Ben Todică - NAȘTEREA ETERNITĂȚII

 

NAȘTEREA ETERNITĂȚII

sau

CUM MI-AM PIERDUT PANTALONII ÎN JAPONIA

 

Mă simt ca un brici de ras trecut prin cureaua ascuțirii. Să-mi fie oare sufletul briciul, iar cureaua viața? Dar cine le folosește?

Tot ceea ce trăiesc și declanșez în mine să fie oare motivul pentru care sunt aici? Dacă Dumnezeu știe și controlează totul, atunci cine este în spatele Lui?

Era prin 1996, când românii abia începeau să uite fumul Revoluției, iar eu realizam, pentru Ciudanovița mea, performanțe aproape de nivelul Nadiei Comăneci: mă cățăram pe acoperișuri în Melbourne, Australia.

La propunerea unui coleg de institut, inginer de sunet, sunt angajat de Prințul Florii de Lotus din Taichung, Taiwan, care căuta un operator să-i filmeze un răsărit de soare în Aoraki, undeva în apropierea vârfului muntelui Cook, în Noua Zeelandă.

El era grăbit și se angajase să-mi plătească toate cheltuielile, plus salariul. Era iulie, iar eu mi-am luat două săptămâni de concediu fără plată și l-am urmat. Desigur, avea cu el un întreg anturaj de administratori și oameni de securitate. Nu eram singuri. Ați văzut vreodată prinți pierduți?

Am urcat după-amiaza cu mașina până la o căsuță turistică, unde ne-am lăsat bagajele și am ales locul în care urma să fixez camera, în direcția răsăritului. Am plantat trepiedul și am încuiat camera în poziție, astfel încât dimineața, pe la ora patru, când urma să ne trezim, să nu mai avem decât să o fixăm în capul trepiedului și să-i dăm drumul. Durata înregistrării cerute era de patru ore. Ce avea să facă Prințul cu înregistrarea era treaba lui. Aveam să aflu mai târziu cât de spectaculos era tot programul său.

După zece zile de călătorie prin partea de sud a țării, ne-am despărțit: eu spre Australia, el spre Taiwan.

Ajuns acasă, mi-am văzut de treburi.

Locuiam singur. Văduv. Băiatul era însurat și la casa lui. În ajunul Anului Nou, ca printr-un blestem, restaurantul unde cumpărasem bilete pentru Revelion a dat faliment. M-am trezit dintr-odată singur cuc, cu o zi înainte de sărbătoare. Și, ce să vezi, frate? Se întunecă cerul. Ies afară din casă și văd o grămadă de păsărele agitându-se pe sub streașină. Îmi vine atunci ideea să mă urc pe casă și să curăț burlanele și streșinile de frunze și de toate gunoaiele adunate de-a lungul anului. Mă gândeam că, în torentul ploii, apa ar putea inunda cuiburile și ar putea omorî puii.

Cum stăteam eu așa, posomorât, cățărat pe acoperiș și curățând cu o lopățică, iacă intră poștașul pe motoretă prin fața casei și sună. Îi răspund de pe acoperiș.

- Ce este?

- Coborâți repede! Aveți un plic urgent, recomandat!

Ce, Doamne, o fi? S-o fi întâmplat ceva rău acasă, în România? Omul pune întotdeauna răul înainte. Cobor, semnez, desfac plicul și... Ce credeți? Înăuntru era un bilet de avion pentru a doua zi dimineață, la ora opt, cu destinația Taipei, Taiwan. Australienii nu au nevoie de viză pentru anumite țări. Așa că, privind în sus la păsărelele care acum zburdau vesele, după ce le curățasem streașina, le-am mulțumit pentru cadou, pentru surpriza cerească ce părea să fie răspunsul la gestul meu. Și am început să-mi pregătesc valiza.

Biletul era plătit de Prinț, împreună cu o invitație la un nou proiect: Muntele Fuji și un nou răsărit de soare. Cu un moment înainte eram deziluzionat. Și, dintr-odată, eram în ceruri.

