Ion COJA - Circumstanţe atenuante pentru Ceauşescu?

 

Circumstanţe atenuante pentru Ceauşescu?

Memorandum Est

8 martie 2011

 

Acum doi ani, într-o redacţie bucureşteană, mi s-a cerut aşa, mai într-o doară, să scriu „ceva” despre Nicolae Ceauşescu, a cărui zi de naştere se apropia. „Domnule, am răspuns, despre omu’ eu n-am scris până acum niciun rând! Fireşte, până la urmă am să scriu şi eu, ca toată lumea, dar ştiţi când? Atunci când cei care acum îl laudă ca apucaţii or să se întreacă între ei care să-l înjure mai tare! Atunci da, am să scriu şi eu, dar voi scrie ca să-l apăr!”

Cele petrecute în presa şi televiziunea românească după 22 Decembrie m-au obligat să-mi aduc aminte de aceste vorbe, rostite la vremea lor cu oarecare nepăsare, fără nicio pretenţie oraculară. Dar profet, cel puţin pe jumătate, m-am dovedit a fi… Căci iată, câţi dintre cei care l-au lăudat până mai ieri-alaltăieri pe Ceauşescu se abţin azi să nu-l înjure în termenii cei mai categorici?! În fruntea lor, dând tonul la huiduieli acum, aceiaşi exponenţi: Bobu, Postelnicu, Mănescu… Nici la proces, amărâţii, nu erau în stare să pronunţe numele lui Ceauşescu fără a-l pune în chenarul formulei stereotipe: odiosul dictator în sus, odiosul dictator în jos… Drept care am urmărit procesul celorlalţi patru, din garda personală a odiosului, cu o undă de simpatie pentru demnitatea cu care s-au abţinut să-l înjure şi să-l facă albie de porci pe Ceauşescu. Merită Ceauşescu înjurat? Mai încape vorbă… Dar după ce s-au întrecut între ei să-l înjure primii şi cel mai sonor tocmai cei care au profitat cel mai mult din osanalele ridicate până mai ieri, până în ultima clipă, parcă nu-ţi mai vine să-i zici tiranului altfel decât, neutru, pe nume. Ferindu-te astfel să participi la aceeaşi mascaradă, întoarsă, dar pe faţa cealaltă! Şi jucată mai departe de aceeaşi actori!…

Ce facem însă cu partea a doua a profeţiei mele?… Să mă apuc să-l apăr pe Ceauşescu? Există motive?… Teoretic, doar nici Satana însuşi nu este atât de negru!…

Şi, tot teoretic, oricând este loc şi pentru mai rău!… Vreau adică să zic că, dacă în următorii ani situaţia din ţară nu se va îmbunătăţi în chip sensibil, sub toate aspectele, nu va fi să ne mirăm auzindu-i pe unii vorbindu-l pe Ceauşescu şi de bine! Mărturisesc despre mine însumi că am fost încercat de un asemenea sentiment, un fel de regret după „Epoca de Aur” atunci când, în primele zile de după Revoluţie, am primit din Ardeal veştile absurde ale reînvierii sentimentelor şi actelor de horthism calificat: crime, monumente pângărite, copii batjocoriţi, insulte la adresa neamului românesc… Nelegiuiri rămase, se pare, nepedepsite, drept care autorii lor se simt încurajaţi să continue. Şi chiar continuă!

Evident, imaginea definitivă a lui Ceauşescu o va fixa viitorul, sine ira et studio… Deocamdată, cum ira et studio, aidoma celor care l-au judecat şi executat în chiar ziua de Crăciun – cam necreştineşte, după părerea noastră, şi prea în pripă – ne vine greu să-i concedăm lui Ceauşescu dreptul de a se apăra.

Despre morţi numai de bine!… Iată o vorbă care nu se mai potriveşte. Se pare însă că această veche şi generoasă preceptă romană suna la origine, la originea ei egipteană, altfel: despre morţi numai adevărul!…

Fireşte, cât a trăit Nicolae Ceauşescu numai adevărul nu se poate spune că s-a spus despre el! Acum, despre el mort, dacă nu ne vine să vorbim „numai de bine”, măcar să spunem numai adevărul!…

Să fim bine înţeleşi: cât a trăit Ceauşescu, eu, subsemnatul, nu am scris nicio propoziţie de laudă la adresa sa. Din cele peste două mii de pagini publicate, multe dintre ele pe subiecte de strictă actualitate social-politică, nicio pagină, niciun rând, nicio vorbă, nu am scris (sau rostit) pentru a-l „omagia”. Dimpotrivă, chiar am „combătut”, pe cât s-a putut să mi se publice din ce am oferit redacţiilor. Iar în paginile rămase nepublicate (bunăoară în romanul Salonul de reanimare, aflat în planul editorial la Cartea Românească şi respins în 1986, ca fiind „două treimi” nepublicabil, sau în piesa Cu paşaportul în buzunar, înaintată la mai multe teatre) opoziţia la cele ce se petreceau în ţară a fost şi mai explicită. Şi asta o spun cu toată modestia, grăbindu-mă să închei cu vorbitul despre sine, lăsând multe nespuse. Mă simt însă nevoit să nu trec totul sub tăcerea cuvenită pentru a fi corect înţeles cu rostul cuvintelor de faţă.

Vin dinaintea cititorilor cu o mărturisire: anume, cât de tare am fost surprins să aflu după Revoluţie, că Dobre Constantin, liderul grevei minerilor din 1977 trăieşte, nu este mort, victimă a unui accident de circulaţie înscenat de Securitate, aşa cum aflasem, în repetate rânduri, de la Europa Liberă. Această crimă era unul din motivele cele mai serioase care mă ţineau deoparte de lăudătorii regimului ceauşist. Conform unui principiu: orice poţi ierta, numai crima nu!

Constatarea că Dobre Constantin trăieşte, că nu a fost ucis de Securitate, de Ceauşescu deci, aproape că mă nemulţumeşte. Mă simt astfel oarecum dezis în ceea ce gândisem despre N.C. Devine Ceauşescu mai puţin odios?… Nu! Categoric nu!… Cât poate  să conteze că victimele sale nu sunt 60000, ci doar 59999…

Iată însă că, după o vreme, aflu că n-ar fi vorba chiar de 60000 de victime ale genocidului, agenţiile de presă străine, Amnesty International în speţă, care s-au grăbit primele să lanseze această cifră chiar înainte de pornirea procesului, acum tot ele se grăbesc să pună în circulaţie altă cifră: 600, adică 1% din ce se anunţase iniţial!

