Ben Todică - CHEIA

 

CHEIA

de Ben Todică

 

Pământul strămoșesc este altarul țării.

Munții și dealurile sunt sânii mamei care ne-au hrănit dintotdeauna. Iconița este simbolul în fața căruia am deschis ochii. Ea mi-a spus să nu-mi fie teamă de aproapele meu, pentru că îmi este frate. Iconița există pe pereții bisericilor, în clădirile sfinte, în buzunărelul copiilor și în sufletul meu. De mai multe ori, am simțit că mi-a salvat viața.

Noi nu mergeam la biserică. Majoritatea oamenilor nu mergeau, pentru că așa erau vremurile comunismului: BISERICA DEVENISE UN MUZEU! Dar, chiar și în acel muzeu, în sufletul mulțimii, Creatorul era viu.

La noi în casă nu se vorbea ziua despre credință, fiindcă tata era membru de partid, pentru a nu-și pierde serviciul. Seara, însă, înainte de culcare, mama ne punea să spunem rugăciunea „Înger, îngerașul meu”. De aici porneau întrebările noastre, iar mama, fără încotro, trebuia să ne vorbească despre Domnul Dumnezeul nostru și despre Cartea Sfântă.

EL este sursa vieții și a tuturor lucrurilor.

Când tata s-a pensionat, Partidul Comunist nu a mai avut nevoie de el și l-a abandonat, așa cum a făcut cu mulți alții. Apoi a venit Revoluția, iar dacă tata nu s-ar fi întors la credință și nu ar fi căutat acolo sprijin, poate că ar fi fost copleșit de frig, de foame și de singurătate.

Majoritatea științelor par să fugă de Dumnezeu din principiu. Se consideră ȘTIINȚE EXACTE, adică își delimitează domeniul la ceea ce pot măsura și demonstra, fără să recunoască întotdeauna că, în spatele descoperirilor, omul poartă un dialog aprins și pasionat cu misterul existenței.

Această atitudine mi se pare asemenea situației unui copilaș care învață să meargă, ținut de mânuțe de un părinte nevăzut. Copilul pășește, se clatină, cade și se ridică, fără să înțeleagă pe deplin cine îl sprijină. Iar dacă, din aroganță, din necunoaștere sau din alte interese, oamenii ajung să ignore tocmai această legătură, ce mai rămâne din drumul lor spre înțelepciune?

Mă doare când văd că, în țara mea, iconițele sunt îndepărtate din școli, în loc să fie privite și ca parte a patrimoniului nostru spiritual. Pentru mine, ele ar trebui să fie un liant între generații, o busolă a învățăturilor și a înțelepciunii, o cheie pentru înțelegerea omului. Mă tem că, uneori, asemenea hotărâri sunt luate sub influența unor interese egoiste sau a unor modele importate fără suficientă reflecție.

Cum poți avea acces la o națiune? Elimină-i cultura!

Cum poți îngenunchea un popor? Ia-i identitatea!

Omul a început să se descopere pe sine atunci când a realizat că realizează, când a devenit conștient de propria conștiință și a căutat, prin sine însuși, chipul și asemănarea Creatorului. Atunci au prins contur cunoașterea adevărului, credința și imaginea prin care omul încearcă să înțeleagă ceea ce îl depășește.

„Simbolul credinței” nu ne impune, ci ne invită să cunoaștem. Ne invită la împărtășire, la apropiere și la dialog. Rolul Bisericii este de a ocroti și de a facilita această apropiere, nu de a transforma credința într-un instrument de dirijare a conștiinței. Dumnezeu dialoghează cu fiecare om în parte. EL nu are nevoie de un mijlocitor pentru a ajunge la sufletul omului.

Multe religii, secte sau grupări pot fi folosite pentru a-l ține pe om departe de Dumnezeu, creând confuzie între el și ADEVĂR, pentru a-l manipula prin vorbe precum: „Dumnezeu mi-a spus să vă spun…”

Nici eu nu cred într-un asemenea dumnezeu!

Cântecul, dansul, poezia, desenele de pe costumele naționale și toate simbolurile tradiției românești s-au născut din trăirile, bucuriile și suspinele strămoșilor noștri. Prin ele, omul a încercat să exprime măreția lui Dumnezeu, să se apropie de cei plecați înaintea lui, de EL, de IUBIRE și de propriii copii.

Simbolul trebuie onorat, pentru că el este una dintre cheile identității noastre: IUBIRE ȘI PROTECȚIE.

În numele TATĂLUI și al FIULUI și al SFÂNTULUI DUH. AMIN!

Isus, Tatăl, credința și speranța au rămas secretul fericirii mele.

