duminică, 15 martie 2026
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU - CÂNTAREA CÂNTĂRII FRUMUSEȚII UMANE (partea a II-a)
CÂNTAREA CÂNTĂRII FRUMUSEȚII UMANE
(partea a II-a)
„ Frumusețea
Omului religios a fost creată ca să fie cântată
și lăsată
să odrăslească liric sub cerul Daciei Mari –
Grădina sublimă
a MAICII DOMNULUI!” (Valahiel Monahul)
O viață frumoasă e acea cântare trăită
armonios întru frumosul de jos și întru sublimul de Sus – văpaia arderii întru
Viața lui Hristos ce cuprinde în sine o FRUMUSEȚE negrăită, greu accesibilă,
mult dorită, atât de profundă, încât să poți trăi FRUMOSUL în toată
plenitudinea lui!
Cântarea cântării Omului frumos e un țărm permanent
însorit, un munte continuu înverzit, un zbor strălucit, un nefiresc grai
negrăit, inundat de harul divin al sufletului nostru!
FRUMUSEȚEA Vieții întru Hristos este o
adâncime a sinelui care ne cheamă ontologic într-o muzică sublimă ca un prezent
al Trecutului, un prezent al Prezentului și un prezent al Viitorului!
Multe raze dintru această Frumusețe
dumnezeiască străbat pământul și cerul sub o manifestare divină, artistică,
genială, eroică, martirică, sfântă ori naturală ca o expresie a unui chip
omenesc – altoi sacru din Chipul divin, simțită ca pe o împlinire ce se asumă
fundamental așa cum atât de frumos a grăit marele scriitor ortodox și martir
rus, Fiodor Mihailovici Dostoievski(1821-1881),
în încântările sale transmise: „Frumusețea va mântui lumea!” (c.f.
Valentin Bassarabescu, Vocația nemuririi, Ed. Expansion-Armonia, 2000, p. 154)
MARIA
Arsenescu-Buduluca a avut privilegiul uman și creștin de a fi distinsa soție a eroului-martir
Colonelul Gheorghe Arsenescu, conducătorul
Mișcării de rezistență anticomunistă din întreg Masivul Făgăraș, supranumit de
eroii Rezistenței române, „Păunașul
codrilor din Muscel – cel ce era permanent coșmarul securității iudeo-bolșevizate.
Maria
Buduluca s-a prelins de pe raza soarelui în anul de grație 1914, la 15
Octombrie, sub pavăza harului Sf. Cuv. Maica Parasheva, la Câmpulung Muscel,
fiică a dârzului țăran Gheorghe Buduluca, model de hărnicie și credință, dar și
un înfocat partizan anticomunist.
Maria
Buduluca a trăit șansa acelei generații de Aur a Tineretului român creștin:
frumos, credincios, curajos, inteligent, omenos, cu dragoste de Tradiție, Patrie,
Neam, Părinți și Dumnezeu. Maria fiind liceană în București l-a cunoscut pe
tânărul și frumosul ofițer Gheorghe Arsenescu, absolvent al Școlii Militare-Sibiu,
ce urma Școala Superioară de Război din Capitală.
„Îl
știam și îl admiram. Doar atâtea auzeam de bine despre el, când mă întorceam în
vacanțe. De la o vreme parcă, între noi doi n-a mai fost doar admirație și
prietenie. M-a cerut în căsătorie. Iar în 1932, ne-am căsătorit. O căsătorie de
mare înțelegere și dragoste.” (Memoria,
revista gîndirii arestate, nr.8 editată de Uniunea Scriitorilor din
România)
Anul 1940 s-a abătut peste Regatul Român cu
tragediile sale apocaliptice: pierderea Basarabiei, a Bucovinei și a Ardealului,
începerea războiului. Colonelul Gheorghe Arsănescu devenise Șeful Statului
Major al Vânătorilor de Munte. Bun român, creștin ortodox, dar și un rafinat
strateg a fost singurul care a rostit clar în sfatul căpeteniilor Oștirii
române: - Acest război se va pierde!
Comandantul Arsenescu a ajuns după eliberarea Basarabiei
și Bucovinei, în ciuda voinței lui până în Crimeea, unde a fost încercuit, cu
întreaga sa armată, Divizia a II-a
Vânători de Munte. Inițial a conceput un plan strategic: implicarea părții
sedentare a oștirii, care urma să cadă în spatele asediatorilor pentru a sparge
încercuirea. Dar planul a fost interceptat de dușman...
