Holocaustul la mișto?
ION COJA
4 octombrie 2025
Holocaustul la mișto?
Holocaustul vesel?
Holocaustul la români?
Holocaustul ca nostimadă?
Holocaustul de trei parale?…
Holocaustul pris à la légère?
Cum să-l numesc ca să se
potrivească mai bine?!
Cine nu cunoaște această minunată
vorbă? „Aici suntem la porțile Orientului, unde nimic nu este luat în serios”!
Pe franțuzește, în gura celebrului Raymond Poincaré: „Nous sommes ici aux
portes de l’Orient, ou tout est pris à la légère”!
Unii, cei mai mulți, văd în
citatul de mai sus o evaluare lucidă a defectelor neamului nostru românesc,
propriu zis un blam la adresa noastră a românilor, un vot de neîncredere dat de
spiritul occidental mentalității românești, stilului românesc de a trăi și
acționa, vecin cu neseriozitatea, inconsistența, lipsa de principialitate,
nepăsarea față de rigorile legii și ale disciplinei, ale ordinii! Și câte și
mai câte nu încap sub umbrela acestui verdict: suntem un neam de oameni care
luăm totul à la légère?!
Chiar și Holocaustul, evenimentul
cel mai tragic din istoria lumii, cum îl consideră atâta lume bună și bine
informată, Holocaustul la care am fost obligați să luăm și noi parte, noi l-am
luat… l-am luat la mișto!, îmi vine să zic cu această vorbă despe care nimeni
nu știe cum s-a pripășit în graiul nostru! Dar cât ne este de utilă!… Tot
încercăm, de câteva generații să scăpăm de ea, dar nu reușim! Nimeni nu poate
scăpa de umbra sa!… Mișto-ul fiind proiecția românească inevitabilă asupra
lumii, ar putea spune cineva mai pripit să generalizeze. Prea mult n-ar greși!
Cum vine aia să iei ditamai
holocaustul la mișto, să-l iei peste picior, să-l iei à la légère?!
Am avut deseori acest sentiment,
pe parcursul documentării mele „fortuite” în materie de Holocaust petrecut în
România, la români. Căci documentare se cheamă să stai de vorbă și cu martori
oculari, participanți propriu ziși la acele evenimente și situații. Din păcate
mărturiile orale, pentru care nu ai consemnarea scrisă, eventual sub semnătură
la notariat, nu prea au valoare probatorie, astfel că nu am rămas decât cu ele
în suflet, în minte, toate adunându-se sub ideea că și Holocaustul din România
s-a desfășurat à la roumaine, a fost pris à la légère, în bășcălie, la mișto…
Am tot căutat ecoul acestei stări
de fapt în documente și nu am găsit decât dovezi indirecte, cu care nu puteam
emite pretenția de a fi crezut… Iată însă că zilele faste pe care le trăim,
zile „speciale”, de speranță și de așteptare a bucuriei cu care retrăim an de
an minunea din urmă cu 2012 ani, pentru mine s-au împlinit pe deplin și în
modul cel mai dorit, mai așteptat: a apărut documentul! Documentul potrivit
căruia mi se confirmă sentimentul, încredințarea apriorică aș zice, că românii
nu erau și nici nu au fost în stare să participe ca lumea la o treabă atât de
serioasă ca holocaustul, ca genocidul! Îi depășea gravitatea situației! Nu li
se potrivea! Nu puteau s-o facă de-a adevăratelea, ci numai de mântuială, de
ochii lumii, de ochii comisarilor europeni de atunci, veniți nu de la
Bruxelles, ci de la Berlin! Nicio diferență!…
Țin unii să demonstreze cu orice
preț că am participat și noi la Holocaust! Ba unii zic că aici la noi a
debutat! Că noi l-am inventat pe holocaust! Și dau și cifre! Cifre pe care eu
oricând le pot dovedi mincinoase sau cel puțin eronate! Și refăcând calculele
care ne sunt prezentate, dar păstrând metoda de calcul, eu oricând pot
demonstra că noi, românii, nu am ucis (numai) 400.000 (patru sute de mii) de
evrei, ci mult mai mulți, peste un milion și jumătate!… Vorbesc serios! Cine nu
crede să-mi ceară socoteala, explicații!
Până atunci să prezint
documentul. Este vorba de o carte, care a împlinit 13 ani de când a fost
tipărită, și i-a mers bine până acum, nu a văzut nimeni cât e de importantă!
Cât pe ce să-mi scape și mie! Dar Domnul a vrut altfel și am dat de ea și am
citit-o, cu oarecare neîncredere, căci are un titlu care m-a făcut să o las
deoparte, necitită, ani de zile: Dosarele Suferinței, apărută la Editura
Bucovina viitoare, anul 1999. Iar suferințe evreiești de-alea inventate?!,
mi-am zis….