De-a lungul vieții, am înfruntat tot felul de jivine. Cu cât mă cufundam mai adânc în jungla lor, cu atât aveam mai mare nevoie de un reper care să nu mă lase să mă rătăcesc. Am folosit iconița așa cum folosești mușchiul de pe trunchiul copacilor pentru a te orienta și a-ți găsi calea. Iar atunci când m-am aflat în fața unei prăpăstii adânci, am folosit-o ca pe o punte.

Când văd ICOANA, văd ACASĂ. Văd liniște, pace și iubire.

Ceea ce se întâmplă astăzi în țară îmi amintește de imaginea unei păduri în care cineva ar tăia toți copacii, lăsând în urmă numai pustiu. Este ca și cum cineva ar viola însăși țara-mamă, ar dezonora altarul unei întregi națiuni!

Diavolul îți pune în mână o busolă electronică și îți spune:

- Instrucțiunile sunt în cutie. Îți trebuie doar baterii, așa că du-te și cumpără-le!

Și, până să te dezmeticești, te transformi într-un ROBOTEL. Robotelul unei societăți artificiale, care privește numai înainte, fără să se mai întrebe de unde vine și încotro se îndreaptă.

Ți-ar plăcea să trăiești într-o societate care te învață doar să exiști, dar neglijează responsabilitatea față de părinții și copiii tăi? Lor le datorezi viața! În valorile acestea au crezut părinții tăi, iar tu dorești ca și copiii tăi să învețe să creadă în ele.

Cum poți avea o viață autentică dacă nu lupți pentru credința ta și pentru valorile moștenite de la părinți?

România nu este o realitate garantată pentru totdeauna. Pentru ea, generații după generații au luptat, au riscat și și-au vărsat sângele, visând la fericirea neamului și la sfințirea locurilor în care s-au născut. Pacea și liniștea nu sunt cadouri primite o dată pentru totdeauna. Ele sunt rodul unei munci continue, al grijii și al responsabilității.

Nu le lăsați să dispară!

Nu renunțați la ICONIȚE!

România este o luptă continuă pentru păstrarea sufletului ei!

*

Prin 1985, călătoream în jurul Australiei, într-o mașină nouă, capabilă să parcurgă opt sute de kilometri fără oprire. Pe atunci, era o performanță tehnologică.

Eram în concediu.

La un moment dat, motorul s-a oprit. Parcursesem trei sute de kilometri și mai aveam încă o sută până la următoarea stație de benzină. Afară erau cincizeci și două de grade Celsius, iar pe șosea nu se vedea nimeni. Era ora prânzului. Aerul ardea, iar asfaltul părea că prăjește fiecare strop de sudoare care-mi cădea de pe frunte.

Nu puteam înțelege de ce se terminase benzina.

„S-o fi evaporat?”, mă întrebam. „Dar nu chiar în cantitatea asta!”

Apoi mi-am amintit că, în urmă cu trei sute de kilometri, oprisem la un garaj pentru revizia de garanție de la cinci mii de kilometri. Mașina era nouă, iar băieții de acolo, probabil fără suficientă experiență, o dereglaseră.

Și acum? Eu ce să fac?

Mă topeam de căldură, devenisem nervos și mă gândeam la scheletele de mașini și animale pe care le întâlnești destul de frecvent abandonate pe marginea drumurilor australiene. Mă gândeam cât de bună mi-ar fi fost acum o canistră cu benzină de rezervă în portbagaj.

Eram la trei mii de kilometri de Melbourne. Pe vremea aceea nu existau telefoane mobile la îndemâna oricui, iar în locurile acelea izolate puteai aștepta mult și bine până să apară cineva.

În timp ce mă frământam, iată că apare o mașinuță venind dinspre Victoria. Omul oprește, îmi oferă un bidon cu patru litri de benzină și nu vrea niciun ban în schimb. Îmi urează doar:

- Domnul fie cu tine!

Și pleacă.

Oamenii au o calitate deosebită, poate înnăscută: atunci când îl văd pe celălalt la greu, unii simt nevoia să-l ajute fără să ceară nimic în schimb.

M-am mai răcorit puțin. Am turnat benzina în rezervor și am pornit din nou la drum.

Am mai condus vreo patruzeci de kilometri, după care m-am trezit în aceeași situație.

Era deja ora patru după-amiaza. Începuse zăpușeala. La vreo sută de metri se vedeau urmele unui lac secat, iar pe fundul lui, crăpat de soare, zăceau câteva vaci uscate.

M-am gândit la mama și la tata, rămași în România, și la soarta care ne adusese atât de departe unii de alții.

„Nu cred că Dumnezeu are de gând să mă usuce în pântecele Australiei”, îmi spuneam.

