte, și pe al meu.
Trimis de: AM
