Ion Coja - Iisus și ostașii romani

 

Iisus și ostașii romani
Ion Coja

10 ianuarie 2011|Amestecate

 

Unul dintre momentele cele mai tragice și ultime ale existenței lui Iisus ca ființă omenească este acela în care, crucificat, Iisus cere apă. În trupul său secătuit de sânge, deshidratat, fiecare celulă plânge după o picătură de apă, lichidul primordial al vieții.

Precum se știe, soldații romani care îl păzeau pe Iisus în loc de apă i-au dat să bea oțet, exact „pe invers” de ceea ce Iisus ceruse și avea nevoie. În evanghelii avem următoarele relatări ale momentului:

1. Iar în ceasul al nouălea a strigat Iisus cu glas mare zicând: Eli, Eli, lama sabahtani? Adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit? Iar unii dintre cei ce stăteau acolo, auzind, ziceau: Pe Ilie îl strigă acesta.

Și unul dintre ei, alergând îndată și luând un burete, umplându-l cu oțet și punânându-l într-un vîrf de trestie, îi da să bea. Iar ceilalți ziceau: Lasă, să vedem dacă vine Ilie să-l scape!… Iar Iisus, strigând iarăși cu glas mare, Și-a dat duhul. (Apud Matei)

2. La Marcu, text aproape identic.

3. La Luca: Și sta poporul privind. Iar căpeteniile își băteau joc de El, zicând: Pe alții i-a mântuit; mântuiască-Se pe Sine Însuși dacă el este Hristosul, alesul lui Dumnezeu!… Și îl luau în rîs ostașii, apropiindu-se și aducându-I oțet și zicându-I: Dacă ești împăratul iudeilor, mântuiește-te pe tine însuți!…

4. La Ioan: După aceea, știind Iisus că de-acum toate s-au săvârșit, ca să împlinească Scriptura, a zis: Mi-e sete. Și era acolo un vas plin cu oțet; atunci ei punând în jurul unei ramuri de isop un burete plin cu oțet, I l-au dus la gură. Deci, când a luat oțetul, Iisus a zis: Săvârșitu-s-a!… Și, plecându-Și capul, Și-a dat duhul.

Reacția, altminteri promptă a soldaților romani, este considerată, de 2000 de ani, ca probă de cinism extrem, de răutate și neomenie, de bestialitate tâmpă, cazonă, a unor brute cu chip de om! Gloria romană, a poporului care a făcut cel mai mult pentru civilizarea Terrei, inclusiv pentru răspândirea creștinismului, a avut întotdeauna de pierdut de pe urma acestui episod biblic, taxat de toți creștinii cu severitate. În vremuri mai noi, ale noastre, evreii (unii evrei, vorba lui Paul Goma) încearcă să transfere pe seama acestei brutalități romane, latine, întreaga răspundere pentru calvarul îndurat de Mântuitor.

Citind și recitind de-a lungul anilor povestea biblică a răstignirii Domnului, m-am împăcat destul de greu cu acest pasaj și, de fapt, cu întreg capitolul suferințelor îndurate de Iisus. Ca om, mi-e greu să admit, să înțeleg fapte de care nu mă simt în stare a le făptui. Am crescut cu teama că, fără voia mea, sub presiunea vieții, a hazardului, aș putea comite o vărsare de sânge sau aduce cuiva alte suferințe asemănătoare celor îndurate de Iisus. M-am regăsit în duhul străbunilor când am aflat de la mama că tată-su, ciobanul Stan Licoi, născut la Rășinari și trecut la Domnul în Dobrogea, în satul Valea Neagră – azi Lumina, rostea două rugăciuni pe zi, în mod obișnuit: una seara, la culcare, alta dimineața. Și se ruga dimineața să-l ajute Dumnezeu să nu facă vreo faptă rea peste zi, în ziua care mijea dinspre Răsărit, să nu pricinuiască cuiva un necaz, o suferință… Iar seara mulțumea lui Dumnezeu că i-a fost ascultată și împlinită rugăciunea cu care își începuse ziua…

Zic dar că lectura acestui „capitol” biblic a mers totdeauna mai greu. La un moment dat m-am simțit chiar mușcat de „șarpele îndoielii”, mirându-mă de promptitudinea legionarului roman care a găsit așa de repede un vas cu oțet. Ce să caute un vas cu oțet la îndemâna soldaților care păzeau un crucificat, așteptându-l să-și dea sufletul?! Nu cumva… Doamne, ferește!, îmi ziceam și citeam grăbit mai departe, să nu cad în păcat zăbovind prea mult asupra acestui detaliu. Un detaliu și nimic mai mult!

Iată însă că norocul mi-a surîs și – cred eu, se vădește că de mirat nu m-am mirat degeaba. În locul cu pricina trebuie operată, foarte probabil, o mică și foarte însemnată corectură! Am mai spus-o și o mai spun o dată: numai proștii nu se miră!… Așa m-am mirat și eu de unde aveau soldații romani oțet asupra lor!

În urmă cu câteva luni, așadar, a apărut o carte intitulată Fondul principal lexical al Aromânei. Autor, un fost student, Nichita Vancea, pe grecește Vantsias. A fost teză de doctorat, condusă de domnul acad.Grigore Brâncuș. Față de teză, cartea este mai personală, mai bogată în ipoteze, îndeosebi etimologice, unele mai riscante, altele mai probabile. Dintre ele, una este sigur deosebită, mai ales în privința comentariului. Excepțională! Menită să-i aducă autorului o binemeritată faimă. Citez, așadar, de la pag. 313:

„Puscă („oțet”) < lat. posca Un cuvînt cu totul deosebit! Există numai în aromână, deși de origine latină. Lucru ce, zicem noi, subliniază importanța studierii variantei aromâne în contextul romanic. Posca în latină era denumirea unei băuturi răcoritoare făcută din oțet amestecat cu apă și îndulcită cu miere, băutura legionarilor romani care, atunci când erau în formații de luptă, transpirau foarte abundent, din cauza armurilor grele ce le purtau, de aceea existau sclavi special însărcinați cu distribuirea – în burdufuri – a poscăi în rândul legionarilor chiar și-n timpul luptelor. De ce oare s-a păstrat numai în aromână? Aromânii de astăzi sunt cumva urmașii legionarilor ce cuceriseră pentru Roma regiunea balcanică? Faptul că factorul legionar este foarte pregnant la aromânii care trăiesc în România de pildă poate fi o reminiscență a vremurilor glorioase de odinioară… Acum, pusca armânească poate elucida o nedreptate a istoriei, un caz tipic de creare de „mituri” instigatoare la ură și resentimente religioase. Copil fiind, uram modelul „legionarilor romani” din cauza profesorului de religie care, foarte plastic de altfel, își exprima imensa repulsie față de latini pentru faptul că, atunci când Christos, deja pe cruce fiind, spusese că îi este sete, legionarii romani, culmea cruzimii, i-au dat oțet, inumanii… Iar acum pricepem că de fapt i-au dat posca, de milă tocmai…”