Mi-era sete. Apa se terminase.

„Doamne, Dumnezeule, Doamne, dacă mi se întâmplă ceva?”

Auzisem despre ce se întâmplă în asemenea împrejurări: îți pierzi cunoștința, delirezi, nu mai știi ce faci…

Am deschis torpedoul, căutând ceva de scris. Voiam să le las un mesaj părinților mei, să le spun cât de mult îmi lipseau. Voiam să le scriu tuturor celor pe care îi cunoscusem de-a lungul vieții.

Și, tot căutând, am dat peste iconița Maicii Domnului cu Pruncul.

Era o iconiță argintie, de patru pe cinci centimetri, pe care o primisem la Catedrala din Timișoara, împreună cu un sărut de la Adriana.

O țineam în mână, pierdut în gânduri, când am auzit:

- Ți, ți, ți!

Un claxon m-a trezit din reverie.

Era un Jeep. A oprit, iar din el a coborât un grup format din două familii.

- Ce-ai pățit? m-a întrebat șoferul.

- Am rămas fără benzină.

- Mare noroc ai că am trecut pe aici! De obicei, pe drumul ăsta nu vezi pe nimeni cu zilele. Dacă nu trebuia să-i duc pe vizitatorii mei din Adelaide la gara aflată la cincizeci de kilometri de ferma noastră, puteai să ajungi și tu ca vacile de colo. Eu nu pot să scot benzină din Jeep, dar mă întorc la fermă, că nu-i chiar atât de departe. Îți aduc o canistră și te descurci. Mergi cu Dumnezeu!

Și a plecat să-mi aducă benzina.

Am rămas acolo, în mijlocul pustietății australiene, cu iconița în mână și cu un sentiment greu de pus în cuvinte.

E ATÂT DE IMPORTANT SĂ ȘTII CĂ NU EȘTI SINGUR PE LUME!

Poate că, în acele clipe, iconița nu mi-a schimbat drumul, dar mi-a schimbat felul în care îl priveam. Mi-a adus aminte de mama, de casa părintească, de sărutul primit la Timișoara și de legătura nevăzută dintre oameni. Iar oamenii aceia, care s-au oprit să mă ajute, au devenit pentru mine răspunsul viu la rugăciunea pe care nici nu mai știam cum să o rostesc.

**

Școala nu trebuie să fie o BASTILIE cu pereți goi și reci. Nu trebuie să fie o crescătorie de găini în care singurul lucru important este produsul final.

O școală trebuie să cuprindă omul întreg, să-i ofere acces la cunoaștere, la artă, la știință, la istorie, la cultură și la întrebările fundamentale ale existenței. Nicio disciplină nu ar trebui să fie privită cu dispreț, iar cunoașterea nu ar trebui transformată într-o ierarhie care desparte mintea de suflet.

Educația nu înseamnă doar să înveți cum funcționează lumea, ci și să te întrebi ce rost ai tu în ea.

În unele dintre școlile apreciate din Occident, studiul religiei și al culturilor spirituale își găsește locul în educație. Religia este un domeniu complex, cu o istorie vastă și cu întrebări la care oamenii au căutat răspunsuri de-a lungul mileniilor. Pentru credincios, ea poate deveni una dintre cele mai înălțătoare căi spre înțelegerea vieții.

Poate tocmai această complexitate îi neliniștește pe unii. Poate că îi sperie ceea ce nu poate fi redus la o formulă, la o măsurătoare sau la o instrucțiune.

Îi sperie ICONIȚA, pentru că ea poartă în sine istorie, memorie și mister. Pentru mine, ea este o cheie prin care fiecare om poate încerca să-și deschidă propriul drum spre Dumnezeu.

Nu trebuie să predai religia în școli pentru a înțelege că o iconiță așezată pe un perete poate face parte din patrimoniul spiritual al unei națiuni, alături de bustul lui Decebal sau de simbolul capului de zimbru. Ea nu este doar un obiect de cult. Este și o mărturie a felului în care generațiile dinaintea noastră au înțeles lumea, și-au exprimat speranțele și au transmis mai departe ceea ce au considerat sfânt.

Dacă suntem treji, dacă știm cine suntem și de unde venim, nu trebuie să ne fie frică de ea.

E doar o cheie.

Și ce cheie!

E CHEIA ALTARULUI!

Ben Todică - GEORGE ANCA O corespondență dincolo de cuvinte

 

 

GEORGE ANCA

O corespondență dincolo de cuvinte

de Ben Todică

În amintirea unui prieten și a unui scriitor care a căutat, prin limbaj, alte căi de acces spre sensurile existenței.

