Alexandra DOGARU - GÂNDUL ZILEI, 3 februarie 2026

 

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU - Sfântul IOAN Gură de Aur și Mlădițele sale valahe

 

Sfântul IOAN Gură de Aur și Mlădițele sale valahe

 

           „Preoția este cel mai mare semn al Dragostei

                 de Hristos!” (Sfântul Ioan Gură de Aur)  

 

       Eseu dedicat scriitorului și istoricului militar Dr. Colonel Constantin Moșincat

 

     Un fulg gingaș de nea s-a desprins din coama mătăsoasă a unui nour brodat în catifeaua argintie, lunecând ușor printre zările diafane care primenesc pământul binevoitor întru întâmpinarea Cerului aflat în dumnezeiască lui Sărbătoare!

   Privim dincolo de streașina albastră a Cerului spre întinderea mărgeanului de stele, din care una, mai de rang și mai arătoasă ne prevestește divina profeție a Nașterii Fiului lui Dumnezeu!

   Vântul înfoiat în penele multicolore, ca un Păun princiar, și-a întețit bagheta magică, mângâind întinderile cuprinse și necuprinse spre a uimi, a primi, a primeni și a transmite în ceruri și pe pământ ecoul sublim înveșmântat în seraficul Imn marianic al Nașterii Sfinte!  

   Un freamăt ușor-licăr unduit, sonor de harpă, incadescent ca un arpegiu de romanță dădea o vibrație celestă peste casa sufletului meu, întrupându-mi nemărginirea în ochi și aprinzându-mi dorurile ca niște stoluri de rândunele în fracurile lor regale aducându-mi Buna Vestire!

   Știam că se apropie calendaristic Sorocul anunțat de Majestatea Sa – Buna Vestire și mă simțeam profund emoționat față de acele fapte miraculoase, față de acele momente atât de divine, când din Caleașca dumnezeirii se cobora prea aleasa Prințesă a Daciei Mari – MARIA, sorocită și sortită de Tatăl ceresc să devină prin puterea Duhului Sfânt, Muma Fiului lui Dumnezeu și totodată Împărăteasă a Cerului și a Pământului și Maică a tuturor oamenilor!

   Întreg sufletul meu își deschide nemărginit izvoarele suave. Inundă o mireasmă serafică, cu râuri doldora de iasomie. Peste ființa mea nu mai e noapte. Sunt muguri de Zori și Flori dalbe de ziuă ce aduc un cântec de sori și fâlfâiri de arhangheli, în a căror liniște sclipitoare îmi aud inima vibrând spre arcul cerului deschis dinspre Carpații semeți ce răspund Chemării de Sus!

   Cerul se pogărâse peste candela aprinsă a sufletului meu, iar pământul sălta de bucurie sub picioarele mele ca un copil în calea mamei, încât întregul cosmos sărbătorea o sacră liturghie! 

   A rânduit Bunul Dumnezeu pe cel mai mare Predicator cu gură de Aur al omenirii, respectiv al slujirii Bisericii lui Hristos, să fie la rândul lui o Mlădiță aleasă a Sfântului Prooroc get IOAN Botezătorul, sacerdotul – fondator al Ordinului ESENIENILOR – Ordinul purității Preoților Albi, ce coborau din stirpea spirituală a Marelui preot-rege DECENEU, vărul primar al Mântuitorului HRISTOS și totodată Nașul Lui de Botez, Ordin care întrupa întru însușirea sa cele mai nobile atribute: dreptatea, adevărul, curajul, credința, binele, răbdarea, suferința ca desăvârșire, înțelepciunea, iubirea de Glie, dragostea de Dumnezeu, cultul morților și nemurirea sufletului.

