luni, 24 august 2026

Ben Todica - Un ultim cuvânt pentru Petre Gheorghiu-Dolj

 



Un ultim cuvânt pentru Petre Gheorghiu-Dolj

6 iulie 1938 – 20 august 2026

 

Astăzi, la microfonul radioului nostru, rostim cu greu un nume pe care ne-am fi dorit să-l mai auzim multă vreme printre noi:

Petre Gheorghiu-Dolj.

La 20 august 2026, Petre a plecat dintre noi și a trecut la cele veșnice.

Pentru lumea teatrului și a filmului, Petre Gheorghiu-Dolj a fost un actor cu o carieră impresionantă, construită între două lumi. A cunoscut scena Teatrului Național din Craiova și cinematografia românească, iar după stabilirea sa în Australia, în 1988, a continuat să joace cu aceeași pasiune, lăsându-și amprenta în numeroase producții australiene, cu peste 80 de roluri în filme și seriale.

Pentru noi, cei de la 3ZZZ – programul în limba română din Melbourne, Petre a fost însă mai mult decât un actor.

A fost coleg, susținător, prieten și unul dintre oamenii care au înțeles că un radio comunitar nu înseamnă doar microfoane, emisiuni și cuvinte rostite în eter.

Înseamnă oameni. Înseamnă memorie. Înseamnă legătura dintre cei plecați de acasă și locul pe care îl poartă în suflet.

Petre a fost parte din această poveste.

Și poate că aceasta este una dintre cele mai frumoase forme de a rămâne: să fi trecut prin viața oamenilor lăsând în urmă nu numai roluri și imagini, ci și amintiri.

Noi, cei care l-am cunoscut și am stat alături de el în această mare familie a radioului românesc din Melbourne, nu vom uita vocea lui, prezența lui și dragostea lui pentru lumea artistică și pentru comunitatea românească.

Pentru că radioul este, înainte de toate, o memorie vie.

Iar oamenii care au trecut prin el nu rămân doar în arhivele emisiunilor. Rămân în noi.

De astăzi, când microfonul se va deschide, va exista și un loc gol.

Un loc pe care nu-l va putea ocupa nimeni.

Dar în radio, ca și în memorie, oamenii nu dispar cu adevărat.

Uneori pleacă doar din fața noastră și rămân în vocea pe care o păstrăm, în poveștile pe care le spunem despre ei și în tăcerea dintre două cuvinte.

Poate că aceasta este adevărata putere a radioului: aceea de a păstra, dincolo de timp și de distanță, o voce omenească.

Petre, vocea ta nu se va pierde.

Va rămâne în amintirea noastră, în poveștile pe care le vom spune despre tine și, poate, în acea clipă de tăcere care se așterne peste studio atunci când ne vom aminti că ai fost aici.

Îți mulțumim pentru anii în care ai fost alături de noi.

Îți mulțumim pentru artistul care ai fost, pentru colegul care ai fost și, mai ales, pentru omul care ai fost.

Ai venit în Australia purtând cu tine o parte din România și ai lăsat aici o parte din tine.

Noi o vom păstra.

Iar când, într-o zi, vom vorbi din nou despre oamenii care au construit, cu discreție și cu suflet, comunitatea românească din Melbourne, numele tău va fi printre ele.

Pentru că există oameni care trec printr-un loc și oameni care lasă un loc schimbat prin trecerea lor.

Tu ai fost unul dintre aceștia.

Drum lin spre lumină, Petre.

Din partea colegilor de la 3ZZZ – programul în limba română din Melbourne, transmitem familiei, prietenilor și tuturor celor care l-au iubit și prețuit cele mai sincere condoleanțe.

Și poate că, atunci când vom porni din nou microfonul și vom rosti primele cuvinte ale unei noi emisiuni, undeva, în spatele vocilor noastre, se va afla și memoria lui Petre.

Pentru că un om nu pleacă niciodată cu totul atât timp cât există cineva care își amintește de el.

Petre, nu te vom uita.

Dumnezeu să te odihnească în pace și lumină.