 

1. Încercând să-l înțeleg pe George Anca

Am citit mai multe dintre lucrările domniei sale și, folosindu-mă de instrumentele mele MODESTE, literar-artistice, am ajuns să-l consider unul dintre cei mai îndrăzneți și originali scriitori ai literaturii române: poet, eseist, dramaturg, prozator de excepție, gânditor, vizionar și artist modern al cuvântului scris.

Încă îl studiez, încercând să mă dumiresc, să înțeleg și să pot dezvălui și altora extazul și măreția trăirilor sale.

În general, ne folosim de limbă pentru a exprima, prin cuvinte, ceea ce simțim. Apoi ne folosim rațiunea pentru a le organiza, apelând la cele mai avansate mijloace de comunicare, astfel încât să ne putem face înțeleși. Încercăm să pictăm imagini din cuvinte, să sculptăm forme în materia lor.

Imaginați-vă însă că ceea ce face George Anca seamănă cu reconstruirea unui vas antic din resturile și cioburile descoperite de arheologi. Fragmentele sunt așezate, aparent răzleț, pe un tipar, pentru a reconstitui imaginea posibilă a vasului original.

În cazul lui George, imaginea originală este alcătuită din emoții, iar cioburile sunt cuvintele pe care limba i le pune la dispoziție. El ne emoționează prin puținele cuvinte pe care le avem, iar golurile dintre ele trebuie să le completăm noi, cititorii, cu propria sensibilitate și experiență.

Dacă se spune că limba este încă o formă de exprimare primitivă în comparație cu muzica, atunci George Anca, prin tehnica sa, pare să o întindă și să o catapulteze spre extremitățile posibilului. Este ca și cum ar fi atras de o limbă originară, dăruită de Dumnezeu, încercând să ne aducă acasă din BABEL.

Dintr-un Babel în care, poate, am fost trimiși tocmai pentru a ne regăsi, pentru a ne întregi și pentru a descoperi cine suntem.

Dacă George va reuși, în timpul vieții sale, să-și ducă proiectul până la capăt, rămâne de văzut. Dar încercarea lui merită împărtășită cu cei tineri, dornici să pornească într-o asemenea aventură a spiritului.

GEORGE ANCA - PICASSO AL LITERATURII ROMÂNE, poate chiar mai mult.

Încă încerc să ies din aureola lecturii textelor sale multidimensionale.

A-l citi pe Anca este ca și cum ai hotărî să te aventurezi într-o experiență halucinantă. Odată intrat în universul său, vraja te cuprinde și nu te mai lasă să privești lumea la fel ca înainte. Este ca și cum ai sta în fața unei picturi moderne: trebuie să te relaxezi, să renunți la prejudecăți și să te lași purtat, pentru a putea pătrunde în interiorul ei, în lumea cea nouă pe care o deschide.

Este un gen de creație în care sensul nu se oferă întotdeauna de-a gata. Valoarea experienței de lectură se dezvăluie și prin întâlnirea dintre text și starea cititorului.

Iată un fragment din poemul „Olivia, din Kerala”:

muream eu mai întrebaţi
dacă am soră şi fraţi
dacă nu iar mă ardeaţi
de femeie orissaţi
de-a dansat odissi văz
mănânci calule ovăz
tu mai vegetarian
decât al iepei cârlan
cum şi noaptea de an nou
becuri moartei cer cavou
de dormiseră-n recepţii
acum plâng ferit cu drepţii
harul şi pe deal în jos
profeţiei adaos

închisă biblioteca
suntem hindu pân' la Mecca
lacul sombru dealuri ţâţe
de femeie ne aţâţe
cum invidiem o mumă
focului şi nu în humă
oase lângă oase medii
matematicei acedii
tu spre mine îţi îndrepţi
veveriţo înţelepţi
nici solemn leşul pe lemn
îmbrăcat în untdelemn
vara ar fi fost problem
direct focului edem

Fragment din „Olivia, din Kerala”, de George Anca.

Dragă George,

Mă simt în rolul lui Hamlet, recitându-ți versurile, sau al unui erou antic al secolului XXI.

Ben

*

2. Răspunsul lui George

Dragă Ben,

Îți mulțumesc din suflet pentru sacrificiul tău de a le citi.

Să fii sănătos și s-o duci mult mai bine.

Îmi trimiți numai frumusețe și vitalitate.

Doamne-ajută!

George Anca

**

3. Despre românii din Australia

Stimate domnule Ben Todică,

Vă mulțumesc pentru saga românilor din Australia, în film și cuvânt.

Povestea aceasta, cu „mila” din ea, răstoarnă La Chute a lui Camus.

În biserică s-au pus bănci ca la catolici și protestanți, dar împărtășania se primește tot din aceeași linguriță.

