marți, 30 aprilie 2024

IOAN MICLĂU-GEPIANU - VERSURI DE IUBIRE!

 



SĂ NE IUBIM ISTORIA ROMÂNIEI TAINICE (II)

 

*



PORTARII EUROPEI

Neamul ăsta dur ca piatra

Nu-l mișcară nici vulcanii,

Nici n-o să-i potoapă vatra

Veacurile și dușmanii.

 

Știu românii și prea bine

Din istoria cea grea,

Ce-nsemna vorba, ”vecine”

Iar nu ești din strada mea!

 

El portarul Europei?

Creanga asta românească,

După-nțelepciunea vorbei:

”E născută să trăiască”.

 

El , stejarul Europei?

Ce din Dunăre și Ron

Își hrănea tulpina viței

Și de Dac , dar și de om!

 

Astfel dragi europeni,

N-aveți cum a striga-n lume

Că sunteți cumva mai demni

Ca Portarul ce își pune,

A lui viață la strâmtoare

Ca să aibă lumea mare,

Zile lungi de sărbătoare,

Nobilind cu sumeție pe cutare

sau cutare!

*



SARMIZEGETUSA

Prin arcada înverzită din cununi si flori de ruguri,

Și de vițe ce-și dezvele a lor boabe dulci de struguri,

Calci pe-aleea cea umbroasă a grădinii milenare,

Unde sub lumini albastre ceru-i dete-ntinsa zare.

 

Chiar din pragul stâncei albe cărări dese duc spre munte,

Așternând privirii noastre tot ce umbrele ascunde,

Veacuri de istorii aspre rânduite ca-n muzee,

Temple dăltuite-n piatră, unde regii Daci să stee!

 

Vezi prin scena unduioasă aurind cetatea pusă,

SARMIZEGETUSA-n codrii, ca o stea din cer adusă!

Ea de-apururi nou renaște din etern nemărginit,

Căci în timp și spațiu veșnic al ei loc e definit!

 

Și adeseori, când norii cad cu trăznete pe creste,

Se aude-n văi adanci un ecou de bună veste:

Ah, sunt Dacii cei cu barbe, de răsar ca apa-n val,

De izbesc crăpând și stânca la glasul lui Decebal!

 

Atunci Dunarea se-nalță de revarsă peste maluri,

‘Nalte spume si fioruri port gemândele ei valuri,

Neguri grele-ntunecoase îmbrac codrii de stejari,

Se aud chemări prin aer, se-mpreun munții cei tari!

 

În asemenea momente nu e bine să te încumeți,

A visa vreo vânătoare ori să-ți faci pașii drumeți,

Căci e defilarea morții, ce-și serbeaza an de an,

Amintirea grozaviei de pe vremea lui Traian!

 

Ies din rădăcini de munte limbi de foc scânteietor,

Mișc Carpatii, Apusenii, râurile poartă dor*

Iar Zalmoxe este iarăși zeu la Sarmizegetusa,

El din Oraștii alese Domn de în cetate pus-a!

 

Atunci muntele din creștet scuturându-și norii suri,

Slobozea raza luminii peste văi și-nfundături,

De-s cu aur și arginturi a lor muchii poleite,

Se-mblânzesc străbunii-Dacii mișcând bărbile albite!

Nu-i ușor să duci pe umeri moștenirea cea străbună,

Dar nici greu nu-i de ai cuget în gândirea cea mai bună,

Cel venit la pragul casei și-umilit ceva îți cere,

Mângâie-l și-i dă o pâine și o lingură de miere!

 

Nu pleca urechea bârfei! Dar de zvârle piatra-n geam,

O ridică precum David, stând la turmă sub un ram,

Și o pune-n prăștioară pentru Goliatul mare,

Căci el singur își alese a lui proprie surpare!

 



MEDOPA*

 

Medopa, fata getă

Privea prin ceața Mării,

Nostalgic lăcrimând;

Ea vede cum corăbii

Se-apropiu rând pe rând

Și spăntecând oglinda

A Mării înnegrite,

Răsar ca lungi fantasme

Din ape răsărite!

