Varianta paranoică şi delirantă a holocaustului
ION COJA
22 septembrie 2025
Varianta paranoică şi
delirantă a holocaustului
Holocaustul a produs un fond
documentar impresionant. Lipsesc însă – aşa cum arată unii istorici, lipsesc
actele oficiale care să dovedească, direct şi pozitiv, deci indubitabil,
funcţionarea unei politici, a unei strategii naziste a genocidului anti-evreiesc.
Poate că şi din această cauză fondul documentar al Holocaustului este alcătuit
preponderent din mărturii. Mărturii ale victimelor Holocaustului, cu privire la
evenimente nemijlocit cunoscute în calitate de participanţi, de victime, sau
mărturii ale celor care au preluat, iar unii au mai şi prelucrat, mărturia şi
relatările unor persoane care au fost martori oculari, dar n-au mai apucat
să-şi depună mărturia proprie, s-o facă publică. Din păcate (sau din
fericire!), o bună parte dintre aceste mărturii „catastrofice”, care ilustrează
posibilităţile nelimitate ale bestialităţii omeneşti, ale decăderii umane, s-au
dovedit a fi invenţii, scenarii imaginare ale unor indivizi de rea credinţă sau
prea marcaţi emoţional de alte relatări fabulatorii. Fiind greu să distingem
între mercenarii minciunii neruşinate, scelerate, şi cazurile patologice, îi
vom pune pe toţi la un loc, în aceeaşi categorie, a autorilor de la care ne-a
rămas varianta paranoică şi delirantă a Holocaustului.
Poate că folosim un termen prea dur, dar nu avem încotro. Suntem prea
conştienţi de răul imens pe care îl aduc aceşti indivizi iresponsabili, suntem
conştienţi de riscul că luându-i în serios, iar mai devreme sau mai târziu
descoperindu-se minciuna şi falsul comis (vezi săpunul din trupurile evreilor
gazaţi), această descoperire va diminua drastic gravitatea Holocaustului, îl va
deforma şi falsifica în sens invers, coborîndu-l în derizoriu chiar. La nivelul
anecdoticii populare (inclusiv evreieşti) acest fenomen este deja înregistrat!
Credem că asemenea regretabile mutaţii pe care le suferă imaginea publică a
Holocaustului sunt consecinţa cea mai directă a faptului că ne lipseşte
varianta oficială a Holocaustului, acreditată până la detaliu de concluziile
justiţiei şi ale cercetării istorice academice, şi asumată de autorităţile
evreieşti în mod oficial şi încărcată astfel cu autoritatea morală a celor mai
legitimi moştenitori ai victimelor Holocaustului. În lipsa acestei versiuni,
feluriţi autori se întrec între ei şi cu propria imaginaţie pentru a pune în
circulaţie – hârtia tipărită rabdă orice! – episoade şi scene de o cruzime şi o
bestialitate într-adevăr unică, fără pereche în istoria fantasmelor care au
bântuit vreodată mentalul comunitar. Din fericire, de cele mai multe ori aceste
texte nu rezistă la o lectură sumar critică, lucidă, iar dacă mai pot fi şi
confruntate cu alte surse, textele respective îşi arată imediat, oricui, arama
minciunii morbide şi stupide. În acest sens, vom pune pe două coloane, faţă în
faţă, doi autori care (pretind că) au trecut prin experienţa Auschwitz-ului,
relatată în lucrări relativ bine cunoscute în bibliografia Holocaustului:
Rudolph Hrba & Alain Bestic, Je me suis évadé d’Auschwitz, ed. Ramsay, 1988
şi Wieslaw Kielar, Anus Mundi, 1980 (publicată în România în 1984, sub titlul
Cinci ani la Auschwitz). Amândouă cărţile descriu, la un moment dat, vizita lui
Himmler, marele lider nazist, la Auschwitz. Cele două versiuni sunt radical
diferite. Iată mai întâi versiunea lui Rudolph Hrba: „În ianuarie 1943, Heinrich
Himmler a revenit la Auschwitz. […] Scopul principal al vizitei sale era să
vadă cu ochii lui […] punerea în funcţiune a primei uzine de ucidere pe bandă
rulantă, unică în lume; inaugurarea ultimei jucării a comandantului Hoss,
cuptoarele crematoriului. Acesta era într-adevăr un lucru făcut ca lumea: o
sută de metri în lungime, şaizeci în lăţime, cincisprezece cuptoare care puteau
arde fiecare câte trei corpuri deodată în douăzeci de minute, un monument de
beton care i-a adus gloria constructorului său Herr Walter Dejaco.
[…]
El (Himmler) a asistat la o impresionantă demonstraţie, umbrită doar de orarul
care ar fi cauzat probleme chiar şi într-o mare gară germană. Nerăbdător să
provoace admiraţia cu noua sa jucărie, comandantul Hoss prevăzuse pentru acea
zi sosirea unui transport special de trei mii de evrei polonezi şi masacrarea
lor după ultima modă nazistă.