Am ajuns în Taipei, unde Prințul mă aștepta în Porsche-ul său sport ca să mă ducă în orașul său de reședință, Taichung. Acolo sunt introdus unei doamne care, de fapt, era adevărata șefă: Prințesa Florii de Lotus.

Ajuns aici, fac o nouă videofilmare a răsăritului de soare taiwanez, de pe muntele Yushan - Jade Mountain - al cărui vârf, la 3.952 de metri, este cel mai înalt din Taiwan. La aproape patru mii de metri altitudine, aerul era atât de rarefiat, încât în soare mureai de cald: soarele ardea, iar la umbră îngheța apa. Nu vă vine să credeți? Veniți aici! N-am tremurat de frig de când m-a făcut mama așa cum am tremurat pe Yushan.

După aceea m-au dat, pentru o săptămână, în grija unei familii care trebuia să se ocupe de mine, să-mi arate împrejurimile și tradițiile lor.

Densitatea populației este atât de mare, încât aproape tot teritoriul este locuit. Chiar și pereții verticali ai munților sunt consolidați cu lemn tratat sau bare de oțel, pe care sunt construite case și chiar grădini de legume. Există porțiuni de munte și deal rezervate naturii și turismului, iar pentru a vizita unele păduri sau dealuri plătești un fel de taxă de intrare. Noi, cei din Australia și România, nu realizăm întotdeauna cât de norocoși suntem să avem experiența spațiului liber.

Cât am călătorit cu Prințul de la aeroportul din Taipei până în centrul țării, unde locuia el, nu am trecut aproape deloc prin spații libere între localități. Toate orașele și satele păreau lipite unele de altele. La un moment dat, după aproape două ore de călătorie, l-am întrebat:

- Dar când ieșim din Taipei?

A râs.

- Am trecut deja prin câteva orașe.

Pe autostrăzi nu văzusem indicatoare cu viteze mai mari de 60 km/h, iar pe unele străzi din localități văzusem chiar indicatoare de 5 km/h. Incredibil, nu? Și asta se întâmpla în 1996. Vreau să spun că noi, cei din țările anglo-saxone, nu avem în noi aceleași forme de respect dintre clase și ranguri, exprimate prin formule folosite înaintea numelor sau titlurilor în alte culturi. Iar când mă adresam direct Prințului, el râdea de ceea ce considera o mică reacție a ignoranței noastre culturale.

Pe durata șederii mele cu gazdele s-au pregătit actele de călătorie pentru Japonia, unde aveam misiunea să filmez răsăritul soarelui de pe muntele Fuji. Acum cred că vreți să aflați la ce-i trebuia Prințului serviciul meu și, mai ales, răsăritul de soare.

Ce remarcase la mine - și ce avea să-mi mărturisească în Noua Zeelandă - erau ochii mei de vultur. Adică puteam să țintesc și să am răbdare să urmăresc cum crește firul de iarbă. Am rămas surprins. Nu m-am gândit niciodată la mine în felul acesta.

În catedrala lor, mare de câteva sute de locuri, când începea sesiunea, pe peretele mare și alb din spatele lor, Prințul și Prințesa proiectau răsăritul soarelui în mișcare reală. În timp ce imaginea se desfășura, el vorbea despre mica diferență dintre oameni, plante și animale, subliniind că diferența dintre un copac și om ar fi de numai șase procente, iar restul de 94% ne-ar face aproape identici. Ne-ar face frați.

Apoi demonstra, prin exemple practice, felul în care considera că plantele comunică. De exemplu, atașa unei plante un galvanometru pentru a măsura schimbările din ea, apoi aprindea o flacără și spunea că are intenția să-i dea foc. Acul instrumentului reacționa imediat. Altădată îi spunea plantei că o iubește și îi cânta. Acul urca.