I-am spus lui George Astaloș despre reportajul la piesa dumisale Caviar, votcă și...

Ne-am întors „împreună” în Italia, până acasă.

Hram bun!

George Anca

***

4. O altă scrisoare către George

Dragă George,

Sunt înmărmurit de măreția textului tău. Este păcat că România nu este încă pregătită pentru tine. În loc să evoluăm, de la Ceaușescu încoace, parcă planăm fără combustibil.

Ești extraordinar!

Puțini îl citesc chiar și pe Proust, însă situația din Franța este alta. Sau poate mi se pare mie.

Mă gândeam la Eliade, care a ales incinerarea. Nu cred că a fost chiar atât de bogat. Puțini îi înțeleg pe scriitorii mari. Poate că unii nu au vrut să accepte afacerismul vremurilor de astăzi.

Eu am ales crematoriul din motive financiare. Prețul unui loc de veci a crescut la peste zece mii de dolari. Nici că-ți mai vine să mori! Este prețul unei mașini mici.

Trăim vremuri grele și să nu crezi că scriitorii sunt oameni bogați. În plus, respectul pentru cei morți, în capitalism, parcă a cam dispărut. Dacă nu ai urmași care să aibă grijă de mormântul tău, acesta poate fi revândut cât ai zice pește.

Cimitirele sunt adevărate orașe în care toate religiile își îngroapă morții. Poți fi ortodox și poți fi înmormântat cu preot, dar, după plecarea alaiului, ce putere mai are preotul asupra celor întâmplate?

Așa că îl înțeleg pe Eliade: decât să fii mutat cu lopata sau excavat dintr-o parte în alta, până când nu-ți mai găsește nimeni oasele, mai bine să fii incinerat, iar cenușa să-ți fie presărată în ocean sau pe meleagurile natale.

Am să încerc să public fragmente din textele pe care mi le-ai trimis, în revistele noastre de pe internet. Mi-aș dori mult să se bucure și alții de ele.

Îmi dai voie?

Numai bine și succes!

Ne faci mândri oriunde te-ai afla.

Cu respect,

Ben Todică

****

5. Răspunsul lui George Anca

Dragă Ben,

Chiar trăiești - trăim și murim - în oglinzi, pe net.

Ți-am scris un răspuns și calculatorul meu, dacă nu cumva pentru prima dată, mi-a furat textul de vreo douăzeci de rânduri, acolo.

Patetizam că am fost azi la Academie, la lansarea celui de-al doilea installment al manuscriselor lui Eminescu în facsimil (scan).

Cred că ziceam de masivități precum versiuni din Koran văzute la El Axa și săream la fiorii-canguri oceanizați pe noutatea existenței tale, cum și-ar mai păstra ei blândețea, cu care m-ai obișnuit prin filmele tale, în compania eminescologilor Ion Iliescu și Petre Roman, a bătrâneții cu monopolul unui cult inversat. Apărea și o tarabă pe viață. Nu eram supărat pe ei, dar răsucirea în mormânt-cenușă a lui Eminescu era indiscutabilă. L-am și poreclit, în atmosferă, greul pământului, ușurelul cerului.

Îți precizam că noroc de vorbitori puțini - Eugen Simion, Monseniorul Robu, trimisul patriarhului Daniel, Mihai Cimpoi, Constantin Barbu, de la Craiova, care a oficializat, cumva, contextual, asasinarea lui Eminescu de către Carol I și Maiorescu, la comandă împărătească.

Făceam caz de cum vor ține minte puținii școlari aduși de profesori zăpada de afară sau tunelurile - era ceva anti-Eminescu, nu mai știu.

Încheiam pe tema arderii, povestind cum, la Chicago, o doamnă m-a dus la crematoriu, lângă Michigan, unde cenușa soțului ei, un neamț, o aștepta în zid, pe muzică de cameră. El și-ar fi dezmoștenit nepoții dacă ar fi studiat în Franța, țara mamei lor.

„Da' Eliade?”, am întrebat-o.

„N-avea, mă, ăla bani!”, a venit replica.

Teoretizam ceva despre caste și îmi aminteam că Eliade a spus odată că, dacă ar avea bani, ar cumpăra cărțile lui Goma, toate, parcă, și le-ar trimite prietenilor, tuturor.

Îți mulțumeam că vrei să răspândești fragmente din textul meu și îți făceam cunoscut că public și eu aici hâra (ai grijă de infarct) cu debaristul.

Sfârșisem cu:

Un an bun, frățioare!