Cartea are două părți, fiecare cu
autorul ei: Martori ai secolului, de Ilie Ilisei și Ocrotitorul jidanilor,
scrisă de însuși ocrotitorul respectiv: Ioan D. Popescu. Vom vorbi pe larg
despre această carte într-o „emisune viitoare”! Deocamdată mă rezum la subiect,
la titlul acestor rânduri, adică la al doilea text. Și fac precizarea cea mai
importantă: Autorului i-a fost recunoscută calitatea de cavaler al adevărului
și al dreptății, al omeniei, în Israel, la Ierusalim, unde numele său este
onorat și omagiat, împreună cu copacul care a fost sădit ca semn de veșnică
pomenire pentru că a fost un veritabil „drept între popoare”, cum se numește
această distincție. (În paranteză fie spus, bănuiesc că e vorba de o traducere
infidelă, ca orice traducere, căci expresia ca atare sună cam aiurea pe
românește… Când va fi să primesc și eu această distincție, măcar post mortem,
probabil că o să fac o propunere de revizuire a traducerii! La nevoie, se poate
face și mai devreme…)
Cu alte cuvinte, gașca de
bugetivori de la Institutul de Cercetare a Holocaustului din România, inclusiv
colaboratorii din străinătate, alde Radu Ioanid și alte pușlamale, nu mai pot
strâmba din nas, cu superioritate academică(!!), cum că sursa nu e demnă de
încredere!
Și iată ce spune sursa, fost
chestor de jandarmi la Tiraspol, pe timpul Holocaustului din Transnistria,
având răspunderea directă pentru soarta evreilor evacuați în Transnistria și
cazați în Tiraspol. Nota bene: Aceștia sunt termenii corecți: evacuați și cazați!
Citez deci:
„În primăvara anului 1944, odată
cu precipitarea evenimentelor de pe front, am primit ordin să repatriez orfanii
de ambii părinți în vârstă de până la șaisprezece ani. Cum orfanii nu aveau
acte, actele se întocmeau în baza mărturiei unor rude apropiate. Am întocmit
niște borderouri și-n dreptul fiecărui nume se adunau câte două semnături care
atestau vârsta de până la șaisprezece ani a orfanului care urma să fie
repatriat. Și, lucru nostim (sublinierea mea – I.C.), în felul acesta aproape
întreg ghetoul a fost repatriat. Soțul atesta pentru soție și invers, tatăl
pentru copil, acesta pentu tată ori pentru bunic, bunicii devenind în acte…
copii care mai au binișor până la majorat.
Constituiți în convoaie,
îmbarcați în trenuri și însoțiți de câte un pluton comandat de câte un
subofițer destoinic, evreii s-au întors în orașele României.” (pagina 107)
Textul mai poate fi citit de câte
ori vreți, este fără fisură! Adică nu poate rima nicicum cu ideea de represalii
sângeroase, abuzuri inumane, bestialitate etc. Cine îi cunoaște pe evrei își
poate ușor imagina cât au glumit aceștia, ce mișto au făcut pe seama
declarațiilor date în fața Chestorului Popescu! Ioan Popescu! Nici că se putea
un nume mai potrivit pentru semnificația profund românească a faptelor sale:
cam în această notă s-au petrecut persecuțiile și represaliile anti-evreiești
din vremea lui Antonescu. În nota de mișto în care s-a alcătuit tabelul cu
evreii orfani de ambii părinți până în șaisprezece ani! Ce comedie faină s-ar
putea face pe acest subiect: Lista lui Popescu! Și puse pe două coloane: Lista
lui Schindler și Lista lui Popescu! Și de comparat ce a pățit fiecare pentru
criteriile aplicate în alcătuirea listei!
Ideea că avem de-a face cu un caz
izolat nu ține! Este clar că Ionică al nostru nu s-a temut că se va afla de
stratagema sa și că o va păți! O clipă nu i-a trecut prin minte că i se va cere
socoteală pentru gestul său! Că încalcă vreun consemn militar, scris sau
nescris, sau că se va găsi cineva să-l toarne! Așadar, gestul său nu intra în
contradicție cu contextul, cu atmosfera în care se trăia și se supraviețuia în
Transnistria!
Las pentru altă dată alte
comentarii și citez mai departe, discuția căpitanului Popescu cu un evreu din
alt ghetou, cel de la Berșad:
„ – Povestiți-mi mai departe!…
– Domnul căpitan Mihail reușește
să ne ațâțe pe unii împotriva celorlalți, ceea ce nu-i greu în situația în care
ne aflăm. Este înconjurat de o clică de ticăloși, toți evrei (s.n., I.C.), iar
aceștia hotărăsc cine și unde merge la lucru, cui i se dă locuință. Tot ei îi
procură căpitanului fete de treisprezece-patrusprezece ani.
Numele Mihail îmi era total
necunoscut. Bănuiam că este rezervist. Un ofițer activ nu s-ar fi putut preta
la asemenea acte înjositoare care jignesc noțiunea de om. Să lovești un om
nevinovat, un invalid lipsit cu totul de apărare, să-ți bați joc de un copil
înseamnă ceva cu totul ieșit din comun (s.n., I.C.).