 

În pieptul ei, Medopa,

Foc greu simțea că arde

Și suspina, căci ea

Nu vrea să se departe

De locul Dobrogean!

Dar, Filip regele cel mare,

Trimis-a veste că o vrea nevastă;

Cotelas, Getul, se-nvoi

S-o lase-ai fi consoartă!

 

Dar aprigă cum se știa,

Cu sânge get în vene,

Ea zise: ”Tată, vezi,

El nu mă vrea pe mine,

Ci-i vrea pe Geți,

Ca la război

Să-i câștige cu sine!

 

Cotelas regele vorbi:

”Tu, dintre Geți aleasă,

S-aduci victoria cu noi,

Acceptă a-i fi mireasă!

Căci ce folos să stăm pe loc,

Când lumea-n larg te cheamă,

Câștigi mărire pentru Geți

Și-un rege de noroc!”

 

Medopa în corăbii suie,

Pieptiș spre rege merge,

Dorința să și-o spuie:

”O, Rege Filip, îmi ordonă,

De azi voi fi aleasa ta,

Dar geto-macedonă!

 

(Medopa era fiica regelui get Cotelas, căsătorită

cu Filip al II-lea. Acesta intrase în război cu regele

Odrișilor, dar voia pe luptătorii geți să-i aibă de partea sa.)

 



CĂPRIOARELE DIN HEMUS

 

Pe al Hemului prăpăstii

Neguroase stânci se-nclină,

Gata, zici, se dezlipesc

Pe când nori curgând năvalnic,

Peste neguri viu sclipesc.

 

Jos la talpa cea montană,

Lacul de argint se-ntinde

Ca un vas cuprins în umbră,

Ca un ochi sculpatat în stâncă,

Sprâncenat de mari păduri.

 

Dar ce văd spre vârf de munte?

Prin ninsoarea scânteioasă

Umbre zbor din stâncă-n stâmcă,

Se apropiu, vin ca valul,

Ca spumi albe se aruncă.

 

Înspre Lac le cheamă dorul,

Setea de câmpia dulce;

Lângă lac stătea rabinul

Cel pribeag de la Tudela,

Din picior scoțându-și spinul;

El spre munte cum privește

Se cutremură-n mirare:

”Ah, Valahii, cei ce fac,

Insomnii și multă spaimă,

Împăratului Isac*

(* Isac I Commen(1057-1059) suveran

al Imp.Bizantin, a fost obligat să abdice de către

opoziția condusă de Mihail Pselos ( get).

 

*



PĂSĂRUICĂ DE SUB NOR

 

Păsăruică de sub nor,

Unde duce al tău zbor?

Spre ce mal de apă lină

Cu flori albe de sulfină?

 

Oh, ghicesc, îți știu eu gândul,

Cum știu versului meu rândul,

Zbori spre cuibul tău din deal,

S-auzi Doina din Ardeal!

 

De te-ntorci, să iei cu tine,

Un semn dulce pentru mine,

Un strop dulce din Criș Alb

Să-mi astâmpăr dorul cald!

 

~*~

IOAN MICLĂU-GEPIANU











Alexandra DOGARU - GÂNDUL ZILEI, 30 aprilie 2024

 

















Adrian Grauenfels - Jurnal Israelian 90 - luna mai 2024 (spicuim)

 





------------------------------------------------------------------------------------------------------------------























cătălin afrăsinei - o sută de secunde fără tine

 




o sută de secunde fără tine

 

 

~*~

 

