luni, 6 aprilie 2026
duminică, 5 aprilie 2026
Maria Diana Popescu - Creştinătatea va triumfa prin Hristos
Creştinătatea va triumfa prin Hristos
Maria Diana
Popescu
Editoriale
04 Aprilie 2026
Cînd vine vorba
despre Dumnezeu, românul tradiţional ştie să facă diferenţa între credinţă şi
spectacol
După cum spune cartea „Facerii”,
lumea şi Cosmosul sînt creaţiile lui Dumnezeu. Proorocul Isaia, copleşit de
maiestatea şi armonia cosmică, declara: „Ridicaţi-vă ochii şi priviţi!
Cine le-a zidit pe toate acestea?” În majoritatea scrierilor sacre
vechi, Părinţii Bisericii afirmă că „frumuseţea lui Dumnezeu se
reflectă în creaţia Sa, şi toate făpturile vorbesc despre frumuseţea
Creatorului.” Fericitul Augustin scria: „Toate aceste
frumuseţi ce vă plac şi care desfată privirea voastră sînt create de Dumnezeu.
Dacă atît de mare este frumuseţea operelor create de El, cu atît mai mult este
El Însuşi.” Armonia cosmosului relevată ca ordine, măsură, echilibru,
proporţionalitate, unitate, rigoare compoziţională şi consonantă, toate aceste
caracteristici ale Universului nu pot fi întîmplătoare, ci opera unui Creator
Atotputernic. Sfîntul Atanasie cel Mare întăreşte în scrierile sale aspectul cu
privire la ordinea maiestuoasă şi armonia Creaţiei: „Fiindcă nu e
neorînduială în toate şi nu e o lipsă de măsură, ci o simetrie; şi nu e haos,
ci un cosmos şi o sinteză armonioasă a cosmosului, e necesar să cugetăm şi să
primim ideea unui Stăpîn care, deşi nu se arată ochilor, le ţine strînse pe
toate şi înfăptuieşte o armonie între ele.” Clement Alexandrinul
afirma că armonia universală este opera bunătăţii şi iubirii divine, ce
constituie temelia Universului.
Ideea inaugurată de el, cum că
lumea este opera de artă perfectă a lui Dumnezeu, este preluată şi de Părinţii
capadocieni. Sfîntul Vasile cel Mare spunea că „toată această lume,
plăsmuită artistic şi înţelept din frumuseţe şi armonie, este o creaţie de artă
şi nu poate fi decît opera unui Creator a cărui frumuseţe este inefabilă şi
depăşeşte prin necomun măsura frumuseţilor create”. În cartea Facerii,
frumuseţea lui Dumnezeu se reflectă mai întîi în frumuseţea lumii, în
macrocosmos, iar la sfîrşitul zilei a şasea, prin crearea omului, frumuseţea
lui Dumnezeu se reflectă în om, ca microcosmos. „Şi a zis Dumnezeu: Să
facem om după chipul şi după asemănarea Noastră. Şi a făcut Dumnezeu pe om după
chipul Său” (Fac. 1, 26, 27). Aşadar, frumuseţea noastră nu numai că
îşi păstrează caracterul sacru, dar este reflectare şi simbol al frumuseţii
Dumnezeieşti. În om sînt concentrate elementele macrocosmosului şi pentru
aceasta Sfinţii Părinţi îl numesc microcosmos. Chipul lui Dumnezeu din om este
acela care îi conferă omului demnitate şi frumuseţe spirituală, cheamîndu-l să
ajungă asemenea Lui, la desăvîrşire. Vocaţia omului fiind, prin urmare, de a
zidi acea existenţă voită de Dumnezeu, de a restabili echilibrul în om şi în comunitate.
Să ne amintim, în context,
etimologia cuvîntului „Paşti”. Unii spun Paşti, alţii, voit, în mod deformat,
„Paşte”. Etnologul Simion Florea Marian afirmă că sărbătoarea are la origini -
trecînd peste etapa ebraică, cuvîntul „pesah" - azimioara numită pască.