Acesta este textul prin care se lansează o ipoteză copleșitoare: gestul soldaților romani, înfierat vreme de două mii de ani, se salvează datorită cuvîntului aromânesc PUSCA, datorită unei etimologii! Un cuvînt care a dispărut din toate celelalte idiomuri romanice și s-a păstrat numai la ciobanii vlahi din Pind… Și așa cum strămoșii acestor vlahi au echivalat posca din latină cu oțetul, zicându-i oțetului posca, iar mai târziu și până azi pusca, la fel martorii civili și ne-latini ai crucificării, neștiind ce era posca, dar mirosindu-le a oțet, vor fi crezut că soldații ceia chiar oțet i-au dat Mântuitorului, gest care nu putea fi înțeles decât ca o culme a cruzimii, a răutății cinice, drăcești!

Îmi revine să adaug așadar la comentariul fostului meu student următoarele: faptul că pe lângă oțet (acetum, în latină), romanii mai foloseau și posca, o băutură răcoritoare, aflată în dotarea zilnică a soldaților romani, îndeosebi în zonele călduroase ale Imperiului, face din episodul acesta un argument deosebit de convingător privind istoricitatea, realitatea celor relatate. Face de rușine încercările unor nesăbuiți, în frunte cu un Friederic Engels, de a contesta Evangheliile, însăși existența Domnului Iisus. Dacă cele relatate în Evanghelii ar fi invenții, rod al imaginației omenești, acea minte nu avea cum să conceapă povestea cu oțetul. Căci mintea acelui om, dacă cunoștea că soldații romani umblă la ei cu posca, ar fi știut și că acea posca nu era oțet și ar fi folosit termenul potrivit. Mincinosul – sau cel care scornește o poveste, un scenariu, are grijă să se facă crezut, să fie credibil. Iar dacă celui care, zic unii, a scornit evangheliile, i-ar fi trecut prin minte episodul cu oțetul, dacă s-ar fi gândit să introducă oțetul ca element component al inventatului supliciu christic de pe Golgota, acel talentat născocitor ar fi știut că prin textul său naște în mintea cititorului întrebarea: ce să caute oțetul în dotarea soldatului roman aflat în misiune de pază la crucea unui condamnat la moarte? Textul său trebuia să facă verosimilă prezența oțetului, ca oțet, la îndemâna soldaților romani. Care soldați, precum scrie la Evanghelii, au reacționat imediat la suspinul trupului însetat. Prea prompt ca să fie în batjocură – îmi dau seama acum… Foarte prompt, așadar. În asemenea situație pui mâna pe ce-ți cade la îndemână. Și cum și de unde să aibă la îndemână soldatul roman un vas cu oțet?!…

Așadar, martorii civili ai crucificării au asistat la momentul când Iisus cere să bea ceva de sete, îi văd pe soldații romani grăbindu-se să-i ofere ceva, dar nu apă, așa cum te-ai fi așteptat, ci un lichid care mirosea a oțet. Iar după mintea martorilor, acel lichid care mirosea a oțet nu putea fi decât oțet! Și oțetul intră astfel în tradiția orală a celor petrecute în acest episod, ulterior cuprins în textul evangheliștilor. Nu e de mirare că s-a petrecut această neînțelegere, această decodare greșită a unui gest! La nivelul uman, asemenea neînțelegeri sunt firești și se petrec des. La nivelul sacru, mistic, al textului biblic, să descoperi în această inadvertență a mărturiei o confirmare, iar nu o infirmare a celor relatate, pare a fi un semn tainic, cu valoare de revelație, menit să ne întărească în credință. Sau, după caz, să-i readucă la credință pe scepticii înzestrați cu un spirit critic pustiitor de suflete. Nu întâmplător tînărul de la care a pornit această revelație, pentru mine sacră, este un „om al zilelor noastre”, aflat în pragul cedării dinaintea scientismului ateu. Se pare că anodinul cuvînt machidonesc PUSCA, de la marginea Imperiului roman și a limbii latine, salvat ca prin miracol în vorbirea unor ciobani uitați de Dumnezeu și de lume, ne mai scoate o dată la limanul credinței sau, după caz, al meu, ne întărește. Mulțumescu-Ți, Doamne!

De Sf. Ion 2011 Ion Coja

 

Art-emis - „Învierea Domnului, biruința vieții asupra morții și luminarea întregii făpturi”

 

„Învierea Domnului, biruința vieții asupra morții și luminarea întregii făpturi”

Religie

Art-emis

07 Aprilie 2026

 

Preacuviosului cin monahal, preacucernicului cler și preaiubiților credincioși din cuprinsul Arhiepiscopiei Râmnicului,

Har, milă și pace de la Dumnezeu-Tatăl, Fiul și Sfântul Duh,iar de la noi părintești binecuvântări!

„Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul  să se bucure. Şi să prăznuiască toată lumea cea văzută  şi cea nevăzută, că a înviat Hristos, Bucuria cea veşnică!” (Canonul Paștilor)

 Preacuvioși și Preacucernici Părinți,

Iubiți fii și fiice duhovnicești,

 Hristos a înviat!

În lumina cea neapusă a dimineţii celei de a treia zi străluceşte taina cea mai presus de minte şi de cuvânt: Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. O, taină preaslăvită şi de minte necuprinsă! Răsărind din mormânt ca un Soare al dreptăţii, Fiul lui Dumnezeu Cel Înviat din morți, „Domnul puterilor și Împăratul slavei” (Psalmul XXII, 7-10), a luminat marginile lumii cu strălucirea Învierii, chemând pe cei din umbra morţii la viaţă nouă şi nestricăcioasă, pentru înnoirea lumii, văzută de ucenicul iubit al Domnului, Sfântul Ioan Evanghelistul, și înscrisă în Cartea Vieții (Apocalipsa XXI).

Astăzi toate se luminează de strălucirea Celui Înviat, căci Învierea lui Hristos este revărsarea luminii necreate, care pătrunde întreaga existență și o așază pe calea îndumnezeirii. Lumina Celui Înviat este lumina vieții dumnezeiești, care izvorăște din iubirea veșnică a lui Dumnezeu. Aceasta nu luminează numai ochii trupului, ci, mai ales, ochii sufletului, făcându-l pe om să vadă adevărul propriei chemări: aceea de a trăi în comuniune cu Dumnezeu. În această lumină, întunericul păcatului se risipește, iar rănile firii omenești încep să se vindece.