Cele povestite m-au zguduit
într-atât încât, imediat, m-am prezentat la raport la generalul Iliescu. Peste
câteva zile, după o anchetă serioasă, căpitanul Mihai a fost arestat.” (pag.
126)
Teribil de importantă și această
mărturie: Așadar și generalul Iliescu, superiorul lui Ioan D. Popescu, era tot
un… drept între popoare! Deci căpitanul Popescu nu era un caz izolat, tovarășe
Ioanid! Însuși George Alexianu, guvernatorul de temut al Transnistriei și
superiorul celor doi, este prezentat de autor ca fiind din același soi de
oameni-oameni!
Un caz izolat era netrebnicul de
Mihail! Dar mai netrebnici decât Mihail al nostru sunt evreii noștri care au
descris apoi abuzurile de la ghetoul din Berșad, săvârșite de acest mizerabil,
dar au omis să spună ce s-a întâmplat cu Mihail, au omis să spună despre
intervenția autorităților, au omis să spună ceva despre acoliții săi evrei, cu
toții la un loc niște netrebnici! Iar asta rezultă numai din depoziția lui Ioan
Popescu. Mărturiile evreiești despre Berșad te fac să crezi că așa se petreceau
lucrurile în toată Transnistria și că toți românii erau niște persoane de teapa
acestui Mihail!… Niciun evreu care s-a plâns de abuzurile de la Berșad nu spune
că acestea au fost curmate la intervenția energică a autorităților!… Evrei
nemernici prin omisiune!
În fine, al treilea citat. Este
vorba de procesul politic care i s-a intentat lui Ioan D.Popescu după 1950.
Deh, făcuse parte din jandarmeria burghezo-moșierească. După un an de detenție
în condiții de exterminare, de genocid propriu-zis, ajunge și la proces. Este
adus ca martor fostul director al ghetoului din Tiraspol, evreul Goltzman. Iată
câteva frânturi din declarația acestuia despre șeful jamdarmilor, adică
principalul regizor al infernului transnistrean:
„Venea des, în control, prin
lagăr. Întotdeauna discuta cu noi și ne ajuta atunci când avea cum s-o facă.
M-a luat cu el la Guvernatorul Alexianu ca să ni se asigure hrana cu alimente
pe care să le putem procura la preț oficial. Guvernatorul a aprobat.(…) Garda
care ne păzea era pusă, de fapt, să ne apere de cei din exterior care ar fi
fost dispuși să ne facă vreun rău. (s.n. I.C.) Noi aveam bilete permanente de
liberă circulație prin oraș și mergeam chiar și la cinematografe. (…) A
pedepsit și schimbat întreaga gardă pentru că, la un control, a găsit doi nemți
în lagăr. (…) A salvat de la moarte un tren cu copii orfani care veneau de la
Bălți pentru repatriere, iar nemții vroiau să-i extermine. Pe mulți evrei i-a
ajutat să capete servicii, iar pe unul, Fux Bernard, l-a făcut director al
oficiului de export.” (pag.185)
Așadar se confirmă informația pe
care mi-a dat-o cândva Simion Ghinea, comandant legionar și participant la
război în trupele de risc maxim al „spărgătorilor de cazemate”: în
Transnistria, jandarmii români îi păzeau pe evrei nu ca să nu fugă, nu ca să nu
evadeze, ci ca să nu vină peste ei persoane „dispuse să le facă evreilor vreun
rău”. Adică nemți sau ucrainieni. În mod deosebit ucrainienii îi vânau pur și
simplu pe evrei, localnici sau evacuați din România, ca să se răzbune de răul
pe care evreii comuniști l-au făcut în Ucraina. Pe seama evreilor se pune și
azi moartea a zece milioane de ucrainieni, prin înfometare sistematică, în
deceniul 1930.
De altfel, purtarea execrabilă a
evreilor din Bucovia și Basarabia în timpul celor 12 luni de ocupație sovietică
– din iunie 1940 până în iunie 1941, a fost și cauza propriu zisă a evacuării
lor în Transnistria. Holocaustologii specialiști în participarea românească la
uciderea celor șase milioane de evrei trec sub tăcere motivația oficială, nu
îndrăznesc s-o pună în discuție, s-o contrazică, să-i dovedească netemeinicia:
„Am fost nevoit să evacuez evreii din Basarabia și Bucovina, pentru că din
cauza oribilei lor purtări din timpul ocupației acestor pământuri românești de
către ruși, populația era atât de îndârjită împotriva lor, încât fără această
măsură de siguranță, ar fi dat naștere la cele mai odioase pogromuri.” (Ion
Antonescu, în scrisoare adresată lui H.Clejan, prietenul său evreu…)
Am fost de-a dreptul uluit să
aflu din această carte, din primul text, al lui Ilie Ilisei, că evreii s-au
purtat cu românii mai rău decât armata de ocupație sovietică: „Pe 2 iunie 1940,
primim ordin să ne regrupăm la Vatra Dornei. Rămâne la Cernăuți doar o companie
de jandarmi condusă de colonelul Grosu, care ni se alătură după ocuparea
Bucovinei de către ruși. Compania supraviețuiește mâniei evreilor cernăuțeni
datorită tancurilor rusești de ocupație care o protejează. (s.n. I.C.)