Himmler a sosit la ora opt, iar spectacolul trebuia să înceapă o oră mai
târziu. La nouă fără un sfert, noile camere de gazare, cu simulacrele de duşuri
şi cu inscripţiile „Fiţi curaţi!”, „Rămâneţi calmi!” erau pline până la refuz.
Paznicii SS se asiguraseră, trăgând focuri de armă la intrare, că nu se pierdea
nici măcar un milimetru pătrat: cei care erau deja înăuntru se îndepărtau de
uşi, făcând loc altor victime. Apoi, bebeluşi şi copii mici au fost aruncaţi pe
deasupra capetelor oamenilor, iar porţile au fost închise ermetic. Un SS-ist
purtând masca de gaz reglementară stătea pe acoperişul camerei de gazare, gata
să arunce granulele de Zyklon B care degajau acidul cianhidric. În acea zi era
un post de onoare, ocazia de a avea spectatori atât de „distinşi” se ivea rar,
iar el era cu siguranţă la fel de crispat ca şi când ar fi trebuit să dea
startul la derby-ul din Epsom.
La ora 8:55, tensiunea devenise aproape de nesuportat. Omul cu casca de gaz nu
înceta să se joace nervos cu cutiile cu granule; dedesubt, publicul era foarte
atent.
Nici un semn de la Reichsfuhrer, care plecase să ia masa cu comandantul Hoss.
Un telefon a început să sune undeva. Toate capetele s-au întors în direcţia sa.
[…] Mesajul era următorul: „Reichsfuhrer-ul nu şi-a terminat încă micul dejun”.
[…] În interiorul camerei de gazare, bărbaţi şi femei, cu toţii înnebuniţi de
groază, înţelegând în sfârşit ce însemna un duş la Auschwitz, au început să
strige, să urle, să bată cu pumnii în uşi: nimeni de afară nu i-a auzit. Noile
camere de gaz erau şi antifonate, nu doar etanşe pentru gaz.
[…]
La ora 11, cu o întârziere de exact două ore, a sosit o maşină. Himmler şi Hoss
au coborât şi au discutat cu ofiţerii superiori prezenţi. Himmler le-a ascultat
cu atenţie explicaţiile detaliate privind operaţiunea în curs de desfăşurare.
Se îndreptă cu paşi calmi spre uşa închisă ermetic şi aruncă o privire prin
vizetă asupra fiinţelor care urmau să îndure supliciul.
A revenit pentru a le adresa subalternilor noi întrebări. În sfârşit, totul era
gata, se putea începe.
Ceea ce văzuse a părut să-l mulţumească şi să-l binedispună. Deşi fumător de
ocazie, a acceptat o ţigară de la un ofiţer şi, în timp ce trăgea câteva fumuri
stângace, râdea şi glumea. Această pauză de destindere nu trebuia să însemne
îndepărtarea de faptele esenţiale. Şi-a părăsit de mai multe ori anturajul
pentru a observa procesul letal prin vizetă, şi atunci când toate victimele au
murit, a devenit foarte interesat de continuarea operaţiei.
Corpurile au fost duse în cărucioare la crematoriu, dar arderea nu a început
imediat. Se smulgeau dinţii de aur, se tăia părul femeilor, care urma să
asigure etanşeitatea ogivelor şi torpilelor. Cadavrele evreilor bogaţi,
remarcaţi dinainte datorită aspectului lor, urmau să fie disecate. Poate câţiva
dintre ei, şireţi, înghiţiseră bijuterii, poate chiar diamante!
Aşa cum se poate vedea, nu era o treabă simplă; cu toate acestea, maşinăria s-a
dovedit extrem de performantă în mâinile unui personal calificat. Himmler a
aşteptat până când fumul de deasupra coşurilor a devenit gros, apoi s-a uitat
la ceas.
Era ora unu, ora mesei de prânz. […]”
Am luat acest lung citat din
cartea Holocaustul de Jurgen Graf, pag. 31-32, carte publicată în România la
celebra editură Samizdat. Autorul cărţii, în comentariul acestui citat, enumără
şase motive (de ordin tehnic, ştiinţific şi logic) pentru care este imposibil
de acceptat mărturia lui Rudolph Hrba. Ca simpli cititori, sesizăm uşor bunul
simţ care îl inspiră pe Jurgen Graf, a cărui contestaţie credem că se confirmă
prin mărturia celuilalt supravieţuitor de la Auschwitz. Iat-o:
„În primăvară a vizitat lagărul
Himmler. Lagărul strălucea de curăţenie. Musulmanii au fost ascunşi undeva.
Prin lagăr se învârteau doar deţinuţii bine hrăniţi şi curat îmbrăcaţi.
Revier-ul nostru căpătase înfăţişarea unui spital adevărat. Cel puţin pe dinafară.
Bolnavii stăteau întinşi câte unul într-un pat, pe cearşafuri, şi erau
acoperiţi cu pături curate. Sub paturi erau bazine, raţe şi oale de nopte.
Diätkuche pregătea supă de lapte pentru cei bolnavi de stomac, supă fără sare
pentru cei bolnavi de rinichi şi pâine albă pentru cei care ţineau regim.