Pe marele ecran, răsăritul soarelui era impresionant. La început apărea linia orizontului. Apoi intra soarele, care începea să dezbrace munții și dealurile de întuneric. Apăreau localitățile și, încet, lumea începea să mișune ca furnicile: mașini, trenuri, avioane, nori, vânt, păsări, tunete, ploaie. Lumea se trezea. Lumina pătrundea peste toate. În general, oamenii stau închiși în încăperi sau aleargă continuu, fără să observe natura care le-a înlesnit venirea în această lume.

În Japonia, pe muntele Fuji, la aproximativ patru mii de metri, am găsit zăpadă. Condițiile peste noapte au fost însă mai bune decât în Taiwan, iar gazdele pregătiseră o cabană în care frigul nu mai era o problemă. Japonezii sunt extraordinar de avansați tehnologic. Eu eram doar o parte din suita Prințului. Nu vorbeam japoneză și nici cantoneză și eram sub protecția celui căruia Prințul mă încredințase. Un om de securitate.

Filmarea a început în jurul orei trei și jumătate dimineața și s-a desfășurat în mijlocul unui peisaj extraordinar: munții strălucitor înzăpeziți din jur, apoi lumina care începea să se ridice peste lume. Răsăritul m-a impresionat într-adevăr.

Când am terminat mi-am adunat echipamentul și m-am alăturat anturajului în circuitul lui prin temple și orașe: Tokyo – Nagoya – Kyoto – Osaka – Hiroshima – Fukuoka. Prințul ținea seminarii și sesiuni de vindecare în grupuri de japonezi și, în câteva ocazii, pentru personalități importante. Uneori era plătit să scoată spiritele rele din oameni sau din casele lor - case cu cinci niveluri și chiar piscine, lucruri pe care nu și le putea permite oricine într-o țară în care spațiul era atât de scump. Turul a durat zece zile. Pentru mine a fost o experiență interesantă, vizuală și tradițională, deși nu înțelegeam aproape nimic din ce se vorbea acolo.

Abia acum mă gândesc: Cum am avut curajul să plec singur printre străini? Puteau să mă taie și să mă dea la porci și nu ar fi știut nimeni nimic. După filmele văzute în Occident, îmi puteam imagina orice. Eu personal, nici în ziua de azi, nu aș putea acoperi financiar o asemenea aventură. Dar nu despre asta voiam să scriu.

Eu am lucrat de cum am pus piciorul în Australia.

Am găsit-o cu zece ani în urma Europei, cel puțin în imaginația mea de atunci, și am ajuns la fabrica olandeză Philips, la secția unde se construiau frigidere. Dacă în armată demontam AKM-ul în 30 de secunde și îl reasamblam în tot atâtea, un frigider îl făceam bucăți cu o șurubelniță electrică în aproximativ 60 de minute. Pentru un necunoscător pare imposibil. De ce vă spun toate acestea? Pentru că trebuie să înțelegeți ce mi s-a întâmplat în trenul expres la întoarcerea din Osaka.

În acea vreme, trenul rapid nu era atât de ermetizat ca astăzi. Calculatorul era încă la începuturi și nu avea performanțele celor de azi. Eram îmbrăcat într-un costum alb. Și, cum nu mi-a priit la stomac ce mâncasem în ultimele zile, am tras și eu un vânt cu un sos negru sub mine. Sigur că nu s-a simțit mirosul, pentru că eram în cantina vagonului, unde serveam masa. M-am ridicat ușurel și m-am dus la WC, cu intenția să mă dezbrac și să-mi spăl pantalonii, care aveau acum o pată mare în zona șezutului. Nu a fost greu să-i spăl în chiuveta din toaletă. Problema era alta: cum să-i pun pe mine uzi? Arătau o marcă mare și urâtă. Atunci mi-a venit ideea să demontez grila de la ventilație, cu intenția să-i țin câteva minute în curentul de aer care intra vijelios de afară, creat de viteza trenului.