   Graiul de Aur al CUVÂNTULUI divin a avut ca mamă pe Antuza, o nobilă din Antiohia, ce îL iubea pe Dumnezeu mai presus de ființa ei, căreia îi hărăzise de soț pe Secundus – „magister militum Syriae” – arhonte, conducător al armatelor din Siria, vlăstar al unei familii cu mulți demnitari și conducători vestiți. „Darul Domnului este femeia tăcută și femeia bine crescută nu are preț pe pământ.” (Înțelepciunea lui Iisus Sirah 26, 16)

   Unei astfel de familii binecuvântate Mântuitorul Iisus Hristos și Maica Sa i-au dăruit pe Coconul Ioan la anul 354, cel care avea să aducă atâta strălucire pe pământ precum marele Astru. Dar bucuria și fericirea pe pământ nu e permanentă și neschimbătoare. La puțin timp după nașterea lui Ioan, Antuza a rămas văduvă la aproape 20 de ani. Și-a țesut suferința în nădejdea lui Iisus și a pornit mai departe cu dragostea ei pentru Tatăl ceresc și Maica Domnului, știind că moartea soțului, ca a oricărui bun creștin e de fapt „o mutare de pe pământ la ceruri.”

   Văduva Antuza – „pildă de înțelepciune, de curăție și de neprihănire” a atașat la iubirea de mamă și rugăciunea de foc a creștinei mărturisitoare, mijloc imperativ de pedagogie, alături de formarea fiului Ioan în școlile strălucite din Antiohia unde a studiat Dreptul, Filosofia și Teologia. Și-a uimit colegii, și mai cu seamă dascălii prin elocvența, și mai ales prin cuvântul lui „de aur”.

    La 2 ani de la urcarea Mamei la ceruri, la 43 de ani, Ioan primește puterea sacerdoțiului: diacon, preot, arhiereu și patriarh de Constantinopol, la 26 februarie 398 devenind STÂLPUL Bisericii – Celei Una, LUMINA Adevărului adevărat și TRÂMBIȚA de aur a lui Hristos în întreaga omenire, culminând cu jertfa exilului pe care i-a „recomandat-o” un  smerit sinod tâlhăresc...

   La 14 Septembrie – Ziua Sfintei CRUCI, 407, înainte de a urca la ceruri a lăsat pe pământ cuvintele sale de aur: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate. Amin!” (Paladie, episcopul Elenupolei, Dialog istoric despre viața și petrecerea Sfântului Ioan Gură de Aur, cap. 11,Migne,P.G.47,38) Predica de aur a Sfântului Ioan, e  parcă ruptă din zorile cernite ale României de astăzi:

   „Mai înainte râdeam de înalții funcționari laici, pentru că la numirea în posturile înalte nu aveau în vedere virtutea sufletului, ci averea, mulțimea banilor și intervențiile altor oameni. Dar când am auzit că nesocotința aceasta a pătruns și în treburile noastre bisericești, n-am mai socotit atât de ciudat lucrul acesta. Într-adevăr, pentru ce să ne mai mirăm că fac astfel de păcate oamenii din lume, care umblă după slava lumii, care fac totul de dragul banilor, când cei  care se fățăresc că nu-i mai robesc nici banii, nici slava deșartă, fac același lucru și nu sunt întru nimic mai buni decât aceștia; când cei care trebuie să lupte pentru Cer se tocmesc la numirile în posturile clericale, ca și cum s-ar tocmi la vânzarea moșiilor sau a altor lucruri; când iau oameni din mulțime și-i pun în fruntea unor treburi atât de mari, pentru care Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu n-a șovăit să Se golească chiar de slava Lui, să Se facă OM, să ia chip de rob (Filip.2,7), să fie scuipat și pălmuit (Ioan 19,3) și să moară cu trupul de moarte de ocară?