Leichenträger-ii trebuiau să lucreze pe ascuns.
Vizita lui Himmler a avut părţile ei bune. O parte din binefacerile de paradă
au rămas. Ceea ce nu s-a schimbat era mortalitatea, ba chiar a şi crescut.
Moartea nu ierta pe nimeni, inclusiv personalul spitalului. Au început să se
răspândească epidemiile. Revier-ul nostru avea o faimă din ce în ce mai proastă
printre deţinuţii din lagăr. Din nefericire, această faimă era cât se poate de
întemeiată. Majoritatea pacienţilor spitalului nu se mai întorcea în lagăr. Din
spital erau duse, de câteva ori pe zi, partide întregi la crematoriu. Căci ce
putea să realizeze chiar şi cea mai bună îngrijire medicală, dacă nu erau
medicamente. Alifie neagră pentru Krätze sau „calmante” erau suficiente, ca şi
tanalbină, cărbune sau „bolus alba”. Dar cu astea încă nimeni nu fusese
vindecat. Puţini au ieşit din spital vindecaţi, ei erau excepţii. Nu e, deci,
de mirare că deţinuţii ocoleau spitalul pe cât le stătea în putinţă.”
Îi las pe cititori să-şi aleagă
versiunea pe care s-o ia în serios. Personal, mă număr printre cititorii care
îl vor considera pe Wieslaw Kielar mai credibil, mai corect, fiind mult mai
plauzibil ca lucrurile să se fi petrecut aşa cum le descrie W.K. Chiar dacă în
felul acesta ne trezim în faţa unui Himmler care vizitează Auschwitzul pentru a
se încredinţa că deţinuţii au parte de un regim de viaţă şi de o îngrijire
medicală conform normelor civilizaţiei! Vizita lui Himmler declanşează printre
responsabilii lagărului o veritabilă potemkiniadă, pentru a nu se abate de la
ceea ce Himmler se aştepta şi dorea să constate că se întâmplă la Auschwitz. Să
ne ierte Dumnezeu dacă greşim, dar acest Auschwitz al lui Himmler nu are nimic
de-a face cu un lagăr de exterminare, cu degradarea fiinţei umane, cu
asasinatele în masă, cu Holocaustul, în definitiv! Dimpotrivă!…
Fireşte! Îi las pe cititori să decidă… Le dau câteva explicaţii terminologice:
în jargonul de la Auschwitz, porecla musulmani era pentru „deţinuţii epuizaţi
de muncă şi de foame, aflaţi într-o stare de istovire totală a organismului;
musulmanii se caracterizau, de asemenea, printr-o stare psihică tot atât de
precară” (p. 398). Revier-ul este spitalul lagărului, iar Leichenträger-ii
„deţinuţi care transportau cadavrele; lucrători la morga lagărului”(p.397).
Aşadar, lui Himmler nu i-ar fi făcut plăcere să afle că la Auschwitz deţinuţii
mai şi mor! Drept care, se făceau eforturi surprinzătoare pentru sănătatea
deţinuţilor, punându-li-se acestora la dispoziţie chiar şi o Diätkuche, adică o
bucătărie dietetică ce „pregătea supă de lapte pentru cei bolnavi de stomac,
supă fără sare pentru cei bolnavi de rinichi şi pâine albă pentru cei care
ţineau regim”! (De parcă – ne vine să comentăm, naziştii n-ar fi conceput să
trimită la gazare decât persoane perfect sănătoase!)
Numesc „surprinzătoare” aceste eforturi ale administraţiei naziste prin
raportare la imaginea Auschwitz-ului şi a altor lagăre naziste de concentrare,
imagine sinonimă cu „iadul pe pământ”. Aşa am fost obişnuiţi să ne gândim la ce
a însemnat regimul de detenţie din aceste lagăre. Zeci de filme, sute de cărţi,
piese de teatru, reportaje etc. ne-au indus o anumită viziune despre ce au
însemnat aceste lagăre, viziune contrazisă chiar de titlul pe care cartea lui
Wieslaw Kielar l-a primit în ediţia românească: a fost posibil ca la Auschwitz,
într-un lagăr de exterminare deci, cineva să supravieţuiască cinci ani?!…
Evident, cu această viziune nu rimează nici ideea că, înainte de a fi gazaţi,
deţinuţii de la Auschwitz erau trataţi şi vindecaţi de ulcer şi alte boli!
Logica, extrem de rafinată a acestui comportament, totuşi criminal, ne scapă.