Aerul era ghidat printr-un canal de aproximativ 10 pe 50 de centimetri și crea un fel de turbocurent care aspira aerul din toaletă și îl propulsa afară. Perfect pentru uscat pantalonii. Ca pe sârmă. Numai că eu am considerat, în acel moment, că la 200 de kilometri pe oră timpul se micșorează. Ținând cont și de experiența mea de meseriaș la Philips, nu mi-a fost greu să-i prind în curent și să-i las câteva minute în vânt. Și cum mă bucuram eu de invenția mea... Deodată se aude o bătaie urgentă în ușă! Mă sperii. Și-mi scap pantalonii în gura absorbantă. Ce mă fac acum? Pun repede grila la loc, în cele patru șuruburi. Îmi iau chiloții uzi pe mine, îmi leg haina strâns în jurul brâului, rămân în maieu și deschid ușa. Ies afară în picioarele goale.

Cel care bătuse și voia să intre se sperie pentru o clipă.

Dar când mă vede - eram și destul de voluminos - mă confundă cu unul dintre sportivii de sumo și începe să facă plecăciuni în fața mea. Sumo sunt adorați în Japonia cam cum îl adoram noi pe Hagi. În scurt timp, omul atrage atenția și se adună și alții. Încep să aplaude. Iar eu, șocat, dar încercând să păstrez cât mai multă demnitate, mă întorc în fundul gol spre vagonul anturajului meu.

Toți se uită uimiți pentru o clipă. Apoi se alătură grupului care aplauda. Și uite așa... mi-am pierdut pantalonii în trenul expres dintre Osaka și Tokyo.

Mult timp mi-a fost rușine să povestesc întâmplarea.

Dar acum, la vârsta la care imunitatea la pudismul românesc începe să funcționeze, îmi dau drumul. În trenurile expres de astăzi din Japonia nu se mai poate întâmpla o asemenea aventură. Totul este foarte etanș și inaccesibil meseriașilor de orice calibru. Sunt camere video și senzori peste tot. Orice încercare de a-ți usca pantalonii ar fi probabil tratată ca un incident de securitate.

După filmarea din Japonia nu m-am mai întâlnit cu Prințul, în ciuda faptului că dorea să mă căsătorească cu un șofer de autobuz... Sau, mai exact, cu o șoferiță.

Pentru asta am ajuns probabil în China. Alte forțe. Alte încarnări. Și acolo! Avem o vorbă în limba română care spune că „rahatul” aduce noroc și bogăție. Poate că tocmai asta încerc să spun și eu acum.

Astăzi mă simt ca un mugure gustativ trimis pe Pământ pentru a avea cât mai multe experiențe. Să detectez cât mai multe mirosuri și arome. Să văd culorile curcubeului. Să aud vântul. Să simt ploaia. Să simt atingerea tremurândă a primului sărut. Sunt oare într-un laborator numit Pământ?

Oare cine este chimistul-șef? Artistul? Militarul? Cine este în spatele acestei păcăleli numite viață, fericire, eternitate? Dumnezeu? Sau mai există cineva în spatele Lui? Poate că sunt aici ca să fiu trecut, la sfârșit, într-un coș de gunoi.

Sau poate că, dimpotrivă, cineva mă va felicita pentru performanța deosebită și mă va trimite într-o nouă constelație, cu o nouă misiune. Și tot așa, la infinit. Cu un nou tren. O altă aventură. Și, bineînțeles... o altă pereche de pantaloni.

Aceasta să fie eternitatea?

Și acum, când mă gândesc mai bine la pantalonii pe care i-am pierdut în Japonia, încep să înțeleg că poate nu i-am pierdut chiar întâmplător. Noi, românii, avem o vorbă: când te însori, „îți pierzi pantalonii”.

Eu plecasem în Taiwan și, undeva în adâncul meu, speram să găsesc acolo o fată. Poate că Prințul tocmai de aceea încerca să-mi găsească o soție. Numai că nu a fost să fie. Apoi am ajuns în China. Și tocmai acolo, unde nu mă gândeam și unde nu căutam nimic, am găsit-o pe Ming - femeia care avea să-mi devină soția și care este soția mea și astăzi.

