Ioan Aurel Pop - Ne pândește lipsa identității naționale

 

Academicianul Ioan Aurel Pop, reacție la un raport întocmit sub auspiciile Președinției României:

Ne pândește lipsa identității naționale

 

Un raport relativ recent elaborat sub auspiciile Președinției României susține că identitatea românească este de dată recentă, că ar fi un produs al imaginarului colectiv și că exagerarea identității (inclusiv prin apelul la romanitate/ latinitate) ar fi primejdioasă, atrage atenția academicianul prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop, într-o postare pe pagina personală de socializare. Istoricul clujean spune că nu ne pândește supra-identitatea, ci mai degrabă diminuarea și lipsa identității naționale. În lămurirea acelor români care nu știu de ce sunt români, a conaționalilor care renunță ușor la specificul lor, topindu-se cu alte neamuri, distinsul profesor prezintă dovezi de netăgăduit: corespondența dintre Ioniță cel Frumos (cunoscut și ca Ioniță Caloian sau Ioan I al Vlahiei și Bulgariei) și Papa Inocențiu al III-lea, purtată între anii 1199 și 1204.

 

„De neam și chip ești roman”

 

În postarea sa, academicianul Ioan Aurel Pop scrie că în anul 1199, papa Inocențiu al III-lea îi scria lui Ioniță Caloian, „regele vlahilor și bulgarilor”, despre gloria strămoșilor săi romani, iar „felul în care monarhul vlah îi mulțumește înaltului pontif („ne-a readus la amintirea sângelui și patriei noastre din care descindem”), ca și felul în care îi scrie papa lui Ioniță („de neam și chip ești roman, precum poporul și țara ta, care din sângele romanilor își consideră trasă originea”) atestă existența deja pe la 1200 a unei tradiții privind descendența românilor din „colonii de demult ai celor din Italia” (consemnată de Ioan Kinnamos, despre vlahii din oastea lui Leon Vatatzes de la 1166, ajunsă în Ungaria). „Această tradiție a romanității românilor includea, după câte se pare, și cunoașterea dublului nume al acestui popor din sud-estul Europei, anume a numelui de „valahi”, dat de străini și a numelui de „rumâni” sau „români”, dat de românii înșiși. Notăm că înaltul pontif îl numește pe Ioniță „roman” și nu „vlah” și spune că înșiși românii se considerau de origine romană. Explicația poate să fie următoarea: martori oculari i-au relatat papei cum se numeau românii pe ei înșiși și ce credeau aceștia despre originea lor”, informează academicianul.

 

Corespondența, păstrată în Arhivele Vaticanului

 

În opinia istoricului, corespondența dintre țarul Ioniță (Caloian) și Papa Inocențiu al III-lea reprezintă un izvor istoric esențial în care ideea romanității românilor ocupă un loc central: „În scrisorile schimbate, Papa recunoaște originea romană a vlahilor (românilor), menționând că a aflat că aceștia își trag descendența din „nobilă viță a Romei”. Rapoartele diplomatice s-au materializat la 8 noiembrie 1204, când trimisul papal l-a uns pe Ioniță ca „rege al vlahilor și bulgarilor” (rex Blachorum et Bulgarorum) și i-a oferit însemnele regale. Corespondența diplomatică originală se păstrează în Arhivele Vaticanului (Archivio Apostolico Vaticano), în registrele oficiale ale pontificatului Papei Inocențiu al III-lea. Pentru istorici și publicul larg, textul latin integral al acestor scrisori a fost publicat și compilat în colecții celebre de izvoare istorice, precum „Patrologia Latina” (tomul CCXIV, editat de J.-P. Migne, Paris, 1890), lucrarea de referință la nivel internațional care conține scrierile oficiale ale papilor, și în „Fontes Historiae Daco-Romanae” (Izvoarele Istoriei României, volumul III, București, 1975), culegerea oficială din România unde scrisorile sunt traduse și comentate academic. Schimbul de scrisori reflectă un joc diplomatic inteligent. Ioniță cerea recunoașterea coroanei de împărat, invocând originea sa romană, în timp ce Papa îi amintea de aceeași origine pentru a-l atrage sub autoritatea Bisericii Catolice”.