   Și nu se mărginesc numai la atâta, ci mai fac și alte păcate, mai nesăbuite. Nu numai că numesc în posturi din cler oameni nevrednici, dar mai îndepărtează și pe cei vrednici. Și astfel, ca și cum ar trebui să zdruncine trăinicia Bisericii pe două căi sau ca și cum n-ar fi de ajuns cea dintâi pricină pentru a aprinde mânia lui Dumnezeu, mai adaugă și pe a doua, tot atât de groaznică. Că, după părerea mea este tot atât groaznic să îndepărtezi pe cei buni, ca și să numești pe cei netrebnici. Și se face asta, pentru ca turma lui Hristos să nu-și poată găsi din nici o parte nici mângâiere, nici odihnă.

   Nu sunt, oare, vrednice aceste fapte de mii și mii de trăznete? Cum să nu te minunezi de iubirea Lui de oameni? Cum să nu te uimească milostivirea Lui? Oamenii lui Hristos distrug pe cele ale lui Hristos mai cumplit decât vrăjmașii și inamicii lui Hristos, iar Hristos, tot bun, le face încă bine și-i cheamă la pocăință. Slavă Ție, Doamne, slavă Ție! Cât de mare e adâncul iubirii Tale de oameni! Cât de mare e bogăția răbdării Tale!

   Oameni care au ajuns, datorită numelui Tău, oameni cu cinste și cu vază din niște oameni de jos și de nimic, se folosesc de cinstea ce le-ai dat-o împotriva Ta, Cel ce i-ai cinstit, și îndrăznesc să facă fapte de neîndrăznit: necinstesc cele sfinte, îndepărtează și izgonesc oameni vrednici și destoinici, pentru ca cei răi să aibă toată liniștea și deplina libertate ca să răstoarne tot ce voiesc.” (Sfântul Ioan Gură de Aur/ Sfântul Grigorie de Nazianz/ Sfântul Efrem Sirul, Despre Preoție, trad. introducere și note Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Sophia, București – 2004, p.100-101)

      IOAN Dragalina, generalul erou-martir s-a născut la 16 decembrie 1860, în Caransabeș și a urcat la ceruri la 9 Noiembrie 1916, în urma luptelor de pe Valea Jiului în primul război mondial. Este descendent al unei vechi familii de grăniceri români, având leagănul binecuvântat al Țării Banatului. „Pentru ei, neamul, țara, familia, religia au fost, întotdeauna cuvinte sfinte. N-avem date biografice decât de pe la 1750, când Nicolae Dragalina, care luptase împotriva turcilor și fusese răscumpărat din prizonierat, se întoarce acasă, la Borlova, un orășel situat la 12 km sud-est de Caransebeș, și devine preot ortodox.” (Opritsa Dragalina-Popa, Trecutul Meu Abia Începe – Amintirile Nepoatei unui General Erou, Ed. Humanitas, București-2024, p. 119)

   Stejarul Nicolae a avut parte de 8 vlăstari falnici: Anton, administrator al pădurilor de graniță, Ioan, agronom, Alexandru și Ionaș, preoți. Părintele Ionaș a avut 5 copii, al doilea fiu fiind istoricul bănățean Patriciu Dragalina, născut la Borlova în 27 februarie 1849. A studiat geografia în Germania, la Gotha și devine profesor la Caransebeș și director al Institutului Pedagogic. La 30 de ani s-a căsătorit cu frumoasa Eliza, o tânără de 15 ani. Patriciu a publicat manuale școlare, articole de istorie și geografie și lucrarea sinteză în 3 volume, Istoria Banatului de Severin.

   Alexandru, nepotul preotului Nicolae, cel răscumpărat de la turci și tatăl lui Ioan, a fost ofițer și inginer geodez în armata austriacă. În 1859 a demisionat și împreună cu Marta Lazaroni, soția sa a trecut Carpații în România, la Râmnicu Vâlcea, fiind numit staroste al ținuturilor de graniță. Marta se întoarce la Caransebeș ca să-l nască pe viitorul general. Ioan Dragalina a urmat școala de cadeți din Timișoara, apoi Academia Militară din Viena și în paralel Școala de ingineri geodezi. Încadrat în 1884 în armata austro-ungară, a părăsit-o demisionând. Vine în România înrolându-se în armata română. Conduita, ținuta, inteligența, curajul, credința sunt virtuțile care îl urcă rapid în cariera militară.