Alţi cercetători opinează că mielul jertfit poartă numele de „pască”, nume dat
ulterior cozonacului cu brînză, pregătit special de Paşti. „O pască, două
paşti”. Receptat ca un plural, s-a folosit de-a lungul timpului fie
„Sărbătorile Paştilor”, fie „Sărbătorile de Paşti”. Aşadar, Paşti e pluralul de
la pască şi nu „Paşte". Divagaţiile pe această temă alimentează o falsă
problemă. Cercetînd Dicţionarul Tezaur al Limbii Române, editat de
Academie, vom găsi următoarele atestări: la Coresi găsim „Paştile”:
„Acestea sunt Paştile de bucurie şi de veselie”. La Varlaam: „mieluşelul
Paştilor”. În Biblia de la 1688 găsim „Paştele": „Va face Paştele
Domnului în luna a doua într-a patrasprăzecea zi”. Mai aproape de noi, la
George Coşbuc găsim „Paşti”: „Era după Paşti şi era un timp bun”. Negruzzi,
Delavrancea şi Haşdeu folosesc „Paştele”. Haşdeu zice: „Ţara mai întîi
de toate; Paştele mai pe urmă!”. Întîlnim şi nume date celor născuţi
în perioada Paştelui: în româneşte Pascu, în alte ţări, Pascal. Originea sa se
află în adjectivul latinesc paschalis, derivat din substantivul pascha, care
înseamnă „pascal”, „de Paşti”. În documente, numele Pascal apare de pe la 1428,
iar la 1441 găsim varianta autohtonă Pascu. Orice nume ar purta - Pascu,
Pascal, Pasquale, - „omul nu e decît o trestie plăpîndă, dar este o
trestie cugetătoare”, afirma cu peste 300 de ani în urmă, Blaise
Pascal. Aşadar, e necesară menţinerea în viaţă a cuvîntului „Paşti”, varianta
„Paşte” fiind un fel de furculition, tot mai folosit la presiunea mass-media.
Afirm aceasta pentru că mereu se fraudează limba română după ureche. La fel ca
şchiopătatul scris cu „â” din „a” a tututor cuvintelor. Deviaţia Paşte s-a
dezvoltat din sintagma „Paşte fericit.” Paşte este verb (DEX), aşa va rămîne şi
se referă la acţiunea erbivorelor de a se hrăni cu plante sau iarbă. Eu vă urez
tuturor „Paşti fericit!”, prilej cu care ne vom referi la capitalismul cel
de toate zilele care nu ţine loc de Înviere, lumină, iertare, toleranţă, nu
ţine de foame, de sete, de speranţă, de iubire creştină. N-are nici cea mai
mică legătură cu valorile creştinismului, cu miracolul Învierii lui Iisus, ci
doar cu ateismul şi consumerismul „ştiinţifico-fantastic”, niciodată în criză.
Uriaşii cu picioare de lut, cu doctorate în materie de agnosticism, care îşi
trăiesc opulenţa în „Grădinile suspendate ale Semiramidei”, închinîndu-se, cum
spunea Balzac, zeului Mamon, mai devreme sau mai tîrziu, vor pieri şi ei,
muritori fiind. Cînd vine vorba de îmbuibare, între lipsa de conştiinţă şi
conturile grase, milionarii noştri au un singur dor: să chefuiască de Paşti în
destinaţii de lux. De unde compasiune pentru popor? E ca şi cum ai pune un pix
în ghearele unei maimuţe şi i-ai cere să scrie o poezie. Mîntuitorul a îndurat
şi pentru ei chinurile răstignirii şi moartea de pe Cruce, dar ei continuă
să-şi trăiască vieţile după model păgîn, făcîndu-L pe Iisus să îndure din nou
Vinerea Sfintelor Patimi. Mîntuitorul în bunătatea Lui e gata să le ofere
iertare, dacă se căiesc şi o cer, dar gîndul lor stă la alte oferte.
Creştinul timpurilor noastre este
tot mai îngrijorat pentru că „viţelul de aur”, zeul păgîn străvechi, se arată
ca o uzină uriaşă, care a deschis porţile unei tiranii fără precedent, livrînd
în ambalaje strălucitoare, la scară mondială, ateismul menit să dizolve cultura
creştină. Răstignită de multă vreme, robotizată, capitalizată, supusă şi
controlată, omenirea pierde puţin cîte puţin dimensiunea mesianică. Forţe
demonice deţin puterea lumii, oştiri şi legi proprii le organizează şi le
apără. Ideologii tiranice şi chiar noi religii, create anume să înşele oamenii,
le justifică puterea ilicită. O pseudo-religie a dogmelor consumismului, a
binelui fals, a finalităţii neantice, a împins lumea să se închine fiilor
întunericului, celor care deţin monopolul armelor sofisticate şi tehnicii de
manipulare a conştiinţelor. Ateismul şi imoralitatea sînt centrul gîndirii şi
acţiunii lor. Şi cu cît insistă mai mult pe aceste coordonate, cu atît
loviturile date omenirii sînt mai dramatice. Viaţa şi libertatea nu mai pot fi
garantate în această civilizaţie „atomică”, de aceea putem afirma că omenirea
se află „pe culmile disperării”. Însă, toate suferinţele care ni se pricinuiesc
au menirea să biciuiască pasivitatea lumii şi să lumineze drumul spre Dumnezeu.