în acea zi hamas declanșase sfârșitul

numele de cod aici începe sfârșitul

începusem să văd gări aeroporturi universități închise

oameni prăbușiți pe străzi ca după hiroshima

la întrebarea medicilor cine ești tu

le-am răspuns ea este eu și brusc din transcendent

telefonul sfântului paisie aghioritul a gonit în neagră

prăpastie și fără de capăt demonii ce-mi voiau sufletul

nu mai exista timp spațiu stare de veghe ori vis

totul fusese

și-n acele o sută de secunde fără tine

mi s-au înțepenit mâinile

statuie deveniseră  picioarele și de neridicat

cu macaraua iluziei despre fericire

nimeni nu poate vorbi congruent despre fericire

nici măcar tu când nu ești sigură cât voi mai trăi

mi se împăienjeniseră ochii  urechile captau

muzica sferelor și un fel de vaiet cosmic

ai înțeles bine starea de a fi om viu este profund tragică

și nu-ți prea vine s-o trăiești ca și moartea prea  devreme

foarte târziu

era într-o noapte după miezonoptică

în peștera sfintei teodora de la sihla

l-am înțeles pe verlaine

o pasăre dumnezeiască își avea sălașul acolo

a zburat din cuib și m-a lovit cu aripile peste  față

a făcut mai multe ocoluri deasupra mea și verlaine surâdea fericit

în  acele o sută de secunde fără tine de câte ori a dat din aripi

dumnezeiasca pasăre cu pene de aur moi intangibile pentru muritori

pentru profani ca și pentru oameni sacri în peștera sfintei teodora de la sihla

verlaine surâdea fericit monahii nu- și terminaseră canonul de metanii

și oricum cei mai sporiți nu aveau timp de viața altora

trăind în alte dimensiuni o viziune a treptelor rugăciunii printre munți

unde sfântul paisie aghioritul dăduse un telefon transcendentului

gonind demonii din viața mea deluroasă și spunându-mi că ai să vii

de mult nu mai urmăream știrile nu mai citeam ziarele totul breaknews

era numai despre tine din tot ceea ce inconștientul colectiv îmi dăruise

felul tău de a mă pipăi cu degetele pianine rar și cu un fel de căldură umană

căreia în facere i s-a spus femeie apoi am aflat

hamas și netanyahu începuseră negocierile nimeni nu dă cu pumnul

în masa de pe care se împarte pîinea durerii și se bea apa întristării

dintr-o ulcică de lut te-am zărit  cum mă vezi murind eram în sicriu

mă așezaseră pe verticală începusei să te teleportezi în timpul mort al vieții mele

ai intrat în sicriu mi te-ai așezat alături dispăruse orice formă de ironie

care să rupă lopețile groparilor pe scânduri negeluite

shakespeare repeta de unul singur romeo și julieta

erai îmbrăcată-n rochie albă și  aveai  mâini translucide

nu putem locui printre oase ai spus să ieșim unde ne e locul

două mâini nevăzute ne-au scos din sicriul adus în lumină în formă de X

atât de mult ne iubea lumea în ziua în care s-a născut shakespeare

demonii au plecat definitiv din viața mea

ai trecut prin mine cum trec uneori planetele unele prin altele

și se aliniază devenind stele fixe și gemene

și nu mai  există moarte

 

~*~

cătălin afrăsinei











luni, 29 aprilie 2024

Adrian Grauenfels - Prof. Jean Jacques Askenasy - Creierul cuantic

 






















cătălin afrăsinei - Elisabeta

 




Elisabeta

 

 

~*~

 