Ben Todica











ION COJA - Decalogul junelui naționalist. (3)

 



Decalogul junelui naționalist. (3)

Suntem poporul cel mai numeros din Europa de sud-est

ION COJA

16 octombrie 2021 / 24/08/2026

 

Spuneam deunăzi că noi, românii, trebuie să conștientizăm existența anti-românismului ca factor în istoria noastră modernă și mai ales în ziua de azi. E cazul să luăm exemplul evreilor, al liderilor evrei din Israel și din comunitatea internațională iudaică, în a căror strategie este obligatoriu cuprinsă și preocuparea de a face față activităților anti-semite. O preocupare oficial recunoscută și activă prin nenumărate instituții și strategii. Nu cunosc exact în ce constau aceste activități anti-semite, dar nu mă îndoiesc că ele există și au o tradiție milenară, multi-milenară. Se poate spune că anti-semitismul apare odată cu primele manifestări în istorie ale iudaismului. Evreii au avut un talent aparte de a stârni reacții de respingere, de distanțare din partea comunităților etnice cu care au venit în contact. Nu mă încumet să intru în detaliile acestui subiect deja analizat de persoane și autori mult mai bine informați decât mine. Bibliografia este imensă, incluzând o sumedenie de autori „anti-semiți” dintre cei mai prestigioși! Firește, replica evreilor nu lipsește. O replică deseori punitivă, chiar disproporționată! Face parte din strategia evreiască de combatere și descurajare a adversității sistematice față de valorile și interesele lumii iudaice.

Ne poate fi de folos modelul iudaic?

Este prima întrebare pe care ne-o punem și la care ne grăbim să dăm un răspuns: Nu! Nu prea ne folosește la ceva replica dată de evrei celor care le-au pus în primejdie interesele, însăși existența. Experiența și tradițiile evreice nu ne pot fi de folos atunci când ne organizăm și noi pentru a face față activităților anti-românești. Aceste activități nu sunt o reacție cât de cât justificată la un comportament românesc provocator, agresiv cât de cât! În vreme ce anti-semitismul este deseori provocat de un motiv simplu și binecuvîntat: vinovăția iudeilor! Copios invocată de promotorii anti-semitismului! Comportamentul evreilor, al unor evrei, desigur!, a justificat cât de cât reacția celorlalți, a „goimilor”, o reacție deseori exagerată sau chiar nejustificată de fapt, iscată de felurite tehnici de dezinformare și manipulare, la care nu se pricep numai evreii! Anti-semitismul se manifestă vizibil, în public și deseori cu multă publicitate, invocând cauze reale sau inventate. Pretexte deseori, dar nu totdeauna!

Asta în vreme ce activitățile anti-românești se desfășoară într-o deplină clandestinitate, fără a fi percepute de marele public, nici chiar de serviciile gândite să apere societatea românească de orice fel de agresiune, inclusiv de agresiunile discrete, bine conspirate. Aceste servicii „inteligente” își fac și nu-și prea fac datoria în fața agresiunilor anti-românești mascate în fel și chip. De-a lungul istoriei aceste servicii și-au făcut datoria cu sincope care pun la îndoială onorabilitatea celor care le-au condus. Bunăoară dacă ne referim la serviciile secrete de azi, la SRI, SIE etc, va trebui să consemnăm o „sincopă” care nu ne și nu le onorează deloc! Nu e de mirare, aceste servicii se trag din Securitatea comunistă, aripa trădătoare, cea care a organizat lovitura anti-națională din decembrie 1989. A existat și o aripă patriotică, naționalistă în Securitate, ca și-n armată, înainte de1990, dar aceasta a fost scoasă din joc de Iulian Vlad și acoliții săi, care au organizat „revoluția” din decembrie 1989! După 1990 acțiunile anti-românești s-au desfășurat în toată voia. Cu „voie de la poliție”! Și de la guvern, ba chiar și de la Parlament, interesele elementare ale românilor, ca etnie majoritară în România, fiind neglijate sau sabotate chiar, fără nici o rezistență din partea clasei politice.

Cine a promovat sau a tolerat activități anti-românești după 1990? Toți președinții României de care am avut parte, toți prim-miniștrii și așa mai departe în jos, în ierarhia guvernării. O unanimitate înfricoșătoare. Pe cât de înfricoșătoare, pe atât de dezgustătoare!

Ca să dăm și exemple și ca să nu fiu acuzat de partizanat politic mă pot referi la situația românilor care trăiesc ca minoritate etnică în țările din jurul României. Acești români sunt dintotdeauna ținta unei politici de des-naționalizare, de asimilare etnică forțată, fără ca guvernanții de la București să reacționeze cât de cât la de-românizarea românilor minoritari în statele învecinate! Indiferent de partidul aflat la putere, guvernul României a fost mereu nepăsător cu privire la soarta acestor frați români!