 

Știri România

 

Scrisoarea Papei Inocențiu al III-lea către Ioniță (decembrie 1199) este prima scrisoare oficială în care Vaticanul deschide dialogul, menționând clar sângele roman al vlahilor, scrie istoricul citând din documentul scris în latină „Inocențiu, episcopul … nobilului bărbat Ioanițiu … Iar noi, auzind că strămoșii tăi și-au tras originea din nobila stirpe a orașului Roma, iar tu ai moștenit de la ei noblețea sângelui și simțământul curat de credință … ca pe o lege moștenită, de multă vreme ți-am propus … să te vizităm”.

 

Uns „rege al vlahilor și bulgarilor”

 

Răspunsul lui Ioniță către Papă, din 1202, este semnat „domnul vlahilor și bulgarilor” (dominus Blacorum et Bulgarorum) și în el valahul caută legitimarea papală, invocând trecutul, scrie profesorul Ioan Aurel Pop, citând din scrisoare: „Cerem de la Biserica Romană, mama noastră, coroană și sceptru, așa cum au avut și vechii noștri împărați. Noi am căutat în scrierile și cărțile noastre vechi … și am aflat că acești vechi împărați ai noștri au avut originea din nobila cetate a Romei”. Totodată, istoricul explică: „Ioniță își dorește legitimarea sa de împărat, pe temeiul că el era urmaș al împăraților romani din vechime: „împărații noștri” (ai lui Ioniță și ai vlahilor) și-au avut originea în nobila Romă. Prin urmare, Ioniță se consideră roman, ca și împărații romani, iar Papa îi ținea isonul”.

 

În scrisoarea Papei din 1204 (de dinainte de încoronare) se oferă coroana de rege lui Ioniță, accentuându-se unirea bisericească forțată (din Constantinopolul cucerit de latini la 1204) și descendența, precizează profesorul clujean, citând documentul: „Ca să-ți ofere coroana regală și sceptrul… pentru ca tu, care ești de neam roman, să primești rânduielile și dragostea Bisericii Romane.” În detaliu: „Innocențiu, episcopul, servul servilor lui Dumnezeu, nobilului bărbat Caloian, domn al bulgarilor și vlahilor … Fiindcă așadar am cunoscut limpede din dovezi vădite că te tragi din neamul roman (neamul romanilor) și că poporul supus ție susține de asemenea acest lucru, scaunul apostolic, care te-a iubit pe tine și pe ai tăi cu o dragoste neprefăcută de multă vreme încoace, aducându-și aminte de vechea iubire… a avut grijă să-ți trimită prin iubitul nostru fiu Leon … coroana regală și sceptrul. (Innocentius episcopus, servus servorum Dei, nobili viro Calojoanni, domino Bulgarorum et Blachorum … Cum igitur ex indiciis manifestis liquido cognovimus quod de Romano genere propagatum te geris, et id quoque subjectus tibi populus asseveret, apostolica sedes, quae te ac tuos a multis retro temporibus charitate non ficta dilexit, ad memoriam revocans antiquam dilectionem… coronam regalem et sceptrum… per dilectum filium Leonem … destinare curavit). Formularea Romano genere propagatum („descins din neamul roman”) este expresia latină exactă care atestă că Vaticanul recunoștea oficial originea romană a lui Ioniță, dar nu calitatea de împărat, ci pe aceea de rege”.

 

 Academicianul concluzionează că pentru Ioniță, invocarea Romei era o armă  politică împotriva Bizanțului, spre a obține recunoașterea ca suveran legitim de către Occident, iar pentru Papă, formula originii romane era utilizată cu scopul de a flata orgoliul noului lider și a-l desprinde de sub influența Constantinopolului, trecându-l sub autoritatea papală.

 

Cruciada a IV-a din 1203-1204 (cucerirea Constantinopolului de către latini și crearea, pentru circa șase decenii, a Imperiului Latin de Răsărit) avea să golească alianță de orice conținut real, subliniază istoricul precizând că Ioniță a continuat să poarte războaie sângeroase și a obținut victorii împotriva statelor cruciate catolice până la moartea sa în 1207.