Cartea lui Wieslaw Kielar nici vorbă să nege Holocaustul. Ea conţine dese
referinţe la arderea în crematoriu a cadavrelor rezultate din gazarea a mii de
deţinuţi, dar, pentru orice meseriaş al scrisului (şi al cititului), aceste
relatări par a fi „lipite”, exterioare reconstituirii propriu-zise, afectând
prea puţin evoluţia personajului principal. Fără să ne propunem o lectură şi o
analiză detaliată a acestei cărţi, o considerăm totuşi din categoria acelor
texte care spun mai mult şi câteodată cu totul altceva decât autorul ar fi vrut
să spună. Şi asta pentru că relatarea fiind de cele mai multe ori onestă, lasă
să „scape” în text detalii şi aprecieri, fapte aşadar, care contrazic teza
cărţii. Teza cărţii fiind aceea că la Auschwitz a fost anus mundi, adică locul
cel mai murdar şi mai abject al lumii, al umanităţii. Iată numai câteva din
întâmplările şi situaţiile descrise care infirmă nu numai teza din titlul
cărţii, ci şi întreaga literatură a Holocaustului, infirmă imaginea „standard”
a Holocaustului, imaginea hollywoodiană a acestuia:
– deţinuţii primeau fără restricţii scrisori şi pachete de la familie şi de la
orice altă persoană;
– un deţinut „cânta în orchestra lagărului la tamburină şi la tobă”. Alt
deţinut „şi-a aranjat în cameră un fel de atelier cu şevalete, cadre şi alte
accesorii pentru pictură, unde se dedica cu pasiune artei în orele libere”. Pe
scurt, „Fiecare făcea ce ştia. (Mai mulţi deţinuţi) pregăteau o comedioară sau
ceva în genul ăsta. De obicei veneau după masă, când nimeni nu-i deranja:
Lagerarzt-ul (medicul de lagăr, SS-ist) lipsea întotdeauna, iar SDG-ul
(SS-istul din serviciul sanitar) se evapora şi el undeva, iar autorităţile din
lagăr îi tratau cu indulgenţă”(p. 62 şi 96);
– la Auschwitz s-au înfiripat o mulţime de idile, deoarece „o dată cu trecerea
timpului şi stabilizarea, într-un anumit sens, a condiţiilor din lagăr, în
relaţiile cu femeile a început să predomine alt element, de natură mai intimă,
şi anume cel sexual, care izvora din imbolduri mai terestre, dar cât se poate
de naturale”(p.111);
– citat:”Pe Lagerstrasse era o înghesuială ca pe Corso într-un oraş mare. Toţi
se grăbeau să ajungă la concertul de lângă bucătăria lagărului, aflată în
apropierea gardului de sârmă care despărţea lagărul de bărbaţi de cel de
femei.[…] Tocmai în acest loc deschis cei înţeleşi îşi aveau punctul de
întâlnire. Orchestra lagărului cânta valsuri. Am căutat-o cu privirea pe
Halina.”(p.210);
– „E drept, foamea nu mă ameninţa. Primeam multe pachete cu alimente de
acasă”(p.281); „Pe noi nu ne interesau aceste chestiuni. În perioada aceea nu
sufeream de foame şi aveam alte probleme de rezolvat”(p.279);
– „Andrzej, un hoţ, beţiv şi zănatic, nu trăise în viaţa lui atât de bine ca
aici în lagăr. De ce ar fi evadat?”(p. 260);
– de evadat de la Auschwitz nu era prea greu. Autorul nostru a avut nenumărate
ocazii. Iată una: „Doamna Zommer mi-a dat clar de înţeles că aş putea să
evadez. Aş primi îmbrăcăminte, o bicicletă şi aş fi ajutat să ajung până la
graniţa Generalgouvernement-ului. Deşi nu o dată fusesem tentat să plec, nu am
acceptat acest proiect atât de ispititor.”(p.135 şi altele);
– „De atunci, evadările au devenit tot mai frecvente. Cel mai des evadau ruşii
şi polonezii. Încet-încet, autorităţile lagărului s-au obişnuit cu această
situaţie. Cu timpul s-a renunţat chiar şi la apelurile prelungite.”(p. 270);
– deţinuţii primeu bani de acasă şi-şi puteau face cumpărături la bufetele din
lagăr (p.232);
– „Am primit un pachet mare cu alimente. M-am mirat: chiar alaltăieri primisem
altul de acasă. Numele expeditorului a lămurit totul: pachetul îl trimisese
Tosia, fiica bătrânului. Ce surpriză plăcută![…] Alimentele primite nu le
mâncam singur, le împărţeam cu ei, iar ei îmi dădeau sardele sau alte
conserve.”(p.225) Sunt nenumărate relatările din care rezultă că alimentaţia
deţinuţilor era convenabilă, iar posibilităţile de a o îmbunătăţi se ţineau
lanţ.