Iar zilele acestea, procesul de la Timişoara ne pune dinaintea altei rectificări: nu 6000 sunt morţii de la Timişoara – cum îi numărau agenţiile de presă occidentale înainte de 21 Decembrie, ci „numai vreo 120… Este o oarecare diferenţă de la 120 la 6000, sau de la 600 la 60000! Umflarea cifrelor, ca procedeu propagandistic, nu ne este necunoscută. Ultimul congres al PCR s-a evidenţiat în mod deosebit prin supralicitarea acestui procedeu tipic ceauşist. Dar comparând cifrele, trebuie spus că presa occidentală – fireşte, o parte din ea – se dovedeşte astfel a fi mai ceauşistă decât însuşi Ceauşescu!… Care, precum se ştie, plusase de la 15 milioane la 60, adică împătrind, dar nu însutind!…

Fireşte, oroarea crimei nu creşte şi nici nu scade prin aritmetica sumei şi a diferenţei. Dar este acum evident că s-a contat (cine?) pe puterea de a impresiona a cifrei, a numerelor mari! Putere pe care acestea o şi au asupra omului de rând. Altminteri, în ce mă priveşte, mie îmi fusese de ajuns şi una singură, o singură crimă săvârşită de Ceauşescu, asupra lui C. Dobre, ca să-l descalific în sinea mea ca om şi ca preşedinte!

Pe fondul acestor calcule, la care ajung involuntar, prin mecanica inevitabilă a gândurilor, de care n-ai cum te apăra, cade dezvăluirea senzaţională ce o face în paginile revistei „22” una dintre cele mai proaspete personalităţi ale vieţii noastre culturale: d-l Dan Petrescu, ministru adjunct al Culturii.

Voi lua foarte în serios această dezvăluire, cu atât mai mult cu cât ea dă altă interpretare faptelor decât cea care mie mi se pare firească, cea mai şi singura firească. Faptele ar fi următoarele: din iniţiativa conducerii de partid (deci şi a lui N. Ceauşescu sau, poate, în primul rând din iniţiativa acestuia, cunoscut fiind stilul său autoritar de a conduce), după 1965 au fost invitaţi să se întoarcă în ţară câţiva dintre cei mai iluştri cărturari români din Occident. Astfel, lui Mircea Eliade i s-a oferit să vină în Bucureşti şi să organizeze un institut de orientalistică, pe care să-l şi conducă!… Dumnealor Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca li s-a oferit, de asemenea, să intre în viaţa literară românească, stabilindu-se în ţară de tot sau numai parţial!… Dezvăluirea acestor diligenţe, la care marii noştri exilaţi au rezistat, refuzând ofertele, mi se pare teribil de grăitoare. Atât numai că această împrejurare nu prea vorbeşte împotriva lui Ceauşescu şi nici împotriva mesagerilor săi, cum crede domnul ministru Dan Petrescu.

Deci Nicolae Ceauşescu s-a gândit să-l invite pe Mircea Eliade în ţară şi l-a şi invitat, prin însuşi Constantin Noica. Dumnezeule?! De ce o fi refuzat Mircea Eliade să se întoarcă în ţară?!…

Deci Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au fost poftiţi şi ei în ţară, cu autoritatea bine meritată pe care şi-o cuceriseră până atunci, ca să pună umărul să urnim cultura noastră atât de rău împotmolită în glodul proletcultului! (Căci nimeni nu-şi imagina că pot fi poftiţi soţii Ierunca să se alăture corului de linguşitori oficiali!) De ce aţi refuzat, de ce?, Monica şi Virgil Ierunca? De ce?

Simt deodată nevoia de a cunoaşte lista completă a românilor din străinătate care au fost poftiţi, după 1965, să vină în ţară ori să intre în contacte directe şi curente cu ţara. Lista acestora mi-e mai necesară decât lista informatorilor din Uniunea Scriitorilor sau de la Universitate. Mă face mult mai curios! Mă priveşte într-un mod mult mai personal!…

Doamne, păi cu Mircea Eliade în ţară şi cu toţi ceilalţi mari români din imigraţie, cum să nu mă gândesc eu că însuşi Ceauşescu n-ar mai fi fost cu putinţă?!… (cu atât mai mult un Dulea sau o Suzana ori Tamara… N-am mai fi auzit nici măcar de numele lor!)

Nu cumva refuzul lui Mircea Eliade şi al celorlalţi, cărora noi le duceam dorul aici, ca unor părinţi ori fraţi mai mari, nu cumva acest refuz explică într-o oarecare măsură tot ce a urmat?!… Nu trece oare asupra acestora, asupra acestui refuz, o parte, o părticică infimă, dar parte din vinovăţia atât de mare a lui Ceauşescu?…

Să mă ierte Dumnezeu, dar eu cred că da! Iar revelaţia acestei circumstanţe atenuante pentru Nicolae Ceauşescu mi-o oferă dezvăluirile făcute de Dan Petrescu în revista „22”. Sursa fiind guvernamentală, ea capătă astfel o greutate la care n-ar fi sperat nici inculpatul însuşi! Noi însă ce să credem din această împrejurare?…

„Mortul e de vină!”, iată un alt proverb, de data asta strict neaoş, am impresia. Să nu ne supunem nici acestei precepte care încearcă să minimalizeze şi să reducă proporţiile unui dezastru la ceea ce este ireversibil, fără întoarcere. Sunt buni de plată şi supravieţuitorii, dacă se dovedesc a fi vinovaţi. Este ceea ce deduc din intervenţia salutară pentru adevăr a domnului ministru. Atât doar mă îngrijorează impresia că acest serviciu adus adevărului a fost cu totul şi cu totul involuntar din partea onor domnului ministru Dan Petrescu.

Martie(?) 1990

 

Ion  COJA

 

Domnule profesor ION  COJA, inaugurați pe blogul dumneavoastră o serie nouă de texte, sub titulatura generală MEMORANDUM EST. În traducere liberă, „ce trebuie memorat sau ce merită să fie ținut minte”. Veți publica sub această umbrelă texte mai vechi, publicate la vremea când au fost scrise sau nu. Publicați pentru saftea un articol surprinzător, despre Ceaușescu. În ce împrejurări a apărut acest text?