Astăzi se luminează cerurile, pentru că îngerii văd împlinită taina mântuirii și slujesc cu bucurie pe Împăratul vieții. Se luminează pământul, pentru că omul, ridicat din căderea sa, este chemat din nou la demnitatea de fiu al lui Dumnezeu. Se luminează și adâncurile, pentru că Hristos Domnul a coborât până la hotarul morții, „zdrobind întru tărie puterea morții[1] și umplând cu prezența Sa locul în care domnea odinioară întunericul.

Biserica vestește cu bucurie că „toate s-au umplut de lumină: și cerul, și pământul, și cele de dedesubt”[2]. În această lumină se descoperă sensul ultim al existenței: acela că lumea nu este făcută pentru întuneric și moarte, ci pentru viață, comuniune și slavă. De aceea, prin Învierea Mântuitorului Hristos, Cel Ce este cu adevărat „Învierea și viața tuturor“ (Ioan XI, 25), lumina biruiește definitiv întunericul, iar această lumină nu apune niciodată, pentru că ea este însăși viața lui Dumnezeu dăruită lumii. Cine intră în această lumină începe încă de aici să guste bucuria Împărăției celei veșnice, unde nu este nici moarte, nici întristare, ci doar strălucirea nesfârșită a Celui Înviat.

Iubiți fii și fiice duhovnicești,

Învierea Domnului este temelia neclintită şi adevărul desăvârşit al credinţei noastre creştine, pentru a cărei mărturisire, spune Avva Ishiron în Pateric, creștinii vor fi slăviți în vremurile de pe urmă[3]. Căci precum răsăritul soarelui biruiește întunericul nopţii, aşa lumina Învierii risipeşte umbra morţii şi a neştiinţei.

Taina cea mai presus de minte a iubirii smerite şi milostive a lui Dumnezeu se descoperă în iconomia mântuirii ca lucrare dumnezeiască ce întrece hotarele raţiunii omeneşti şi depăşeşte puterea cuvintelor. Cel Ce este mai presus de fiinţă, necuprins şi neajuns de minte, a binevoit, din iubire nemăsurată pentru făptura Sa, să Se coboare în adâncul smereniei, îmbrăcând firea omenească, fără a părăsi slava dumnezeirii Sale și fără să fi cunoscut păcatul, încât ne-a făcut părtași neprihănirii Sale și a ridicat întreaga fire umană la împreună-dobândirea vieții veșnice.
Această taină este revelarea iubirii milostive a lui Dumnezeu: Cel Ce a întemeiat cerul şi pământul, Cel Ce ţine toate prin cuvântul puterii Sale, S-a întrupat și S-a supus condiţiei omeneşti, primind neputinţele firii, pentru ca, prin smerenia Sa, să ridice pe omul căzut. „Aveam trebuinţă ca Dumnezeu să Se întrupeze şi să moară, pentru ca noi să trăim; am murit împreună cu El, pentru ca să ne curăţim; am înviat împreună cu El, pentru că am murit împreună cu El; suntem slăviţi împreună, pentru că împreună cu El am înviat”[4], accentua Sfântul Grigorie de Nazianz. Astfel, ceea ce pentru mintea omenească pare de neînțeles a devenit în planul dumnezeiesc calea mântuirii, slava s-a arătat în smerenie, iar puterea în jertfă.

Smerenia dumnezeiască a atins culmea sa pe Golgota, unde Cel fără de păcat a primit moartea pentru viaţa lumii. Însă Cel Ce a fost răstignit nu a rămas în puterea morţii, ci, sfărâmând zăvoarele iadului, a ridicat împreună cu Sine pe Adam şi tot neamul omenesc. Înainte de venirea Mântuitorului, moartea stăpânea peste neamul omenesc ca o consecinţă a păcatului şi ca o lege a stricăciunii, care supunea întreaga creaţie. Omul, zidit pentru viaţă şi comuniune cu Dumnezeu, se afla sub umbra întunericului şi a despărţirii. La plinirea vremii (Gălățeni IV, 4),

Cuvântul cel veşnic al Tatălui a primit trup muritor, pentru ca, prin moartea Sa, să pătrundă în adâncul acestei realităţi şi să o transforme din interior. „Ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund” (Isaia LIII, 7).

Coborârea Sa în moarte nu a fost o supunere neputincioasă, ci o lucrare liberă a iubirii dumnezeieşti: „Mântuitorul Hristos a plătit pentru cel ţinut cu moartea, ca pe acela să-l slobozească din legăturile morţii”[5], învață Sfântul Ioan Gură de Aur. Cel Ce este Viaţa a primit să guste moartea pentru toţi, iar prin această smerită pogorâre a sfărâmat zăvoarele iadului şi a risipit puterea întunericului. El Și-a dat „sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Marcu X, 45), S-a adus jertfă Tatălui pentru noi, întru miros de bună mireasmă, iar prin Înviere a arătat că moartea este o realitate trecătoare, lipsită de puterea de a-l despărţi definitiv pe om de Dumnezeu.
Astfel, firea omenească cea rănită odinioară de păcat s-a înnoit prin Harul cel dumnezeiesc şi s-a împodobit cu lumina cea neapusă, ca să vieţuiască nu după stricăciunea pământului, ci după slava Împărăţiei celei de sus.

Prin Hristos Cel Înviat viaţa se revarsă din nou asupra întregului neam omenesc, iar mormântul, care odinioară era simbol al sfârşitului şi al disperării, s-a transformat în loc al aşteptării şi al nădejdii, căci din el a răsărit viaţa cea fără de sfârşit. Totodată, „fără Învierea lui Hristos, nu avem nicio nădejde că mai urmează ceva după moarte”, învață Sfântul Chiril al Alexandriei[6].