– la Auschwitz a funcţionat şi un Familienlager (lagăr pentru familii);
– deţinuţii care aveau păduchi şi nu declarau aceasta spre a fi despăducheaţi
erau pedepsiţi luându-li-se pâinea din meniu;
– „Sărbătorile au fost bogate. Am avut carne, şuncă, salam, votcă. Era o
atmosferă de parcă ne-am fi aflat în libertate. Stomacul plin şi alcoolul
generau optimism.”(p.250);
– „Cel mai rău era duminica, ziua în care nu se lucra. După amiaza avea loc
obligatoriu Lausenkontrolle (controlul păduchilor), iar apoi o oră de Bettruhe
(odihnă). E adevărat, Lausenkontrolle nu ameliora prea mult condiţiile de
igienă din lagăr, dar cel puţin îi obliga pe anumiţi jegoşi să se spele o dată
pe săptămână şi să-şi schimbe lenjeria cu alta mai curată. Şi „odihna”
obligatorie de o oră duminica după-amiaza, la sfârşitul unei săptămâni cu
douăsprezece ore de muncă pe zi, nu era altceva decât tot o şicană: blocarea
pentru un timp a mişcărilor şi a contactelor dintre deţinuţii din diferite
blocuri. […] Eu notam numerele celor deosebit de murdari şi păduchioşi, care
mai târziu urmau să fie duşi de Stubendienst (şeful de sală) la despăduchere,
operaţiune deosebit de dezagreabilă deţinuţilor.”(p. 247);
– deţinuţii care erau prinşi că s-au ascuns ca să nu plece la muncă erau
pedepsiţi cu cinci lovituri la fund (p.242-243);
– „Percheziţia s-ar fi sfârşit aici, dacă nu ar fi scos de sub pat două pachete
mari cu alimente.[…] Hans a scos pe rând tot conţinutul şi l-a pus pe masă.
Helmersohn s-a făcut verde de furie: – Soldaţii noştri mor de foame pe front,
iar aici „ăştia” au de toate?![…] Scandalul mare a început abia după
deschiderea dulăpiorului din care cădea lenjerie de mătase. Foloseam lenjerie
de mătase pentru că în ea păduchii nu rezistau atât de bine ca în lenjeria de
bumbac. Nu-mi fusese greu să fac rost de ea…”(p.239);
– Când au început bombardamentele aliaţilor asupra Germaniei, paznicii aveau
mare grijă să-i pună pe deţinuţi la adăpost, adică se străduiau să evite
exterminarea celor deportaţi într-un lagăr mai târziu declarat lagăr de
exterminare!
– la Auschwitz naziştii au întocmit un „registru al decedaţilor” (Totenbuch)
„care trebuia ţinut la zi, căci altfel apelurile ieşeau prost”(p. 155). Un prim
comentariu: unde sunt azi aceste registre? Cuprind ele 4.000.000 de nume? În
plus, fiecare deces făcea obiectul unui raport de deces, în care se făcea „un
istoric al bolii”(p. 195). S-a produs astfel o arhivă bogată şi explicită, care
ne-ar permite o inventariere exactă a victimelor nazismului. De ce nu s-a făcut
până azi?
– ca să ucidă un deţinut, fie el şi evreu, bunul plac al SS-istului nazist nu
era destul, nu era acoperitor, ci trebuia să însceneze un motiv, de regulă
tentativa de evadare, cu declaraţii ale unor martori etc., ceea ce nu era uşor
(p. 123 ş.u.);
Cele de mai sus sunt suficient de
edificatoare pentru ca mărturia autorului să intre, fără voia acestuia, în
contradicţie netă cu ceea ce s-ar putea numi imaginea standard sau
hollywoodiană a Auschwitzului nazist. Starea de perplexitate pe care o produc aceste
detalii în conştiinţa oricărui cititor sensibil şi inteligent atinge o cotă
foarte înaltă (cea mai înaltă, în cazul subsemnatului) atunci când aflăm ce se
întâmpla cu cenuşa deţinuţilor arşi în cuptoarele, în celebrele cuptoare de la
crematoriile din Auschwitz. Aflăm de la Wieslaw Kielar că vestita cenuşă era
expediată de autorităţile lagărului familiei celui incinerat! Repet: cenuşa
deţinuţilor decedaţi la Auschwitz era trimisă familiei acestora!… Iată citatul
care, la o lectură atentă, spune atât de mult despre adevăratul Auschwitz:
„Bolnavii mutaţi la Birkenau n-au fost gazaţi. Dar soarta lor a fost
pecetluită. În următoarele câteva zile, lăsaţi fără supraveghere şi ajutor
medical în condiţiile îngrozitoare ale lagărului Brzezinka care de-abia se organiza,
au murit acolo aproape toţi. Cadavrele lor au fost incinerate în crematoriul
nostru, încărcându-se într-un cuptor câte patru cadavre odată. Procesul de
incinerare a fost şi el scurtat, şi, drept urmare, cadavrele nu se transformau
complet în cenuşă. Oasele nearse erau sfărâmate cu un pisălog de lemn şi dacă,
la cererea familiei, urna cu rămăşiţele pământeşti ale defunctului urma să fie
trimisă acesteia, (s.n.) atunci cenuşa se mai trecea o dată prin sită unde erau
amestecate rămăşiţele tuturor morţilor. Nu era de ajuns că familia nu primea
rămăşiţele pământeşti autentice ale celui drag, chinuit în lagăr, dar trebuia
să mai şi plătească un preţ pipărat pentru trimiterea urnei. Cinismul şi obtuza
neomenie hitleristă îşi sărbătoreau triumful conform principiului Pecunia non
olet…” (p. 106)
În mod evident, Wieslaw Kielar nu este un profesionist al scrisului şi, deci,
nici al minciunii. Cartea sa este, în chip evident tezist, o carte
anti-nazistă. În citatul de mai sus, sincer în anti-nazismul său, Kielar este
indignat – pe drept cuvânt – de lipsa de respect arătată de autorităţile
lagărului faţă de deţinuţii decedaţi şi faţă de familiile acestora. Cinismul
naziştilor, împins până la „preţul pipărat” perceput pentru trimiterea urnei,
este, într-adevăr, neomenos. Dar, cum toate pe lumea aceasta sunt relative, şi
neomenia acestor autorităţi, a gestului relatat de Wieslaw Kielar, este o
mărime fluctuantă în funcţie de reperele puse în joc. Raportând gestul
respectiv la o lume a normalităţii, ne însuşim punctul de vedere al autorului.