George Anca

*****

În loc de încheiere

Recitind aceste scrisori, îmi dau seama că prietenia noastră nu s-a construit numai pe admirație literară. A fost o întâlnire între două feluri de a privi lumea, două experiențe de viață și două moduri de a căuta sensul cuvântului.

Eu am încercat să-l înțeleg prin imaginile și comparațiile mele, prin film și prin experiența omului plecat departe de țară. George mi-a răspuns din universul său, unde cuvintele se întâlnesc, se ciocnesc, se desfac și se recompun, asemenea unor oglinzi în care fiecare dintre noi își caută propriul chip.

Uneori mă lăsa uimit. Alteori mă făcea să zâmbesc. Întotdeauna mă îndemna să mă întorc asupra textului și să mai caut.

Astăzi, când el a plecat la cele veșnice, aceste rânduri au devenit mai mult decât o corespondență. Sunt urmele unei întâlniri pe care timpul nu o mai poate repeta, dar nici șterge.

Le public pentru ca și alții să poată descoperi omul cu care am avut privilegiul să corespondez, scriitorul care m-a provocat să privesc limba română dincolo de hotarele ei obișnuite și prietenul care mi-a scris, simplu și cald:

„Un an bun, frățioare!”

Drum lin, George Anca!

Cuvintele tale continuă să ne caute.

Ben Todică - +1, 0 și −1 Eseu despre infinit, libertate și certificarea existenței

 

+1, 0 și −1

Eseu despre infinit, libertate și certificarea existenței

De Ben Todică

 

Ce înseamnă să exiști?

M-am oprit în fața a trei semne: +1, 0 și −1. Trei simboluri simple, pe care le întâlnim în matematică, dar care, privite dincolo de rostul lor numeric, par să deschidă o poartă către una dintre cele mai vechi întrebări ale omului: de unde venim, ce suntem și încotro ne îndreptăm?

+1. Zero. −1.

Prezență, absență, contrariul prezenței. Început, mister, sfârșit. Sau poate doar trei puncte pe care mintea noastră încearcă să le fixeze într-o existență ale cărei limite nu le cunoaștem.

Dar dacă m-aș opri aici, ar însemna să accept că existența poate fi redusă la o succesiune de apariții și dispariții, fără să mă mai întreb ce le leagă. Și atunci, cum aș mai putea crede în infinit?

Nu se poate să vii din nimic și să pleci în nimic fără să te întrebi ce înseamnă acel nimic.

Nu spun că am descoperit răspunsul. Spun doar că refuz să confund necunoașterea cu neantul și limita propriei mele înțelegeri cu limita întregii existențe.

Microcosmosul și macrocosmosul

Viața ne învață că suntem alcătuiți din lucruri pe care nu le vedem și că trăim într-o lume pe care nu o putem cuprinde cu privirea. În noi există o lume microscopică, o rețea de procese și transformări care ne susțin fiecare respirație. În afara noastră se deschide lumea vastă a planetelor, stelelor și galaxiilor.

Între aceste două dimensiuni, omul își caută locul.

Ceea ce numim microcosmos și macrocosmos nu sunt două universuri izolate, ci două perspective asupra unei realități care ne depășește. Cercetăm materia și descoperim structuri tot mai subtile. Privim cerul și descoperim întinderi tot mai vaste. Fiecare răspuns deschide o altă întrebare, iar fiecare hotar al cunoașterii ne obligă să reconsiderăm ceea ce credeam că știm.

Oare limita pe care am descoperit-o este și limita existenței?

Nu neapărat.

Faptul că nu putem privi dincolo de un anumit prag nu înseamnă că dincolo de el nu mai există nimic. Înseamnă, înainte de toate, că am ajuns la marginea cunoașterii noastre.

Poate că infinitul nu este doar o distanță fără capăt. Poate că este și numele pe care îl dăm deschiderii permanente a existenței către ceea ce încă nu cunoaștem.

Viața, transformarea și circuitul existenței

Noi primim și transformăm. Respirăm, ne hrănim, gândim, muncim, iubim și creăm. Energia care ne susține viața trece printr-un lanț de transformări, iar materia corpului nostru participă la ciclurile lumii naturale.

Nu suntem insule.

Ceea ce numim viață este o participare continuă la schimburile dintre organism și mediul său. Primim din lumea înconjurătoare și îi restituim, sub alte forme, ceea ce am transformat. Fiecare ființă este, într-un sens, o întâlnire temporară a unor procese mai vaste decât ea însăși.

Mașina primește și ea energie, o transformă și o cedează mediului. Dar omul nu se recunoaște numai prin transformarea energiei. El se recunoaște și prin experiența pe care o trăiește, prin întrebările pe care și le pune, prin capacitatea de a iubi și de a căuta un sens.

Aici începe misterul spiritual.