 Dreptslăvitori creștini, preacuvioși și preacucernici părinți,

„Prăznuim astăzi omorârea morţii şi începutul unei alte vieţi veşnice”[7].
Viaţa cea neînserată, inaugurată prin Înviere, nu aparţine doar veacului viitor, ci începe încă din această lume, în viaţa Bisericii. Prin Sfintele Taine, omul se împărtăşește de Harul dumnezeiesc și devine părtaş al acestei realităţi noi. În Harul Sfântului Duh strălucește lumina Învierii și ne oferă posibilitatea ca viața noastră să fie orientată spre comuniunea deplină în Împărăţia lui Dumnezeu. De aceea, Canonul Învierii ne îndeamnă: „să ne curățim simțirile și să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a Învierii”. În această formulare, imnograful unește două realități fundamentale: curățirea și vederea. Omul nu poate vedea lumina Învierii atâta timp cât simțirile sale sunt întunecate de patimi. Patima nu este doar o slăbiciune morală, ci o opacizare a persoanei și, de aceea, curățirea, sfințirea vieții, îi oferă omului posibilitatea ca lumina dumnezeiască să devină perceptibilă. Omul nu este chemat să se elibereze de simțuri, ci să le curățească pentru a deveni capabile de o percepție profundă a realității Învierii. Astfel, vederea Mântuitorului Hristos Cel Înviat este o experiență integrală a persoanei, în care întreaga ființă participă la lumina Harului dumnezeiesc.

Această curățire devine posibilă pentru că Însuși Hristos Domnul este numit în Canonul Învierii „Paștile cele curățitoare”. Prin jertfa și Învierea Sa, El nu doar arată calea curățirii, ci o face posibilă. Pentru aceasta, El vine în ajutorul nostru, ca prezență vie care intră în adâncul existenței noastre. Dumnezeu Se apropie de fiecare inimă smerită și rugătoare, purtând cu Sine puterea Harului, care ridică, vindecă și întărește.

În perioada Postului Sfintelor Paști, ne-am încredințat de faptul că această curăție a sufletelor noastre nu este un simplu efort uman, ci o lucrare sinergică, în care Harul lui Dumnezeu și libertatea omului se întâlnesc. „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă scol împreună cu Tine, înviind Tu. Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine, Însuți împreună mă preaslăvește, Mântuitorule, întru Împărăția Ta” [9]. Din această perspectivă, curățirea are și o dimensiune eclesială. Biserica este spațiul în care oamenii se curățesc prin efortul ascetic și lucrarea Harului dumnezeiesc, pentru a primi Lumina Învierii.

Omul curățit de cele care-l străjuiau în întunericul păcatului și al morții sufletești devine purtător de lumină, adică participă la viața dumnezeiască. Curățirea simțurilor face posibilă vederea lui Dumnezeu, iar această vedere nu este doar contemplare, ci comuniune vie cu El, nădejde și putere de biruire a tuturor încercărilor. „Când văd că Hristos a biruit moartea, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, nu mă mai tem, nu mai privesc către neputința mea, ci iau în minte nebiruita putere a Celui Ce-mi va ajuta” (9). Să ne apropiem purtători de lumină de Hristos, Cel Ce a ieșit din mormânt ca un Mire, și să prăznuim împreună cu cetele iubitoare de praznic Paștile lui Dumnezeu cele mântuitoare. „Umblați ca fii ai luminii! - ne îndeamnă Apostolul neamurilor – pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate și adevăr, încercând ce este bineplăcut Domnului. Și nu fiți părtași la faptele cele fără roadă ale întunericului“ (Efeseni V, 8-11).

Evlavioasa prăznuire a Paștilor înseamnă și a înveșnici lumina Învierii pe chipurile celor sărmani, „spre a stăpâni dragostea”[10], prin transformarea iubirii primite de la Dumnezeu în iubire concretă pentru semeni. Lumina Învierii se păstrează vie în noi doar atunci când devine lumină împărtășită. Dacă o închidem în interiorul unei bucurii individuale, ea se stinge treptat, însă, dacă o împărtășim, aceasta se multiplică și se adâncește. „Fără comuniune, lumea nu e decât tristețe, ruină, distrugere și masacre” [11], ne încredințează Sfântul Dumitru Stăniloae.

Chipul celui sărac este adesea acoperit de tristețe sau de sentimentul abandonului. În aceste chipuri, lumea vede uneori doar lipsa, însă credința vede un loc al prezenței tainice a lui Hristos Cel Înviat. Când omul își deschide inima și mâinile către cel lipsit, nu face doar un gest social, ci participă la lucrarea lui Dumnezeu, Care ridică și reînnoiește persoana umană. Astfel, lumina Învierii este „înveșnicită” pe chipurile semenilor, iar întâlnirea cu celălalt se realizează în lumina lui Dumnezeu. Cel care dăruiește primește și el: primește bucuria de a vedea cum chipul celuilalt se luminează, cum nădejdea, credința și dragostea renasc acolo unde era deznădejde și multă suferință. 

Iubiți părinți și dreptslăvitori creştini, 

Învierea Domnului este, așadar, începutul vieţii celei neînserate, care luminează drumul omului spre veşnicie. În lumina ei, sensul existenţei se descoperă ca participare la viaţa lui Dumnezeu, în comuniune cu sfinții, în a căror nădejde a strălucit certitudinea că lumina Învierii nu va apune niciodată. Ei sunt aceia care au mărturisit cu bucurie şi cu evlavie că Mântuitorul Hristos Cel înviat este începutul vieţii celei neînserate. Sfinții apar în viața Bisericii ca purtători ai luminii dumnezeiești, ca oameni în care strălucirea pascală nu a rămas doar o experiență trecătoare, ci a devenit o stare permanentă a existenței lor. Ei sunt numiți „purtători de lumină”, pentru că în viața lor a strălucit slava lui Dumnezeu. În același timp, în chipul lor luminat Biserica vede anticiparea Împărăției lui Dumnezeu, unde lumina Mântuitorului Hristos va străluci fără umbră și fără sfârșit. Astfel, fiecare sfânt este o icoană vie a luminii pascale, iar prin ei lumea întreagă este chemată să intre în aceeași lumină.
Epifanii ale lucrării Harului lui Dumnezeu în istorie și în viața poporului român rămân sfinții ocrotitori ai Arhiepiscopiei Râmnicului, amintindu-i aici pe aceia pe care îi vom cinsti în chip deosebit în această perioadă pascală: Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica și Sfânta Cuvioasă Matrona de la Hurezi.

Astfel, în duminica a treia după Paști, numită „a Mironosițelor”, în data de 26 aprilie, în Arhiepiscopia Râmnicului va avea loc Sărbătoarea Aducerii în Oltenia a moaștelor Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, ocrotitorul Eparhiei și unul dintre chipurile cele mai luminoase ale spiritualității românești, în care Harul lui Dumnezeu a strălucit prin blândețea, rugăciunea, discernământul duhovnicesc și puterea sa de a transforma comunitățile în care a slujit.

