luni, 31 august 2015

Limba română dintru vechi răstigniri

Pr. stavr. Radu Botiş



Limba română
Chivotul neamului meu,
Dintru începuturi, către mereu
Prin ocrotirea divină.

Drumul de veacuri cu sfinţi
Ori veri scăldate-n lumină,
Minuni împlinite care îmbină
Aduceri aminte cu dor de părinţi.

Limba română, crîmpei
Renăscut de sub ziduri de piatră,
Carpaţii, care's pre ceruri arată
Loc de şedere n-au cei mişei.

Lupte, victorii, morminte ades
Brăzdează cuprinsul, speranţa neânfrîntă,
Altarele sfinte-n biserici cuvântă
Lumina din suflet străluce intens.

Limba română dintru vechi răstigniri
Îşi cere obolul din cronici de taină,
-Popor de jertfă, prindeţi la haina
Iarăşi mîndria cu imne-n simţiri.


Frumoasa Românie – Stela Marta



duminică, 30 august 2015

Frați români plecați prin lume!


Limba noastră n-o să piară

Limba noastră românească,
Este limba din străbuni,
Limba-n care scriem vesuri,
Limba-n care suntem buni.

Limba noastră românescă
(Î)n- care plangem și doinim,
Este limba strămoșească,
Ce-o cântăm și o vorbim.

Nu e limbă mai frumoasă,
Nu e grai ca graiul meu,
Când în limba rămânescă
Îl slavesc pe Dumnezeu!

Limba mea e-așa de dulce
Parcă-i miere de albine!
Dor îmi este-n limba mea,
Când mă aflu-n țări străine.

De-ar fi să ne șteargă nemul,
Hotarele toate de-ar pieri,
Limba nu o să dispară,
Cât români în lume-or fi.

Frați români plecți prin lume,
În orice țară vă aflați
Pe copii și pe nepoți
Învățați-i să vorbească,
Și în limba rămânească!







Mesajul ministrului delegat pentru relaţia cu românii de peste hotare, Angel Tîlvăr, cu ocazia Zilelor Limbii Române în Spania, 27-31 august 2015, Coslada (Madrid, Spania)



In faţa profesorilor care predau cursuri de limbă, cultură şi civilizaţie în şcoli, în cadrul asociaţiilor sau al bisericilor din Spania care au participat la cursurile de formare „Metode moderne de predare a limbii române ca limbă straină” Zvetlana Preoteasa, director general al „Institutul Eudoxiu Hurmuzachi” pentru românii de pretutindeni a transmis mesajul ministrului delegat pentru relaţia cu românii de peste hotare, Angel Tîlvăr, cu ocazia „Zilelor Limbii Române in Spania”. În perioada 27-31 august 2015, in Coslada (Madrid, Spania) au loc „Zilele Limbii Române”, un amplu program cultural dedicat românilor din regiune.

Departamentul de Comunicare, Institutul “Eudoxiu Hurmuzachi“ pentru Românii de Pretutindeni
Ministerul Afacerilor Externe
Telefon 004 021 310 26 98
Fax 004 021 310 15 36
Mobil 004 0743 078 396