   În anul 1915 ajunge general de brigadă, iar la începerea războiului preia comanda Diviziei I Infanterie, amplasată pe frontiera de vest, de la izvoarele Argeșului și până la Calafat. Armatei austro-ungare cu doi ani de război, cu tunuri formidabile și mitraliere i s-a opus cea română cu puști, baionete, în opinci, dar cu curaj spartan, iar la 15 August 1916, generalul Dragalina obține prima mare victorie. La 11 Octombrie 1916 ia comanda Armatei I, cu următorul ordin de zi, pe cere ni-l redă întocmai frumoasa și erudita sa nepoată, scriitoarea Opritsa Dragalina-Popa :

   „Ofițeri și soldați ai Armatei I române, din acest moment am luat comanda armatei și cer imperios la toți, de la general la soldat: în primul rând apărarea cu viața a sfântului pământ al țării noastre, apărarea vetrei strămoșești, a ogorului și a cinstei numelui de român. Cer la toți cea mai deplină ascultare și cea mai strictă executare a ordinelor... Trupa care nu înaintează, să moară pe loc... Ofițeri și soldați ai Armatei I! Apărați cu viața voastră pământul sfânt al Olteniei și al Țării!... Dumnezeu, Majestatea Sa Regele și Țara vor răsplăti pe viteji. Cu Dumnezeu înainte!” (Opritsa Dragalina-Popa, Trecutul Meu Abia Începe – Amintirile Nepoatei unui General Erou, Ed. Humanitas, București, 2024, p. 118-126)

   Sfârșitul Eroului și începutul Martirului

   La 12 Octombrie dimineața, generalul Dragalina îmbrăcat cu un cojoc de oaie, însoțit de maiorul Miltiade, colonelul Dumitrescu și credinciosul său câine Leu, îmbărbătează ofițerii și soldații la Bumbești, pătrunde adânc în defileu, trece podul aproape de Lainici, ajunge la mănăstire se spovedește, se împărtășește, dar la întoarcere drumul e blocat de inamic.

   Între a rămâne pe loc și a înainta alege varianta cea mai periculoasă. „Mașina trece în viteză podul, dar când să iasă din focul mitralierelor se izbește de un cal mort, virând spre stânga, dar expusă tirului. Colonelul Dumitrescu înconjoară cu brațul capul generalului, dar un glonte îl izbește în brațul stâng sub umăr, iar al doilea sub omoplat. Generalul are brațul complet zdrobit. Ajunge la Târgu Jiu vegheat de credinciosul Leu, apoi la Craiova, unde medicii îi propun tăiera brațului rănit. (Opritsa Dragalina-Popa, op. cit.)

   „Prin amputarea brațului, vindecarea ar fi mai grabnică”, răspunde medicul. „Ei bine, taie-l doctore, o să-mi ajungă și un singur braț.” Din nefericire în locul bisturiului a venit o telegramă fatală de la Marele Cartier General, care ordonă transportarea la Spitalul Militar din București. „Se pare că firele blănii de oaie din cojoc declanșează infecția.” I s-a retezat brațul, starea i se îmbunătățește, iar contraofensiva concepută de el, aduce victoria armatei române. Pe patul de suferință, regele Ferdinand îi oferă Ordinul suprem „Mihai Vitezul.” Fiii săi sunt pe front: Corneliu, în Dobrogea luptă eroic și e rănit. Va lupta în ambele războaie mondiale ajungând un strălucit general, comandant de Corp de Armată, iar Virgiliu care rezistă eroic pe Dunăre va ajunge comandor de marină și tatăl distinsei Opritsa Dragalina.