 

Poziționări ale istoricilor

 

Invocarea de către Ioniță a descendenței romane a sa și a poporului său și recunoașterea de către Papă a acestei origini au stârnit discuții aprinse, menționează Ioan Aurel Pop: „Istoricii bulgari nici nu i-au prea pomenit pe vlahi, ignorându-i complet, considerând că sunt menționați din greșeală sau socotindu-i bulgari. Istoricii români – mai ales în secolul al XX-lea – au arătat cu mândrie aceste pasaje care atestă așa de timpuriu romanitatea românilor. Au fost, însă, și ei precauți, mai ales că era vorba în aceste texte despre valahii de la sud de Dunăre, de unde adepți teoriei imigraționiste (fără argumente scrise, fără izvoare) îi aduceau pe români în Transilvania în secolele al XIII-lea – al XIV-lea. Azi se știe clar că românii de la nord de Dunăre i-au ajutat pe românii balcanici, conduși de frații români Petru și Asan (frații mai mari ai lui Ioniță), în răscoala lor contra bizantinilor din 1185-1186”.

 

Români-vlahi, într-un concert al națiunilor europene

 

Academicianul Ioan Aurel Pop le mai răspunde acelora care neagă menționarea pe la 1200 a românilor ca urmași ai romanilor: „Ceea ce este iarăși de necontestat este pomenirea în jurul anilor 1200 a românilor ca urmași ai romanilor. Se arată că unii români și unii străini știau acest lucru și-l susțineau. Cum s-a aflat această origine, dacă ea vine din amintirea cultă sau populară, dacă susținerea ei la 1200 a avut numai sens politic, se poate discuta, iar răspunsurile găsite nu schimbă cu nimic situația. Azi se știe de asemenea că în tradiția populară românească există prezența împăratului Traian cu „primul său descălecat”. Unii se întreabă dacă vlahii de la 1200 sunt români sau nu. Întrebarea este fără rost și vine din clișeele politice ale unor vecini – mai ales ruși – care voiau să-i facă pe vlahi și volohi două popoare distincte în Evul Mediu, predecesoare ale românilor și, respectiv, moldovenilor din Epoca Modernă. Dacă bulgarii de la anii 800 sunt bulgari și la 1800, dacă ungurii de la 896 sunt totuna cu cei din 1896, dacă grecii lui Homer sunt tot greci și azi, dacă evreii de la anii 500 î. Hr. sunt mereu evrei până la anii 2000, de ce românii să nu fie tot români și la 1200 și la 2026? Este evident că toate popoarele s-au schimbat treptat (grecii de la anul 500 î. Hr. nu pot fi la fel cu cei de la 1500 d. Hr.), dar numele le-a rămas. Susținerea diferenței dintre vlahi (volohi, olahi etc.) și români în sud-estul Europei este aberantă, în condițiile în care avem izvoare clare care ne spun că străinii i-au numit pe români vlahi (cu variante), dar că între ei, în interiorul poporului lor, românii s-au chemat pe sine mereu români sau rumâni. La fel este cu grecii, care se numesc ei pe ei eleni, cu ungurii, care se numesc pe sine maghiari, cu germanii, care se cheamă între ei Deutchen, cu finlandezii, numiți suomi, cu albanezii, numiți schipetari și așa mai departe. Multe popoare au câte un nume interior și unul (cel puțin) exterior. Romanitatea românilor este menționată de peste o sută de izvoare scrise străine dintre secolele XIII-XVI, iar după 1500 până pe la 1600 sunt cunoscuți patru savanți lingviști occidentali (relevați de Eugen Coșeriu) care plasează româna între limbile romanice, alături de italiană, spaniolă, franceză și portugheză. Mai mult, câteva izvoare de necontestat din secolele XIV-XVI arată că românii înșiși (firește, anumiți români) știau atunci că ei se trăgeau de la Roma, așa cum maghiarii știau că se trag din huni, polonezii din sarmați, francezii din troienii lui Paris, germanii din vechii germani blonzi și cu ochi albaștri, evocați de Tacitus (în secolul al II-lea d. Hr.). Unele origini evocate aici sunt mitice, altele parțial adevărate (românii nu se trag numai din romani, ci și din alte neamuri vechi; ungurii nu provin din huni, ci din fino-ugrici etc.). Dar nu există popor pe lumea asta care să nu se întrebat de unde vine și să nu fi găsit răspunsuri, așa cum nu este om care să nu-și fi știut sau căutat părinții, bunicii, strămoșii. Această „știință” a popoarelor referitoare la strămoși face parte din identitatea lor, din felul lor de a fi. Românii au și ei propria lor identitate, care-i ajută să fie buni europeni, în condițiile în care Europa nu este o masă fără formă, ci un „concert” al națiunilor sale”.