A apărut într-o publicație a PNȚ-CD, în martie sau poate chiar în februarie 1990. A fost primul articol în care i s-a luat apărarea lui Ceaușescu. Și primul text din presă când numele lui Ceaușescu a fost scris normal, cu majuscula cuvenită la începutul numelui. Vă mai amintiți, caraghioșii din presa noastră găsisieră cu cale să-l pună la zid pe Ceaușescu și prin acest artificiu grafic penibil?… Nu mai foloseau litere mari nici pentru Nicolae, nici pentru Ceaușescu!…

Vă mai amintiți numele publicației?

Avea un nume cam lung și necomercial. În cuprinsul numelui se afla și cuvîntul Capitală sau București. N-a rezistat mult pe piață. Redactor adjunct era bunul meu coleg Alexandru Saucă, el mi-a cerut un articol și eu, știind că orice aș scrie, Saucă îmi publică, am scris textul de mai sus. Îl credeam pierdut, am găsit zilele trecute o  dactilogramă. Sunt chiar mândru că am scris acest text! Data publicării? Sigur înainte de 20 mai 1990, la aprecierea mea ar fi februarie sau martie 1990. Mai era ministru Dan Petrescu, la cultură.

Sunt mulți care vă critică pentru simpatiile Dvs pro-ceaușiste!

N-am astfel de simpatii, domnule. Urmăresc aflarea adevărului și atât. Nu mă deranjează când trebuie să-mi schimb părerea despre cineva. N-o fac în funcție de interese sau conjuncturi, ci numai în funcție de datele noi care pot să apară. Iar după 1990, despre Ceaușescu au apărut o mulțime de date noi, cum era și normal. Surpriza este că aceste date noi sunt de regulă favorabile lui Ceaușescu. Nu este vina mea. Eu cred că trebuie să ne bucurăm oridecâteori faptele ne obligă să ne schimbăm în bine părerile despre cineva! Chiar dacă acea persoană ne-a făcut mult rău sau ne este profund antipatică. Așa este creștinește.

Au trecut 21 de ani de la scrierea acestui articol. Vă păstrați aprecierea la adresa celor din emigrație care au refuzat să colaboreze cu regimul ceaușist?

Păstrez regretul că liderii emigrației românești anti-comuniste nu au revenit în Țară, așa cum se întâmpla în Ungaria sau Polonia. Liderii emigrației din aceste țări și-au vizitat destul de des Țara. La noi de ce nu s-au petrecut lucrurile la fel?… Cu excepția lui Drăgan și Coandă, ceilalți s-au ținut la distanță. Ar trebui să aflăm de ce! Iată, am aflat după 1990 că Nicolae Ceaușescu a făcut acest gest de președinte normal și i-a invitat!… Am discutat după 1990 subiectul cu Paul Anghel. Mai ales cazul lui Mircea Eliade, cu care Paul Anghel a avut o corespondență intensă. Cred că ar trebui publicată această corespondență. O s-o caut pe doamna Malvina Urșianu, soția lui Paul Anghel, să-i propun această restituire… Dacă țin minte bine, Paul Anghel o învinuia pe Monica Lovinescu că a insistat pe lângă Mircea Eliade, nu cumva să accepte să facă o vizită în România!… Cum că ar pierde astfel toată susținerea Occidentului!

Ce ați vrut să spuneți prin fraza următoare: „însuși Ceaușescu nu ar mai fi fost cu putință”?

Am vrut să spun  că venind în Țară oameni ca Mircea Eliade, un Cioran, un Eugen Ionescu, un Uscătescu sau Stefan Lupascu, și întâlnindu-se cu ei Ceaușescu, sfătuindu-se cu ei, poate că am fi avut în fruntea Țării un alt Ceaușescu!… Mai înțelept, mai prudent, mai șlefuit… Pe care nu l-ar mai fi putut înjura cu și fără motiv la Europa Liberă, iar noi nu am mai fi avut atâtea motive să-i cerem capul în decembrie 1989… E de lămurit cine a avut interes să nu se petreacă aceste evenimente ce țineau de normalitatea vieții! Mi-e teamă că este vorba de aceleași forțe și interese nenorocite care au acționat și la data când comuniștii români au refuzat moștenirea pe care a vrut să ne-o lase Brâncuși.

Cine adică?

Cum cine? Cominterniștii de atunci, în frunte cu Leonte Răutu! Părinții lui Tismăneanu, Andrei Oișteanu sau Petre Roman. Activiștii anti-românismului. Este prostie curată să crezi că Nicolae Ceaușescu, înconjurat de oamenii Moscovei, neștiind prea bine în cine să aibă încredere, a făcut tot ce a vrut și numai ce a vrut!… Să luăm cazul lui Dobre Constantin. Am intrat în legătură cu dînsul pe Internet. Mi-a spus multe lucruri interesante. Printre care și acela că Nicolae Ceaușescu, după ce a dat ordin ca liderul minerilor să fie adus la școala de partid, la fabrica de lideri de la Ștefan Gheorghiu, a tot întrebat de Dobre ce mai face și a ținut să-l cunoască, să și-l apropie ca om. A fost imposibil! Securitatea a găsit mereu motive și pretexte ca să împiedice această relație, dintre președintele Țării și un tînăr care avusese curajul să înfrunte sistemul. Iar acest curaj îi plăcuse lui Ceaușescu!… Dar te întreb, ce Securitate a fost aceea? Că au fost mai multe! Una controlată de KGB, alta de Mossad sau CIA, alta de Budapesta etc. Numai una controlată de români nu a prea existat!…

Cu altă ocazie spuneați că a existat și o aripă naționalistă a securității! Sensibilă la interesele românești!

Dacă am spus așa, am greșit. E adevărat că au existat ofițeri de securitate cu sentimente românești, dar ei nu au acționat solidar între ei, ca o entitate, ci fiecare după capul lui. Nu au știut să acționeze în haită, ca ceilalți! I-ați văzut în Decembrie 1989, cât au fost de penibili!… Și ei, și Armata! De 21 de ani aștept ca securiștii ăia naționaliști să se arate în viața publică, să facă corp comun cu militarii naționaliști și să întreprindă ceva, o activitate, o acțiune, prin care să-și spele păcatele și obrazul!

Să revenim la Ceaușescu.