   Ziua pentru bravul general pare a fi fericită, însă seara, temperatura atinge 39 grade C, declanșând septicemia. Corneliu rănit, vine la tatăl său, alături de familie și de rege. Generalul cere să-l vadă pe Leu. Acesta intră și își pune capul mare și greu pe perna rănitului. Suferindul Comandant l-a mângâiat ușor și printre lacrimi și suspinuri a spus înăbușit de durere: „Luați-l”. Câinele s-a retras trist cu capul în jos. Acasă a zăcut câteva luni cu capul pe lăzile stăpânului său. La câteva luni de la moartea Eroului-martir, a sărit brusc la un ofițer, lătrând, iar acesta „dârz” i-a străpuns inima cu sabia. Și Leu a murit eroic ca și stăpânul său.

   În seara zilei de 24 octombrie 1916, la orele 8:15, generalul erou a primit sfânta împărtășanie: „Cornel” se adresează fiului său cel mare, „îndreaptă-mă cu fața spre Banat. Tu să le spui că am murit cu ei în gând!” (Opritsa Dragalina-Popa, op. cit.) La 10:40 se stinge la 55 de ani și 10 luni.

   La 16 decembrie 1942, Mareșalul Ion Antonescu l-a rechemat pe Corneliu Dragalina de pe front și l-a numit guvernatorul Bucovinei. În aprilie 1944 a eliberat necondiționat prizonierii bosniaci, muntenegreni, evrei și sârbi capturați de nemți, închiși în lagărul de la Ghiroda, de lângă Timișoara. În vara lui 1944, guvernatorul Corneliu Dragalina a suspendat obligația ca evreii din Cernăuți să poarte Steaua lui David. A intervenit pe lângă Ion Antonescu și a obținut aprobarea mareșalului pentru evacuarea evreilor din Cernăuți, evrei care urmau să fie arestați sub ordinul lui Hitler și deportați peste Bug.

   „Astfel, după cum descrie, în 2001, Teodor Wexler, fruntaș al comunității evreiești din România, Corneliu Dragalina a salvat 14.750 de suflete. În anul 2002, în aula Academiei Române, același Teodor Wexler, reprezentant al Fundației Filderman, și-a început prelegerea cu cuvintele: „Permiteți-mi să-mi plec cu respect fruntea față de memoria acelor mii de români care, prin curaj și credință creștină, au salvat în anii celui de-al Doilea Război Mondial circa 400. 000 de evrei”. Printre acei curajoși și adevărați creștini, Teodor Wexler îl numește pe generalul Corneliu Dragalina.” (Opritsa Dragalina-Popa, op. cit., p. 131)

   IOAN Arbore (1892-1954), generalul descendent din familia hatmanului Arbore, s-a născut la Cucuteni, județul Iași. Copilăria și-a petrecut-o la Sarinasuf în Dobrogea aproape de Deltă, unde tatăl său era preot. Un frate al său era profesor de limba română în Focșani. Ioan cu mintea ascuțită și aptitudini sportive a urmat Școala de Ofițeri de Artilerie și Geniu (1909-1911) și Școala Superioară de Război la Paris (1919-1921), urcând vertiginos ca un alpinist temerar până la gradul de general. În primul Război Mondial a fost commandant de baterie tunuri de câmp, apoi șef de stat major, subșef al Marelui Stat Major, remarcându-se eroic în bătăliile de pe Prut, Stalingrad și Cotul Donului, primind decorațiile: „Coroana României” clasa a II-a, „Mihai Viteazul”, clasa a III-a, și „Crucea de Fier a Germaniei.

   A fost subsecretar de stat în Ministerul Economiei Naționale pentru aprovizionarea Armatei între 1942-23 August 1944, demnitate care îi va aduce condamnarea în lotul Mareșal Antonescu, la 24 Mai 1944. A fost judecat de oculta proletară pentru „crime de război”, trecând prin temnițele Aiud, Jilava, Văcărești. Grav bolnav, securitatea torționară îi propune în schimbul medicamentelor, unele denunțuri compromițătoare. Bravul general refuză categoric așteptându-și demn sfârșitul, care a venit ca o binecuvântare de Sus, în Ziua Nașterii Domnului – 1954.