Atunci, ce înseamnă oare pantalonii pierduți în Japonia?

Poate că destinul îmi trimisese deja un semn, numai că eu nu știam încă să-l citesc. Eu credeam că mi-am pierdut pantalonii într-un tren. Poate că, de fapt, îmi pierdusem pantalonii cu mult înainte de a o întâlni pe Ming. Poate că viața îmi pregătea deja schimbarea. Taiwanul a fost căutarea. Japonia - pierderea. China - întâlnirea. Și Ming - răspunsul.

Așa lucrează destinul?

Ne lasă să alergăm după ceva într-un loc și ni-l pune în brațe tocmai în alt loc, când am încetat să mai căutăm. Poate că eternitatea nu este numai timpul fără sfârșit. Poate că este și felul misterios în care lucrurile se așază în urma noastră, astfel încât, abia târziu, privind înapoi, începem să vedem desenul.

Iar eu, dacă este să cred în acest desen, am ajuns în Japonia ca să-mi pierd pantalonii și am ajuns în China ca să-mi găsesc nevasta. Nu știu dacă acesta este destinul. Dar dacă destinul are și simțul umorului, atunci trebuie să recunosc: îmi place cum lucrează.

Și poate că întrebarea de la sfârșitul poveștii nu mai este: „Aceasta este eternitatea?” Ci:

„Oare câți pantaloni trebuie să mai pierdem până înțelegem unde ne duce destinul?”

Ben Todică

 

Ion Coja - 2026 – Anul Centenar al Partidului Național Țărănesc - Afrodita Iorgulescu

 

2026  – Anul Centenar al Partidului Național Țărănesc

Afrodita Iorgulescu

01 oct. 2026

 

Anul 2026 reprezintă un an aniversar, deoarece marchează Centenarul (100 de ani de la înființarea) Partidului Național Țărănesc (PNȚ).

Parlamentul României a oficializat acest moment prin adoptarea unui proiect de lege care instituie oficial anul 2026 drept „Anul Centenar al Partidului Național Țărănesc”. Actul normativ a primit votul decisiv în Camera Deputaților (forul decizional) pe 9 septembrie 2026, cu o majoritate covârșitoare de 260 de voturi „pentru”. Documentele oficiale, textul adoptat și rezultatul votului se află în fișa proiectului înregistrat ca PL-x nr. 159/2026 pe site-ul CDEP. Fiind adoptat de ambele Camere, proiectul a fost trimis ulterior către Președintele României pentru promulgare și publicare în Monitorul Oficial.

Principalele repere istorice ale acestei aniversări sunt următoarele.

Partidul  PNȚ s-a născut acum un secol prin unirea Partidului Național Român din Transilvania (condus de Iuliu Maniu) cu Partidul Țărănesc din Vechiul Regat (condus de Ion Mihalache), devenind rapid un model de etică publică în România interbelică.

Iuliu Maniu (1873–1953) – liderul Partidului Național Român din Transilvania – a fost avocat de profesie și strateg strălucit.  Maniu a avut un rol determinant în Marea Unire din 1918. Recunoscut pentru verticalitatea sa morală („Sfinxul de la Bădăcin”), a servit ca Prim-ministru al României în trei mandate. A fost un opozant dârz al derapajelor autoritare.

Ion Mihalache (1882–1963) – liderul Partidului Țărănesc din Vechiul Regat – a fost învățător de profesie și un luptător aprig pentru drepturile clasei țărănești. Mihalache a militat pentru modernizarea satului românesc și reforma agrară, oferind bazei țărănești o reprezentare politică solidă în structurile noului stat unitar.

În perioada dintre cele două războaie mondiale, PNȚ (cu doctrina “porților deschise”) a fost principala alternativă de guvernare la Partidul Național Liberal (PNL) (cu doctrina  “prin noi înșine”) și un apărător al regimului democratic constituțional în fața curentelor totalitare.