Să revenim la emigrația românească. A fost manipulată, și din Țară, de agenții cominternului, și din afară, pentru a fi adusă la starea de prostație în care am cunoscut-o atunci când m-am dus în Occident prima oară, în 1984. L-am căutat pe Cicerone Poghirc. Adusesem cartea lui Dumitru Mărtinaș, despre ceangăi, și căutam pe cineva să facă caz de ea, să scrie etc. Și mi-a povestit Poghirc de ce el, personal, nu poate să facă nimic: orice român care încearcă să facă ceva împotriva propagandei iredentiste maghiare, este imediat taxat că este susținut de Ceaușescu, de oamenii acestuia. Am discutat despre prostia și tembelismul celor care aveau această reacție și se considerau anti-ceaușișiti. Am discutat acest subiect straniu și cu Adolf Armbruster, neamțul cu sentimente atât de românești. Am conchis cam așa: în felul acesta, dacă orice gest făcut în apărarea Ardealului și a altor interese românești nu poate fi înțeles decât ca efect al politicii lui Ceaușescu, al manevrelor acestuia, lui Ceaușescu i se aduce omagiul cel mai autentic!… Numai niște proști și imbecili puteau avea această reacție, să taxeze drept ceaușist și colaborator cu securitatea pe orice român care se arăta mai patriot! Ungurii nu făceau așa și numai vocea lor se auzea în Occident.

Ca și acum! Dacă te arăți mai patriot, normal de patriot, te taxează drept ceaușist!

Eh, nu-i chiar așa! Au început proștii să se mai rărească printre noi!

O ultimă întrebare: Spuneați în textul articolului, atunci, în 1990, că, din modestie, lăsați multe nespuse despre gesturile dumneavoastră împotriva sistemului politic în care am trăit până în 22 Decembrie! Puteți aminti măcar unul singur dintre aceste gesturi?

Mi l-a amintit cu ceva vreme în urmă Alexandru Sincu, eu îl cam uitasem: în 1979, am refuzat să mai plătesc cotizația la sindicat. Și n-am mai plătit-o până în decembrie 1989… Dar detaliile, cu altă ocazie!

 

A consemnat N.V.

București, 9 martie 2011

Nicolae Mãtcaș - S-ar putea

 

S-ar putea

 

~*~

S-ar putea
nici sã nu știi
cã eu exist,
cã am inimã ca și tine,
cã o tainã am
și un dor.

S-ar putea
nici sã nu știi
cã te iubesc,
cã visez ca și tine,
cã am áripi sã zbor.

Însã știu
cã mã cauți,
știu
cã mã aștepți,
știu
cã mã iubești
ca și mine,
imaginaro.

Și de-aceea
s-ar putea
sã ne întâlnim
într-o zi
în visele noastre,
în tainele noastre,
în zborul nostru
fãrã sfârșit
și atunci
vom zbura pân-la soare,
vom zbura pân-la stele,
întrebându-ne-ntruna:
unde erai?

Și vom ști
numai noi
și dragostea noastrã
de existența-ne.

 

~*~

Nicolae Mãtcaș

N. Grigorie Lăcrița - Pseudoștiința pe bani grei: colonialismul intelectual, mercantilizarea titlurilor și devalorizarea meritocrației

 

Pseudoștiința pe bani grei:

colonialismul intelectual, mercantilizarea titlurilor

și devalorizarea meritocrației în secolul XXI

 

     22.07.2026                                                                           Conf. univ. dr. N. Grigorie Lăcrița

 

 

„Când banii vorbesc, adevărul tace; iar când știința devine o marfă,

impostura îmbracă roba academică.”(Platon, adaptare conceptuală)

 

 

Cuprins

1. Precizări de ordin semantic și conceptual

1.1. Ce înseamnă „pseudoștiință”?

1.2. Ce înseamnă „mercantilism”? De la doctrina istorică la „mercantilismul academic”

1.3. În era științei pe bani grei opera genială a lui Albert Einstein ar fi declarată „rebut academic” din lipsa plății taxei, de 5.000 de dolari pentru un articol

1.4. Ce înseamnă meritocrație?

2. Învățământul de ieri: pilonii valorii-muncă și ai utilității practice

2.1. Ancorarea în activitatea practică reală

2.2. Publicații cu utilitate demonstrată

2.3. Inovarea recunoscută oficial (Certificatul de inovator)

2.4. O competiție acerbă și selecția bazată pe merit

2.5. Dinamica financiară inversată: Remunerarea muncii de creație intelectuală

3. Învățământul de azi: mercantilizarea cunoașterii și colapsul meritocrației

3.1. Costul studiilor de licență

3.2. Costul studiilor doctorale

3.2.1. Tragedia exodului de competență (Brain Drain)

3.2.2. Promovarea incompetenței și blocarea valorilor repatriate

4. Industria revistelor prădătoare și taxa pe impostură

4.1. Presiunea administrativă pe autor: „Publici sau dispari”

4.2. Taxarea sub pretextul „Accesului Deschis” (Open Access)

4.3. Simularea evaluării colegiale (Peer-Review fals)

4.4. Publicarea rapidă în format digital

4.5. Validarea imposturii și anularea aplicabilității economice

5. Monopolul marilor reviste internaționale și discriminarea geopolitică

5.1. Sediile bogăției occidentale versus sursele globale de inteligență

5.2. Subvenționarea inversă a capitalului străin din bugete emergente

5.3. Blocarea autonomiei editoriale naționale și colonialismul intelectual

6. Soluții legislative pentru salvarea învățământului și a tinerelor elite în 2026

6.1. Relansarea și indexarea gratuită a revistelor naționale

6.2. Interzicerea finanțării din fonduri publice a taxelor APC comerciale

6.3. Corelarea titlurilor academice cu inovația implementată în industria locală

6.4. Înființarea Institutului Național de Robotică și Inteligență Artificială Aplicată

 

1. Precizări de ordin semantic și conceptual

 

„Definiți bine termenii și veți elibera omenirea de jumătate din greșelile ei.” (René Descartes)

 

Pentru a înțelege mutațiile structurale și de paradigmă care afectează mediul universitar contemporan, se impune o delimitare conceptuală și etimologică riguroasă a termenilor utilizați.

Limba română și jargonul academic modern au împrumutat mecanisme lingvistice străvechi pentru a defini realități profund disfuncționale.

Trei piloni conceptuali susțin această analiză: „pseudoștiința”, „mercantilismul academic” și meritocrația.

1.1. Ce înseamnă „pseudoștiință”?

Termenul „pseudoștiință” este un construct hibrid, format din:

Prefixul grecesc „pseudo” (psi \ epsilon \ upsilon \ delta \ eta \ varsigma), care semnifică „fals”, „amăgitor” sau „care se pretinde a fi ceea ce nu este în realitate”.