Încrederea în puterea Sa îi va învinge pe fii întunericului, iar Creştinătatea
va triumfa prin Hristos.
La praznicul cel mare al Învierii
Domnului este binevenită toată suflarea. Românul tradiţional, care nu negociază
cu el însuşi cînd vine vorbă despre Dumnezeu, ştie să facă diferenţa între
credinţă şi spectacol şi primeşte cu post, curăţenie, milostenie şi rugăciune,
Sfîntul Paşti. De unde au, de unde, nu, românii vopsesc ouă, pun de veacuri pe
masă o bucată de miel, cozonaci şi pască, nu uită să dăruiască şi celor
lipsiţi, dar sînt un popor mîndru pentru că îl au pe Dumnezeu şi au credinţa în
miracolul Naşterii şi Învierii Mîntuitorului. Sfîntul Paşti reprezintă pentru
românii de pretutindeni evenimentul fundamental al creştinismului: Învierea lui
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în a treia zi după răstignirea Sa din Vinerea
Mare, iar pentru Biserica „sobornicească şi apostolească” - cel mai de
seamă fapt istoric al omenirii, zidit pe adevărul istoric şi tainic al Învierii
lui Iisus Hristos. Să cîntăm şi noi împreună cu Sfîntul Damaschin: „Acum
toate s-au umplut de lumină, cerul şi pământul şi cele de dedesubt. Să
prăznuiască toată făptura, Învierea lui Hristos, întru Care s-a întărit”. Să
ne bucurăm de triumful milenar, care nu se poate compara cu niciunul din cele
prin care trecem de-a lungul vieţii noastre. Mîntuitorul Iisus ne va
binecuvînta cu darul sfînt al iubirii Sale de oameni. Dacă pentru unii fraţi ai
noştri Sărbătoarea Paştilor rămîne o sărbătoare fără prea mari semnificaţii,
este, poate, pentru că au lăsat nelămurite facultăţile sufletului, iar spiritul
lor nu-l poate simţi pe Hristos înviind. Dacă inima este angrenată în goana
după bogăţii şi în lupta împotriva oamenilor, nu mai încape în ea nicio bucurie
duhovnicească. Dacă pe tronul raţiunii stau viclenii şi minciuni, nu se mai
pune problema unor gînduri de iubire. Aşadar, cu repetabilă iubire de oameni,
Hristos, prin Biserica Lui, al cărei cap este în veac, ne cheamă la Înviere,
dar nu oricum, ci cu voinţă nestrămutată de îndreptare şi cu fapte care să o
demonstreze.
Învierea Domnului să vă
însufleţească dragostea frăţească, spiritul păcii, al dreptăţii şi faptelor de
bine! Să vă sporească sănătatea şi fericirea, să vă împlinească speranţele şi
gîndurile bune, să vă inunde sufletul de bucurie şi credinţă, casa de lumină şi
belşug şi să vă aducă mai aproape de Dumnezeu şi de cei dragi!
Cu adevărat Hristos a înviat!
Tiberiu Tudor - Istoria în mers - Războiul lui Netanyahu
Istoria în mers - Războiul lui Netanyahu
Jurnalistică
Prof. univ.
dr. Tiberiu Tudor
Art-emis
04 Aprilie 2026
Demisia directorului
Centrului Antiterorist al Statelor Unite
La 17 martie 2026, directorul
Centrului Național Antiterorist al SUA (NCTC), Joe (Joseph) Kent, a demisionat,
în dezacord cu războiului administrației Trump împotriva Iranului. Înainte de a
intra în politică și administrație, Joe Kent a fost ofițer paramilitar în
cadrul CIA, după o carieră de 20 de ani în forțele speciale ale armatei (Green
Berets). Prima lui soție, Shannon Kent, subofițer de elită al Marinei SUA, a
fost ucisă în Siria, într-un atentat sinucigaș revendicat de ISIS
(autodetonarea unui atentator purtând o vestă cu explozibil). În scrisoarea de
demisie adresată președintelui [1], Kent afirmă că „nu poate susține
războiul în curs”, pentru că „Iranul nu reprezenta o amenințare iminentă pentru
națiunea noastră” și că îi „este clar că am început acest război din cauza
presiunilor venite din partea Israelului și a influentului său lobby american.”