Odată cu ascensiunea regimului comunist, PNȚ a fost scos în afara legii în iulie 1947 (în urma „Înscenării de la Tămădău”). Ambii lideri au fost arestați, condamnați în procese politice spectacol și exterminați în închisori: Iuliu Maniu a murit la Sighet (1953), iar Ion Mihalache la Râmnicu Sărat (1963).

După prigoana comunistă, partidul a fost reînființat oficial în decembrie 1989 de către Corneliu Coposu sub denumirea actuală de PNȚCD, adăugând componenta creștin-democrată.

Fără rezistența și spiritul de sacrificiu al lui Corneliu Coposu (1914–1995), legătura istorică dintre PNȚ-ul interbelic și România postcomunistă ar fi fost definitiv retezată. Coposu a fost șeful de cabinet și omul de maximă încredere al lui Iuliu Maniu. Din cauza acestei apropieri, a plătit un preț cumplit: 17 ani de detenție politică aspră în închisorile comuniste (printre care Râmnicu Sărat, Gherla și Sighet), petrecând mulți ani în izolare totală. În 1987, asumându-și riscuri uriașe în fața Securității, Coposu a afiliat în secret PNȚ-ul aflat în ilegalitate la Internaționala Creștin-Democrată.  Imediat după căderea regimului Ceaușescu, „Seniorul” a reînființat oficial partidul sub denumirea de Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚCD). El a adăugat doctrina creștin-democrată, fundamentând doctrina partidului pe morala creștină, patriotism, dreptate socială și democrație desăvârșită. Coposu a devenit liderul moral al opoziției democratice românești din anii ’90 și arhitectul Convenției Democratice Române (CDR).

În registrul oficial al partidelor politice din România există un singur partid oficial cu numele PNȚCD (Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat), condus azi de avocatul Aurelian Pavelescu. Partidul a trecut printr-o schimbare doctrinară majoră în ultimii ani, migrând spre o zonă suveranistă și conservatoare.  Din cauza scindărilor interne succesive și a disputelor pentru conducere, din PNȚCD s-au desprins alte formațiuni care își dispută în mod simbolic moștenirea țărănistă:

• Alianța Național Țărănistă (ANȚ) – un partid înființat de aripa care a contestat linia Pavelescu, condusă inițial de Radu Ghidău, cu scopul de a păstra linia țărănistă tradițională, creștin-democrată și pro-europeană.

• Partidul Național Țărănesc Maniu-Mihalache (PNȚMM) – o altă facțiune desprinsă din trunchiul principal, care poartă numele liderilor istorici Iuliu Maniu și Ion Mihalache, încercând să se profileze ca adevărata continuatoare a idealurilor lui Corneliu Coposu.

La nivelul Uniunii Europene (UE), la care România a aderat oficial la 1 ianuarie 2007, există tensiuni majore, care durează de decenii, între două viziuni complet diferite asupra viitorului uniunii:

1.    Viziunea Federalizării („Statele Unite ale Europei”)

Își are originile încă din Declarația Schuman din 1950, care vorbea despre o „federație europeană indispensabilă menținerii păcii”. Suporterii acestei viziuni (adesea numiți euro-optimiști sau federaliști, mai nou pro-europeni) – acum majoritari – consideră că pentru a concura cu mari puteri economice și geopolitice, UE trebuie să acționeze ca un singur bloc, transferând tot mai multă suveranitate de la guvernele naționale către instituțiile centrale (Comisia Europeană, Parlamentul European). În acest model, diluarea barierelor naționale este privită ca un pas necesar.  Direcția federalistă  este promovată intens în ultimele decenii de anumiți arhitecți și lideri ai UE. Conceptul de cetățenie europeană, manualele de istorie comună sau încercările de a crea o identitate europeană  sunt realități politice și sociale evidente, vizibile în documentele și politicile de la Bruxelles.