– Nu pricep de ce-au vrut evreii
să ne omoare! Nu pricep de unde și de ce atâta ură împotriva noastră!
Colonelul Grosu nu știe, încă,
nimic despre incidentele similare de care au avut parte trupele românești în
retragere.” (pag.46)
Așadar, în retragerea din
Basarabia și Bucovina, în iunie 1940, evreii au atacat români. Pe unii i-au
ucis bestial, pe alții i-au batjocorit. Știam asta. Ce nu știam este că alți
români și-au salvat viața grație „tancurilor rusești de ocupație”! Trupele sovietice,
rusești, care i-au apărat pe români de evrei în Bucovina și Basarabia!… Ce
rușine!
„Nu am auzit să fi existat un
singur evreu atunci, acolo, în Basarabia-Bucovina, în Săptămâna Roșie (28 iunie
– 3 iulie 1940), care să fi protestat verbal, necum să se opună
corelegionarilor beți de ură (ură de rasă, nu de clasă), care s-au dedat la
acte de pură bestialitate. Victime: Românii militari în retragere, Românii
civili porniți în refugiu.” (Paul Goma, Basarabia și „Problema”) Evrei
mizerabili! Buni de împușcat! Nu de evacuat în Transnistria!…
Din păcate, după un an, când
administrația românească a revenit în Bucovina și Basarabia, nu s-a putut
stabili exact care au fost evreii aceia mizerabili! Neputând fi identificați
criminalii, s-a trecut la măsura logică: evacuarea tuturor evreilor! În felul
acesta se putea ști că au fost evacuați și evreii trădători, neloiali, vinovați
față de statul român, evrei bolnavi de anti-românism!… Evrei ne-oameni!
Au fost însă și evrei nevinovați
printre cei evacuați! Poate că cei mai mulți erau evreii nevinovați! Tocmai de
aceea regimul de care au avut parte în Transnistria a fost unul plin de omenie,
de compasiune chiar! (…Știu bine ce vorbesc și ce sens au cuvintele omenie și
compasiune!)
Așa se face că majoritatea
evreilor care „evadau” din Transnistria făceau tot posibilul să ajungă în
…România, la București mai ales, sau de unde erau. Cu câteva excepții, puține,
dar spectaculoase. Cum ar fi tatăl lui Norman Manea, care pleacă fără probleme
din Transnistria, și trece cu mari riscuri linia frontului la ruși… În urma sa,
familia nu risca nimic, nu pățește nimic, nimeni nu le reproșează trădarea
tătânelui.
Numai feciorul său, peste ani, îi
va lua apărarea într-un text confuz, numit roman, în care ne povestește, dar nu
ne explică cum era posibil ca familia sa, „deportată” în Transnistria, să
primească vizita din România a unor prieteni, pe care să-i mai și găzduiască
câteva săptămâni… Și în situația aceasta s-au aflat mulți evrei în
Transnistria: le veneau musafiri din Țară! Unde i-au găzduit pe acei musafiri?
În cocinele de porci unde se jură strâmba de Sonia Palty că au locuit evreii
evacuați în Transnistria?! Ce fel de deportare a fost aia? Cum ar veni să aflăm
că la Aiud sau la Canal veneau rudele să-și petreacă week-endul alături de cei
dragi?!… Alături de Petre Țuțea, alături de Iuliu Maniu, de Gheorghe Brătianu…
Da, a fost un holocaust în România, dar asta după august 1944… Au fost și mulți
evrei în acel Holocaust, dar nu ca victime!… Ci de partea cealaltă a baricadei!
…Cade, potrivit lui Ioan D.
Popescu, și minciuna cu evreii scoși la munci istovitoare, extenuante!
Antonescu i-a deportat pe evreii suspecți în Transnistria nu ca să-i pună să
muncească – cum a fost cazul lagărelor de deportare germane, ci ca să-i izoleze,
să-i împiedice să se dedea la acte de sabotaj și diversiune în favoarea
inamicului sovietic. I-a lăsat pe evrei să se descurce singuri! Să-și găsească
de lucru, dacă nu le-a plăcut să stea cuminți în România! Astfel că principala
preocupare pentru evreii din Transnistria a fost cum să găsească de lucru, ca
să-și poată câștiga existența. Același Grotzman declară, la începutul
depoziției sale: „Printre evrei se știa că la Tiraspol (…) se poate cîștiga o
bucată de pâine prin muncă cinstită” (pag. 184)
Cum s-au descurcat evreii „prin
muncă cinstită” în Transnistria? Unii foarte bine. Cu ani în urmă, când nici nu
se pomenea de vreun holocaust în Transnistria, un domn ne povestea la o cafea
băută la Athenee Pallace cum și-a făcut el armata în Transnistria, cum a făcut
avere! Făcea naveta Transnistria – București. Uniforma militară îl apăra de
orice control, iar el venea la București cu sume mari de mărci germane „de
ocupație”, valabile în teritoriile ocupate și administrate de germani. Le
aducea de la evrei din Transnistria și le ducea unor evrei din București.