Dar dacă raportăm acest text, acest citat, la sutele, la miile de texte în care
Auschwitz-ul este prezentat ca locul în care, zilnic, erau arse în crematorii
sute de cadavre, ale celor 4.000.000 (patru milioane) de victime transformate
în cenuşă – ceea ce, chipurile, explică de ce nu s-a mai găsit nici o urmă
materială a acestui carnagiu apocaliptic, dacă citim acest text reţinând
detaliul esenţial: urna cu rămăşiţele pământeşti ale deţinutului incinerat, la
cererea familiei, era trimisă acesteia, prin poştă şi contra cost, atunci se
cască în mintea noastră un imens semn de exclamare, de perplexitate. Îi lăsăm
pe cititorii noştri să trăiască fiecare cum poate această stare, acest moment.
Rezumându-ne la nivelul logic, raţional al comentariilor, vom spune doar că
dacă într-adevăr lucrurile stau aşa cum le descrie Wieslaw Kielar, dacă
într-adevăr a funcţionat la Auschwitz procedura deschisă mai sus – altminteri
perfect concordantă cu mentalitatea tipic nemţească, germană – atunci mitul milioanelor
de deţinuţi gazaţi şi arşi în crematoriile de la Auschwitz va trebui supus unei
reexaminări critice urgente, întemeiată strict pe documente şi pe celelalte
dovezi materiale la care putem apela, acordând toată atenţia şi argumentelor
invocate de autorii revizionişti, negaţionişti, care contestă nu atât
holocaustul, ca moment tragic din istoria lumii moderne, cât literatura
mincinoasă, indecent de delirantă, care a invadat bibliotecile lumii,
răspândind imaginea logic şi omeneşte vorbind imposibil de acceptat a unei
hecatombe în care ar urma să dispară nu numai cele şase milioane de evrei, ci
şi respectul de sine al umanităţii, nădejdea şi credinţa noastră în excelenţa
fiinţei umane.
Animaţi de sentimente dintre care nu lipsesc preţuirea, compasiunea şi simpatia
pentru neamul evreiesc, sperăm din toată inima ca o asemenea reexaminare a
dosarului suferinţelor evreieşti din anii 1939-1945 să infirme varianta
Holocaustului acreditată de autori, evrei şi ne-evrei, care au făcut de ruşine
veacul nostru. Este reconfortant să afli că autorităţile germane stabiliseră o
regulă, potrivit căreia la Auschwitz, din motive strict medicale, dar şi
practice, deţinuţii decedaţi erau incineraţi, iar cenuşa acestora era trimisă
familiei, la cererea acesteia şi contra cost, ceea ce presupune că decesul era
comunicat familiei! Chiar dacă nu erau întocmai respectate de cei desemnaţi să
le aplice, toate aceste proceduri naziste infirmă categoric ideea unui program
de exterminare în masă, prin gazare şi incinerare! Infirmă atât intenţia, cât
şi fapta!
Wieslaw Kielar a fost convins că prin relatarea sa demască „cinismul şi obtuza
neomenie hitleristă”, rapacitatea regimului nazist! De aceea putem fi siguri că
Wieslaw Kielar a relatat cu sinceritate detaliul esenţial: administraţia
nazistă a Auschwitz-ului avea, prin lege sau prin regulamentul interior de
funcţionare, obligaţia de a anunţa familia deţinuţilor decedaţi cu privire la
producerea decesului, oferindu-se să expedieze, contra cost, cenuşa
decedatului, rezultată din incinerarea obligatorie a celor decedaţi la
Auschwitz. Aceasta este informaţia cea mai importantă pe care, fără să-şi dea
seama de importanţa, de semnificaţia ei, ne-o furnizează Wieslaw Kielar cu
oarecare candoare, căci o face împotriva tezei de care este însufleţită
scrierea cărţii. Iar semnificaţia acestei informaţii este una singură: în
condiţiile unei asemenea prevederi şi proceduri, la Auschwitz nu era posibilă
exterminarea pe bandă rulantă a sute de mii de deţinuţi! Şi nici nu s-a
încercat sau măcar intenţionat!
Precizăm: această concluzie se impune în condiţiile amintitei proceduri, dacă
şi numai dacă aceasta într-adevăr a figurat în regulamentul sau legislaţia după
care a funcţionat lagărul de concentrare, de deportare, de exterminare sau ce
alt nume i se va da lagărului de la Auschwitz.