Dragi români, dragi profesori,

Limba română este sâmburele identității noastre. În ea ne regăsim oriunde ne-am afla: La București, la Chișinău și Cernăuți, la Roma sau Madrid. Este gramatica sufletului românesc. Prin ea înțelegem lumea și viața. Ea este calea pe care cei care ne iubesc ajung să ne cunoască.
Limba română este o creație a spiritului care trebuie admirată prin tezaurul ce și-a găsit expresie în formele sale. Prin ea a fost redată în cuvinte înțelepciunea și gândirea românească: limba colindelor, a doinelor și cântecelor din bătrâni, limba cronicilor și letopisețelor.
Limba română este limba unei culturi importante a Europei. Este limba poeziei lui Eminescu, limba filosofiei lui Blaga, a istoriei lui Iorga și a multor altor creatori.
Aici, în Spania, trăiește o importantă comunitate românească. O comunitate bogată și diversă. Românii de aici fac ca limba noastră să fie auzită peste tot. Este limba unor oameni care studiază, care cercetează, care conduc afaceri mai mari sau mai mici, care muncesc. Pe toți acești oameni limba română îi face să se recunoască și să se apropie, să formeze o comunitate.
Chiar dacă unii dintre acești români și-au întemeiat pe pământ spaniol un cămin, inima lor a rămas românească: ei vor ca și copiii lor să învețe versurile Luceafărului, istoria lui Decebal și a lui Traian, să aibă în minte imaginea Mănăstirii Argeșului din baladă. Vor să știe tot despre limba, cultura și civilizația românească.
Primele cuvinte ale unei limbi se deprind de la părinți, rolul familiei în insuflarea iubirii pentru identitatea românească este esențial, dar învățarea limbii corecte și mai ales descoperirea literaturii născute în acea limbă sunt posibile doar cu ajutorul cadrelor didactice.
Profesorii și învățătorii construiesc temelia culturii. Lor le datorăm faptul că limba română, creația literară românească, valorile gândirii românești sunt cunoscute în mod durabil. Acest lucru se întâmplă și aici în Spania. Astfel de slujitori ai limbii române se regăsesc și la Madrid, la Zaragoza, Tomelloso, Valenda, Alcala de Henares, Castelllon de la Plana sau Asturia, și în multe alte locuri din regat. Lor aș dori să le mulțumesc pentru toată munca pe care, cu vocație, o depun. Ca profesor știu și eu că tot ce este frumos în această meserie este și foarte greu.
Îmi exprim regretul că nu mă aflu astăzi alături de Dumneavoastră decât cu inima, așa cum sunt alături de mulți alți români de pretutindeni, care în această zi sărbătoresc Ziua Limbii Române.
Vom fi întotdeauna alături de toți cei care iubesc limba română, de toți românii care doresc să o păstreze în sufletele lor ca limbă vie, limbă a inimii, limbă a simțirii umane și a legăturii lor cu neamul nostru de pretutindeni.
Toate acestea fac ca Ziua Limbii Române să fie o sărbătoare, deopotrivă, a României și a românilor de pretutindeni, a celor ce simt românește și a celor iremediabil îndrăgostiți de frumusețea poporului nostru. Bucuria împărtășită între frați și prieteni.

Să ne bucurăm în limba română toți cei care simțim românește!


Angel Tîlvăr, ministru delegat




Confruntarea directă fără precedent a avut loc în sediul I.C.R. – New York





Ma numesc Robert Horvath, sunt de profesie cineast, absolvent al Institutului de Arta Teatrala si Cinematografica Bucuresti (IATC) si am lucrat la multe studiouri din Romania, indeosebi la Televiziunea Romana. Actualmente, imi continui activitatea la studioul meu de film, “DEVARTES FILM INTERNATIONAL”, cu sedii in Manhattan (New York) si Tokio. Sunt cunoscut, de asemenea, in calitate de grafician, ilustrator si pictor.
La Institutul Cultural Roman din New York, un eveniment dedicat special Holocaustului din Romania din perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial. La aceasta manifestare a participat si o delegatie din Romania, remarcandu-se prezenta istoricului Alexandru Florian .




Redau mai jos interventia mea de la acest eveniment. Cuvintele sunt traduse din limba engleza, deoarece la ICR din New York este inca interzisa folosirea limbii romane!

Doamnelor si Domnilor,

Deoarece v-ati referit in expunerea Dvs. la necesitatea ca generatiile viitoare sa afle adevarul despre tragedia Holocaustului si pentru ca astazi copiii invata la scoala ca romanii sunt vinovati de genocid, as vrea ca ei sa afle si faptul ca romanii au fost aceia care au salvat intreaga populaltie evreiasca de pe teritoriul actual al Romaniei. Asistam la un fapt poate unic in istoria celui de al Doilea Razboi Mondial, anume acela ca un om s-a opus presiunii germane, salvand mai mult de jumatate milion de oameni de la pieire. Acest miracol romanesc se datoreaza in primul rand pozitiei intransigente si plina de curaj a maresalului Ion Antonescu.




In al doilea rand, mai trebuie tinut cont si de caracterul specific al societatii romanesti din perioada respectiva. Ma refer aici la Ion Bratianu, Iuliu Maniu, la partidele istorice, la Regina Elena, la Dr. Lupu, la Patriarhul Nicodim, la Mitropolitul Balan, la intreaga Biserica Ortodoxa Romana si la multi altii care au pus umarul la salvarea evreilor. Cred insa ca factorul principal il reprezinta mentalitatea, psihologia si omenia romanilor.