Rămânea o ultimă șansă, cea nebună: lupta pe
viață și pe moarte. „Cu un curaj și o
bărbăție puțin obișnuite, Gicu a declanșat acest atac. Și a izbutit să
străpungă încercuirea și să respingă trupele inamice. Numai că, în această
inegală și totuși victorioasă bătălie – comandantul Arsenescu este grav rănit.
Un omoplat și brațul respectiv îi sunt sfârtecate.” (Memoria, op. cit.)
Nu același lucru s-a întâmplat și cu Feldmareșalul
Friedrich Wilhelm Ernst von Paulus (1890-1957), comandantul Armatei a VI-a
germane, care la asediul Stalingradului, a fost înconjurat de armata sovietică.
Hitler i-a acordat mefistofelic titlul de feldmareșal la 30 ianuarie 1943,
știindu-se din practica vremii, că nici un mareșal german nu putea fi capturat
în viață. Deci trebuia să se sinucidă. Mareșalul german nu a avut însă curajul
colonelului argeșean Arsenescu să încerce imposibilul: ieșirea din încercuire
care putea fi salvatoare atât pentru el, cât și pentru alianța româno-germană.
Dar, von Paulus a ales varianta cea mai ușoară. S-a predat în 31 ianuarie 1943,
cu marea armată care i-a mai rămas de cca. 600.000 de oameni.
Capitularea, predarea comandantului von
Paulus cu armata sa de 600.000 de ostași, călită în focul luptelor, a însemnat
de fapt cea mai mare DEZERTARE, care a schimat radical soarta războiului,
configurația geo-politică a alianței româno-gemane și ulterior a Europei de
Răsărit.
Nu a fost deloc un act de bravură, ci unul
consimțit de lașitate...
Marele erou-martir generalul Ioan Dragalina, comandantul Armatei a
I-a, în primul război mondial avea ca deviză, demnitatea Oștirii române din
toate vremurile ei istorico-legendare: „Trupa care nu înaintează, să moară pe
loc...!”
Predarea-dezertarea comandantului german von
Paulus la Stalingrad i-a costat enorm de mult pe germani, împărțindu-i în două
tabere adverse circa o jumătate de secol, iar după reunirea căderii Zidului
Berlinului, i-a vândut economic pentru mult timp Marii Finanțe Mondiale.
Și noi am avut parte de o asemenea PREDARE,
care de fapt a fost TRĂDAREA regelui Mihai I de Hohenzoller, cel ce a predat
rând pe rând: Armata română, pe comandantul ei – mareșalul Antonescu, Elita
spirituală a țării, poporul drept măritor creștin, în mâinile dușmanului de
moarte cu care ne luptam încă, fără să fim încercuiți și fără să fim ocupați.
Predarea-trădarea regelui Mihai de
Hohenzoller, la 23 August 1944, ne-a adus decimarea întregii armate și a Elitei
spirituale „înregimentându-le” în temnițele României Penitenciare, sovietizarea
bolșevică în prima fază pentru 50 de ani și în cea de-a doua pentru cine știe
câtă vreme, precum și destrămarea morală a poporului aflat în marșul deplin al
prăbușiri naționale.
Colonelul Gheorghe Arsenescu a ieșit victorios din incursiunea sovietică, cu
un efectiv de 10 ori mai mic decât
cel al germanului Friedrich Wilhelm Ernst von Paulus. Predarea, capitularea lui
von Paulus, cu colosala lui armată a fost echivalentă chiar cu trecerea de partea inamicului...
Feldmareșalul von Paulus a fost căsătorit cu
aristocrata româncă Elena
Rosetti-Solescu, care a rămas o adevărată Doamnă –„Cavaler” a demnității.
Ea nu a capitulat în fața Gestapou-lui în 1943, când a forțat-o să divorțeze. A
fost arestată cu fiul lor căpitanul Ernst Alexander Paulus, rănit în bătălia de
la Harkov. Elena Rosetti von Paulus a murit în mizerie la Baden-Baden, fără
să-l mai vadă pe mareșal întors din captivitatea sovietică și eliberat din
prizonierat în 1953.