2.    Viziunea „Europei Națiunilor” (Suveranismul)

La polul opus se află statele și mișcările politice care apără cu îndârjire suveranitatea națională (direcția anti-federalistă). Această viziune susține că UE ar trebui să rămână doar o uniune economică și comercială de state suverane și independente, care cooperează de bunăvoie, dar își păstrează intacte identitatea, cultura, granițele și deciziile politice majore. Această viziune este înscrisă chiar în deviza oficială a UE: „Unitate prin diversitate”, precum și în Articolul 4 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), care obligă explicit Uniunea să respecte „identitatea națională a statelor membre, inerentă structurilor lor fundamentale politice și constituționale”.

Lupta politică la care asistăm  astăzi în UE nu este una definitiv câștigată de federaliști. Ea este o negociere continuă, dură și extrem de polarizată între dorința de centralizare a Bruxelles-ului și rezistența statelor membre de a-și ceda ultimele atribute ale suveranității.

Într-un sistem profund integrat în structurile de la Bruxelles, definiția a ceea ce înseamnă a fi un partid național s-a transformat radical.

Astăzi, dacă un partid ar încerca să se comporte exact ca PNȚ-ul lui Iuliu Maniu sau PNL-ul din perioada interbelică — respingând ferm orice interferență externă în deciziile interne — ar fi, fără îndoială, etichetat imediat ca extremist, antieuropean sau retrograd de către curentul politic majoritar.

În realitatea anului 2026, pentru formațiuni istorice precum PNL sau ceea ce a mai rămas din spectrul țărănist (PNȚCD etc.), conceptul de „partid național” a fost golit de vechiul său conținut suveranist și a primit o definiție reconfigurată, adaptată supraviețuirii în UE.

Pentru partidele din arcul guvernamental actual, a fi „național” nu mai înseamnă a decide independent destinele țării. Înseamnă a fi administratorul local al directivelor europene. Rolul lor s-a redus la a negocia la Bruxelles modul în care se aplică regulile stabilite de Comisia Europeană și la a gestiona distribuirea fondurilor din programe precum PNRR. Suveranitatea economică, monetară și, parțial, juridică este recunoscută ca fiind cedată de bunăvoie.

Sistemul, federal de facto, folosește mecanismul de etichetare   ca o barieră de protecție. Oricine ridică semne de întrebare legitime cu privire la  deciziile Curții Europene de Justiție în raport cu Constituția României, cu privire la  condiționările financiare care distrug, de exemplu, identitatea învățământului autohton,  cu privire la politicile economice care dezavantajează producătorii locali în favoarea multinaționalelor,  este catalogat instantaneu drept „extremist” sau „populist”. Această etichetă este folosită pentru a scoate argumentele suveraniste din sfera dezbaterii civilizate, transformându-le în subiecte tabu.

Pentru a nu pierde electoratul care încă ține la valorile tradiționale, partidele tradiționale au adoptat un patriotism de fațadă (sau de paradă). Ele îmbracă costume populare la sărbători, celebrează solemn Centenarul PNȚ în Parlament prin legi oficiale și vorbesc despre „mândria de a fi român”, dar votează disciplinat la Bruxelles toate măsurile de centralizare federală.

În acest peisaj, un partid național autentic se lovește de un zid administrativ și mediatic. Singura cale rămasă pentru cei care vor să apere spiritul național, fără a fi izolați complet, este asocieri la nivel european cu alte forțe similare — cum sunt cele din familia conservatoare Conservatorii și Reformiștii Europeni (ECR) sau alte blocuri suveraniste. Acestea încearcă să folosească regulile UE pentru a bloca federalizarea din interior, invocând principiul oficial al Uniunii: „Unitate prin diversitate”.

Dacă privim prin prisma istoriei și a doctrinelor lor fondatoare, PNȚCD  și PNL sunt exact formațiunile politice care ar avea obligația morală și istorică să conducă  bătălia  pentru identitate și suveranitate – ceea ce face acum doar partidul  AUR (și partide mai mici, ca SOS și  POT).   PNȚCD  și PNL  dețin în codul lor genetic argumentele și legitimitatea de a se opune deconstrucției naționale. Pentru a-și îndeplini acest rol în contextul actual, cele două partide ar trebui să acționeze pe coordonate foarte clare.