Aceste mărci erau aceleași la Paris și la Odessa. Numai că la Odessa se
procurau ușor și, via București, ajungeau în Franța, iar de acolo veneau,
cumpărate pe acele mărci, bijuterii, opere de artă etc!… Nu l-am crezut! Dar
după 1990 a apărut confirmarea, documentul, publicat chiar de un evreu: Teodor
Wexler. În volumele masive de documente privind situația evreilor din România,
răposatul Wexler, evreu de bună credință, a publicat și stenograma unei discuții
despre evrei într-o plenară a PCR ținută în 1945, 5 octombrie. Iată ce spune
Vasile Luca, în deplin consens și cu ceilalți comuniști participanți la
discuție, majoritatea evrei: „Și ce au făcut evreii din lagăre? Au venit cu
saci de ruble. Au cumpărat ruble cu 5 lei și le-au vândut cu suta apoi. (…) În
scurt timp au devenit milionari! (…) S-au îmbrăcat în uniforme rusești și au
luat vitele de la țărani.” (pag. 26-28)
Așadar, de la holocaustul din
Transnistria evreii se întorc cu saci de ruble!…
Cum ar fi oare să aflăm că evreii
s-au întors milionari de la Auschwitz?!… Cine ne-ar crede? Cine ne-ar mai crede
că la Auschwitz a fost holocasut?!…
Iată însă că de la holocaustul
din România te puteai întoarce cu „saci” de bani! Atunci cum rămâne cu acest
holocaust, despre care unii, în frunte cu rabinul șef Moses Rozen, au afirmat
că a început în România?! Tot ce se poate dovedi cu documente este că la noi,
în România, țară unde tout est pris à légère a început Holocashul, chiar
înainte de a se încheia Holocaustul, caz clar, indiscutabil, de protocronism
românesc! Să vedem cine ne contestă și această prioritate mondială: Holocashul
a început în România!… Avem dovezile necesare!
În fine, că tot vorbeam mai sus
de umorul evreiesc, mi-e ușor de imaginat cât s-a rîs la București, în
cercurile evreiești cele mai înalte, pe seama evreilor fraieri din Occident!
Aceștia erau bombardați cu scrisori prin care li se cerea ajutor material, bani
adică, pentru a întreține lupta de rezistență armată împotriva asupririi și
abuzurilor regimului dictatorial al Mareșalului! Acele scrisori vorbeau despre
suferințe evreiești inimaginabile – cuvîntul inimaginabil face real și credibil
orice scenariu!, dar și despre faptele de vitejie ale haluțimilor, evrei tineri
din formațiunile paramilitare de auto-apărare a evreilor. Poduri aruncate în
aer, trenuri pline de muniție și trupe deraiate și mitraliate, depozite de
carburanți transformate în torțe imense etc., etc. Aceste compoziții literare
(care au premers literatura realist-socialistă de după Eliberare, cu eminenți
reprezentanți evrei) au avut mare efect în Occident, de pe urma lor veneau din
America sume mari, mult peste nevoile Comunității, așa că un număr restrâns de
activiși sioniști își opreau partea leului din acest ajutor! Gluma a ținut
chiar și după ce autoritățile românești au intervenit și i-au arestat pe
escroci. Norocul lor că au fost arestați. Nu au apucat să fie judecați, căci a
survenit 23 august eliberator din pușcării! Așa că după 23 August 1944 au putut
pretinde că sunt victime ale regimului, luptători anti-fasciști neînfricați! Cu
pensiile și onorurile adiacente!… De data asta plătite de fraierii de români,
nu de fraierii de evrei americani!… Alte glume, alte hohote de rîs în sînul
evreimii românești… Că și evreii sunt mari meșteri în a lua la mișto
încercările vieții, ale istoriei!