cum lazăr înviat din morți

înainte de a muri am vrut să-ți spun

am dărâmat cotidienele  ziduri de la troia

piatră după piatră

pavând cu pietre negre pietre albe

drumul pe care ai să mă cauți spălând cu părul tău

picioarele celor care s-au mutat cu furie în mit

nu este vorba despre mine

îndeajuns mi-a fost mânia  lui ahile din acea zi

cât am vorbit cu tine nouă luni așteptând

să fim contemporani cu viitorul și moașa cărui timp imprescriptibil

ca și cum te-ai fi ascuns într-o mumie egipeană de la luvru

se intona corul sclavilor de weber prea târziu

se dăduse de mai multe ori alarma și tu nu pricepeai

moartea vine cu pași repezi in toate regnurile

și cei mai iubiți dintre pământeni mor anonim

atentat universal și  retorica  furibundă a inimii

îmi curgeai prin vene și sângele nu mai putea înainta

nici mai în sus nici mai în jos

de inimă

eram inima ta

și voiau s-o taie cu bisturiul doctorului chipail

cât să se deschidă palmele și liniile vieții

să se întrepătrundă  elisabeta

înainte de a muri știam c-o să vii și că vei ști de ce vei fi venind

în ruptul capului n-am înțeles de ce te voi fi iubind

visându-te pe orice stradă

cum vii când ție nu ți-a păsat niciodată de cele 6000 de ace

din perfuzii și antibiotice

și nici de suferința altora precum buddha sakyamuni

și nici de toate elementele chimice

în care am vrut să mă descompun

pentru ca tu să le iei în mâini gingaș și în taină să plângi

iubitul meu m-a iubit mai mult decât viața

și apoi să calci strâmb și să te împiedici

numai și numai de mine pulsul 30 în scădere accelerată

sunt mutat din ambulanță în smurd

nimeni nu-mi știa numele

îmi pierduseră buletinul printre mii de roți

nu se știa dacă voi mai învia din morți

orașul și foarte multe orașe se rugau să nu mor

cu aceeași intensitate cu care își doriseră să nu fi fost

un preot ortodox mi-a spus să te uit că nu mă meriți

și dragostea e întotdeauna în doi și nu are nevoie de justificări

am vrut să-l urmez să-l conduc legat de patul de spital cu mii de fire

o cruce mult prea  grea înflorită printre trei sau patru secții medicale

faceți ceva numai o minune îl poate salva

patetismul se dezbrăcase de roba lui robespierre

și de-atunci se sting luminile pe pământul sinucigaș una câte una

îmi dispărea sufletul îți dispărea sufletul și sufletul tuturor lucrurilor

lumea nu mai are suflet spuneai și nici eu care te urmez în moarte ca și-n viață

unde ești elisabeta și de ce nu-mi vii tremuri în primăvară

și visele s-au înecat în lacrimi printre zăbrele

o lacrimă albă ca o sferă printre sfincși prin tranșee

îi revăd pe toți cei care au participat la războaie și au murit fără cruce

apoi au fost acoperiți cu pietre zvârlite din mână-n mână de soldați necunoscuți

migrând din alt timp în alt timp

o piatră albă cenușie neagră arsă spălată de croncănitul corbilor

bărbatul cu treisprezece copii părăsit de soție plecând la cules de căpșuni

în germania cu un albanez și cinci copii născuți în kosovo

când miloșevici trăia  era frumoasă foc și eu înțeleg suferința

nu nu pot accepta și nici înțelege durerea

urletul femeii când naște natural 13 copii și apoi să trădeze

ce unește două suflete dacă unul din ele este mințit

și trebuie să-și asume destinul

spulberat

precum kosovo  afganistanul ucraina nu încă butonul atomic

se scutură narcisele

(floarea morții la mesopotamieni în autocontemplare

însă nu-mi amintesc felul în care se contempla ghilgamesh

altfel decât coborât în adâncuri rugându-se să nu adoarmă

și cuneiformele de pe stelele de la oxford au primit interpretări simpliste

în fond ghilgamesh a obținut nemurirea de la ut-napiștim

altfel cum am putea vorbi despre el )

îți poruncesc ieși afară i-a spus Iisus lui Lazăr

am ieșit din mormânt legat de mâini și de picioare

nu s-a stabilit cine greșise eu sau tu mai mult

cine l-a supărat pe Cel Prea Înalt și nu mai era timp de căință

cum pasc caiii în împerechere sălbatecă

mă păscusei până la măduvă în iarba cu rouă sub stele căzătoare

nu se știe numele celui care a murit

și din care a rămas mitologia nedescifrată a  clipelor fericite

mi te-ai urcat în spate și-mi luasei șira spinării

devenisem Unul primordial ocolind universul

nu muri nu mor te voi înveli cu mine

cum lumina îmbracă stelele cu durere

după ce mor fără nume

 

~*~

cătălin afrăsinei