În același timp, proclamarea canonizării Sfintei Cuvioase Matrona, care va avea loc la Mănăstirea Hurezi, în data de 5 mai, arată că lucrarea Harului dumnezeiesc nu se limitează la o epocă sau la anumite forme de slujire. În tăcerea și smerenia vieții monahale de la Mănăstirea Hurezi, Sfânta Cuvioasă Matrona a trăit o viață de rugăciune, de răbdare și de dăruire jertfelnică, încât a devenit vas ales al Harului lui Dumnezeu. Sfințenia ei a fost asemenea luminii care arde în taină, dar care, în timp, a strălucit peste întreaga Biserică.

Pentru credincioșii din Arhiepiscopia Râmnicului, aceste evenimente duhovnicești reamintesc că sfinții au fost membri vii ai Bisericii, legați de poporul dreptcredincios prin iubire și prin neîntreruptă rugăciune. De aceea, cele două sărbători devin momente de reînnoire spirituală, care cheamă pe fiecare om la curățirea inimii și la comuniunea cu Dumnezeu. În prezența sfinților, credincioșii descoperă modul în care lumina Mântuitorului Hristos Cel Înviat se reflectă în viața oamenilor și cum istoria unui loc devine, prin sfințenie, istorie a întâlnirii dintre Dumnezeu și om. În această lumină pascală, să devenim și noi mărturisitori ai faptului că Învierea Domnului transformă inimile prin Harul lui Dumnezeu, Care să vă fie sprijin în toate lucrările cele bune, iar bucuria sfântă a Paștilor să vă rămână ca o lumină neapusă în suflet, aducând rod de bunătate, milă și pace.

Rugăm pe Mântuitorul Hristos Cel Înviat să vă dăruiască sănătate, putere duhovnicească și binecuvântare în toate, iar lumina Învierii să strălucească mereu în viața tuturor!

Hristos a înviat!

 

Al vostru, al tuturor, de tot binele voitor şi către Hristos Domnul, Cel Înviat din morți, rugător.

 

† Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului

---------------------------------------------- 

[1] Sedealna a doua duminicală, glas IV.
[2] „Canonul Învierii”, Cântarea a treia, în Slujba Învierii, E.I.B.M.O., Bucureşti, 2000, p. 27.
[3]  Avva Ishiron, Patericul, Editura Reintregirea, Alba Iulia, 2003, p. 127.
[4] Sfântul Grigorie Teologul, Cuvânt la Sfintele Paşti, E.I.B.M.O., Bucureşti, 2009, p. 65.
[5] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări la praznice împărăteşti, în colecția Izvoarele Ortodoxiei, vol. 5, traducere de pr. Prof. Dumitru Fecioru, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1942, p. 220.
[6]  Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 41, trad de Sfântul Dumitru Stăniloae, București, 2000, p. 1151.
[7] „Canonul Învierii”, Cântarea a șaptea, în Slujba Învierii, E.I.B.M.O., Bucureşti, 2000, p. 37.
[8] „Canonul Învierii”, Cântarea a treia, în Slujba Învierii, E.I.B.M.O., Bucureşti, 2000, p. 27.
[9] Sfântul Ioan Gură de Aur, „Cuvânt la Marea duminică a Paștilor”, în Sfinții Părinți despre moartea și Învierea Domnului, Editura Sophia, Bucuresti, 2008, p. 333.
[10] Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, trad. Cristian Spătărelu și Daniela Filioreanu, Ed. Egumenița, Galați, 2007, p. 144.
[11]  Sfântul Dumitru Stăniloae, Marc-Antoine Costa de Beauregard, Mica dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica, Ed. Deisis, 2000, p. 219.

Sursa - https://arhiepiscopiaramnicului.ro/cultural/invierea-domnului-biruinta-vietii-asupra-mortii-si-luminarea-intregii-fapturi - 6 aprilie 2026.

Grafica: I.M.

N. Grigorie Lăcrița - Omenirea a fost dintotdeauna pe mâna unor mari nebuni

 

Omenirea a fost dintotdeauna pe mâna unor mari nebuni

Conf. univ. dr. N. Grigorie Lăcrița

Art-emis

07 Aprilie 2026

 

Un război nuclear ar însemna sfârșitul lumii

Folosirea Inteligenței Artificiale (AI/IA) pe plan militar reprezintă una dintre cele mai mari transformări tehnologice din istoria modernă a apărării, schimbând profund modul în care vor fi purtate războaiele. Marile puteri militare globale (SUA, Rusia și China) investesc masiv în dezvoltarea AI pentru a obține un avantaj strategic, trecând de la „războiul inteligentizat”.

Războiul inteligentizat reprezintă o etapă superioară în purtarea eventualelor conflicte militare, caracterizat prin utilizarea masivă a inteligenței artificiale (IA). Noul tip de război bazate pe AI este promovat intens de cele mai mari puteri militare ca o modalitate de a obține superioritatea strategică. Afirmația conform căreia „cine va stăpâni cel mai bine AI va fi cel mai puternic și militar” este susținută de lideri mondiali și experți în securitate, fiind considerată un element central în geopolitica secolului XXI.

Inteligența Artificială (IA) este descrisă ca un „multiplicator de forță” și în domeniul militar, capabil să schimbe radical atât modul în care sunt purtate războaiele, cât, mai ales, armele folosite. În condițiile în care când cele mai mari cuceriri ale omenirii au loc prin Inteligența Artificială (AI/IA), pericolul unui al treilea război mondial înspăimântă întreaga omenire, care poate fi distrusă, chiar și de mai multe ori, distinct prin fiecare „tip” de război, precum: război nuclear; război biologic; război chimic; război cu bombele cinetice; război cu super-armele cu fasciculule de particule; război cu armele laser cu energie direcționată; război cu armele electromagnetice etc. Aceste arme utilizate într-un conflict la scară mondială ar putea distruge omenirea de pe întreaga planetă chiar și numai în câteva ore, la fel cum ar fi distrusă de un bombardament nuclear.

Folosirea cele circa 15.000 de arme nucleare deținute de 10 țări, dintre care în jur de 13.500 sunt deținute de Rusia și de SUA, ar conduce la dispariția totală a omului de pe Pământ, chiar pentru câteva milioane de ani, conform unor specialiști. Nimeni nu are de câștigat de pe urma unui război nuclear, căci acesta ar duce nu numai la anihilarea totală a inamicilor, ci ar învelii întreg Pământul cu radiații atât de puternice care ar face ca toate formele de viață de pe el să dispară. După prima explozie nucleară, care a uimit militarii şi oamenii de ştiinţă, când aceștia s-au înghesuit să-l felicite pe Oppenhaimer, directorul ştiinţific al proiectului, acesta, devenind conştient şi afectat de consecinţele pe care „opera sa” a avut-o și, mai ales, pe care o poate avea asupra omenirii, a exclamat, după citatul din poemul indian Bhagavad Gita: „Dacă strălucirea unei mii de soare ar clipi pe cer, ar fi ca o strălucire a Celui Atotputernic ... Eu sunt moartea, distrugătorul lumilor ”.

