Pașaport pentru infern
Ion
Măldărescu
13 Octombrie 2026
Trăim în haos, trăim într-o lume „nebună,
nebună, nebună...". Încercăm să depăşim greutăţile care ni se pun
zilnic în spate, dar ratăm şi ne prefacem că nu băgăm de seamă. În România,
absurdul a devenit politică de stat, improvizaţia ține loc de strategie, iar
promisiunile au ajuns să expire înainte de a fi rostite până la capăt. Ni se
cer sacrificii de la înălţimea unor funcţii în care responsabilitatea e doar o
vorbă de campanie. Noi strângem cureaua, ei strâng rândurile. Noi plătim nota,
ei ne explică meniul. Iar când lucrurile merg prost, vinovată este întotdeauna
moştenirea, conjunctura şi, de cele mai multe ori, populaţia. Uite aşa, ne
indignăm un pic, uităm şi o luăm de la capăt. Pentru că, în România, pentru
putere, nu-i obligatoriu să rezolve problemele. E suficient să rezişti până la
următoarea conferinţă de presă. Nebunia nu mai este excepţie, a devenit sistem,
iar noi, în loc să-l schimbăm, suportăm umiliți simptomele.
După mai bine de trei decenii de
„democraţie” impusă şi controlată de „Marea Resetare” am ajuns să întrebăm „la
ce ne foloseşte?", aşa că afirmaţia lui Platon, preluată cândva şi de
Winston Churchiil, îmi dă de gândit „Democraţia nu-i bună de nimic, dar nu
avem altceva la îndemână!”. Constatăm astfel că singura salvare este
ieșirea din lagărul concentraționar a steagului albastru cu cerc de stele
galbene prin Ro-Exit! Raportând situaţia din România la contextul descris,
multe din criteriile şi ipotezele controversate, emise de Cesare Lombroso şi
caracteristice unui anumit tip de individ, aparent depăşite, sunt de strictă
actualitate. Este suficient să priveşti feţele aleşilor neamului. Când le
asculţi discursurile agramate, aberante şi lipsite de conţinut, în care proasta
lumii ex-ministru de externe demis, madam Țoiu e campioană absolută, când le
priveşti detaşarea şi nesimţirea cu care proliferează inepţii şi sfidează
morala şi normalitatea, te cuprinde disperarea. Acești oameni n-au aterizat
întâmplătot în fotoliile puterii. Au fost puși acolo, „votați”, promovați,
protejați și, mai ales, lăsați să creadă că funcția ține loc de competență, iar
aroganța poate suplini inteligența. În România, nu trebuie să fii prea deştept
ca să ajungi sus. Trebuie doar să fii marioneta potrivită în partidul potrivit
și să nu-ți deranjezi protectorii. De la tribune ni se servesc vorbe goale,
explicații încâlcite și justificări care insultă bunul-simț a cetățeanului.
Nimeni nu greșește, nimeni nu răspunde, nimeni nu pleacă. Când eșecul devine
evident, se schimbă discursul, nu și personajele. Aici am ajuns: să confundăm
tupeul cu autoritatea, obediența cu profesionalismul și supraviețuirea politică
cu performanța. În loc să ne reprezinte, prea mulți dintre aleși sunt
preocupați să ne demonstreze cât de puțin le pasă de cei pe care îi reprezintă.
Adevărata dramă nu stă doar în
calitatea celor care conduc, ci și în ușurința cu care sistemul îi reciclează.
Se schimbă guverne, se rotesc funcții, se rescriu alianțe. Metehnele rămân
aceleași, dar cu „corecturile” impuse de Bruxelles. Aceeași suficiență, aceeași
lipsă de răspundere, aceeași convingere că poporul trebuie să suporte și să
tacă. O țară nu este condamnată doar de incompetența conducătorilor săi, ci și
de momentul în care cetățenii ajung să o considere inevitabilă. Iar când
mediocritatea se instalează la vârful puterii și bunul-simț ajunge să pară o
excepție, disperarea nu mai este o reacție exagerată. Este semnul unei
normalități care se destramă sub ochii noștri.
Răbdarea nemărginită a românului
adevereşte înţelepciunea unui vechi proverb: „Să nu-i dea Domnul românului
să ducă atât cât poate!" Oare cât va mai putea duce? Cât va mai putea
răbda? Când va asculta de chemarea „Deşteaptă-te, române!"? Nava
numită România e gata să se scufunde. Aleşii neamului îşi îndreaptă acuzator
degetul unul spre celălalt şi, ştiindu-se priviţi pe sticlă de către un popor
debusolat, îşi arată demonstrativ „muşchii", evidenţiindu-şi
„potenţa" în faţa camerelor de luat vederi. Prima reacţie pe care o ai
când îi asculţi sau îi vezi este cea de revoltă, apoi te întrebi: împotriva
cui? Utilizând instrumente din arsenalul persuasiunilor subliminale, ani de
zile ni s-a inoculat în subconştient că fiecare din noi suntem vinovaţi...
pentru că „noi" i-am votat. O parte, da, dar cel mai mare procent îi
revine celui care a mânuit tastatura calculatorului pentru a arunca mii de
voturi în favoarea preferințelor UE-iste. Ne facem vinovaţi pentru că nu ne-am
îmbolnăvit de silă şi nu am administrat medicamentele potrivite - atât nouă cât
şi lor. Sunt prea scumpe! Ne mai facem vinovaţi că nu reacţionăm, că suportăm,
ne facem vinovaţi de sinucidere lentă, răbdând dictatura noii Uniuni Sovietice
- Uniunea Europeană.