Cu o anumită eleganță în menajare
Președintelui, prezentându-l ca pe o victimă a dezinformării, Kent a pus, însă,
fără alte menajamente, degetul pe rană: „Oficiali israelieni de rang
înalt și membri influenți ai mass-mediei americane au desfășurat o campanie de
dezinformare care a subminat Platforma dumneavoastră America First și v-a indus
ideea că Iranul constituie o amenințare iminentă pentru Statele Unite. …Aceasta
a fost o minciună și este aceeași tactică pe care israelienii au aplicat-o
pentru a ne trage în războiul din Irak, care ne-a costat viețile a mii dintre
cei mai buni oameni ai noștri. Nu putem repeta această greșeală”.
Parteneriatul
Strategic SUA - Israel
De la înființarea statului
Israel, de-a lungul tuturor administrațiilor americane, parteneriatul
acestuia cu Statele Unite a funcționat continuu, cu rădăcini adânci în
Deep-State-ul american. În 2014 ambele Camere ale Congresului American au
votat, în unanimitate, și președintele Barack Obama a promulgat Legea
Parteneriatului Strategic SUA-Israel [2], conform căreia
Israelul are statutul unic de „ partener strategic major” al
Statelor Unite: „Având în vedere că popoarele și Guvernele Statelor Unite și
Israelului au o legătură profundă și indisolubilă («unbreakable»), forjată în
peste 60 ani de valori și interese comune” (sect.2, art.1), Congresul
„reafirmă suportul ferm («unwavering») al poporului și Guvernului Statelor
Unite pentru securitatea Israelului ca stat Evreu” («for the security of Israel
as a Jewish state») (secț.3, art.1). „În acest sens Congresul declară Israelul
ca partener strategic major («major strategic partner») al Statelor Unite”
(secț.4, articol unic). Israelul este singura țară de pe glob care are un
asemenea statut, iar acest statut este inclus în legislația internă (federală)
a SUA.
Mult utilizatul termen Parteneriat
Strategic al unui Stat cu Statele Unite constituie, de fapt, numai un
cadru diplomatic declarativ, al cărui conținut este definit de diversele
acorduri bilaterale stabilite între cele două state.Printre aspectele concrete
care singularizează parteneriatul strategic SUA-Israel:
- Principiul QME (Qualitative
Military Edge) reprezintă angajamentul SUA de a asigura Israelului un
„avantaj militar calitativ” ̶ o superioritate militară tehnologică și de
echipamente ̶ față de orice amenințare regională. Acest principiu,
care a funcționat informal în permanență, a fost consacrat prin lege federală
în 2008 (Public Law 110-429). Prin legi de același tip, susținerea
securității Israelului a fost extrasă din zona vulnerabilă a „voinței politice”
de moment a unei administrații sau alta și transformată într-o normă
permanentă de drept federal american.
- Ajutorul
Financiar Militar. Spre deosebire de alte țări, care își cumpără armamentul
din bugetul propriu, Israelul primește un ajutor militar nerambursabil fix,
stabilit prin memorandumuri (MOU ̶ Memorandum of
Understanding) pe 10 ani. Actualul acord (2019-2028) prevede un ajutor total
de 38 de miliarde de dolari. Această subvenționare din partea Guvernului
american a fost și este folosită pentru achiziționarea tehnicii de luptă
americane de ultimă generație. Recent, în contextul conflictelor zonale din
2024-2026, au fost aprobate, pe baza aceleiași legi QME, suplimente bugetare de
urgență pentru a reface stocurile de muniție și a accelera implementarea
sistemelor de apărare și ghidare cu laser. Pentru noul MOU, în curs de
negociere și de implementare, Netanyahu dorește o extensie pe 20 ani
(care are și un aspect simbolic: până în 2048, centenarul Statului Israel),
precum și o schimbare de strategie a utilizării subvenției americane, anume
includerea Israelului în baza industrială și tehnologică a SUA, cu alte cuvinte
o trecere de la beneficiar de ajutor militar la acela de partener egal. Un prim
pas a fost deja făcut în 2026, prin lansarea parteneriatului „Pax
Silica” de colaborare în AI, calcul cuantic și semiconductori. Scopul
pentru 2048 este ca Israelul să fie integrat complet în baza tehnologică și
industrială națională a SUA, proces aflat în faza de ajustare legislativă în
Congresul SUA.