Ce s-a mai rîs și atunci când,
tot după 1944, au început evreii să fie recompensați pentru suferințele din
anii de dictatură antonesciană, mulți dintre ei cu diplome universitare și cu
funcții intelectuale! Cei mai mulți evrei, cu Brucan în frunte, s-au vrut
profesori universitari! Unul dintre ei a rămas de pomină printre ovrei: a cerut
să fie numit conferențiar universitar, spre mirarea celorlalți. După ce și-a
luat patalamaua în mână, colegii de …catedră l-au întrebat de ce așa modest? De
ce numai conferențiar?! Și ce au mai rîs?! Bietul Ițic, care în viața lui nu
călcase prin vreo universitate, nici măcar ca student repetent, crezuse, în
ingenuitatea sa congenitală, că rangul de conferențiar este cel mai mare, doar
despre profesori auzi la tot pasul! Iar el nu cunoscuse niciun conferențiar,
așa că i-a plăcut și a ales să fie ceea ce nu înțelesese ce înseamnă!… Repet:
ce s-a mai rîs la Comunitate pe seamă acelui evreu naiv și neinformat!…
Drăguțul de el!…
Dar cel mai mult s-a rîs totuși
pe vremea lui Antonescu! Scosese Antonescu niște legi anti-semite de te
cruceai! Pentru te miri ce fleac erau bieții evrei condamnați la zile întregi
de recluziune, de temniță! Uneori chiar și o săptămână! Cel mai puțin, o zi
lumină, de expunere la stâlpul infamiei!… E drept, la acest din urmă supliciu
barbar, de inspirație medievală, nu a fost supus decât un singur evreu,
Alexandru Spiegel, din Hârșova! A fost acuzat – tata zicea că pe nedrept,
pentru stocare de produse alimentare. Așa că la începutul lunii Ianuarie 1941,
evreul nostru și trei țărani, cu aceeași culpă, au fost expuși în piața mare
din Hârșova, să-i vadă lumea și să-i rușineze. Seara, la lăsatul întunericului,
au fost trimiși acasă!… Nu se mai puteau ține bine pe picioare, căci din cauza
frigului mântuiseră tot ce adusese tata de mâncat și mai ales de băut,
transformând locul de penitența într-un soi de piknik, improvizat în taxiul cu
care tata a venit special de la Constanța, să nu rateze așa „oportunitate” de
a-și exhiba anti-semitismul, „funciar la români”! (Am citat-o la Lya B.)
Am povestit această întâmplare pe
site-ul meu, cu ceva vreme în urmă! Ca urmare, am fost căutat să mi se
povestească ce se mai întâmpla la Constanța pe vremea Mareșalului când erau
arestați evreii pe capete și condamnați, care la trei zile, care chiar la o
săptămână de detenție. Pușcăria orașului era în plin centru, pe Tomis! Așa că
era simplu pentru prietenii ovreiului sau ai ovreilor întemnițați să se
prezinte la închisoare și să ceară vorbitor cu condamnatul. Directorul
închisorii, constănțean și el, băiat de oraș adică, aproba fără nicio reținere.
Mai ales că pe mulți evrei îi cunoștea pesonal! Le era prieten!
La vorbitor, pe vremea aceea, se
putea veni și cu de-ale gurii din bătrâni… Așa se face că sala de vorbitor se
transforma într-una de chef! Chef chef! Numai lăutarii lipseau! Dar nu
totdeauna! Când și când, printre deținuți, se mai nimerea și vreun lăutar, doi!
Că doar prigoana antonesciană i-a vizat și pe țigani! Împotriva voinței lor
erau scoși din celula sordidă și întunecoasă și puși să le cânte boierilor
constănțeni, greci, turci, români sau armeni, evrei! Trebuie spus că la
Constanța au trăit cei mai mulți evrei care s-au împăcat bine cu paharul! Nu
le-a fost teamă că în vin se află adevărul și l-ar putea rosti fără voia lor!…
Nu aveau ce să ascundă! Așa se face că evreu este cel care a rostit fraza
magică „eu sunt de naționalitate constănțean!…”
Mi-nchipui și ce „mișto monstru”
s-a mai făcut în cercurile evreiești și pe seama ideii, de un umor tipic
evreiesc, de a se atârna înscripționarea carne cusher pe cadavrele legionarilor
de care s-au folosit la înscenarea de la Abator, din ianuarie 1941… Cadavrele
legionarilor, am zis! Nu ale evreilor! Evreii erau cu regia!…
În concluzie: s-au petrecut în
acei ani scene și momente de omenie înălțătoare! La Constanța, la București, nu
mai vorbesc în Ardeal! În Moldova, la Iași, în Basarabia și Transnistria! Unele
patetice, altele, nu puține, de tot hazul! Vestitul haz de necaz românesc! L-au
simțit și evreii, chiar în timp de cumplit război mondial! Puțini au fost
evreii din România care au avut ocazia să-l pipăie cât a fost de cumplit!
Privilegiul ăsta l-au avut numai românii, câteva sute de mii, la Cotul Donului,
în munții Tatra…
…Așadar sunt tare și definitiv
supărat pe evreii nemernici, mizerabili, care au scornit basna mizerabilă cu
holocaustul din România! Îi iert pentru minciunile inventate, prin care s-ar
discredita pentru vecie neamul românesc dacă ar fi luate în serios! E foarte
ușor de demonstrat că sunt minciuni!… Nu-i mai crede nimeni!
Dar n-am să-i iert și nici
Dumnezeu să nu-i ierte pe evreii care prin propaganda uriașă și stupidă
dezlănțuită pe această temă mincinoasă au împiedicat să se afle despre
momentele de excelență umană petrecute la așa zisul holocaust, momente care au
ridicat valoarea ființei umane în general, nu numai în ipostaza ei românească!