Cartea lui Wieslaw Kielar s-a
publicat în România în anul 1984, la Editura Politică, o editură bine şi
riguros controlată de evreii din conducerea Partidului Comunist Român.
Directorul editurii era Valter Roman, ka acea dată. Lectura acestei cărţi nu a
avut la vremea aceea efectul unei revelaţii. Chestiunea Holocaustului nu avea
nici o tangenţă directă cu noi, românii. Decât cel mult pentru a ne oferi
prilejul să constatăm, cu satisfacţie, abţinerea românilor, în frunte cu Ion
Antonescu, de a participa la prigoana împotriva evreilor declanşată la
sfârşitul anilor ’30.
Citită după 1990, cartea lui Wieslaw Kielar devine însă foarte importantă
publicul românesc. Şi asta din cel puţin două motive:
– după 1990 s-a declanşat o vastă campanie de acuzaţii la adresa României şi a
poporului român, pe ideea că „Holocaustul a început în România” (teză lansată
de Moses Rozen, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România),
românii fiind autorii asasinării în masă a peste 400.000 de evrei;
– după 1990 s-a publicat un număr însemnat, deşi încă insuficient, de
documente, memorii şi informaţii cu privire la închisorile comuniste, la
regimul penitenciar din acei ani, îndeosebi din perioada 1946-1964.
Raportând mărturia (şi amintirile) lui Wieslaw Kielar la cele două „evenimente”
post-decembriste, fiecare cititor român devine interesat de toate informaţiile
furnizate de autorul polonez pe care să le poată utiliza pentru a respinge
acuzaţia de Holocaust în România, acuzaţii care, fără voia noastră, ne obligă
să înregistrăm cu satisfacţie toate elementele care, faute de mieux, dacă nu
privesc propriu-zis „holocaustul din România”, neagă sau diminuează cu
severitate Holocaustul în general, ca parte şi capitol din istoria veacului al
XX-lea. Dacă nu se va dovedi că este exagerată, mult pra exagerată cifra de
4.000.000 de victime evreieşti de la Auschwitz, atunci va fi compromisă şi
ideea că românii au produs 400.000 de victime evreieşti, încurajându-ne astfel
să ne facem pe plac şi să ne îndoim din toată inima de aceste cifre, şi chiar
de fapta în sine (vezi „progromul” din ianuarie 1941).
Propunem însă şi o raportare a cărţii lui Wieslaw Kielar la publicaţiile
post-decembriste care au avut ca subiect universul concentraţionar comunist din
România: cărţi, reviste, filme documentare etc. Comparaţia pune faţă în faţă
regimul de detenţie din Auschwitz şi regimul de detenţie de la Piteşti, Aiud,
Gherla sau Canal! Nu mai lungim vorba şi punem concluzia: Auschwitz-ul descris
de Wieslaw Kielar este, în cele mai multe privinţe, mai civilizat, mai uman,
mai suportabil decât ceea ce a însemnat represiunea comunistă din România
anilor 1946-1964.
Fireşte, rămâne de stabilit la ce distanţă se află Auschwitz-ul lui Wieslaw
Kielar de Auschwitz-ul cel adevărat. Până la proba contrarie consemnăm impresia
noastră că oricum imaginea standard – am numit-o „hollywoodiană” a
Auschwitz-ului deformează adevărul mult mai mult decât o face autorul de care
ne-am ocupat.
*
Condiţiile în care au fost
lipsiţi de libertate cei pe care justiţia comunistă i-a considerat a fi nişte
„duşmani ai poporului şi ai regimului” alcătuiesc un capitol considerat şi
definitoriu din ceea ce multă lume numeşte a fi fost Holocaustul roşu. Majoritatea
celor care au tratat acest subiect şi această perioadă istorică (1917-1989)
stabilesc, în termeni clari sau mai voalaţi, răspunderea şi vinovăţia evreiască
pentru instaurarea comunismului bolşevic în Rusia şi pentru tot ce a urmat!
Cele „două” holocausturi tind tot mai mult să fie opuse unul celuilalt, în
ideea că rolurile se inversează: victimele Holocaustului nazist devin
beneficiarii Holocaustului comunist. Evident, sunt multe şi cărţile (lucrările)
care alcătuiesc literatura Holocaustului roşu! Cum era de aşteptat, în această
literatură evreii sunt prezentaţi ca agenţi ai Răului, ai ne-omeniei etc.