Monstrul Bolojan ne-a vorbit de
strânsul curelei, a mărit taxele și impozitele, a dispus aplicarea unor amenzi
care întrec matrapazlâcurile din epoca fanariotă. A inventat noi metode de
jumulit parale de la români și de a da sumele încasate escrocului internațional
Volodimir Zelensky. Rata şomajului a crescut până „la blană”. Medicii şi
profesorii s-au deprofesionalizat, ajungând bătaia de joc a sistemului…
și a elevilor, iar guvernul condus de cel mai distructiv prim-ministru (în
prezent demis), ne sfidează trudind pe brânci, după reguli numai de ei ştiute,
la conceperea unor noi acte normative prin care să jumulească şi bruma ce-a
rămas în buzunarele găurite ale săracului. Tinerii de astăzi, în majoritatea
lor, după ce s-au injectat sau au înghițit prafuri se comportă lamentabil. Nu
mai au respect pentru cei mai în vârstă și umblă în haite bătând străzile și
localurile rău famate. Dar nu era suficient! Sub regia impusă de ciuma bubonică
de la Bruxelles, pe numele ei real Ursula Von der Leyen, românii, ajunși de
râsul mapamondului, au fost transformați în marionetele unui film de groază.
Guvernanţii mimează reforma, poporul român trăieşte calvarul disperării, iar
spitalele au ajuns locuri de transfer către „marea călătorie".
România sub guvernarea Bolojan a
ajuns în marşat forţat la faliment. Poporul român a fost selectat ca
subiect-eşantion în scopul obţinerii de date asupra suportabilităţii
populaţiei. Pentru aceasta a fost mai întâi manelizat, apoi tabloidizat. O
parte considerabilă a forţei de muncă a fost „expulzată" din ţară luând
calea economiilor occidentale. A fost promovat activ exodul de capete luminate
ale românilor, ale tinerilor medici, ingineri şi informaticieni spre Occident,
în special de Traian Băsescu, coeficientul naţional de inteligenţă fiind redus
dramatic. După un soft cu incertitudini de funcţionare programat de Davos,
Bruxelles și Paris, cineva a apăsat tasta „Enter" şi a zis: „Scapă cine
poate!". Războiul din Orientul Apropiat s-a derulat după „efectul
domino": Tunisia, Egipt, Libia, Oman, Uganda, Iran... Istoria se repetă!
Acum ni se dă pașaport electronic pentru infern
Răposatul a lăsat România fără datorii externe şi cu creanţe de recuperat, dar
în anii de după '89 s-a ales praful de toată averea materială cât şi la cea
spirituală şi culturală a Ţării. Unde e „grămada de fiare vechi a
României", cum numea industria românească favoritul doamnelor de la Apaca?
Pe ce valuri plutesc azi vasele celei de-a patra flote comerciale a lumii de
dinaintea hipnozei „libertăţii" vândută de Băsescu cu profit personal?
Criza alimentară și-arătat deja fața, iar românii nu mai au nici țară. România
nici măcar colonie nu este. Pentru moment, mii de asiatici sunt aduși pentru a
deznaționaliza total populația mioritică, pentru a face loc instalării Noului
Israel.
Ne vrem Țara înapoi! Vrem o
Românie în care competența să nu mai fie o rușinoasă excepție, demnitatea să nu
fie călcată în picioare de impostură, legea să nu fie jucăria celor puternici,
iar cetățeanul să nu mai fie chemat la sacrificiu de cei care nu sacrifică
niciodată nimic. Vrem conducători care să înțeleagă că funcțiile publice sunt o
datorie, nu o proprietate, că votul nu este un cec în alb, iar răbdarea unui
popor nu trebuie confundată cu neputința lui. Vrem speranța înapoi, vrem
încrederea, respectul pentru muncă, pentru adevăr și pentru bunul-simț. Vrem o
țară în care să nu ne mai fie rușine de cei care ne reprezintă și în care
copiii noștri să nu fie nevoiți să plece pentru a avea un viitor. Ne vrem Țara
înapoi, nu ca pe o lozincă strigată în vânt, ci ca pe o promisiune care să fie
transformată în realitate! România nu este moșia nimănui, nu este proprietatea
vreunui partid și nici privilegiul unei clici ajunse vremelnic la putere.
România este a noastră, a celor care muncesc, plătesc, îndură și încă mai
speră. Iar o țară se pierde de fiecare dată când tăcem în fața abuzului, când
acceptăm impostura și ne resemnăm cu mediocritatea.
Destul! A venit vremea să ridicăm
fruntea, să ne recâștigăm demnitatea și să le reamintim celor care au uitat
cine i-a trimis acolo că puterea le-a fost încredințată de popor, nu moștenită
de la stăpâni. Ne vrem Țara înapoi! Cu demnitate, cu dreptate, și cu hotărârea
de a nu mai accepta ca România să fie mai mică decât poporul ei!