Dacă Colonelul Gheorghe Arsenescu l-a învins
pe feldmareșalul von Paulus în privința curajului și a bravei lui strategii
militare, Doamna Feldmareșal Elena Rosetti-Solescu-von Paulus a învins-o pe
Maria Buduluca-Arsenescu, privind onoarea și demnitatea de a nu divorța de
soțul ei.
Comandantul Arsenescu s-a vindecat rapid și
repede s-a întors pe front la „copiii” lui, dar a urmat dezastrul de la
Stalingrad, ajutat substanțial și de predarea felmareșalului von Paulus cu cei
cca 600.000 de ostași în mâinile armatei roșii, prăbușirea frontului german,
revanșa sovietică, trădarea regelui Mihai și a liderilor politici, arestarea
mareșalului Antonescu și a unei părți a Elitei armatei. Colonelul Gheorghe
Arsenescu a fost deblocat și urma rapid arestarea sa.
Dar „Gicu”,
cum îl alinta Maria sa de suflet,
n-a cedat... A urcat în munți, organizând și devenind comandantul mai multor
nuclee de rezistență și de acțiune, de la Câmpulung până pe munții Făgărașului,
respectiv muntele Roșu, cu „cazarma” la schitul Cetățuia, din satul Cetățeni.
Familiei îi aducea știri despre el prin viu grai, dar uneori trimetea și câte
un răvaș aprins Mariei sale: „Arde pământul sub mine de dorul tău și al
copilului!” (Memoria, op. cit.)
Comandantul partizan Gheorghe Arsenescu, Fiu
ales al Patriei de Argint - Argesus,
precum filosoful iubirii – Socrate al nostru, mareșalul ori apologetul ortodox
Mihail Diaconescu și a altor argeșeni de aur, și-a permis o permisie în iarna
lui 1948-1949, închiriind un apartament în București, dar dulceața regăsirii cu
Maria și cu copilașul Dragoș s-a spulberat repede. El a plecat în munți, ea
întorcându-se într-un subsol de pe strada Lascăr Catargiu. Maria a fost
arestată, insultată, brutalizată și anchetată zile și nopți întregi în
beciurile urii Ministerului de Interne.
A fost la rândul ei o mare luptătoare și o dârză
eroină carpatină care a trecut curajoasă prin multe închisori ale gulagului roșu
din România Penitenciară: Jilava, Cernavodă, Saligny, Târgșor, Pitești,
Gai-Arad, primind o sentință de 10 ani muncă silnică, tatăl ei Gheorghe, 15 ani
temniță grea și soțul Gheorghe, marele erou, pedeapsa capitală. Dincolo de
teroarea temnițelor a venit și tortura psihică fiind forțată să divorțeze de
Eroul ei. A fost eliberată în 1959 și lăsată să respire pentru a divorța, apoi
din nou întemnițată în închisoarea iadului – „Fenomenul” Pitești.
Copilul Dragoș
a fost înfiiat de mătușa Lili, sora eroului Gheorghe, căsătorită Mușatescu. A
fost un elev strălucitor și un student eminent, ajungând inginer și apoi
imediat emigrând în SUA. Maria Arsenescu a fost o argeșeancă de o mare distincție, luptătoare,
eroină, demnă și temerară în iadul concentraționar, înfruntându-și permanent
torționarii,ajunși canalii diabolice.
La data de 29 mai, de Ziua Sf. Mc. Teodosia fecioara, 1962 la orele 20,30,
călăii atei care ne-au ucis mii, zeci de mii, sute de mii de eroi și martiri
din toate stările nobile ale societății, l-au omorât pe marele Ostaș Gheorghe
Arsenescu, în curtea închisorii Jilava. Eroul martir geto-dac Gheorghe Arsenescu a plătit astfel cu sângele
vieții sale pentru viața sfântă a Patriei dragi.
OPRITSA
– (Oprița)DRAGALINA – Popa
O Cometă radioasă s-a pogorât peste o Zi frumosă
oprindu-se desupra cerului Banatului.