PNȚCD (etc.) are avantajul moștenirii lăsate de Corneliu Coposu, un lider care a dovedit că principiile nu se negociază, indiferent de prețul plătit. Rolul PNȚCD (etc.) ar trebui să fie:

• Să redevină glasul producătorilor locali și al agriculturii românești, sectoare cele mai afectate de directivele și cotele impuse de la Bruxelles.

• Ca partid creștin-democrat, PNȚCD ar trebui să fie prima linie de rezistență împotriva neomarxismului (=marximul cultural), apărând structura familiei, reperele morale și spiritualitatea creștină în fața ideologiilor fluide care ne asaltează.

Pornind de la deviza sa istorică „Prin noi înșine”, PNL ar trebui să înceteze să mai fie un simplu administrator local al deciziilor europene și să redevină un apărător al statului modern:

•  PNL ar trebui să folosească pârghiile sale politice pentru a bloca încercările Curții de Justiție a UE (CJUE) de a subordona legea fundamentală a României.

• Să protejeze capitalul românesc și independența energetică, refuzând închiderea forțată a capacităților industriale naționale sub presiunea agendei verzi.

Marea dramă este că, în realitate, ambele partide au abandonat acest rol din oportunism și frică. PNL a ales confortul guvernării globale și al alinierii la familia pro-federală a Partidului Popular European (PPE), în timp ce PNȚCD a fost măcinat de fărâmițare internă și marginalizat din spațiul parlamentar, pierzându-și forța de impact.

Dacă aceste două partide istorice ar avea curajul moral pe care l-au avut fondatorii lor în perioada interbelică, ele nu s-ar teme de etichetele de „extremism” puse de mass-media oficială. Ele ar înțelege că bătălia nu este pentru un calcul electoral de moment, ci pentru supraviețuirea României ca națiune conștientă de sine.

Fără o trezire a acestor forțe tradiționale sau fără apariția unor lideri care să preia această moștenire cu prețul propriei izolări politice, procesul de disoluție va continua. Istoria însă nu îi va ierta pe cei care, având armele conceptuale și trecutul de partea lor, au ales să tacă și să consimtă.

 

 Dr. Afrodita Iorgulescu, matematician

 

Dorina Măgărin - Festivalul Fanfarelor din Timișoara

 

Festivalul Fanfarelor din Timișoara

 

Există diverse opinii cu privire la originea fanfarelor. Unii susțin că fanfarele provin din fanfarele turcești și apar în Grecia în jurul anului 1870. Alții susțin că au existat mult mai devreme, încă din 1820, iar răspândirea lor s-a făcut prin intermediul imigranților greci bogați din Viena. Aceștia invitau muzicieni din Grecia la petrecerile lor, iar acolo muzicienii greci au fost inițiați în utilizarea instrumentelor de suflat, pe care le-au introdus și în țara noastră.

O altă opinie altă opinie este că macedonenii occidentali au învățat aceste instrumente din Serbia sau din alte state balcanice datorită contactelor lor. Această opinie este întărită și de faptul că conducătorii macedoneni occidentali au invitat fanfare din orașele balcanice, contribuind astfel la răspândirea acestui tip de muzică.

Duminică, 4 octombrie, de la ora 16.00, s-a desfășurat cea de-a 38-a ediție a Festivalului Fanfarelor în centrul Timișoarei, eveniment organizat de Consiliul Județean Timiș, prin Centrul de Cultură și Artă.

Trei fanfare: Fanfara Bega din Timișoara, Fanfara Blue Brass din Timișoara și Fanfara Maranata din Ghiroda s-au reunit pentru a readuce farmecul muzicii de promenade și a duce mai departe tradiția culturală a Banatului.

  

Timișoara, 6 octombrie 2026                                         Dorina Măgărin