   Generalul aristocrat Ioan Arbore a fost pentru Patria lui deopotrivă un mare Om și un mare Ostaș! Un Om deosebit de prețios, care a fost în stare „să-și iubească rădăcinile ca să poată să-și iubească Țara!”, după maxima celebrului nostru doctor Cristian Răchitan (SUA), pe care-l prețuiesc foarte mult și un înalt Ostaș, care a devenit CAVALER  al inelului de jertfă, sintagmă a ilustrului istoric militar Colonel Dr. Constantin Moșincat – Cavaler al INELULUI cu monograma „MC”, Blazon de familie, prin care părinții Vasile și Ana, l-au „legat” să-l apere: „cu Onoare, Demnitate pentru ca să-i devină Emblemă, ca și serviciul în slujba Patriei sale România!”..., care, „dacă omu acum îți cere ajutor, acum să-l dai!” (Constantin Moșincat, Cavaler al Inelului Meu la 70 de ani, Ed. Aureo, Oradea, 2023), de prețuirea căruia mă bucur de ani mulți.

   Numai în temnița – mănăstire, Cetatea Văcărești au murit 9 generali ai Armatei Române, iar per total în România Penitenciară, „au plecat la Domnul 107 generali ai bravei Armatei”. (Cezarina Condurache Sfinții Închisorilor – 28 de biografii exemplare, Ed.Evdokimos, 2015)

   În cartea sa de memorii, Imn pentru crucea purtată, Virgil Maxim, conturează Icoana generalului martir: „Era un bărbat frumos, deși anii de suferință îl marcaseră puternic, era de o înaltă ținută morală și demnitate morală. Cu noi cei mai tineri se purta ca un bunic, care încearcă să predea nepoților ultimile lui gânduri de dragoste pentru Dumnezeu, neam și țară…” (Cezarina Condurache, op. cit.)

Ion Vatamanu, poetul s-a năcut în Dumbrava Bucovinei la Costiceni pe 1 Mai 1937 și a urcat în Cerul dacilor la 9 August 1993. La 7 ani a fost martorul unui cutremur sfâșietor. Trupele sovietice ucrainene invadatoare au fixat frontiera chiar în grădina casei părintești. Sârma ghimpată înfiptă în grădina casei a pătruns adânc și în trupul și sufletul de crinu al copilului, producând o ruptură în ființa lui pe toată viața.

   A absolvit Facultatea de Chimie la Universitatea Chișinău în 1960, iar în 1973 devine șef de laborator la Institutul de Chimie al Academiei de Științe a Moldovei și deputat din 1990. A scris volumele de poezii: Primii fulgi, 1962; Monologuri, 1964; Liniștea cuvintelor, 1971; Ora păsării, 1974; De ziua frunzei, 1977; Iubire de tine, 1981; Măslinul oglindit, 1983; Dimineața mărului, 1986; Nimic nu-i zero, 1987; Atât de mult al pământului, 1990; volumul de eseuri Viața cuvântului, 1980.

   Poezia bucovineanului Ion Vatamanu este prin excelență un poem al întâmplărilor, vârstelor și stărilor sufletului, a sărbătorilor și învolburărilor dramatice. Lucrurile, oamenii, toate ființele intră în universul poetic al lui Vatamanu cu monologurile (cu cântecele) lor într-o definire și o înaltă armonie cosmică! 