„Am descoperit „lumea nouă”, sau poate ea
m-a descoperit pe mine, pe la orele nouă, într-o zi de nouă, a anului nouă sute
patruzeci și ... două (pentru rimă!), eu
fiind o nouă minune a Mamei, după nouă luni și jumătate... M-au numit Oprița, după străbunica Oprița
Ursulescu, care a trăit 94 de ani și a fost binecuvântată de Dumnezeu cu copii
destoinici și iubitori.” (Opritsa Dragalina – Popa, Trecutul Meu Abia
Începe – Amintirile Nepoatei Unui General Erou, Ed. Humanitas, București-2024)
Oprița Ursulescu, cca. 1780-1874, a fost
căsătorită cu Anton Dragalina, cu care a avut doi fii, Alexandru, n. În 1830,
tatăl viitorului general Ioan Dragalina, și Leon, născut în 1832. Mama i-a
salutat Opriței sosirea cu o poezie, din care „îmi amintesc și acum aproape
toate versurile”:
„Fetiță
scumpă, în zi de nouă, la ora nouă-a lui noiembrie/ Când plouă-ntr-una, plouă,
plouă, și-s crizanteme pe alee/ Tu ai sosit în lume, oare, ai vrut în ziua asta
tristă/ Să fii un strop de mândru soare?// Ruginită e grădina, salviile de pe
terasă/ Cu mușcata și verbina șopteau tainic: „Ce frumoasă!/ Cine, oare, e
fetița? Știți ce? S-o numim Oprița!”/ Dar ce fulger! Ce văpaie! A stârnit
atunci Mamaie:/ „Alo, Lily, alo, dragă! O să râdă o lume-ntreagă/ E ridicol! E
grotesc, acest nume păunesc!”/ Dar crăița și verbina s-au sucit ca arse-n loc/
Căci Oprița Dragalina e parfum de busuioc!” (ibid., p. 75)
În Duminica lui Cireșar, Ziua 6 – Ovedenia
praznicului Pogorârii Duhului Sfânt a anului 1943, în vila din Herăstrău nr.12,
Parcul Jianu, unde locuia, a primit chemarea de Sus a botezului cu numele
păunesc și princiar: Oprița! Mai
târziu în casa lor s-a instalat abuziv Avram Bunaciu, politician roșu, un
neromân „bun” pentru actele de represiune a dictaturii proletariatului, iar ca
ministru de justiție pentru procesele intentate după război eroilor-martirilor
acuzați de „crime de război și crime împotriva umanității.”
Pruncuța păuniță a fost încântată de 5 nași cu nume sonore: Nicolae
Hagianoff, un mecena vlaho-bulgar al României, propietarul conacului de la Manasia, Alexandru Săvulescu,
directorul Băncii de Scont, Achile Barcianu, ministrul României la Sofia,
generalul Corneliu Dragalina, fratele tatălui, și doctorul Alexandru
Theodorescu, fratele mamei.
Dacă invitații de seamă și bucatele alese au
adus și ele un omagiu deplin și delicios Păuniței-Oprița, primăvara anului
1944, a fost martira prigoanei ce s-a abătut peste țara noastră, forțând exilul
Opriței cu familia la Caransebeș - Cetatea dacică Tibiscum, un portal al
creștinismului în care era așezat străvechiul Cuib al faimoasei familii
Dragalina.
Păunița Oprița a crescut sub aura de legendă
a unchiului Ioan Dragalina, eroul-martir, apoi prin faldurile Școlii germane
din București l-a îndrăgit pe Schiller prin Die Kraniche des Ibykus – Cocorii
lui Ibykus, balada ei favorită, nimbată de bucuria întâlnită la Studioul de
Balet „Elena Penescu-Liciu”, sacadată de caruselul lecțiilor de franceză
predate la domiciliu în tandem cu mama sa pentru supraviețuire, dar și de
fiorul atelierului de pictură al maestrul Marius Bunescu, director și
administrator al Muzeului și al Casei-Muzeu Anastase Simu, cel care a donat statului român peste 1.100 opere de
artă, drept pentru care guvernul Republicii Penitenciare Române a trecut cu
buldozerul sovietic peste Casa Memorială și Muzeul Simu între anii 1959-1961,
ridicând apoi în cadență proletară clădirea ONT și Magazinul Eva.
În acel mirific spectru artistic frumusețea
Opriței se revărsa peste paleta cromatică a lucrărilor. „Atelierul era un paradis, vibra de culori... Fascinată, priveam cum
domnul Bunescu, cu pensula între degete, îmbina culori, cum aplica cu mișcări
sigure linii de lumină și-ntuneric: roșu înflăcărat și galben auriu, albastru
ultramarin și azuriu, umbre cenușii și fumurii... Într-o zi m-a întrebat ce
poezii îmi plac. I-am răspuns: Casa noastră, de Goga; Și-ai să mă uiți, de
Minulescu; Beruria, de Georges de Porto-Riche; Die Kraniche des Ibykus –
Cocorii lui Ibykus, de Schiller; Das
Schloss Boncourt – Castelul Boncourt, de Adelbert von Chamisso...