Care sunt faptele istorice? Dupa inceperea razboiului, se desfasoara foarte rapid operatiunile militare in Basarabia si Bucovina de Nord, unde este masacrata populatia evreiasca si unde fortele romanesti coopereaza cu cele ale germanilor. In curand, in spatele frontului, apar comandourile germane specializate in operatii de “curatire” si, paralel, incep deportari de familii intregi din populatie evreiasca, dincolo de Nistru, in Transnistria. Pentru mine, moartea chiar si numai a unui singur om nevinovat reprezinta o tragedie, dar trebuie sa iau in consideratie si statistica.
Pentru ca subiectul este foarte controversat, las la aprecierea audientei sa deduca adevarul – din diferite surse. Una dintre ele ar fi “Enciclopedia Iudaica”,




o lucrare de referinta, in care se mentioneaza cifra de 40.000 de morti, plasand Romania pe locul 10, ca vinovatie, in timp ce raportul Dvs., al Comisiei, se refera la 420.000 de victime, Romania ajungand pe locul 2, imediat dupa Germania. Tinand seama de paritatea po***tiei, Romania devine, nici mai mult, nici mai putin, prima “Killing-machine” din istoria celui de al Doilea Razboi Mondial!
In aritmetica Comisiei se adauga si Ardealul de Nord, acolo unde populatia evreiasca a fost decimata, numai ca, atunci, Ardealul de Nord se afla sub controlul maghiar. Dumneavoastra mai treceti cu vederea si alte fapte: ca toti barbatii evrei in putere au fost incadrati in Armata Rosie, ca o mare parte din poppulatie a fugit in interiorul Rusiei si ca foarte multi evrei au murit de moarte naturala sau de boli contagioase (tifos), de care a suferit intreaga popopulatie, inclusiv Armata Romana.
Responsabilitatea Guvernului Romaniei in aceste evenimente este mare, dar este greu sa fie separata de responsabilitatea germanilor.
Ma voi ocupa in continuare de momentul crucial, anul 1942, care este sters cu buretele sau distorsionat ca semnificatie istorica. Mihai Antonescu, Ministrul de Externe, se intalneste cu Hitler,




in acea toamna, si ii comunica hotararea de a nu-i preda pe evreii din Regatul Romaniei. Vreau sa va mai amintesc, domnule Florian doua documente semnificative, pe care sper si cred ca le cunoasteti: la o saptamana de la aceasta intalnire istorica, Ion Antonescu declara, intr-o sedinta a Consiliului de Ministri: “Nu voi face jocul rasist al germanilor si ii voi slava pe toti evreii mei”; dupa alte doua saptamani, la o alta sedinta a Consiliului de Ministri, Ion Antonescu declara: “Eu mi-am dat cuvantul sa asigur viata si libertatea evreilor si ma voi tine de cuvant”. Toamna lui 1942 pecetluieste pentru totdeauna salvarea unei intregi populatii de la moarte, condamnata la “solutia finala” de catre Hitler.
Ma voi referi acum la Raportul Comisiei Holocaustului, lucrare unde o reala tragedie este folosita pentru anumite interese politice. In 2002, Guvernul Romaniei, bazandu-se pe documentele Arhivei Nationale si in conjunctie cu toate documentele primite de la Muzeul Holocaustului din Washington, DC,






decreteaza, fara echivoc, ca pe teritoriul Romaniei nu a avut loc Holocaustul. La mai putin de doi ani, insa, Guvernul Romaniei isi schimba pozitia, infiintand o Comisie care, bazandu-se pe exact aceleasi documente, decreteaza ca in Romania a avut loc un genocid de proportii inimaginabile. Comentariile sunt de prisos!
Vreau sa mai spun asistentei ca Raportul Wiesel