Substantivul „știință”, derivat din latinescul „scientia”, a cărui rădăcină semantică înseamnă „cunoaștere profundă”, „rigoare” și „căutare metodică a adevărului”.

În sens larg, pseudoștiința constă într-un ansamblu de cunoștințe, metodologii, teorii și practici care încearcă în mod eronat – fie în mod deliberat (prin impostură), fie din ignoranță – să treacă drept științifice.

Ea mimează rigorile cercetării, folosește un limbaj tehnicizat menit să impresioneze profanii, dar este complet lipsită de substanță științifică, de verificabilitate și de aplicabilitate practică.

Dacă în secolele trecute pseudoștiința se manifesta la marginile societății (prin astrologie, alchimie sau șarlatanie medicală), secolul XXI a generat un fenomen mult mai periculos: pseudoștiința „academică”.

Aceasta este o veritabilă „făcătură” instituționalizată, o industrie înfloritoare pe bani grei care rulează fonduri uriașe pe piața globală a vanităților intelectuale.

Nu mai vorbim despre rătăciri izolate ale unor minți neinstruite, ci despre un sistem birocratic complex în care impostura este finanțată legal.

Toate formele de pseudoștiință sunt fundamental dăunătoare.

Ele nu doar că diluează valoarea cunoașterii umane, dar distrug încrederea publicului în instituții, prăbușind standardele morale ale întregii societăți.

1.2. Ce înseamnă „mercantilism”?

De la doctrina istorică la „mercantilismul academic”

Pentru publicul larg, termenul de „mercantilism” poate părea obscur sau pur tehnic.

În realitate, el are o dublă conotație pe care trebuie să o limpezim:

În sens istoric și economic, mercantilismul a fost prima doctrină economică modernă, apărută în Europa secolelor XVI-XVIII (teoretizată de figuri precum Jean-Baptiste Colbert în Franța).

Această teorie susținea că puterea unei națiuni depinde exclusiv de acumularea de aur și de argint, de dezvoltarea comerțului exterior și de obținerea unui excedent financiar cu orice preț.

Statul devenea un comerciant agresiv, orientat doar spre câștig material brut.

În sens modern și peiorativ (folosit în acest articol), termenul a evoluat și definește spiritul de speculă, goana obsedantă după profit, atitudinea de a măsura totul prin bani și tendința toxică de a transforma valorile spirituale, morale sau intelectuale în simple mărfuri de vânzare.

Când vorbim despre „mercantilizarea învățământului”, ne referim exact la acest proces degradant prin care universitățile au încetat să mai fie temple ale cunoașterii, culturii și formării caracterelor, devenind SRL-uri academice.

În acest nou sistem mercantil:

1. Studentul nu mai este un discipol evaluat după minte, muncă și merit, ci este privit ca un client plătitor de taxă.

2. Profesorul nu mai este un mentor axat pe valoarea-muncă, ci un prestator de servicii care trebuie să aducă încasări instituției.

3. Diploma și titlul de doctor nu mai reprezintă certificări ale competenței geniale sau ale utilității practice, ci mărfuri de lux cumpărate în rate, prin intermediul taxelor de școlarizare și al articolelor plătite cu mii de euro.

Așadar, fuziunea dintre pseudoștiință (știința falsă) și mercantilism (comercializarea totală) a născut monstrul contemporan al „științei pe bani grei”: un sistem în care banii dictează valoarea academică, eliminând definitiv criteriul de aur al meritului personal.

1.3. În era științei pe bani grei opera genială a lui Albert Einstein ar fi declarată

„rebut academic” din lipsa plății taxei, de 5.000 de dolari pentru un articol

Pentru a înțelege până unde a mers demența acestui mercantilism academic în anul 2026, să ne imaginăm un exercițiu de sclipitoare ironie: un „arc peste timp”.

Să presupunem că însuși Albert Einstein ar trăi astăzi și ar încerca, în anul 2026, să trimită spre publicare celor mai „celebre reviste cotate internațional” cele două teorii epocale care au redefinit Universul: Teoria Relativității Restrânse (cea din 1905) și Teoria Relativității Generale (cea din 1916).

Potrivit normelor administrative rigide și „standardelor de elită Open Access” de nivel mondial din secolul XXI, articolele geniului absolut ar fi respinse din start de către robotul birocratic al sistemului.

Ele nu ar trece nici măcar de prima barieră, cea a criteriului eliminatoriu suprem: Einstein nu ar avea atașată dovada plății taxei de procesare (APC) de 5.000 de euro sau de dolari pentru fiecare articol!

Fără un portofel de 10.000 de euro disponibil instant pentru transfer bancar, articolele care au schimbat istoria omenirii ar rămâne blocate în anonimatul unui server digital.

Editorii din spatele marilor trusturi comerciale nici nu s-ar obosi să citească ecuațiile care descriu curbura spațiu-timp.

Ei i-ar trimite fizicianului un e-mail automat, sec și mercantil:

„Stimate autor, manuscrisul dumneavoastră nu poate fi procesat deoarece tranzacția financiară a fost respinsă. Gravitația banului este, în sistemul nostru, mult mai puternică decât gravitația geniului dumneavoastră.”

Iată cum, „în era științei pe bani grei”, Einstein ar fi declarat un „rebut academic” din lipsă de lichidități, în timp ce orice impostor cu portofelul gros devine, peste noapte, savant de renume internațional, indexat în Web of Science.

1.4. Ce înseamnă „meritocrație”?

Termenul „meritocrație” este, de asemenea, un construct hibrid, născut din combinarea substantivului latinesc „meritum” (prețuire, răsplată după merit/muncă) și a sufixului grecesc „kratos” (kappa \ rho \ alpha\tau o \ varsigma), care semnifică „putere”, „conducere” sau „autoritate”.

În sens sociologic și academic, meritocrația reprezintă acel sistem social sau organizațional în care accesul la funcții, putere, ierarhii și recunoaștere publică se face exclusiv pe baza meritelor personale – adică prin talent, efort, inteligență, competență și performanță dovedită (pilonul central al valorii-muncă).

Ea reprezintă opusul direct al nepotismului, oligarhiei sau al sistemelor mercantile, interzicând ca ascensiunea unui individ să fie dictată de avere, conexiuni politice sau titluri cumpărate.