În România în schimb legislația și practica în materie de minoritâți etnice este extrem de generoasă, românii oferind minorităților etnice chiar un regim de descriminare pozitivă, cu avantaje care fac ca condiția de minoritar etnic să fie în multe cazuri de preferat condiției de etnic român majoritar. Bunăoara în „secuime”, în județele Harghita și Covasna. Nu este rău că s-a ajuns la această situație, cu condiția ca guvernanții români să discute cu guvernanții omologi din statele vecine de pe poziția acestei situații, reclamând ca românii minoritari etnici din țările învecinate să se bucure de un regim de reciprocitate, să li se aplice măsurile pe care statul român le practică în raport cu minoritățile etnice din România.

După semnarea păcii la Trianon în 1920, în România rămâneau să trăiască peste un milion de minoritari maghiari, iar în Ungaria un număr de circa 400.000 de români rămâneau să trăiască ca cetățeni maghiari de etnie română, în vecinătatea imediată a graniței noastre de Vest.

Nota bene: dacă puterile aliate și-ar fi respectat promisiunile făcute României în 1916 înainte de intrarea noastră în război împotriva puterilor centrale, granița noastră de vest ar fi trebuit să fie pe Tisa și i-ar fi cuprins pe majoritatea românilor care au rămas să trăiască în Ungaria de după Trianon. Azi, după 100 de ani de la Trianon, numărul maghiarilor din România este mai mare ca în 1920, iar numărul românilor din Ungaria s-a redus la circa 40.000 de suflete. În suta de ani scursă, nu a existat nicio preocupare a guvernanților de la București pentru protejarea românilor din Ungaria, pentru contracararea politicii maghiare de des-naționalizare a românilor. Guvernanții s-au arătat a fi preocupați, timorați chiar, de propaganda internațională făcută de Budapesta pe tema regimului de des-naționalizare la care ar fi fost supuși maghiarii din România, temă prezentă și azi în textele de propagandă revizionistă maghiară, o propagandă pe cât de mincinoasă, pe atât de insistentă și de penetrantă, de convingătoare pentru persoanele și entitățile neinformate.

Românii din Ungaria nu au dispărut, dar sunt timorați de atitudinea guvernanților maghiari și preferă să se declare maghiari pentru a nu-și complica existența. Dar sunt gata să-și afirme adevărata identitate națională dacă ar simți un sprijin energic de la București! Acest sprijin încă mai este așteptat de zeci de mii de români din Ungaria!

De ce nu și-au respectat marile puteri promisiunile făcute României pentru a o convinge să iasă din neutralitate și să intre în război de partea Antantei? După părera mea a contat mult și un fapt care nu fusese luat în calcul în 1916: după 1 Decembrie 1918 România s-a prezentat la Conferința de pace revendicând un teritoriu mult sporit prin desprinderea Basarabiei de imperiul țarist, de imperiul sovietic. România Mare era mai mare decât o visaseră politicienii români la intrarea în război în 1916! O Românie cu granița de Vest pe Tisa ar fi fost o Românie îndreptățită să aibă această frontieră. Așa cum era îndreptățită să aibă pe Nistru granița de Est. Iar îndreptățirea o dădea principiul naționalității, al populației majoritare. Între cele două rîuri emblematice, de la Nistru pân la Tisa, românii erau net majoritari în 1918. În virtutea numărului lor mai mare, a faptului că românii sunt poporul cel mai numeros din Europa de Est.

Am enunțat în felul acesta unul din motivele care explică apariția anti-românismului. Faptul că suntem neamul cel mai numeros din această parte a lumii ne acordă, cel puțin teoretic, un statut de care dacă noi nu prea suntem conștienți, dacă nu știm să facem caz de acest statut, ceilalți însă, vecinii noștri, își dau seama mai bine decât noi ce valoare are acest statut și mulți reacționează omenește, adică lăsându-se pradă păcatului omenesc numit invidie, pizmă! Nu trezim simpatia nimănui prin faptul că suntem țara cea mai mare din Europa răsăriteană, cu atât mai mult nu devenim mai ușor de suportat pentru dreptul nostru de a lărgi teritoriul național românesc chiar dincolo de Nistru! În momentul de față suntem singura țară din Europa, poate chiar din lume, care, prin aplicarea pricipiilor de drept internațional, avem perspectiva de a ne lărgi hotarele prin unirea cu Basarabia, cu Republica Moldova. Această perspectivă, atât de îndreptățită, nu găsește prea mulți susținători nici printre puterile decidente ale momentului istoric. Multe din aceste puteri sunt confruntate la ele acasă cu tendințe centrifuge, cu perspectiva secesiunii revendicată de forțe politice separatiste, care se pronunță răspicat în acest sens. Bunăoară Marea Britanie, Spania, Franța, Italia, Rusia în Europa.