Au împiedicat consemnarea lor, ca momente de excelență românească, de omenie
rodnică, în acțiune!
La aceste momente fantastice în
ordinea morală a lumii face trimitere expresă chiar și Filderman, liderul
evreimii, în Testamentul său: „Am fost martor al unor mișcătoare scene de
solidaritate și de ajutor între români și evrei (s.n.) în anii de grea încercare
din timpul infernului nazist în Europa. Mareșalul Antonescu a rezistat cu
succes presiunii naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor! Aș
aminti doar câteva exemple:
– Grație intervenției energice a
Mareșalului Antonescu, a fost oprită deportarea (în Germania – n.n., I.C.) a
mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina;
– El a dat pașapoarte pașapoarte
în alb, pentru a salva de teroarea nazistă evreii din Ungaria, a căror viață
era în pericol;
– Grație politicii sale, bunurile
evreilor au fost puse sub un regim de administrare tranzitorie, care,
făcându-le să pară pierdute, le-a asigurat conservarea în scopul restituirii la
momentul oportun.”
Subliniez apăsat secvența
„făcându-le să pară pierdute”, „să pară”!…
Cum vă spuneam: curat la mișto!
De mântuială! Treabă românească! Nici de un holocaust ca lumea nu am fost în
stare!… Ditamai Mareșalul a ajuns „să se facă”! Să joace teatru! Să mimeze
belirea evreilor! Să mimeze holocaustul!…
Așadar mult clamata confiscare a
averilor evreiești a fost făcută de sanchi! La derută! Numai pe hârtie! Ca să
dea satisfacție comisarilor europeni de atunci! Ce scandal!… Ce situație
penibilă! Ce moment înălțător, de excelență românească!… Fără pereche în acei
ani de dezumanizare mondială!
*
Din păcate, corul impostorilor și
al calomniatorilor a acoperit glasul evreilor normali, al evreilor cinstiți! Nu
puțini, dar totuși insuficienți, din păcate! Astfel că la șapte decenii de la
acei ani de cumpănă ne-am ales nu cu inventarul amplu, cuprinzător, a tot
cuprinzător dacă s-ar fi putut, și atât de reconfortant al faptelor de
solidaritate umană românească cu evreimea disprețuită și urgisită pe tot
continentul! Cu chiu și vai au răzbit prin fortificațiile uitării și ale
ignorării, ale minciunii, ici și colo câte o mărturie, cum sunt cele mai sus
comentate. Dar celelalte, despre care avem toate motivele să credem că n-au
fost puține, cine le mai recuperează din hăul uitării?!
I-ați obligat prin teroare pe
bieții oameni, evrei sau români, să le uite! Să le facă uitate, să le distrugă!
Abia câteva au mai rămas, salvate ca prin minune!! Slavă Domnului, deși sunt
puține, sunt suficiente ca să putem reconstitui adevărul! Un adevăr
reconstituit din cioburi! Din cioburi atât de curat strălucitoare!
…De ce, domnilor evrei
degenerați, activiști ai minciunii, de ce ați nesocotit dreptul nostru la
adevărul integral despre omenia românească, a părinților noștri?! Despre
faptele lor minunate?!
Chiar nu vă simțiți bine în fața
Omului frumos împlinit ca Om?! Vă deranjează omenia? Cumva nu vă simțiți
oameni?! Nu sunteți, împreună cu noi, fiii aceluiași Dumnezeu? Vă indispunea
bunătatea noastră fără de leac, nedezmințită nici în cele mai grele clipe?! Vă
umilea?! Vă complexa?! Vă umplea de venin?!…
Chiar țineți ca nicio faptă bună
să nu rămână nepedepsită?!…
Ce milă și ce silă mi se face de
voi?!…
Sictir din fața mea!, cum ar zice
orice evreu din Constanța.
ION COJA
PS Spuneam mai sus, despre cartea
de care m-am folosit, că prin titlul ei, Dosarele suferinței, nu mi-a inspirat
încredere și ani de zile, din păcate, am lăsat-o neatinsă! Iată de ce: În 1945,
imediat după război, fiecare familie de evrei din România a primit o carticică,
un chestionar lung, intitulat aproximativ la fel: Dosarul suferințelor unei
familii evreiești, cu aproape 80 de întrebări, privind anii de prigoană prin
care au trecut evreii din România. Întrebări de genul: ce bunuri materiale v-au
fost confiscate? Ați fost dat afară din servici? Cât timp nu ați găsit de lucru
după ce ați fost concediat? Etc., etc. Cu privire la evreii ale căror suferințe
au fost „încununate” prin moarte, prin exterminare, nu apare însă nici măcar o
singură întrebare! La pagina 2 este o întrebare vagă despre „victimele și
dispăruții” din familia respectivă, iar când întrebarea devine mai detaliată,
aflăm că prin termenul victimă se referă la „arestări, maltratări, evacuări,
expulzări, pagube”! De asasinate, execuții în masă sau exterminare, genocid,
pogrom, nici măcar o întrebare!