 

2. Învățământul de ieri: pilonii valorii-muncă și ai utilității practice

 

„Formele fără fond sunt primejdioase, căci nimicesc o cultură;

valoarea unei școli stă doar în munca temeinică și în rodul ei practic pentru societate.”

(Titu Maiorescu, adaptare din teoria formelor fără fond). Notă: În jargonul academic modern, „forma fără fond” înseamnă să posezi o diplomă de doctor sau un titlu universitar poleit, dar golit de orice substanță științifică, originalitate sau utilitate reală pentru România.

 

Nedumerirea și revolta mea în abordarea acestui subiect au rădăcini adânci în contrastul izbitor dintre sistemul valoric trecut și cel prezent.

Am parcurs studiile universitare în România în perioada 1971–1975, iar activitatea de cercetare doctorală s-a desfășurat între ianuarie 1979 și aprilie 1982.

Acea epocă impunea în interiorul universității criterii de o rigoare drastică, bazate pe meritul personal și pe corelația organică dintre teorie și practica economică.

Admiterea mea la doctorat nu a fost rezultatul tranzacționării unei taxe sau al bifării unor criterii pur formale, ci s-a fundamentat pe patru piloni esențiali:

1. Ancorarea în activitatea practică reală: Cercetarea nu se făcea din „turnul de fildeș” al bibliotecii, izolată de realitate, ci pornea direct din interiorul unei unități de producție de cea mai mare importanță pentru economia națională.

2. Publicații cu utilitate demonstrată: Dețineam deja un portofoliu de articole publicate în reviste de specialitate autohtone. Aceste materiale radiografiau neajunsurile stringente din activitatea practică, oferind soluții concrete, direct aplicabile.

3. Inovarea recunoscută oficial: Un argument decisiv a fost deținerea unui „Certificat de inovator” (nr. 23 din 22.09.1976), fapt ce demonstra capacitatea de a genera plusvaloare economică și tehnică palpabilă înainte de a pretinde titlul de doctor.

4. O competiție acerbă: Admiterea presupunea susținerea unui concurs extrem de riguros, unde numărul de locuri era sever limitat.

În acele decenii, posturile de doctorand se scoteau la concurs extrem de rar, o dată la 3 sau la 4 ani.

Selecția se făcea exclusiv după criteriul valorii-muncă.

Drept dovadă, existau numeroase cadre didactice universitare respectabile care își încheiau întreaga carieră și ieșeau la pensie fără a reuși să obțină titlul de doctor, deoarece exigențele comisiei erau de neînduplecat în fața lipsei de substanță.

Dinamica financiară era complet inversată față de cea de astăzi.

În perioada anilor 1970–1980, un articol publicat într-o revistă de specialitate nu doar că era gratuit, dar era remunerat.

Pentru un articol de fond, autorul primea un onorariu substanțial, care putea varia între 300 și 800 de lei, în condițiile în care un salariu mediu pe economie era de aproximativ 2.000–2.500 de lei.

Din două sau trei articole bine documentate, un intelectual câștiga echivalentul unui salariu lunar.

Statul recunoștea munca de creație ca pe o valoare economică brută.

Noțiunea de „învățământ pe bani” nu exista în mentalul colectiv.

Facultatea și doctoratul erau gratuite pentru cei capabili, iar studenții eminenți primeau burse de merit și de studiu consistente, care le asigurau independența financiară pentru a se dedica exclusiv cunoașterii.

 

3. Învățământul de azi: mercantilizarea cunoașterii și colapsul meritocrației

 

„Într-o societate în care valorile sunt inversate, titlurile academice nu mai certifică

valoarea inteligenței, ci măsoară doar adâncimea buzunarului.”(Mihai Eminescu)

 

Privind realitatea anului 2026, noi, cei crescuți și formați în spiritul rigorii și al recunoașterii meritului personal, asistăm perplecși și profund îngrijorați la o degradare fără precedent a peisajului universitar.

Educația a încetat să mai fie un ascensor social bazat pe inteligență și pe munca bine făcută și a devenit o simplă tranzacție comercială.

Datele oficiale ale anului 2026 sunt de-a dreptul alarmante pentru bugetul unei familii obișnuite și reflectă o barieră financiară greu de trecut:

3. 1. Costul studiilor de licență: Un singur an de studii la facultățile de top din România a ajuns să coste sume astronomice. De pildă, taxele de școlarizare la Universitățile de Medicină și Farmacie au atins pragul de 10.000 de euro pe an (aproximativ 52.400 de lei).

3.2. Costul studiilor doctorale: Pentru tinerii cercetători români care nu ocupă puținele locuri bugetate – distribuite, adesea, pe criterii clientelare –, taxa anuală de școlarizare reprezintă o povară financiară semnificativă, ridicându-se la aproximativ 13.000 de lei.

În acest context mercantil, se conturează o concluzie tristă: oricât de inteligent, sclipitor și dedicat studiului ar fi un tânăr din zilele noastre, șansele lui de a performa la cel mai înalt nivel academic doar prin „puterea minții” sunt drastic diminuate în absența unui capital financiar masiv.

Acest blocaj structural este întreținut de corupție, de lipsa criteriilor valorii-muncă și de generalizarea unui sistem de promovare bazat pe rețele de influență și criterii politicianiste.

Consecințele directe ale acestui colaps meritocratic se manifestă prin două fenomene dramatice:

3.2.1. Tragedia exodului de competență (Brain Drain)

„O țară care își alungă sau își ignoră elitele intelectuale își condamnă viitorul la mediocritate și devine dependentă de geniul altora.”(Jean-Jacques Rousseau)

Elita tineretului român, realizând că în propria țară potențialul său intelectual remarcabil este ignorat ori sufocat de birocrație și nepotism, alege masiv calea străinătății.

În timp ce geniul acestor tineri este confirmat la nivel global, statul român rămâne un simplu spectator pasiv.

Acest uriaș potențial tehnic a fost demonstrat din plin în numeroase competiții internaționale, culminând cu performanța istorică de la Campionatul Mondial de Robotică din Houston, SUA (FIRST Tech Challenge, 2026).

Atunci, liceenii români au uimit planeta, ocupând integral primele patru locuri din lume prin echipele: Velocity (Brăila), Heart of RoBots (Buzău), Quantum Robotics (București) și AI Citizens (Focșani).

Deși România are unul dintre cele mai fertile terenuri intelectuale din lume în domeniul IT și al noilor tehnologii, autoritățile refuză cu obstinație să le pună la dispoziție laboratoare dotate modern și bugete de cercetare pe măsură.