Cu ceva ani în urmă numărul mare de români din Balcani făcea ca limba română să fie lingva franca în acest colț de lume, locuit de un mozaic de popoare, dintre care noi valahii, noi românii, am fost și suntem poporul cel mai numeros, cel mai important. Nu avem dreptul să ne sfiim de a recunoaște acest lucru și de a ne purta în consecință! N-am făcut-o până acum! Și rău am făcut! O greșeală care ar putea să ne coste mult dacă nu o îndreptăm cât mai curând!

Primul pas reclamat de situația de fapt este să purcedem la o campanie susținută și permanentă de salvare a românității fraților noștri trăitori ca minoritari la sud, la vest, la nord și la est de frontierele politice ale statului numit România. Aceste frontiere nu coincid cu fruntariile neamului românesc!

Suntem și vechi pe teritoriul ocupat de comunitățile de români. Acolo unde sunt consemnați de istorie românii sunt populație autohtonă. Sunt primii ocupanți! Ai sentimentul că în virtutea acestui fapt românii și-au ales țara, au ales ținuturile care să le fie vatră, baștină străbună. Drept care țara lor, terra nostra, este deosebit de frumoasă și de îndestulătoare ca resurse naturale necesare unui trai îmbelșugat! Strămoșii noștri au știut să aleagă! Pământul românesc ne oferă această posibilitate, a belșugului dobândit ușor prin muncă, motiv foarte serios ca să fim pizmuiți pentru țara noastră, să trezim elanul cotropitor sau acaparator al străinilor, al vecinilor.

Am fost în permanență asediați de neprieteni care au râvnit la ce este al nostru în mod definitoriu, în primul rând teritoriul, pământul! În momentul de față, adică după 1990, agresiunea la care suntem supuși se desfășoară în forme inedite, practicate pentru prima oară în istorie. Fără declarații de război, fără trupe militare masate la graniță sau deja intrate în țară, nici nu ne dăm seama că suntem o țară pe cale de a fi ocupată. Unii analiști consideră că deja suntem ocupați și că ni s-a impus condiția de colonie. Nu e clar a cui colonie suntem, avem mai mulți stăpâni, iar cei care ne-au impus acest regim colonial nu sunt un stat, nu au statut politic, ci sunt companiile multinaționale care s-au instalat în România în condițiile perfect legale ale economiei de piață, așa cum ni s-a spus că trebuie să fie regimul post-comunist de care am vrut să avem parte după „revoluția” din decembrie 1989, fără să ne fie clar care este reversul economiei de piață!

Așadar trebuie să concluzionăm, să conștientizăm că suntem o țară agresată, deja ocupată, cu o suveranitate națională mult redusă față de 1990, și că este imperios necesar să avem o reacție de apărare întru totul legitimă. Este sarcina fiecărui partid, a fiecărui om politic, a fiecărui formator de opinie publică, să mediteze la acest subiect și să pună umărul la găsirea și implementarea soluțiilor. Este timpul colaborării frățești. Nu mai avem voie să ținem seama de antipatii și ideosincrazii. Corabia noastră este în plină furtună și toți pasagerii, strâns uniți în jurul mateloților, trebuie să se facă utili cu ceva pentru cauza comună care se cheamă salvarea Patriei.

Salus Patriae suprema lex!

Ion Coja

15 octombrie 2021

 








duminică, 23 august 2026

Elena Armenescu - PANTERA ALBASTRĂ ( Cuvânt înainte )

 



 PANTERA ALBASTRĂ

 

 

Cuvânt înainte

 

   Există călătorii care încep într-un loc și se sfârșesc într-altul.