-Bine-bine, dar
Luceafărul? Îl știi?
-Hmmmm... am
lăsat ochii în pământ. Atunci, domnul Bunescu, încruntat, a lăsat pensula și
paleta deoparte și din sertar, a scos o cărțulie mai mică decât o cutie de
chibrituri.
-Uite, Opritsa, Luceafărul, mi-a spus.
Te rog să înveți poemul pe dinafară. Să mi-l reciți când vii data viitoare în
vizită.
Am luat cărțulia
minusculă, ediție Liliput, cum aveam să aflu mai târziu, și m-am pus pe
învățat. De atunci au trecut mai bine de 70 de ani. Și, grație marelui pictor,
pot recita și azi Luceafărul în întregime, fără ezitare”.(... în anul 2024, „Trecutul meu abia începe, p. 170-171)
După absolvirea Facultății de Limba și
Literatura Germană în 1965, a lucrat la Radiodifuziunea Română, secția germană,
până în 1968, apoi un an la Editura pentru Literatura Universală.
Prilejul emigrării în America a venit în
urma excursiei la Viena în 1969, alături de soțul ei, medicul Valentin Popa. La
New York a mai absolvit facultatea: Library Science, la Ann Arbor, Michigan, în
1976, lucrând apoi ca bibliotecar. „În
America, la School of Information Science (Ann Arbor, Michigan), ne-a dat acces la baze de date „secrete”,
cercetând online, am descoperit că mulți profesori și colegi de-ai mei din
România aveau nume conspirative și erau colaboratori. Și eu, care voiam să-i ocrotesc! Ce
naivitate!...” (ibid., p. 117)
Oprița
Dragalina – Popa s-a bucurat de prețuirea multor personalități marcante ale
vremii sale între care cea a unchiului ei generalul Corneliu Dragalina, cu spiritul lui demn, „spirit ce-i definea caracterul, ce-i oțelea brațul, curajul și mintea,
spiritul lui de român ce va renaște și, într-o zi, va coborâ din creasta
muntelui, ne va înnoi credința și ne va arăta drumul!” și principesa Ileana de România – Maica
Alexandra, micuța Sânziană, care în luna lui Florar 1912, era purtată în
brațe la malul Mării Negre în portul Constanța de sublocotenentul Virgil
Alexandru Dragalina, venită cu principesa Marioara și prințul Nicolae, în
crucișătorul Elisabeta.
Idila ei a început prin prisma povestioarei
americane despre negrul Sambo care a furat-o pe Suzana, o fetiță albă, și a
dus-o în pădurea lui, unde întregul trib de negri a adorat-o ca pe o
divinitate. „Principesa Ileana, era
micuță, doar de patru ani și jumătate, blondă, cu ochii albaștri frumoși, cu
părul de aur în bucle; părea un îngeraș dulce, gingaș...
Așa a
înflorit tandra și duioasa prietenie dintre tatăl meu și principesa Ileana…
care s-a stins cu durere și dor în 1927, când tata a trebuit să plece la
Napoli…, dar a rămas în amintire toată viața.
(ibid., p. 192) „Dar amintirile,
mărturisește Maica Alexandra, sunt
nepieritoare. Este singurul avut pământesc pe care nu ni-l poate lua nimeni.”(Ellwood
City, Pennsylvania,1969) Principesa
Ileana – Maica Alexandra este singura ramură din trunchiul dinastic
Hohenzollern pe care am admirat-o și prețuit-o în toată splendoarea și
plenitudinea de Om, Principe și Monah.
Cărți publicate: Ceaușescu-s Romania: An
Annotated Bibliography, Greenwood Press, 1994, (împreună cu Marguerite E.