Statul român recoltează ipocrit aplauze de pe urma succeselor acestor copii, dar lasă ca roadele minții lor să fie culese definitiv de economiile din Occident.

Fără investiții masive și fără un cadru legislativ coerent care să lege liceele și universitățile de industria privată de înaltă tehnologie, acești tineri eminenți sunt împinși iremediabil spre exod.

3.2.2. Promovarea incompetenței și blocarea valorilor repatriate

În timp ce tinerii noștri capabili sunt școliți la cele mai prestigioase universități din lume (Oxford, Cambridge, Harvard, MIT) și sunt curtați, angajați și promovați de companii de renume mondial, în țara lor se lovesc de un zid de netrecut.

Dacă doresc să se întoarcă în România pentru a contribui la dezvoltarea ei, ei constată că posturile din universități sau din instituțiile cheie sunt blocate sau ocupate de incompetenți promovați pe criterii de partid, de rudenie, de corupție etc.

Este imperios necesar să facem o precizare de onoare: acest articol nu vizează acei tineri inteligenți și dedicați muncii corecte și bine făcute care, deși destul de puțini, reușesc totuși să obțină rezultate remarcabile și în țara lor. Acești cercetători autentici, care izbândesc exclusiv prin geniu și trudă proprie, în ciuda barierelor financiare și birocratice, reprezintă adevărata speranță a mediului academic curat și merită întreaga noastră prețuire.”

 

4. Industria revistelor prădătoare și taxa pe impostură

 

„Adevăratul colonialism nu mai cucerește teritorii, ci cucerește minți, transformând cunoașterea într-un privilegiu al celor bogați și o barieră pentru cei eminenți.” (Frantz Fanon)

„Cercetarea științifică moare în momentul în care excelența nu se mai măsoară prin descoperiri utile societății, ci prin capacitatea de a cumpăra pagini în reviste de consum.”

(Noam Chomsky)

 

Cea mai flagrantă și mai nocivă manifestare a acestei decăderi o reprezintă transformarea cercetării științifice într-o afacere cu circuit închis, o adevărată „făcătură încorporată”.

Condiționarea unui doctorand de a publica cel puțin două articole în reviste cotate internațional (indexate în baze de date precum Web of Science / Clarivate sau Scopus) pentru a i se admite susținerea tezei de doctorat a deschis ușa unui abuz financiar și conceptual greu de imaginat în secolul trecut.

Astăzi, pentru ca un tânăr să își poată susține teza de doctorat, trebuie să achite taxe de publicare numite APC (Article Processing Charges), care variază între 2.000 și 5.000 de euro sau dolari per articol.

Pentru cele două articole obligatorii, efortul financiar se ridică la 10.000 de euro/dolari.

Având în vedere că un salariu mediu net în România în anul 2026 este de aproximativ 5.000 de lei (circa 1.000 de euro), un tânăr doctorand trebuie să scoată din buzunar echivalentul a 10 salarii medii pe economie doar pentru a avea dreptul să își susțină teza.

Ceea ce în trecut era o sursă de venit și de prestigiu bazată pe valoarea-muncă, astăzi a devenit o taxă de viciu pe inteligență.

Radiografia textuală a mecanismului „prădător”

Acest circuit fraudulos nu funcționează clandestin, ci la lumina zilei, derulându-se în pași administrativi preciși:

4.1. Presiunea administrativă pe autor: Totul pornește de la normele rigide. Doctorandului sau cadrului didactic i se cere imperativ să bifeze articole în reviste cu „factor de impact”. Această presiune de tipul „publici sau dispari” (publish or perish) creează o masă uriașă de clienți captivi, obligați să facă rost de bani.

4.2. Taxarea sub pretextul „Accesului Deschis” (Open Access): Revistele comerciale cotate internațional profită de această vulnerabilitate. Ele nu mai vând reviste fizice către biblioteci, ci cer mii de euro direct de la autor în schimbul publicării articolului.

4.3. Simularea evaluării colegiale (Peer-Review fals): În mod normal, o revistă științifică serioasă trimite textul unor referenți independenți, proces care durează mai multe luni, cu riscul major de respingere. Revistele prădătoare sau de tip comercial scurtează acest timp la doar câteva zile sau săptămâni. Evaluarea este o simplă formalitate administrativă. Singurul criteriu eliminatoriu real este confirmarea transferului bancar. Dacă banii au intrat în cont, articolul este aprobat.

4.4. Publicarea rapidă în format digital: Articolul este urcat pe platforma online a revistei. Nu există o ediție tipărită fizic, nu există un control riguros al plagiatului sau al textelor generate de algoritmi. Volumul de articole publicate este uriaș – unele reviste scot mii de articole pe lună, încasând zeci de milioane de euro.

4.5. Validarea imposturii: În final, autorul își bifează poziția în dosar. Titlul academic este obținut nu pe baza utilității sociale sau a unei inovații practice, ci pe baza puterii financiare. Majoritatea acestor articole scumpe sunt simple compilații teoretice, abstracte, scrise într-un limbaj artificial, pe care nu le citește și nu le aplică nimeni niciodată în lumea reală.

 

5. Monopolul marilor reviste internaționale și discriminarea geopolitică

 

„Monopolul asupra cunoașterii este cea mai subtilă formă de tiranie;

el decide nu doar ce este adevărat, ci și ce regiuni ale lumii au dreptul de a gândi.”

(Edward Said, gânditor de referință în analiza post-colonialismului și a dominației culturale)

 

Pentru a înțelege pe deplin dimensiunea nocivă a pseudoștiinței pe bani grei, fenomenul nu trebuie privit doar ca o disfuncționalitate locală sau ca o simplă ambiție academică personală.

El reprezintă, în esență, un mecanism de exploatare economică la nivel global, fundamentat pe un monopol strict și pe o profundă discriminare geopolitică.

La începutul secolului XXI, peisajul publicistic mondial a fost capturat de ascensiunea unor mari trusturi editoriale axate pe volum comercial (precum MDPI sau Frontiers), dar și de deschiderea unor linii masive de reviste în regim „Open Access” de către giganți tradiționali ca Elsevier sau Springer Nature.

Deși aceste mari trusturi resping oficial eticheta de structuri prădătoare – protejându-se în spatele indexării în marile baze de date internaționale –, comportamentul lor este unul pur comercial.