trimis de: Ion COJA

Ion Coja - Felicia CAPTARU – un nume pentru eternitatea noastră românească

 

Felicia CAPTARU – un nume pentru eternitatea noastră românească

16 septembrie 2013|Holocaust, Texte uitate, texte cenzurate

FELICIA CAPTARU

 

ACESTA ESTE NUMELE DEMNITĂȚII NOASTRE

 

 

 

Aflu cu întârziere de numele și fapta doamnei FELICIA CAPTARU. Și cât de rău îmi pare!…

Nemernicita noastră de mass media, în frunte cu Televiziunea Română anti-națională, au ascuns numele și fapta doamnei FELICIA CAPTARU, de care aflu abia acum, cu un ocol de atâția ani, mai mult de douăzeci. Trag nădejde să aflu că doamna FELICIA CAPTARU este în viață, sănătoasă, iar anii și zilele care-i mai sunt îngăduite de Domnul să le petreacă înconjurată de stima și recunoștința noastră a tuturor românilor. A românilor români! A oamenilor oameni din această Țară și de pretutindeni! Oricât de puțini au mai rămas!

Iată faptele:

În anul 1991, în luna iunie vine în România unul dintre cei mai autentici exponenți ai degenerescenței iudaice, y compris umane: Elie Wiesel. Puțini sunt evreii care au adus mai multă rușine și ocară numelui de evreu și de om, care să fi trezit un dezgust mai vizibil, al căror chip și înfățișare, a căror prestație publică să fi stârnit mai multă oroare și fereală: nu cumva să te atingă arătarea solzoasă cu chip de neom! Nu cumva să respiri același aer cu spurcăciunea! Necum să dai mâna sau să te îmbrățișezi cu uriciunea!…

Și s-au înghesuit să-i sărute mâna puhavă și fața șleampătă toți președinții ce-i aveam atunci în funcțiune: președintele Academiei, președintele de la Cotroceni, președinții consiliilor județene pe unde l-au purtat elicopterele guvernului pe mizerabil… Numai președinții de bloc s-au purtat cu demnitatea cuvenită și nu i-au dat niciunul nicio atenție strâmbăciunii!…

Nu cunosc român cu care să-mi fie atâta jenă că-i de-al nostru!…  Privindu-l, de fiecare dată am trăit un sentiment ciudat: nu cumva să-l întâlnească vreun extraterestru și să ne creadă că suntem din aceeași specie cu hoităciunea!

Măscăriciunea a venit de peste mări și țări ca să ne jignească și să ne calomnieze cum nu a mai făcut-o nimeni până atunci și până azi! Și sunt convins că nici în viitor, oricât pare și este acesta de incert, nu vom mai fi vreodată batjocoriți în față așa cum ne-a batjocorit scălâmbăciunea cu nume de om!

Și care a fost reacția liotei de președinți, chipurile reprezentativi?! Reprezentativi, desigur, pentru nimicnicia noastră, atâta câtă e, prea multă sau ceva mai puțină… L-au făcut academician pe blestemăciunea de neom! L-au decorat pe împuțiciunea sa cu înalte ordine și medalii onorifice! Întinăciunea pământului a călcat numai pe covor roșu, de la București și până la Iași! Și toate astea drept răsplată pentru minciunile netrebnice pe care a venit să le toarne, ca pe niște lături, în capul oficialităților românești, al președinților mai sus pomeniți, fie-le numele uitat ca să nu ajungă de ocara în veac a Neamului!… Nici măcar asta nu merită de la noi și urmașii noștri ne-numiții de mai sus!