În timpul Primului Război Mondial, Einstein era profund oripilat de modul în care știința și tehnologia (precum gazele toxice sau noile arme de distrugere) erau folosite pentru a masacra oameni, în loc să servească umanitatea. În acest context, el a scris următoarea frază, care apare într-o scrisoare trimisă de el prietenului său, Heinrich Zangger, pe 6 decembrie 1917: „Întregul nostru progres tehnologic atât de lăudat - însăși civilizația noastră - este ca un topor în mâna unui criminal patologic”.

Einstein nu critica tehnologia în sine, ci decalajul moral. El credea că am perfecționat instrumentele (toporul), dar scopurile noastre au rămas primitive sau distructive (criminalul).  Această idee este completată de o altă afirmație celebră a sa din volumul Out of My Later Years (1950): „Perfecțiunea mijloacelor și confuzia scopurilor par să caracterizeze epoca noastră”.  Textul original al corespondenței sale se poate găsi pe în „The Collected Papers”, Albert Einstein (Volumul 8), publicat de Princeton University Press. Ulterior, intuind consecințele catastrofale pe care le-ar avea asupra omenirii un război nuclear, Einstein a avertizat lumea și prin citatele: „Nu ştiu cum se va lupta în cel de-al treilea război mondial, dar ştiu că în cel de-al patrulea se va lupta cu bâte şi cu pietre.” (cel de-al patrulea război mondial putând avea loc, posibil, numai după milioane de ani după cel de-al treilea război mondial nuclear) și „Mi-e teamă de ziua în care tehnologia va fi mai importantă ca relaţiile interumane. În lume va exista o generaţie de idioţi.”

Un război nuclear, care ar însemna sfârșitul lumii, nu poate avea loc decât în condițiile în care folosirea cuceririle militare de vârf ale AI ar ajunge pe mâna unor „nebuni patologici”, a unor „genii ale răului”, a unor „cuceritori malefici”, care nu mai au capacitatea să țină cont de aceste realități din cauza dorinței lor nebunești de a-și întinde cuceririle până când să-și supună întreaga lume. În condițiile în care omenirea ar ajunge pe mâna unor mari nebuni, aceștia, în nebunia lor patologică, sunt în stare să ducă o luptă pentru dreptate până nu va mai rămâne om pe pământ, până la a distruge însăși umanitatea în numele căreia este luptată.

Despre genialii cuceritori malefici

În abordarea acestei teme, trebuie să se facă o diferență fundamentală între un dictator care atacă pentru a cuceri lumea și conducătorul unei națiuni care se apără de invadatorii care vor să șteargă de pe hartă națiunea sa. Istoria consemnează faptul că numeroasele și marile nenorociri ale omenirii au fost cauzate exclusiv de prima categorie, respectiv de „genialii cuceritori malefici” de „geniile răului” care, pentru setea lor nebunească de putere, au ucis mulţimi de oameni nevinovaţi ale unor popoare pașnice. Succesul „genialilor cuceritori malefici” a constat în capacităţile și plăcerile nelimitate ale acestora de „a ucide pentru a cuceri”, în general pentru gloria lor personală. răului

Orice război de agresiune, de ocupare, de acaparare a altor teritorii din afara graniţelor propriei ţări, ar trebui să fie judecat corect și consemnat în istorie ca fiind „criminalitate statală organizată”, iar „criminalii cuceritori geniali” ca „lideri ai criminalităţii statale organizate”.

„Femeia cea mai folositoare este cea care naște cei mai mulți copii” (Napoleon Bonaparte).

Pentru ce susţinea respectivul „geniu militar al răului” acest lucru? Pentru a avea carnea de tun necesară ambiţiilor sale nebuneşti de a cuceri lumea. În ţara acestuia au fost mame care au avut și 5 - 8 copii-băieţi, care au fost înrolaţi, pe rând, în numeroşii ani de războaie, ca și tatăl lor, și care au fost cu toții măcelăriţi în sângeroasele lupte purtate „pentru gloria împăratului”.

Acest „mare cuceritor” a lăsat în urma sa, în propria lui ţară, sate întregi în care nu mai existau bărbaţi între 20 și 50 de ani, în care erau sute de mii de femei ai căror bărbaţi și copii-băieţi le-au fost luaţi, cu forța, și duşi pe cele mai îndepărtate câmpuri de luptă, la mii de kilometrii în afara graniţelor ţării lor, unde au fost măcelăriţi pentru gloria respectivului „geniu militar malefic”, numit în cărţile de istorie „erou naţional”.

Aceste „genii militare malefice” au manifestat permanent o totală indiferenţă faţă de carnagiile săvârşite asupra unor întregi popoare paşnice, carnagii care nu puteau avea loc decât din partea unor „monştrii cu chip de om” în nebuneasca lor ambiţie de făurire a unor „imperii ale răului”. Succesul „marilor cuceritorii malefici” a fost cu atât mai mare cu cât au trimis mai multe vieţi nevinovate la moarte.

Exemplele sunt numeroase de „genii criminale ale omenirii”, dintre care aici voi exemplifica cu cei circa de 40.000.000 de oameni uciși de armatele lui Ginghis Han (n. 1162 – d. 1227), care a reprezentat 10% din populația lumii din perioada respectivă (când Mongolia avea sub 2.000.000 de locuitori). Imperiul său mefistofelic a fost cel mai mare imperiu terestru din istorie, care a ajuns să acopere, în perioada sa de maximă cucerire, 22% din suprafața Terrei. Masacrele și vărsările de sânge au fost atât de brutale cum nu s-au mai întâlnit în istorie până în secolul XX, când Hitler le-a depășit de câteva ori, atât prin numărul oamenilor uciși, cât și prin al tehnicilor „moderne” aplicate. Posibil că peste ani va fi și el „reabilitat” și considerat „un mare geniu militar”, „un mare cuceritor din istoria omenirii”.

Fiecare dintre cele circa 3.000 de războaie de agresiune (criminale) purtate în întreaga lume până în prezent, au fost un ospăţ al morţii, mai mic, sau mai mare, cu până la 60 de milioane de oameni morți numai în al Doilea Război Mondial, dintre care aproximativ 20 de milioane de militari⁠ și 40 de milioane de civili, mulți dintre civili murind din cauza genocidelor deliberate, a masacrelor, a bombardamentelor masive, a bolilor, a foametei etc⁠.