                                    GENEALOGIE

   „Ai auzit de tatăl meu, de mama și de mine?/ Noi din strămoși venim albine./ Pământu-i floarea noastră dulce,/ Nectarul lui ne e destinul,/ Deșertul și deplinul,/ Cucoara ce ne duce… //  Ai auzit de tatăl meu, de mama și de mine?/ Când pleacă doi, unul rămâne,/ Că din strămoși venim albine,/ Iar cel de azi cu cel de mâine,/ Când aminte și-or aduce,/ Pe-o margine de câmp în vară:/ „Pământul – floarea noastră dulce”,/ Vor șopti a câta oară.// Ai auzit de tatăl meu, de mama și de mine?/ Noi din strămoși venim albine./ Când pleacă unul, rămân doi/ Și-n floare se-ntâlnesc apoi, Mireasă – ea, el – Mire/ Și-așa de tineri mi-i aduce/ Pământul, floarea noastră dulce…” (Ion Vatamanu, Altă Iubire nu este –Poeme vol. I, Ed. Biodova, București – 2001)

   2 Februarie 2026,         -     + Întâmpinării Domnului

          Tuturor Fiilor/ Fiicelor României Tainice, întru mulți ani binecuvântați !

  

                                  GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU  

Iubirea care vindecă - „Doamne, Tu îmi știi sufletul, Tu îmi cunoști inima și gândul”

 

Iubirea care vindecă

 

    Pune-ți, omule, mâna pe suflet și stai puțin înaintea ta, fără să te grăbești și fără prea multe explicații, ca să vezi ce te doare cu adevărat, nu ce spui că te doare, ci ceea ce apasă în tine atunci când rămâi singur, pentru că acolo, în locul acela tăcut și ascuns sub fapte bune, sub zâmbete și sub răbdări forțate, se află rana ta adevărată, iar acolo vrea Dumnezeu să intre, nu ca să te judece, ci ca să te vindece, fiindcă vindecarea începe numai atunci când omul încetează să se mai mintă.

    Părintele Cleopa spunea adesea că omul nu se risipește pentru că nu iubește, ci pentru că iubește fără luminare, dorind să facă binele și să dăruiască, dar neștiind cum să așeze iubirea, ajunge să se obosească, să se tulbure și să se piardă pe sine, de aceea nu puterea ne lipsește cel mai mult, ci vederea limpede și inima așezată în rânduiala lui Dumnezeu.

     Atunci când pui mâna pe suflet și vezi ce te doare, începi să înțelegi unde s-a amestecat iubirea cu așteptarea, cu dorința de răsplată și cu mândria, iar din această amestecare se naște tulburarea, pentru că iubirea neluminată cere, se supără și se răcește, pe când iubirea luminată rabdă, tace și rămâne, fără să se strice.

    Și Ioan Gură de Aur ne învață că fără iubire chiar și faptele bune se golesc de sens, pentru că poți face milostenie, poți posti și poți vorbi frumos, dar dacă lipsește iubirea, toate rămân fără viață, în timp ce iubirea este cea care dă greutate lucrurilor mici și curăție lucrurilor mari, fiind măsura adevărului din om.

     Iubirea adevărată poartă cruce, nu ca revoltă, ci ca asumare, iar crucea dragostei este răbdarea, iertarea și tăcerea atunci când ai putea răni, o cruce care, purtată cu nădejde, nu apasă, ci așază inima înaintea lui Dumnezeu și o curăță.

   Și acum, după ce ai coborât în tine, închide ochii și spune doar atât:

 

„Doamne, Tu îmi știi sufletul, Tu îmi cunoști inima și gândul”,

fără să mai adaugi nimic și fără să mai ceri ceva, lăsându-L pe Dumnezeu să vadă ceea ce nu mai încape în cuvinte: rana nerostită, oboseala ascunsă și lacrima neplânsă.

 

„Fă din mine, Doamne, balsam pentru sufletul celor oropsiți, nu pentru că sunt vrednic, ci pentru că Tu poți vindeca printr-un om care se lasă cu totul în mâinile Tale, fără să-Ți ceară nimic pentru sine, ci dăruindu-se așa cum este, cu ceea ce doare și cu ceea ce nu mai știe să ducă, știind că atunci când omul se lasă în mâinile lui Dumnezeu nu se pierde, ci se așază.” Amin.

 

02.02.2026

trimis de: MDI si NB