Explicația mecanică ne arată cum se desfășoară multe dintre procesele vieții. Dar rămâne întrebarea despre semnificația lor: ce înseamnă să fii o ființă care nu numai că există, ci știe că există și se întreabă de ce?

Nu avem toate răspunsurile. Poate că nici nu le putem avea pe toate.

Dar tocmai această necunoscută mă face să privesc existența nu ca pe o mașinărie închisă, ci ca pe un lanț ale cărui legături se continuă dincolo de punctele pe care reușim să le identificăm.

Mecanismul cunoscut și necunoscuta spirituală nu trebuie confundate. Dar nici nu trebuie să uităm că omul trăiește simultan în lumea explicațiilor și în lumea sensurilor.

Dumnezeu doar este

Ajung, astfel, la Dumnezeu.

Nu încerc să-L închid într-o definiție și nici să-L transform într-o ecuație. Nu cred că un simbol matematic poate cuprinde ceea ce omul numește Dumnezeu.

Pentru mine, Dumnezeu doar este.

Nu am nevoie să-L așez la capătul unei demonstrații pentru a mă întreba ce înseamnă existența. Nu pretind că am descoperit natura Lui. Mă apropii de această idee cu modestia celui care știe că între ceea ce poate cunoaște și ceea ce există poate rămâne o distanță pe care nu o va străbate niciodată în întregime.

Infinitul este darul făcut nouă. Prin el trăim experiența.

Aceasta este intuiția de la care pornesc: existența ni se oferă ca posibilitate de a fi, de a simți, de a descoperi și de a deveni. Nu primim neapărat explicația întregului, ci posibilitatea de a participa la el.

Dacă infinitul este fără margini, atunci nici experiența noastră nu poate epuiza toate posibilitățile existenței. Putem cunoaște, dar nu putem pretinde că am cunoscut totul. Putem descoperi, dar fiecare descoperire ne poate conduce spre o întrebare nouă.

Poate că nu ni s-a dat infinitul pentru a-l cuceri, ci pentru a trăi în el.

Libertatea este motorul!

Dacă infinitul ne oferă posibilitatea experienței, ce ne pune în mișcare?

Libertatea!

Libertatea este motorul.

Nu suntem doar martorii pasivi ai unei lumi care se desfășoară în fața noastră. În limitele condiției noastre, alegem, acționăm, construim și schimbăm. Uneori alegem bine, alteori greșim. Uneori ridicăm, alteori distrugem. Dar tocmai posibilitatea alegerii ne obligă să ne întrebăm ce facem cu darul existenței.

Libertatea nu înseamnă că putem face orice și nici că suntem eliberați de consecințe. Înseamnă că alegerile noastre contează și că trebuie să ne asumăm răspunderea pentru ele.

Putem transforma suferința în înțelegere, amintirea în literatură, imaginea în film, singurătatea în creație și întâlnirea cu celălalt într-un act de iubire.

Putem lăsa în urmă urme care continuă să vorbească după ce vocea noastră a tăcut.

Dacă existența este drumul, libertatea este motorul care ne permite să alegem cum îl parcurgem. Nu cunoaștem întreaga hartă și nu putem anticipa toate întâlnirile. Dar putem hotărî, măcar în parte, în ce direcție ne purtăm pașii.

Iar această posibilitate nu este puțin lucru.

Răsplata: certificarea existenței

Când am căutat răsplata existenței, nu m-am gândit la un premiu și nici la o recompensă venită din afară.

Am găsit un alt cuvânt:

CERTIFICAREA EXISTENȚEI.

Ce înseamnă să-ți fie certificată existența?

Înseamnă, pentru mine, că posibilitatea de a fi a devenit experiență trăită. Că existența nu a rămas o abstracțiune, ci a trecut prin conștiința unei ființe. Că am iubit, am ales, am greșit, am învățat, am creat și am participat la lumea din care facem parte.

Nu afirm că universul are nevoie de noi pentru a-și dovedi existența. Dar pentru ființa conștientă, experiența este felul în care existența se face cunoscută din interior.

O floare înflorește fără să scrie despre frumusețea ei. Omul, însă, poate privi floarea, se poate întreba de unde vine frumusețea și poate transforma acea întâlnire într-un poem, într-o fotografie sau într-o amintire pe care o dăruiește altcuiva.

Experiența devine astfel mărturie.

Nu știm dacă ea păstrează conștiința individuală dincolo de moarte. Nu putem deduce nemurirea sufletului numai din continuitatea materiei și a energiei. Dar știm că ceea ce trăim produce urmări, că ceea ce creăm poate continua să fie întâlnit de alții și că libertatea noastră poate lăsa lumea puțin diferită de felul în care am găsit-o.