Mai mult ca sigur că, după al Treilea Război Mondial, nu va mai avea cine să numere victimele din cauză că, dacă acesta va avea loc, va fi un ospăţ al morţii întregii omeniri.Nu vor scăpa nici acei nebuni care l-au declanșat și nici cei care le sânt dragi acestora, dacă se poate vorbi de sentimente de iubire la respectivii. Cu cât un „geniu militar al răului” a omorât mai mulți oameni ai unor popoare paşnice, cu atât victoria sa malefică a fost mai mare. Marile crime ale acestor „genii ale răului” sunt calificate, de statele agresoare, drept merite în fața istoriei, pentru că toate crimele săvârșite de cei puternici în scop de expansiune sunt considerate morale, iar dintr-un om avid de sânge se va face un sfânt infailibil, o icoană la care să se închine generaţii, inclusiv din rândul popoarelor măcelărite de aceștia.

Printr-o „elegantă diversiune”, această orbire a fost impusă dintotdeauna de învingători învinșilor ca făcând parte din creația lui Dumnezeu. Cât timp oare omenirea va mai face greşeala de a accepta ca, o bestie umană, care prin campaniile sale militare, a măcelărit numeroase populații paşnice, a jefuit și incendiat sute și mii de localități, a batjocorit femei și fecioare, a omorât copii nevinovaţi, să mai fie numit ca „mare cuceritor”, ca „mare geniu militar”, ca „erou naţional”? Sunt popoare care, în întreaga lor istorie, nu au purtat războaie de agresiune, care nu au ieşit niciodată din graniţele propriei ţări în scop de agresiune, de cucerire a altor popoare, a altor teritorii, a altor ţări.

În ceea ce mă priveşte, sunt mândru că aparţin unui asemenea popor (român). Aceste popoare pașnice au tot dreptul să facă judecăţi de valoare corecte, respectiv: numai cel care îşi învinge duşmanii în luptă pentru apărarea patriei, numai acesta este un „geniu aflat în slujba umanității”, este un erou naţional, este un mare patriot. Cel care întreprinde acţiuni pentru cucerirea unui popor pașnic ar trebui considerat și consemnat în istorie ca un criminal, ca un duşman al omenirii. Este un fapt cunoscut că, de când lumea, istoria nu se face și nu se scrie de popoarele paşnice, la care „Propaganda învingătorilor devine istoria celor învinşiˮ (R.W.Trevanian), fapt pentru care nici cărţile de istorie nu prezintă corect nici „geniile răului” și nici „imperiile răului” realizate prin adevărate „agresiuni criminale statale”. Dar, până la urmă și omul de rând a ajuns să se întrebe: „dacă există un Dumnezeu așa de bun, de ce a făcut o omenire așa de rea, chiar de la începuturile sale?”

Astăzi trăim paradoxul suprem: am creat tehnologia care poate șterge viața de pe planetă în câteva minute, dar cheile acestei puteri au ajuns în mâna unor personaje a căror principală trăsătură este imprevizibilitatea mesianică. Există câte unul dintre puternicii lumii care transformă politica globală fie într-un spectacol cinic de divertisment, fie într-un instrument de cucerire din ambiții personale, total străine de voința propriului popor și, cu atât mai mult, de dorința de pace a popoarelor supuse agresiunii sale. Acești lideri ignoră faptul că, de data aceasta, miza ambițiilor malefice nu mai este simpla ocupare a unui teritoriu, ci însăși declanșarea unei conflagrații mondiale ce poate duce la distrugerea omenirii. Când nebunia, fie și numai a unuia singur dintre cei mai puternici conducători ai lumii, devine mai mare decât responsabilitatea față de viitorul speciei umane, înseamnă că, în orice secundă, patologia sa poate declanșa moartea, distrugătoarea lumilor.

Umanişti iluştri despre „geniile răului”

Jules Verne - „Castelul din Carpaţi”

Din când în când istoria mai consemnează și despre unii umanişti iluştri, precum Jules Verne, Cincinat Pavelescu și Adrian Păunescu etc., care au emis judecăţi de valoare corecte despre eroismul popoarelor paşnice și despre „geniile răului”, precum în cele ce urmează. Jules Verne, în cartea „Castelul din Carpaţi”, vorbeşte despre „valahii din Transilvania" care „...Au fost amestecaţi în toate războaiele care au însângerat provinciile transilvane, au luptat împotriva ungurilor, a saşilor, a secuilor; numele lor figurează în cântecele şi doinele, unde se perpetuează amintirea nenorocitei perioade; aveau drept deviză faimoasa lozincă valahă: «Dă până la moarte!» şi-şi dădură, îşi vărsară pentru cauza independenţei sângele, acest sânge care le venea de la români, străbunii lor. Se ştie, atâtea silinţe, jertfe şi sacrificii n-au dus decât la cea mai nedemnă asuprire a urmaşilor acestei rase viteze. Ea nu mai are existenţă politică. Trei călcâie au zdrobit-o. Dar valahii din Transilvania nu deznădăjduiesc că-şi vor scutura jugul. Viitorul le aparţine şi ei repetă, cu o încredere de nezdruncinat, cuvintele în care li se concentrează toate năzuinţele: «Românul nu piere!»”. (Jules Verne în „Castelul din Carpaţi”, un roman de anticipație publicat în 1892, a cărui acțiune se petrece în majoritate în Munții Carpați din Transilvania). Istoria a confirmat și de această dată că „Orice război de eliberare este sacru; orice război de asuprire este blestemat”. (Henri Lacordaire în „Cugetări”). Este o problemă de timp până când blestemul va cădea asupra tuturor asupritorilor poporului român, care au distrus și România de azi, în care nu (prea) mai avem nimic al nostru, care (prea mult) nici nu mai pare românească. Jules Verne a intuit, încă de atunci, că un geniu fără suflet transformă știința într-o temniță a spiritului.

Cincinat Pavelescu - „Geniul răului”

Pe mări de sânge el plutește,/ Pășind pe mormane de cadavre,/ Și-n ochii lui nu sclipesc lacrimi,/ Ci fulgeră mândrii sălbatice. (Cincinat Pavelescu).