Scenă absolut de adevăratelea petrecută. Fragment de discurs, în fața președintelui și suita de miniștri năuci, rostit de slutul și urîtul mai sus numit: „Mă adresez conducătorilor țării. Îmi închipui că știți că aveți mari dificultăți în lume când căutați simpatie și suport politic și economic pentru țara voastră. Imaginea voastră nu e din cele mai bune. Trebuie să știți asta. Trebuie să știți că, dacă nu-i dați de rușine pe antisemiți în fața societății, veți suferi. Veți fi izolați. Lumea se uită la voi cu uimire, consternată și ultragiată că vreți să-l reabilitați pe Ion Antonescu, iar pe antisemiți nu-i desființați!”

Din partea asistenței nici o reacție, în afară de cea a unui Israel Singer, secretarul general al Congresului Mondial Evreiesc, și ocazional țuțăr oficial al strâmbăciunii. Aflat la fața locului, acesta, acest Israel, a ridicat un deget dojenitor pe adresa guvernului și a președintelui rostind sibilinic: „Take heed!” Adică, luați aminte, neisprăviților!…

Discursul nerușinat al obrăzniciunii s-a repetat și la Iași: „Antonescu a fost un criminal, de mâna lui și a altor români de-ai lui au pierit 400.000 de evrei, dintre care numai la Iași, în iunie 1941, peste 20.000!” Și alte bazaconii, adică nelegiuiri!

Numai că de data aceasta, alături de oficialii buhăiți și somnolenți sub chipa trasă pe frunte, se mai aflau de față și câțiva oameni. Nu știu exact cât de mulți! Dar e lucru sigur că măcar un Om a fost de față în acea adunătură de mancurți ai democrației postdecembriste. Iar Omul acela, când spârcăciunea a mai dat o dată din el aceleași nemernicii fetide, Omul acela, adică doamna FELICIA CAPTARU, fie-i numele în veci lăudat, s-a ridicat în picioare, semeață ca o cariatidă, ducând cu vrednicie pe umeri povara demnității de om și de român. Și mi ți l-a pecetluit pe infam, înfierându-l ca pe o vită de pripas: „Minți! Minți! Minți! Tot ce spune gura ta, de spurcăciune, minciună este!”

Moment istoric! I-a turtit chipa! Sau, cum ar spune un evreu autentic, și nu unul contraceput!, clipă astrală!

…N-am fost vrednici la vremea aceea s-o consemnăm cum se cuvenea și să ne plecăm cu recunoștință dinaintea celei care a salvat onoarea noastră, pângărită de niște ipochimeni fără neam, fără țară, fără mamă, fără tată, pe care absurditatea istoriei i-a adus în funcții prezidențiale, guvernamentale, pe care le-au dezonorat de nenumărate ori, culminând cu momentul când s-au făcut preș la picioarele acestui escroc internațional, ale unui nemernic care din suferința a lor săi a făcut o găinărie profitabilă și penibilă în toate felurile posibile! Îl las în mizeria minciunii și a deșertului său sufletesc! Nu-l condamn! A fost cândva în stare să vorbească și omenește, în 1986, când a mai poposit o dată pe la noi. Numai că la vremea aceea stăpânul era acasă și stăpâni eram și noi la noi în țară, așa că discursul musafirului nedorit a sunat cu totul altfel, vorbea același nimenea pe atunci cu temenele și multă umilință în glasu-i mieros: „Ceea ce pot afirma fără îndoială, din scurtul timp petrecut în România, este că aici oamenii trăiesc în bună înțelegere, indiferent de ce naționalitate ar fi, și aceasta e o înfăptuire de o deosebită însemnătate și semnificație. Mai presus de orice mi se pare însă politica de mare clarviziune a președintelui Nicolae Ceaușescu, om al păcii, gata să depună orice efort pentru a face să triumfe idealul păcii în orice colț al lumii. Admir profund, de exemplu, străduințele depuse de președintele Ceaușescu pentru realizarea unei păci durabile etc., etc.” (vezi „România literară” din 23 octombrie 1986).