Poate că răsplata nu este ceva ce ne așteaptă la capătul drumului. Poate că ea se află și în faptul că am avut posibilitatea să-l parcurgem.

Răsplata este certificarea existenței prin experiența trăită.

De ce nu putem ajunge la capăt?

Să presupunem că, într-o zi, am cunoaște tot ceea ce astăzi nu cunoaștem. Am identifica fiecare mecanism, fiecare legătură, fiecare cauză și fiecare efect.

Ar însemna aceasta că am cuprins întregul infinit?

Dacă infinitul este într-adevăr fără margini, atunci ideea unui capăt definitiv al cunoașterii devine problematică. Iar dacă existența conține dimensiuni pe care nu le putem cuprinde din poziția noastră, poate că nu vom putea transforma niciodată întregul în obiectul complet al cunoașterii noastre.

Aici se află una dintre cele mai mari umilințe ale omului: suntem suficient de conștienți pentru a ne întreba despre infinit, dar nu știm dacă suntem capabili să-l cunoaștem în întregime.

Poate că, dacă am pretinde că am ajuns la capătul tuturor întrebărilor, am confunda cunoașterea unei părți cu posesia întregului. Am înceta să mai fim cercetători ai existenței și ne-am declara stăpânii ei.

În limbajul credinței, am putea spune că omul nu devine Dumnezeu prin acumularea cunoașterii. Dumnezeu nu este un trofeu pe care îl câștigăm după ce am rezolvat toate enigmele universului.

Dumnezeu doar este.

Iar noi continuăm să căutăm, să experimentăm și să ne minunăm.

Între +1, 0 și −1

Mă întorc la cele trei semne de la care am pornit.

+1. Existența pe care o trăim, prezența noastră în lume, clipa în care putem spune: sunt.

1.    Misterul. Nu neapărat neantul absolut, ci semnul întrebării pe care îl așezăm în fața a ceea ce nu putem cuprinde. Zero matematic nu este sinonim cu nimicul metafizic, iar cele două nu trebuie confundate. Dar, ca simbol al meditației, zero îmi amintește de limita dintre ceea ce pot afirma și ceea ce încă nu pot cunoaște.

−1. Absența, pierderea, sfârșitul unei forme. Nu o dovadă că totul se transformă într-un minus și nici o explicație a ceea ce urmează după moarte, ci imaginea fragilității noastre și a faptului că formele individuale nu durează veșnic.

Poate că aceste semne descriu numai felul în care încercăm să ne reprezentăm existența. Ele nu pot demonstra singure nici infinitul realității, nici nemurirea sufletului. Dar ne pot ajuta să punem întrebările potrivite.

Ce înseamnă să apari? Ce înseamnă să dispari? Și ce legătură există între ceea ce suntem pentru o vreme și întregul din care facem parte?

Nu am răspunsuri definitive. Dar nu cred că trebuie să renunțăm la întrebare doar fiindcă nu avem certitudinea răspunsului.

Poate că maturitatea spirituală începe tocmai atunci când putem trăi cu misterul fără să-l transformăm nici în frică, nici într-o certitudine inventată.

În loc de încheiere

Nu știu unde începe infinitul și nu știu dacă are un început în sensul în care mintea noastră înțelege începuturile. Nu știu dacă vom putea vreodată cuprinde întregul lanț al existenței. Și nu pretind că am demonstrat ce se întâmplă cu sufletul după moarte.

Dar știu că exist acum. Pot să privesc, să mă întreb, să aleg, să iubesc și să creez. Pot să folosesc libertatea nu doar pentru a-mi satisface dorințele, ci și pentru a lăsa în urma mea ceva care să le fie de folos altora.

Poate că aceasta este lecția celor trei semne: să nu confundăm prezența cu eternitatea, absența cu neantul și necunoașterea cu imposibilitatea.

Dumnezeu doar este.

Infinitul este darul prin care trăim experiența.

Libertatea este motorul care ne permite să alegem.

Iar răsplata este certificarea existenței prin ceea ce am trăit și prin ceea ce am făcut cu libertatea primită.

Nu știm dacă putem ajunge vreodată la capătul acestui drum. Poate că nici nu acesta este rostul lui.

Nu trebuie să cuprindem infinitul pentru a participa la el. Trebuie să avem libertatea de a trăi, curajul de a întreba și înțelepciunea de a nu confunda ceea ce știm cu tot ceea ce este.

Iar dacă existența ne-a oferit această posibilitate, atunci fiecare clipă trăită conștient devine o mărturie.

Nu despre faptul că am înțeles totul.

Ci despre faptul că am fost aici.

Ben Todică