„Proteu ascuns și nestatornic, dar lacom d-a-nghiți întruna,/ Țin toată lumea-ngenuncheată sub gestul meu poruncitor/, Doar pentru mine unii luptă, și alții-nving, și alții mor,/ Și nici nu știu că pentru mine muncesc cu toții-ntodeauna.// Când vrunul mi se-mpotrivește și luptă-n zbuciumul pieirii.../ Eu îl zdrobesc. Să fie rege sau om ce iese din popor,/ E robul meu, ursit să piară, și-n clipele când îl dobor,/ Iau forma sacră-a datoriei, a banului sau a iubirii!// În firea lui ce se revoltă, strecor al patimii venin,/ Căci ținta mea este măcelul și dușmăniile ce vin/ Să schimbe legea d-armonie și-n iad pământul să-l transforme.// Și când din gloata unei lupte se-nalță vaiete, ușor,/ Eu re-mbrăcându-mă în haina primordialei mele forme,/ În aerul acrit de sânge mă schimb în corb croncănitor...” (Cincinat Pavelescu)

Epigramistul Cincinat Pavelescu surprinde aici rânjetul rece al celui care vede în moartea altora doar o treaptă către propriul soclu. Altfel exprimat: Cel nestatornic, și lacom de a înghiți întreaga lume, și a o ține îngenuncheată sub gestul său de dictator, el vrea stăpânul lumii ca să fie, omenire care să muncească, să lupte, și să moară pentru el. Când vrunul i se-mpotrivește și luptă-n zbuciumul pieirii... el îl zdrobește, indiferent că este rege sau simplu om din popor. El crede că oricine e robul lui, ursit să piară, și-n clipele când îl doboară, ia forma sacră-a datoriei sau a iubirii! În firea celui ce vrea să se revolte, strecoară al patimii venin, căci ținta lui este măcelul și să schimbe legea-n dușmănie și-n iad pământul să-l transforme. Și când popoarele, secătuite de tot ce aveau și sleite-n lupte pentru el, se vaietă, stăpânul lumii, în aerul acrit de sânge și scârbit de sărăcia lor, le dă tot dreptul … să moară după cum vor. Epigramistul Cincinat Pavelescu surprinde aici rânjetul rece al celui care vede în moartea altora doar o treaptă către propriul soclu.

Adrian Păunescu - „Suntem pe mâna unor nebuni”

Și Adrian Păunescu, în poezia „Suntem pe mâna unor nebuni”, exprimă crudul adevăr conform căruia „Nebunii urcă-n vârf de tot, Comandă lumea idiot, Declară zilnic un război, Murim săraci, murim umili, Din moftul unor imbecili Şi este vai şi-amar de noi”.

„Suntem pe mâna unor nebuni/ Suntem pe mâna unor nebuni,/ Care n-au nici mamă, nici tată,/ Și care pot oricând să spună:/ Să piară lumea asta toată!// Sunt nopţi şi zile pe pământ/ Când nu mai e nimica sfânt/ Şi omul trage-n jug din greu,/Nebunii pleacă din spital/ Şi intră-n câmpul social/Şi îl ucid pe Dumnezeu.// Nebunii urcă-n vârf de tot,/ Comandă lumea idiot,/ Declară zilnic un război,/ Murim săraci, murim umili,/ Din moftul unor imbecili/ Şi este vai şi-amar de noi.// Suntem pe mâna unor nebuni,/ Suntem pe mâna unor mari nebuni./ Nebunii fac în lume foc,// În oameni nu mai cred deloc,/ Ca în relicve care-au fost,/ Zoologia e la preţ,/ Stau geniile în coteţ/ Iar Shakespeare li se pare-un prost//. Nu mai există nici valori,/ Nu se mai nasc nemuritori,/ Există bani şi-atâta tot,/ Să fim maimuţe-n carnaval,/ Maimuţa n-are ideal,/ Maimuţa are numai bot.// Suntem pe mâna unor mari nebuni,/ Suntem pe mâna unor nebuni”. (Adrian Păunescu)

Versurile lui Adrian Păunescu devine astăzi un diagnostic clinic: trăim într-un azil global unde pacienții cei mai gravi (nebunii patologici) au primit cheile de la depozitul de muniție.

Concluzii: supraviețuirea între rațiune și patologie

Istoria ne demonstrează, cu o cruzime repetitivă, că destinul miliardelor de oameni a atârnat adesea de firul fragil al sănătății mintale a câtorva indivizi. Dacă în trecut „marii nebuni”, precum Ginghis Han sau Hitler, aveau nevoie de ani de zile și de armate imense pentru a însângera pământul, astăzi, tehnologia a scurtat drumul spre apocalipsă la doar câteva milisecunde. Un război nuclear, care ar însemna sfârșitul lumii, nu poate avea loc decât în condițiile în care „omenirea a ajuns pe mâna unor mari nebuni”. Tragedia epocii noastre nu este progresul științific, ci decalajul moral: am creat instrumente de „zei”, dar am rămas captivi unor instincte de „cavernă”. Atunci când egoul mesianic al unui lider imprevizibil întâlnește puterea absolută a arsenalului nuclear, omenirea nu mai este subiectul propriei istorii, ci o victimă sigură a unei „boli patologice” care nu cunoaște limite.

Oare acești „mari nebuni”, care au ajuns să țină îngenuncheată sub dictatura lor o mare parte din omenire, care își doresc să fie stăpânii lumii în dorința lor nebunească de a înghiți întregul pământ, chiar nu mai au capacitatea să înțeleagă că un război nuclear ar însemna sfârșitul lumii? Când nebunia, fie și numai a unuia singur dintre cei mai puternici conducători, devine mai mare decât responsabilitatea față de viitorul speciei umane, înseamnă că oricând patologia sa poate declanșa moartea, distrugătoarea lumilor. Singura noastră șansă de supraviețuire rămâne trezirea conștiinței colective și refuzul de a mai accepta „nebunia” drept substitut pentru adevărata capacitate de a conduce și de a inspira o colectivitate către un scop comun, bazată pe responsabilitate și echilibru moral.

Bibliografie

- N. Grigorie Lăcrița, „Dintotdeauna omenirea a ajuns pe mâna unor mari nebuni”, disponibil pe platforme editoriale și site-uri de specialitate. / Article "Humanity Has Always Fallen into the Hands of Great Madmen," available on editorial platforms and specialized websites.

- A. Einstein, Out of My Later Years (1950) & The Collected Papers of Albert Einstein (Vol. 8), Princeton University Press.

Jules Verne, Castelul din Carpați, ediții diverse. Cincinat Pavelescu – Poezia „Geniul răului”, în volume de epigrame și poezii.

- Adrian Păunescu - Poezia „Suntem pe mâna unor nebuni”, în antologii de poezie contemporană. / The poem „We Are in the Hands of Madmen," in contemporary poetry anthologies.

- Wikipedia.org, Articolele tematice privind „Al Treilea Război Mondial”, „Ginghis Han” și „Napoleon Bonaparte”.

Grafica: I.M.