Horn); Bibliophiles and Bibliothieves: The Search for the Hildebrandslied and
the Willehalm Codex, W. de Gruyter, 2003. S-a îngrijit de editarea cărților
tatălui, comandorul Virgil Dragalina (1890-1980): Viața tatălui meu, generalul
Ioan Dragalina (2009); Escadrila de Nistru (2011); Bătălia de la Jiu (2020);
Trecutul meu abia începe (2024)
Ultima carte, „Trecutul meu abia Începe - Amintirile Nepoatei Unui General Erou”,
apărută în 2024, reflectă ca într-o Primăvară binecuvântată de Dumnezeu –
Arborele genealogic al ilustrei Familii Dragalina,
grațios încrustat și meșteșugit de Opritsa
Dragalina – Popa, care ne aduce și o știre fundamentală pentru Neamul,
respectiv pentru societatea românească de astăzi:
La 16 decembrie 1942, Mareșalul Ion
Antonescu l-a rechemat pe Corneliu
Dragalina de pe front și l-a numit guvernatorul Bucovinei. În aprilie 1944
a eliberat necondiționat prizonierii bosniaci, muntenegreni, evrei și sârbi
capturați de nemți, închiși în lagărul de la Ghiroda, de lângă Timișoara. În
vara lui 1944, guvernatorul Corneliu Dragalina a suspendat obligația ca evreii
din Cernăuți să poarte Steaua lui David. A intervenit pe lângă Ion Antonescu și
a obținut aprobarea mareșalului pentru evacuarea evreilor din Cernăuți, evrei
care urmau să fie arestați sub ordinul lui Hitler și deportați peste Bug.
„Astfel, după
cum descrie, în 2001, Teodor Wexler, fruntaș al comunității
evreiești din România, Corneliu Dragalina a salvat 14.750 de suflete. În anul
2002, în aula Academiei Române,
același Teodor Wexler, reprezentant
al Fundației Filderman, și-a început prelegerea cu cuvintele: „Permiteți-mi să-mi plec cu respect fruntea
față de memoria acelor mii de români care, prin curaj și credință creștină, au
salvat în anii celui de-al Doilea Război Mondial circa 400. 000 de evrei”.
Printre acei curajoși și adevărați creștini, Teodor Wexler îl numește pe
generalul Corneliu Dragalina.”
(Opritsa Dragalina-Popa, op. cit., p. 131)
Atunci,
onorabililor legiuitori parlamentari care mai este astăzi ADEVĂRUL sau
mai bine zis care este adevăratul domn Wexler ?
Testamentul Cântării Frumuseții umane valahe
în orice vreme și timp se transmite nu numai lăuntric, ci și istoric, social,
legal, constituțional întru Dreptatea pogorâtă din Adevărul revelat.
Frumusețea umană valahă hristoforică și
marioforică odrăslită în Icoana Cântării dumnezeești e o Corolă a
spiritualității duhului, căreia Harul o întrupează strălucirii
filocalico-sofianice!
Maria
Buduluca-Arsenescu și Opritsa
Dragalina-Popa prin frumusețea lor fizică, morală, jertfelnică și spirituală
și-au onorat demnitatea Țării de Argint-Argesus, respectiv Arborele genealogic,
Țara Banatului a DacoRomâniei, Tradiția și Biserica străbună și Istoria prin
adevăr.
Cântarea
cântării Frumuseții umane e o Lume
nouă geto-daco-română, o Lume Hristică a Poemului Iubirii, o Lume Marianică a
Poemului Frumuseții, care vine „Lumină din Lumină”, dincolo de lumina ochilor
inimii noastre, ca un astru al sufletului curat ce se întrupează Armoniei
cântării prin care ni se deschid toate arpegiile sublime ale unei poezii eminesciene!
LUI EMINESCU
„Cuvântul tău, adâncuri de fântână,/ Izvor de apă
limpede, curată,/ Gândire-adâncă, binecuvântată,/ Din cer lumină, sevă din
țărână.// Și versul tău o piatră nestemată / A-mpodobit
cu-n nimb limba română/ Ce ne e Doamnă și ne e Stăpână,/ Prin ea trăiește
românimea toată.// Pe-acest pământ, așa a fost să fie,/ Un dar pentru
mulțimile-nsetate,/ Un EMINESCU, imn și poezie,/ Cuvinte sfinte-n
inimă-ncrustate/ Și glasul tău răsună-n veșnicie,/ Prin tine, noi sorbim,
eternitate!”Suceava, 10 ianuarie
1999 (Dumitru Oniga, Fiorduri,Poezii,
Ed.„Bucovina Viitoare”,2000)
Tuturor Fiicelor/ Fiilor României Tainice
odrăsliți întru Frumusețea Cântării!
15 Martie 2026
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)