Pentru comparație: în virtutea
unui șir de acte normative, toate sub umbrela Parteneriatului Strategic România
- SUA, în martie 2024 a demarat proiectul extinderii bazei militare de la
Mihail Kogălniceanu, care urmează ca până în 2040 să aibă capacitatea de a
găzdui 10.000 militari americani, cu familiile lor și toate facilitățile
sociale corespunzătoare (spitale, școli, etc.). Este un nod logistic și de
tranzit esențial care permite proiecția rapidă a forțelor militare către
Orientul Mijlociu și Flancul Estic. Suma alocată proiectului este de 2,5
miliarde de euro, toată din bugetul de stat al României, prin bugetul
Ministerului Apărării Naționale. În privința acordului trecut prin Parlament
pentru ca SUA să disloce la Baza 57 de la Mihail Kogălniceanu avioane de tip
KC-135 Stratotanker pentru a susține operațiunile militare împotriva Iranului,
Nicușor Dan a declarat: „nu a fost o negociere, ci o nevoie pe care aliatul
nostru a avut-o și pe care noi ne-am grăbit să o satisfacem în momentul în care
el a avut-o”. Executarea (acordul CSAT și votul în Parlamentul României) s-a
produs, într-adevăr cu mare promptitudine, în 48 ore de la solicitarea
Pentagonului.
„Parteneriatul Strategic” este un
concept central în marketingul politic și diplomatic modern, care se
umple de conținut „după cum devine cazul”. Parteneriatul Strategic SUA-Israel
funcționează ca un cordon ombilical între cele două state. Și este singurul de
acest tip de angajament reciproc. Trebuie subliniat că Israelul nu are baze
militare americane, sau străine, pe teritoriul său și că Statele Unite nu au
nici un drept de imixtiune în politica sa internă sau externă. În schimb
Statele Unite au o Lege Federală prin care suporterii Israelului pot influența
politica externă a Statelor Unite. Această relație i-a permis premierului
Netanyahu ca, la 15 februarie 2026, într-un discurs televizat să afirme:
„Israelul va acționa cu sau fără asistența directă a aliaților noștri. Dacă
suntem forțați să luptăm singuri pentru a elimina amenințarea existențială a
unui Iran nuclear, atunci Israelul va lupta singur și va învinge”. Această
afirmație din ajunul războiului este interpretată de către opozanți ca unul dintre
elementele de presiune ale lui Benjamin Netanyahu asupra lui Donald Trump
pentru a determina intrarea Statelor Unite în război. Aceasta chiar în
rândurile opoziției de stânga din Israel.
De la ultimul război
din Gaza (7 oct. 2023 - 13 oct. 2025) la războiul cu Iranul
Presiunile politice dintre cei
doi lideri au fost din ambele părți, conforme viziunilor lor diferite și în
evoluție asupra situației zonale, până când Trump s-a aliniat la cea
(radicalizată) a lui Netanyahu: „Iranul este mai slab ca niciodată.
Trebuie să lovim acum”. La 24 iulie 2024, premierul
Netanyahu - în plină campanie electorală prezidențială a Statelor
Unite și la zece zile după ce glonțul atinsese urechea lui
Trump - a ținut un discurs în fața Camerelor reunite ale
Congresului [3]. Începând prin a persuada cât de umanitar este războiul din
Gaza, a trecut la îndisolubilitatea intereselor americane și israeliene: „Noi
nu ne protejăm pe noi înșine, vă protejăm și pe voi. Lupta noastră este și
lupta voastră. Victoria noastră este și victoria voastră”. Netanyahu le-a a
mulțumit ambilor președinți, Biden și Trump, și ambelor partide, republican și
democrat, pentru „sprijinul de nezdruncinat”. Literalmente frază după frază,
discursul a fost întrerupt de aplauzele debordante ale audienței ridicate în
picioare. Din timp în timp premierul lovea cu pumnul în pupitrul cu microfon,
fie ca un gest subconștient de comunicare non-verbală, fie voit, pentru a da un
plus de fermitate sau duritate afirmațiilor. Oricum o oratorie de mare
abilitate. Din reacția Congresului, Trump va fi tras concluzia unde este
puterea în societatea americană. Kamala Harris, probabil nu, din moment ce în
cursul campaniei s-a pronunțat pentru soluția celor două state (Israel și
Palestina), știind că poziția lui Netanyahu, este categoric nu!, conform convingerii
sale că un stat palestinian este o altă amenințare existențială pentru Israel
(deși „acum devenită secundară”, după Iran).