de cercetare a crimelor Holocaustului reprezinta un atac fara precedent la adresa demnitatii romanilor. In concluzia raportului se spune: “Romanii sunt vinovati de genocid, chiar daca in anumite regiuni au supravietuit evrei”. Inainte de a intra in fondul problemei, doresc sa mai remarc ca “anumite regiuni” reprezinta, de fapt, Romania de baza, Romania esentiala, adica in actualele ei granite. Raportul arunca o vina colectiva, acuzand de genocid intreaga populatie romaneasca. Aceasta idee de vina colectiva apartine ideologiei fasciste si/sau comuniste, aruncand vina – reala sau imaginara - catorva asupra unei intregi colectivitati nationale, rasiale sau sociale. Iar o vina colectiva nu are ce cauta in discursul unei democratii! Se merge atat de departe incat se spune ca majoritatea populatieii romanesti a sprijinit Holacaustul!
Ma intreb: oare cum a fost posibil asa ceva, cand faptele din Bucovina si Basarabia au fost foarte putin cunoscute de populatietie. Eu personal am plecat la 32 de ani din Romania si nu am auzit niciodata despre aceste evenimente. Romania este prezentata in acest material ca o tara fascizata si complet rasista. As vrea sa-i amintesc domnului general si cercetator istoric faptul ca fascismul a fost lichidat in Romania cu ocazia rebeliunii legionare. Fragmentul care m-a intrigat profund este urmatorul: “Holocausul isi are radacini adanci in istoria si cultura romana”! Aceasta constatare aduce un atac frontal Istoriei Romaniei si nu scapa de aceasta decapitare niciun om politic, niciun partid istoric, niciun moment al istoriei si nici al monarhiei. Deci, Istoria Romaniei este prezentata de Comisie in primul rand ca o istorie a antisemitismului. Acelasi tratament i se aplica insa si Culturii Romanesti.
Nu scapa de “atentia” noii inchizitii nicio personalitate culturala, de la Alecsandri, Eminescu, Kogalniceanu, Hajdeu, Slavici etc.,












iar in epoca moderna nu scapa nici Emil Cioran, Noica, Mircea Eliade.








Asadar, in opinia Comisiei, Cultura Romaneasca nu este importanta prin valentele sale universale, ci numai prin caracterul ei rasist si antisemit. Cu alte cuvinte, Mihai Eminescu si ceilalti piloni ai Culturii Romanesti sunt, nici mai mult, nici mai putin, vinovati pentru cauzarea Holocaustului. Cruciti-va, doamnelor si domnilor, Concluzia acestei Comisii a dat o unda verde unei adevarate “vanatori de vrajitoare”, avand ca victima cultura si limba nationala. Atentia este in primul rand indreptata asupra lui Mihai Eminescu si a lui Mircea Eliade, ICR New York, deoarece am cerut sa se vorbeasca si romaneste la manifestarile organizate de Institut (pentru participarea din aceasta seara, a trebuit sa mi se dea o derogare speciala de la Washington!).
Vreau sa mai adresez cateva cuvinte doamnelor si domnilor din spatele meu, care striga, cu inversunare, sa nu fiu lasat sa mai vorbesc si sa fiu dat afara! Daca Dvs. mai sunteti azi in viata, aceasta i se datoreaza maresalului Ion Antonescu si – in primul rand – omeniei romanilor. Este greu pentru mine sa inteleg cum multi romani accepta orice compromis, inclusiv acest raport degradant. La fel, nu pot sa inteleg cum multi evrei, in loc sa fie recunoscatori si sa le arate gratitudine celor care le-au salvat viata, stau si asteapta sa le mai dea inca o palma. Un adevar spus doar pe jumatate seamana cu o minciuna. Pe fundalul unei tragedii adevarate, asistam aici la un atac fara precedent la adresa Istoriei si Culturii Romanesti. Daca vrem sa ne recastigam demnitatea, trebuie sa spunem adevarul intreg.

Va multumesc pentru rabdarea si atentia Dumneavoastra.

ROBERT HORVAT DEVA

Cineast, PRESEDINTELE DEVARTES FILM INTERNATIONAL, New York - Tokyo



Câte ceva despre necesitatea moralității artistului în/prin artă (epistolă)

Adrian Botez

Stimate şi preaiubite Frate întru Românie şi domnule I. M. “G.”

Da, aveţi perfectă dreptate! Nenorociţii şi nemernicii lumii au acuzat-o pe Zâna Cea Bună a Cântecului, AMALIA RODRIGUES,