Așadar, la data când s-a întocmit
acest chestionar de către însuși Congresul Mondial Evreiesc, conștiința
colectivă evreiască nu avea în vedere, ca suferințe extreme îndurate de evreii
din România, decât „arestări, maltratări, evacuări, expuzări, pagube”!… S-a
adunat astfel un material documentar imens: peste 100.000 de „dosare ale
suferinței evreiești”! Acest material documentar extrem de prețios nu a fost
niciodată adus în discuție de susținătorii genocidului din România. De ce?
Probabil pentru că prin conținutul lor faptic infirmă orice supoziție de
genocid, de holocaust!
Mai mult, am primit informația că
acest fond documentar, aflat în arhiva Federației Comunităților Evreiești din
România, a fost distrus!… Nu mi-a venit să cred. Drept care am cerut, în
temeiul legii, să ni se dea acces liber la acest fond! Am fost plimbați cu
vorba, cum că fondul se află în reorganizare… Vom reveni cu cererea noastră
apelând la justiție! FCER este bugetată se statul român și este obligată să
ofere publicului interesat accesul la arhive.
Mărturia profesorului RAOUL
VOLCINSCHI
Subsemnatul RAOUL VOLCINSCHI,
domiciliat în Cluj–Napoca, profesor universitar pensionar, membru al Asociaţiei
Foştilor Deţinuţi Politici din România, am de făcut următoarea declaraţie, în
faţa d-lui profesor Ion Coja :
Sunt originar din Cernăuţi unde,
în 1940, am trăit drama evacuării familiei mele din Cernăuţi. Eram elev la
liceul Aron Pumnul şi făceam parte din echipa de fotbal Dragoş Vodă. Jucam la
pitici. În Cernăuţi erau trei echipe la care jucau tinerii evrei: Macabi,
Borohov şi Hasmonea. Deseori jucam românii cu evreii, meciuri agreabile, fără
nici o tensiune de natură rasistă, antisemită sau antiromânească. Ne cunoşteam
bine între noi, chiar dacă eram la şcoli diferite şi trăiam în cartiere
diferite.
În seara zilei de 27 iunie la
radio Monte Carlo, pe care familia mea îl asculta cu regularitate, s-a anunţat
că România este obligată să cedeze Basarabia şi Bucovina. La radio Bucureşti,
încercând să aflăm ce se întâmplă, se comenta felul cum a decurs examenul de
bacalaureat al principelui Mihai… Nimic despre ultimatum ! Tata însă ne-a pus
să începem împachetarea lucrurilor din casă, în vederea refugierii noastre în
Ţară. A doua zi, de dimineaţă, tata m-a trimis să-mi scot actele şcolare de la
liceu, care urmau să-mi fie necesare înscrierii la şcoală în septembrie. Drumul
meu de acasă până la liceu trecea prin Piaţa Unirii şi prin faţa Primăriei.
Când am ajuns la primărie am văzut că în stradă zăceau cinci cadavre de soldaţi
români, al căror sânge se scursese în praful de pe caldarâm. Câţiva oameni de
pe margine priveau consternaţi şi derutaţi. Am întrebat ce se întâmplă, au
venit deja ruşii la Cernăuţi ? Mi s-a răspuns că soldaţii au fost omorîţi „de
ăia” ! Şi mi s-a arătat spre două automobile în jurul cărora se învârteau vreo
12-15 tineri civili, înarmaţi, unii aveau chiar două automate, unul în mână,
altul la spate şi se agitau să încapă toţi în maşini. Îi cunoşteam pe toţi, pe
unii din vedere, pe alţii personal sau după nume: Aufleger Feibiş, Fisher, Abacumov,
Eisinger Siegfried. Jucau fotbal în formaţia de juniori a echipelor evreieşti
amintite. Au plecat strigând „Zum Flugplaz”!(„La aeroport !”) M–am întors acasă
pe un drum ocolitor, căci se auzeau focuri de armă pe alte străzi.
În grupul amintit se afla şi Sigi
Bainer, pe care îl cunoscusem bine căci jucasem fotbal împreună, în câteva
meciuri, ca adversari. L-am regăsit pe la mijlocul anilor ’50, la securitatea
din Cluj, când am fost anchetat şi de câteva ori am fost bătut măr de acest
Sigi Bainer. Am încercat să vorbesc cu el omeneşte, amintindu-i că ne cunoaştem
bine şi că n-are cum să vadă în mine un agent al puterilor imperialiste
occidentale, cum eram acuzat. Mi-a spus de mai multe ori : „pentru trecut un
monument, pentru prezent un glonţ !”
Îl mai întâlnisem de câteva ori
în Cluj, fusese un mic contrabandist înainte de a se angaja la securitate, ca
anchetator şi bătăuş. Când m-am eliberat am aflat că plecase în Israel.
Raoul Volcinschi