La 13 octombrie 2025 - data
instaurării armistițiului Israel-Hamas, a eliberării ultimilor 20 ostatici în
viață de către Hamas și a 2000 din cei 9000 deținuți palestinieni din
închisorile israeliene, inclusiv o parte din cei cu condamnări pe viață -
președintele Donald Trump a ținut un discurs în Parlamentul Israelian
(Knesset - Adunarea, în ebraica veche) [4]: „ Acesta nu este doar
sfârșitul unui război. Este sfârșitul epocii terorii și al morții, este
începutul unei concilieri și a armoniei durabile pentru Israel și pentru toate
națiunile din ceea ce va deveni curând o regiune magnifică. Cred cu tărie în
acest lucru. Sunt zorii istorici ai unui nou Orient Mijlociu. Mulțumesc foarte
mult Bibi, o treabă excelentă. Este un triumf de neimaginat pentru Israel și
pentru întreaga lume să vedem aceste națiuni (inclusiv cele arabe) lucrând
împreună. Privitor la concesiile majore făcute de prietenul său în cadrul
tratativelor de armistițiu, Trump s-a exprimat: „Nu e un om cu care se
lucrează ușor. Deloc. Asta îl face minunat. Mulțumesc, Bibi”. Trebuie
subliniat că raportul de eliberări de 1/100 a fost denumit de către Netanyahu
un „succes diplomatic dureros”, în timp ce unii parteneri de guvernare uniți în
jurul partidului său, Likud (partide de extremă dreaptă și ultra-religioase),
au considerat raportul ca o capitulare, amenințând cu dărâmarea guvernului. Din
păcate, peste patru luni, în această regiune care ̶ printre altele
dacă nu ar fi fost Petrolul - ar fi putut deveni magnifică, s-a
dezlănțuit Infernul.
America First sau
Pace prin Război?
Demisia lui Joe Kent, pe fondul
dificultăților lui Trump în gestionarea războiului, a catalizat repoziționări
majore la nivelul conducerii Statelor Unite. Pe lângă falia politică de esență
electorală dintre republicani și democrați, s-a produs o fisură, până la
sciziune și în curs de antagonizare, în rândul republicanilor, care până acum
erau majoritar uniți în așa numita mișcare MAGA (acronim
pentru Make America Great Again):
- Pe de o parte aripa
anti-intervenționistă în războaiele care nu afectează interesele vitale ale
poporului american (ex. vicepreședintele J. D. Vance - cel mai dur
adept al non-intervenționismului în Ucraina - sau Steve Bannon,
fostul consilier strategic al lui Trump în campania electorală pentru primul
mandat).
- Pe de altă parte gruparea
rămasă fidelă președintelui, care îl urmează necondiționat în schimbarea bruscă
de atitudine din 2026 față de cea din campania electorală. Aceștia din urmă
sunt reprezentanții de vârf ai administrației (ex. secretarul de Stat, Marco
Rubio, secretarul Apărării, Pete Hegseth, consilierul pe Securitate Națională,
Mike Waltz). Ei consideră sloganul Peace through Strength ca
fiind elementul fundamental al Strategiei de Securitate - 2024 [5],
chiar și în forma în care a fost pus în practică de către președintele
Trump - Pace prin Război.
În 2026, nu mai există un
singur MAGA. Există o dispută pentru definirea acestui termen. Dacă
Trump reușește o victorie în Iran, va spune că Pacea prin Război a
funcționat. Dacă se împotmolește, argumentul lui Joe Kent - că a fost o
trădare a principiului „America First” - va deveni curentul dominant.
---------------------------------------------
[1] Joseph Kent,
Resignation Letter https://www.presidency.ucsb.edu/sites/default/files/documents_with_attached_files/393551/185556.pdf
[2] United States-Israel
Strategic Partnership Act of 2014 https://www.congress.gov/113/plaws/publ296/PLAW-113publ296.pdf
[3]
[4]
[5] National Security
Strategy of United States of America ̶ 2025
https://www.whitehouse.gov/wp-content/uploads/2025/12/2025-National-Security-Strategy.pdf
Grafica: I.M.
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)