Nimic nu exprimă mai bine diferența dintre Nicolae Ceaușescu și nevrednicii săi urmași, care i-au luat locul prin asasinat și minciună în masă, decât această veritabilă hârtie de turnesol care este numitul de mai sus: lăudat și firitisit de marele nobeleat, lingușit pe toate părțile, Ceaușescu nici nu-l decorează, nici academician nu-l face. Abia de-l bagă în seamă. L-o fi primit să-i întindă mâna?… M-aș mira! Ceaușescu nu întindea mâna oricui!

Celălalt, cu care ne-a nenorocit nenorocul nostru proverbial, se strofoca din toți rărunchii să smulgă un zâmbet de îngăduință mai departe în funcție de la inspecția de peste ocean! Și accepta să i se vorbească lui și neisprăviților din gașcă ca unor slugi leneșe, puturoase! Iar ei plecau capul cu recunoștință!… I-ar fi dat-o și pe mă-sa, numai să fie lăsați mai departe la furat, buni în grad la mințit, la sperjur!

De ce nu i s-a făcut și lui Ceaușescu semnul dojenitor cu degetul?! Pentru că la vremea aceea Nicolae Ceaușescu se pronunțase clar, bătuse cu pumnul în masă: a sosit momentul, deja prea mult întârziat, pentru ca Congresul Mondial Evreiesc, B’Nai Brith-ul și ce mai au evreii pe lumea asta, ca instituții simbolice, reprezentative, să se prezinte la București, cu toții marii rabini de față, și să prezinte Țării și Poporului Român cuvîntul de recunoștință al evreimii de pretutindeni pentru Mareșalul Ion Antonescu și toată suflarea românească, care, în anii crunți ai războiului, le-au oferit evreilor o oază de liniște și un colac de salvare! Etc., etc.

Data fixată pentru acest moment de mare demnitate evreiască a fost primăvara lui 1990!…

Repet: conform unei înțelegeri intervenite între autoritățile române și Congresul Mondial Evreiesc, în primăvara anului 1990 urma să se desfășoare o solemnitate oficială, specială, în cadrul căreia evreimea de pretutindeni să-și arate în chip explicit sentimentul de recunoștință față de poporul român, pentru felul cum au fost tratați evreii în România, în mod special în anii celui de al Doilea Război Mondial…

De ce n-au mai venit evreii la București în 1990?!

…De venit au venit, chiar în număr mult mai mare, dar au venit alți evrei și în cu totul alt scop, cu alte intenții, cu alt discurs!…

…N-a fost să fie! Încă o dată n-a fost să fie! A câta oară, Doamne?!

…Dar, dacă judecăm bine lucrurile, ghinionul cel mare nu este al nostru, al românilor de noi, ci al evreilor! Care au pierdut atunci cea mai bună ocazie de a declanșa în demnitate procesul de reconciliere cu restul lumii, reconciliere pentru imensa jignire adusă ființei umane prin exagerările schizofrenice care au făcut literalmente din țânțar o gloabă nefericită, tot mai împleticită, care abia își mai poartă copitele prin lume!…

De multă vreme mă întreb cum vor „gestiona” evreii momentul adevărului! Și care evrei? Căci evreii care au vociferat cel mai tare pe acest subiect și evreii cei mai inventivi în reconstituirea faptelor nepetrecute vor fi de mult oale și ulcele!… Oare va trebui să așteptăm acel moment, să așteptăm dispariția fizică a tuturor celor care au făcut din minciună o profesie, profesia de holocaustrolog!, pentru ca evreii să-și pună cenușă în cap și să-și ceară iertare pentru cei 400.000 de evrei care au murit în altă parte, cei mai mulți în Israel sau URSS, iar nicidecum în Transnistria sau la Iași ori Dorohoi!…

Mai corect spus: oare va trebui să așteptăm acel moment pentru ca evreii să NU-și pună cenușă în cap, căci doar cei implicați, cei „vinovați” de holocaust, adică cei care l-au scornit, nu mai pot da socoteală de faptele lor?! Se va întâmpla oare ca și cu săpunul evreiesc?! Adică se va publica o notiță, cu titlu de comunicat neoficial, pe pagina cea mai necitită a celor mai nevîndute ziare, despre dimensiunile reale ale Holocaustului, calculate după documentele deocamdată bine dosite, dar, totuși, imposibil de ținut sub preș la nesfârșit?!…