Evident, şi-n această literatură există mult adevăr, dar şi multă mistificare
sau „numai” exagerare. Încă puţin şi vom putea consemna şi aici o „variantă
paranoică şi delirantă” a Holocaustului roşu, care sfidează orice logică şi
bunul simţ cel mai elementar. O mostră din această literatură, ruşinoasă şi
păguboasă în sine, ne-a oferit-o recent cartea Ofensiva iudaismului asupra
României, scrisă de dl. Cornel dan Nicolae. Autorul este astfel la a doua carte
pe acest subiect şi, personal, le apreciez pe amândouă pentru informaţiile
adunate, pentru onestitatea comentatorului. Îl cunosc şi pe autor: o persoană
modestă, deloc veleitară, inteligentă, cu simţul înnăscut al dreptăţii, al
justiţiei, care a avut ocazia să cunoască în mod nemijlocit, ca victimă, mafia
evreiască beneficiară a aşa-zisei privatizări din România de după 1990. În
realitate, această privatizare a însemnat fie distrugerea economiei româneşti,
fie înstrăinarea a ceea ce nu s-a distrus. Iar printre străinii beneficiari ai
acestei „privatizări” cei mai mulţi şi mai generos răsplătiţi de guvernanţii
români au fost „investitorii” evrei. Bunăoară cei care au luat pe mai nimic
hotelul Bucureşti, unde lucru pe vremea aceea dl Cornel Dan Nicolae. Revoltat
şi înverşunat împotriva celor care l-au transformat în şomer, Cornel Dan
Nicolae s-a documentat de unul singur asupra subiectului („rolul investitorilor
evrei în privatizarea post-decembristă din România”) şi, în final, a ajuns să
fie preocupat de problema relaţiilor dintre români şi evrei de-a lungul unei
dictaturi bolşevice, când, precum se ştie şi se spune, evreii comunişti „au
ajuns să conducă România”. Asta în contextul est-european bolşevizat şi, în
consecinţă, controlat şi el de evrei, inclusiv Uniunea Sovietică! … Cam aceasta
este, în rezumat, teza implicării evreieşti în Holocaustul roşu!
Publicându-şi cea de-a doua carte, dl Cornel Dan Nicolae a considerat de
cuviinţă să convoace în sprijinul tezelor sale şi o autoritate ştiinţifică,
astfel că pe coperta a IV-a a cărţii a inserat următorul citat, extras dintr-o
carte a lui Dan Zamfirescu: „Există o Securitate care nu va putea fi niciodată
incriminată şi judecată şi care a dominat până în 1964. Oameni care au ucis
oameni. Profesorul Gălăşanu era în bălţile Dunării şi şeful lagărului cerea 15
morţi pe zi. Când nu erau 15 morţi în fiecare zi, făceau scandal. Criminalul
trăieşte, dar aparţine unei naţionalităţi care nu poate fi judecată pentru că
intrăm în conflict internaţional. Dacă acest caz îl înmulţim cu foarte mulţi
alţii până la faimosul Nicolski, aveţi bomba de care nu se atinge nimeni.”.
Decriptat – iar decriptarea e la îndemâna oricărei cititor cât de cât avizat,
textul citat ne informează că până în 1964, Securitatea din România era condusă
de evrei, evrei „care au ucis oameni”. Bunăoară, deţinuţii (politici) duşi „la
stuf” plăteau un tribut estimat de Dan Zamfirescu la „15 morţi pe zi”.
Criminalul de director, care pretindea cu vehemenţă această recoltă zilnică, nu
a fost niciodată tras la răspundere pentru crimele sale pentru că era evreu,
iar evreii nu dau niciodată socoteală de faptele lor, decât cu riscul unui
„conflict internaţional”, care este mai bine să fie evitat! Dar nu numai deţinuţii
de la stuf, din bălţile Dunării, au avut director de puşcărie evreu, ci cam
toate penitenciarele din anii 1946-1964 au avut directori evrei, cam toţi de
teapa vestitului „criminal” Nicolski, iar unii încă sunt în viaţă. Dan
Zamfirescu ne sugerează şi un calcul: cei 15 morţi pe zi îi înmulţim cu numărul
închisorilor şi rezultă numărul celor care mureau zilnic ca să le facă pe plac
evreilor bolşevici, instalaţi la direcţia penitenciarelor româneşti. Fireşte,
înmulţim acest număr cu numărul zilelor din perioada amintită (1946-1964) şi
obţinem numărul de români care şi-au dat viaţa ca victime ale opresiunii
bolşevice, adică ale opresiunii evreieşti! Obţinem astfel un număr care va
depăşi binişor numărul evreilor ucişi de Ion Antonescu: 400.000 după unii
autori, 750.000 după alţii! Nu putem preciza totuşi acest număr căci asta ar
însemna să declanşăm „bomba de care nu se atinge nimeni”! Cam asta vrea să
spună domnul Dan Zamfirescu. Şi alţii ca el!
Care este adevărul?
Ca şi în cazul „evreilor ucişi de Antonescu”, adevărul nu este „undeva la
mijloc”, ci exact la celălalt capăt. Adică, aşa cum demonstra într-o
intervenţie a sa domnul Boldur Lăţescu, fost deţinut politic şi victimă a
Holocaustului roşu, numărul victimelor celor două Holocausturi a fost exagerat
cam în aceeaşi proporţie de autorii statisticilor respectvie, cam cu aceeaşi
viziune delirantă asupra istoriei.
*
Departe de noi gândul că ştim cu
exactitate care este adevărul. Suntem siguri de un singur lucru: ne bucură
orice dovadă că victimele Holocaustului, nazist sau comunist, sunt mai puţine
decât în cifrele fluturate în ochii lumii întregi de activiştii, mercenarii sau
numai voluntarii deliranţi şi inconştienţi ai minciunii!