Și există călătorii care, după ce străbat lumea, ne întorc în locul din care am plecat - dar nu ne mai regăsim aceiași.

 În cazul meu, călătoria a început dintr-un loc miraculos. La marginea pădurii, în desișul dintre văzut și nevăzut, acolo unde înțelepciunea nu se oferă celui care o caută cu zgomot, ci celui care știe să tacă - a;a cum este este casa mea, care dacă nu ar fi fost, nu aș fi scris, pe lângă multe alte poezii, vastul  poem Iubirea împărătească” și actuala apariție: Pantera albastră.

   Această carte s-a născut dintr-o asemenea călătorie în timp..

Am pornit în căutarea unor răspunsuri pe care nu le puteam găsi într-un singur timp, într-o singură cultură sau într-o singură formă de cunoaștere. Am căutat în memorie, în iubire, în mituri, în înțelepciunea vechilor civilizații și în tăcerile care se așază între om și Univers.

Pe acest drum mi-au fost alături două prezențe simbolice: Pantera albastră și un prieten mai de demult: Orfeu (vezi și volumul „De mână cu Orfeu” - apărut la Ed. Mirabilis 2014) .

Pantera albastră este forța instinctului devenit conștiință, inteligența profundă a naturii, misterul care nu se lasă domesticit și care ne conduce prin întuneric către o altă formă de vedere.

Orfeu este vocea care poate coborî în adâncuri și se poate întoarce cu un cântec. El este puterea artei de a trece dincolo de hotarele vizibilului și de a lega lumea oamenilor de lumea tainelor.

Între ei, omul caută.

Caută iubirea și sensul. Caută înțelepciunea și memoria. Caută originea și destinul. Caută, poate fără să știe, drumul către propria sa unitate interioară.

Dar, pe măsură ce călătoria înaintează, devine tot mai limpede că ceea ce căutăm în afara noastră nu este cu adevărat separat de noi.

Suntem făcuți din materia stelelor, din memoria Pământului, din apa care a străbătut milenii, din aerul pe care îl respirăm și din lumina care ne-a precedat.

Poate că omul nu este un străin al Universului.

Poate că este una dintre formele prin care Universul încearcă să se recunoască pe sine.

Pantera albastră nu este doar înțelepciunea care apare la maturitate; ea este și iubirea care, în adolescență, ne trezește pentru prima dată la propria noastră profunzime. Iar mușcătura ei este dureroasă tocmai pentru că, prin ea, descoperim că inima nu este doar un organ al vieții, ci și un loc vulnerabil al ființei.

Există un proverb românesc care se potrivește extraordinar de bine cu drumul pe care l-am construit pentru Pantera albastră: „Dă, Doamne, românului mintea cea de pe urmă!”

La prima vedere, este o expresie ironică: omul înțelege lucrurile după ce a trecut prin experiență, când poate că ar fi fost mai bine să fi avut acea înțelegere de la început.

În cazul nostru însă, personajul are o particularitate frumoasă: nu a primit doar „mintea cea de pe urmă”. El a avut încă din tinerețe ceva ce l-a însoțit permanent - iubirea.

De aceea, Pantera albastră poate fi chiar opusul proverbului printr-o condiționare:

Dă, Doamne, omului mintea cea de pe urmă -
dar păstrează-i iubirea primită la început!

Într-adevăr,  privit mai profund, proverbul ascunde o idee aproape inițiatică: înțelepciunea este adesea rezultatul drumului parcurs. Omul nu primește întotdeauna de la început instrumentele pentru a înțelege ceea ce i se întâmplă. Trebuie să iubească, să piardă, să greșească, să caute, să sufere, să se bucure și să reflecteze.

De aceea, această carte nu dorește să ofere răspunsuri definitive. Ea propune o călătorie. O invitație la căutare, la mirare și la întoarcerea către acele întrebări care, deși vechi cât omenirea, continuă să ne lumineze.

Iar dacă, la sfârșitul drumului, cititorul va simți că iubirea nu se oprește la granița ființei umane, ci se extinde către natură, către toate formele de viață și către vastitatea Universului, atunci călătoria își va fi găsit sensul.

Pentru că poate cea mai profundă revelație nu este aceea că am descoperit Universul în toată frumusețea și măreția lui, acestea le vedem, le simțim..

Ci revelația esențială este că nu am fost niciodată în afara Lui.

 

                                                                           Autoarea