Va trebui oare să așteptăm acel moment pentru a ne întoarce fața către doamna doamnelor din România, doamna FELICIA CAPTARU, pentru a face plecăciunea cu care în momentul de față îi este datoare toată suflarea românească?! O datorie care așteaptă de 20 de ani! E prea mult!…

Mă rog la Bunul Dumnezeu ca, după publicarea acestor rânduri, să aflu că au ajuns și sub ochii doamnei FELICIA cuvintele de mai sus. Că e în viață deci, iar Dumnezeu, Bunul, se îndură de noi și ne oferă prilejul, în al 24-lea ceas, să ne salvăm sufletele, apucând să ne mărturisim recunoștința față de gestul bărbătesc al Doamnei FELICIA CAPTARU. Gest care mai spală rușinea de a avea în fruntea Țării, a Academiei, în Guvern și în Parlament, niște fătălăi avortați de istorie! Niște mortăciuni, cu nimic mai breze decât colegul lor de paradigmă Elie Wiesel, nemernicul! Nemernicii!…

Mai trăiește FELICIA CAPTARU? Doamne, ajută! Mai mare bucurie nu ne poate face nimenea!

 

                                                                                          Ion Coja

Post scriptum – Așteptam cu nerăbdare și emoție vestea că doamna FELICIA CAPTARU mai este în viață, să se poată bucura de omagiile noastre, ale tuturor românilor voitori de bine pentru Neamul românesc. Am primit informația că FELICIA CAPTARU a părăsit de mult această lume strâmbă și urîtă, pe care dînsa a mai dres-o puțin. Dumnezeu s-o răsplătească după faptele sale atât de deosebite.

 

Dorina Măgărin - Toamna se numără bobocii

 

Toamna se numără bobocii

 

Termenii stereotip, tip literar, imagine sunt termeni larg folosiți în teoria literară, dar împrumutați din alte științe și nu întotdeauna clar. În științele sociale, termenul stereotip se referă la grupuri umane: etnii, națiuni, clase, genuri și a fost asociat cu prejudecăți rasiale. Acestea sunt performanțele colective care circulă în comunitate și pot fi găsite în cele mai diverse texte, nu doar în cele literare.

Termenul stereotip a fost asociat cu jurnalistul Walter Lippmann, care a subliniat, în lucrarea sa „Public Opinion” (1922), că percepem realitatea prin imagini deja formate în mintea noastră, imagini de mâna a doua, care mediază relația noastră cu realitatea. În realitate, percepem doar ceea ce cultura din care aparținem a determinat anterior pentru noi. Viziunea noastră asupra lumii și experiența realității sunt canalizate, potrivit lui Lippmann, în matrițe care ne-au fost lăsate moștenire de cultura noastră. Aceste forme stereotipice sunt reproduse de arte, de codurile noastre speciale de comunicare, de filozofiile noastre sociale și de activitățile noastre politice.

Pentru psihologie, stereotipul este o idee care există dinainte și, fără a fi dobândită prin experiență, este impusă membrilor unui grup și are capacitatea de a fi reprodusă fără a fi modificată. Cu alte cuvinte, este un concept taxonomic fals, simplu și nediferențiat, înșelător și de mâna a doua, care rezistă schimbărilor.

Stereotipurile privind grupurile sociale se bazează pe generalizări, atribuindu-le în general caracteristici fixe și constant recurente pentru toți membrii unui anumit grup, fără a lua în considerare variațiile care există între membrii acestui grup, adică fără factorul individualizării persoanei umane.

Am scris despre stereotipuri fiindcă vineri, 25 septembrie 2026, a avut loc ceremonia de deschidere a anului universitar 2026-2027 la Universitatea de Vest din Timișoara.

Evenimentul a început la ora 10:00, în Aula Magna „Ioan Curea” și a adus împreună studenți (majoritatea boboci), părinți, cadre didactice, invitați și parteneri ai universității.

Au fost pregătite momente speciale și mesaje pentru noua generație de studenți, au avut loc momente de premiere dedicate performanței.

 

Timișoara, 26 septembrie 2026                               Dorina Măgărin