Comunitatea științifică mondială le critică vehement exact din cauza ritmului de bandă de rulaj: cu cât publică mai mult, cu atât profitul lor crește, în timp ce exigența evaluării scade dramatic.

Drept dovadă, consilii de cercetare din țări europene cu tradiție au început deja să blocheze sau să declasifice anumite reviste din aceste consorții.

Trecând însă dincolo de aspectul comercial, gravitatea extremă a acestui sistem constă în modul în care este desenată harta puterii intelectuale și financiare:

5.1. Sediile bogăției versus sursele de inteligență: Marile trusturi editoriale care percep taxe astronomice de mii de euro pentru un singur articol își au sediile exclusiv în țări dezvoltate, bogate, din Occident sau în hub-uri financiare globale potente. În schimb, ele nu există în țările din Europa de Est, Africa sau Asia de Sud. Paradoxul este strigător la cer: tocmai aceste regiuni geografice, lipsite de mari edituri recunoscute, sunt cele care furnizează de fapt cea mai mare parte din „materia cenușie” a lumii și care contribuie substanțial la dezvoltarea economiilor bogate.

5.2. Subvenționarea inversă a capitalului străin: Sistemul este conceput într-un mod pervers și inechitabil. Țările mai puțin dezvoltate economic își epuizează bugetele naționale destinate cercetării (și așa extrem de subțiri) sau economiile private ale familiilor pentru a vărsa aceste sume uriașe în conturile trusturilor editoriale din Vest. Practic, cercetătorii din țările emergente ajung să subvenționeze direct profiturile uriașe ale unor entități private străine doar pentru a primi dreptul formal de a fi recunoscuți ca „doctori” sau „profesori” în propria lor țară.

5.3. Blocarea autonomiei editoriale naționale: Această stare de fapt este menținută în mod deliberat. Nu se dorește sub nicio formă crearea, întărirea sau recunoașterea unor reviste naționale puternice, valoroase și accesibile financiar în țările furnizoare de talente. Controlul financiar, ideologic și academic trebuie să rămână concentrat în mâinile celor care au transformat știința într-o marfă de lux.

Asistăm, așadar, la o formă modernă de colonialism intelectual: țările bogate recoltează inteligența și, în același timp, taxează cu mii de euro simplul drept al cercetătorului de a exista în bazele de date globale.

Este un circuit toxic care secătuiește resursele locale și menține statele în curs de dezvoltare într-o perpetuă stare de subordonare academică și economică.

 

6. Soluții legislative pentru salvarea învățământului și a tinerelor elite

 

„Legile unei națiuni trebuie să fie scutul care apără inteligența de mercantilism

și puntea care reține talentele acasă, căci fără elite o țară își pierde viitorul.”

(Montesquieu, adaptare conceptuală din „Despre spiritul legilor”)

 

Asistăm astăzi la un regres academic fără precedent, alimentat în mod decisiv de un veritabil colonialism intelectual la care sunt supuse statele din afara centrelor de putere financiară.

Valoarea-muncă, efortul cinstit de cercetare, originalitatea și utilitatea socială a rezultatelor științifice au fost brutal substituite de puterea financiară de achiziție a spațiului digital de publicare.

Pentru ca acest manifest să nu rămână o simplă radiografie amară a prezentului, propunem un set de măsuri legislative urgente pe care decidenții politici din România ar trebui să le adopte în acest an, 2026:

6.1. Relansarea și revalorizarea revistelor naționale: Ministerul Educației trebuie să finanțeze masiv publicațiile științifice românești, asigurându-le indexarea internațională gratuită. Standardele de promovare academică trebuie să recunoască din nou valoarea articolelor de substanță scrise în limba română, care oferă soluții aplicabile în economia națională, eliminând astfel obligativitatea exclusivă și împovărătoare a publicării în reviste străine cu taxă.

6.2. Interzicerea plății taxelor APC din fonduri publice pentru revistele comerciale:

Statul român nu mai trebuie să permită decontarea din granturi publice de cercetare a așa-numitelor taxe APC (Article Processing Charges – Taxe de Procesare a Articolelor) către editurile străine axate exclusiv pe volum comercial. Sub paravanul „accesului deschis” (Open Access), aceste corporații editoriale percep autorilor mii de euro pentru simplul fapt de a le publica online studiile. Banii publici ai României trebuie direcționați strategic către infrastructura laboratoarelor naționale și dotarea universităților, nu către profiturile exorbitante ale trusturilor editoriale străine.

6.3. Corelarea obligatorie a titlurilor academice cu industria locală: Niciun titlu de doctor în științe aplicate (economice, tehnice, medicale) nu ar mai trebui acordat fără o dovadă indubitabilă a aplicabilității sale practice în România. Aceasta se poate materializa printr-un brevet de invenție, o inovație implementată într-o companie locală sau un proiect de politici publice adoptat – reluând spiritul meritocratic al criteriilor pe baza cărora mi-a fost decernat Certificatul de inovator în anul 1976.

6.4. Înființarea Institutului Național de Robotică și Inteligență Artificială Aplicată:

„Geniul este aurul din mină; educația și sprijinul statului sunt cele care îl aduc la suprafață și îl transformă în tezaur național.” (Benjamin Franklin)

Echipele noastre de robotică de talie mondială (Velocity, Heart of RoBots, Quantum Robotics, AI Citizens) nu trebuie abandonate. Statul are obligația de a înființa de urgență un hub de excelență național, finanțat direct de la buget și prin parteneriate public-private de anvergură. Acești tineri excepționali trebuie să primească statutul de cercetători încă din perioada studiilor, beneficiind de salarii la nivel occidental, laboratoare dotate la standarde de vârf și facilități fiscale totale pentru start-up-urile tehnologice pe care aleg să le dezvolte acasă, în România.

 

7. Concluzie

 

„Pierderea elitei intelectuale este pentru o națiune ceea ce este pierderea memoriei

pentru un om: o condamnare la rătăcire și la dispariția propriei identități.” (Mircea Eliade)

 

Cât timp titlurile academice se vor măsura în mii de euro plătiți pe articole care, pentru revistele prădătoare, sunt o simplă maculatură digitală, și nu în soluții reale aduse comunității și economiei naționale, pseudoștiința pe bani grei va continua să împroaște cu impostură mediul universitar.

Este datoria morală a comunității academice curate, a celor care mai cred în valoarea-muncă, să deștepte conștiințele și să ceară ferm revenirea la criteriile de aur ale meritului personal și ale utilității sociale a muncii intelectuale.