că ar fi fost fascistă ("Datorită aprecierii pe care i-a arătat-o Salazar - după răsturnarea regimului său, Amalia a fost acuzată de colaborare cu acesta şi de fascism. Acest lucru a dus la o eclipsare temporară a carierei interpretei") - ...aşa cum fac, de o vreme, cu toţi cei care nu permit veneticilor să le sugrume Patria şi Neamul!
Aşa cum m-au acuzat şi pe mine…şi mă acuză, tot mai violent, şi în prezent…!
Ca şi domnia voastră (...ca şi multe sute de alţi români cu inima fierbinte, de ADEVĂRAŢI ROMÂNI!...[şi, în măsură mult mai mică, atâta cât am putut, şi eu... - …ca şi mine!] - ...dar fireşte, la o cu totul altă "scară", mult mai lipsită de anvergură şi măreţie! - AMALIA RODRIGUES a fost (...şi va rămâne!) cea mai importantă şi activă patrioată portugheză - deci, apărătoare a valorilor de Duh ale Patriei şi Neamului ei!!!
Da, îmi place muzica ei, "fado" -urile ei (de imens, necuprins DOR!), cântate (cu fermecate împletiri de chitară!) din străfundul sufletului, şi cu o voce care nu va putea fi imitată, de nimeni, niciodată! - ...am strâns, de pe unde am putut, muzica ei, a AMALIEI RODRIGUES!
Din păcate, MARIA TĂNASE, cu o voce extraordinară (şi ea!), nu s-a înălţat la VALOAREA MORALĂ, cerută, imperios, unui Artist!



Nimeni nu trebuie să aibă/nu are dreptul (e vorba de bun-simţ, la urma urmei!) să se uite “sub patul” unui Artist (şi nici al unui alt om, dacă e să vorbim…”democratic şi constituţional”, nu-i aşa?!) – dar modul cum se raportează el, Artistul, la Patria şi la Neamul său, prin ceea ce face în artă şi cu arta sa…dacă el creează Artă spre binele ori spre răul (şi blasfemierea!) Patriei şi Neamului său… – …ei, acestea sunt lucruri deosebit de importante, ESENŢIALE! - şi vor fi judecate, şi de oameni, şi de Dumnezeu…mereu! 
Şi asta, ori că vrea, ori că nu-i convine Artistului! Ori că zbiară “cosmopoliţii” noştri, năuci şi  trădători, ori că gesticulează, furios, şi ameninţă cu “pârnaia” veneticii (năvăliţi “din patru zări”!), cei otrăviţi…şi oploşiţi, ca şerpii, pe la noi!
Dacă AMALIA RODRIGUES a cultivat CURATA MUZICĂ POPULARĂ PORTUGHEZĂ (exprimând “dorurile” unui vechi popor de NAVIGATORI, FABULOŞI, EPOPEICI DESCOPERITORI DE LUMI! - …şi “conchistadori”, e-adevărat…!) - în schimb, MARIA TĂNASE a promovat, în locul autenticei muzici populare româneşti... - muzica de petrecere şi de CRÂŞMĂ!!! Pur şi simplu, geniul ei vocal a stricat folclorul autentic valah...a fascinat valahii să nu mai privească spre inima de foc a Folclorului Valah...ci să se extazieze (…şi, da, prin vocea ei putea să fascineze, spre orice, pe oricine!) în faţa muzicii de mahala şi de birt, "muzica de pahar"...
Crescută în mahalalele Lisabonei ("Amália da Piedade Rebordão Rodrigues - născută într-o familie săracă, cu 10 copii, care locuia în cartierul Beira Baixa, din Lisabona"), AMALIA RODRIGUES a “detectat”, cu geniul ei infailibil (…cu instinctul, fără greş, al geniului, celui identificat, până la contopire! - cu Neamul său!) muzica autentic-populară portugheză..."FADO"-ul! Şi mai e ceva: AMALIA a cântat pentru sufletul portughez, iar nu pentru bani: A REFUZAT, TOATĂ VIAŢA EI, SĂ CÂNTE LA HOLLYWOOD!!!
"Ciuri, ciuri" este un cântec sicilian, aflat de mine, într-un album de folclor sicilian! Dar, iată, AMALIA RODRIGUES i-a ajutat pe sicilieni, cu vocea şi, mai ales, CU INIMA EI, să-şi identifice muzica lor cea mai frumoasă, autenticul folclor al SICILIEI! - de o eleganţă şi profunzime, egală, de multe ori, cu acelea ale mistuitorului folclor daco-valah...
MARIA TĂNASE n-a identificat prea multe, din autenticitatea folclorului autentic daco-valah...doar un "BLESTEM"...!

Din punct de vedere moral, din punctul de vedere al PAZNICILOR COMORII DACO-VALAHE, îi preţuiesc, mai curând, pe Grigore LEŞE, Gheorghe ZAMFIR, pe Dumitru FARCAŞ, pe Sava NEGREAN-BRUDAŞCU (...soţie a profesorului, la fel de înflăcărat patriot, DAN BRUDAŞCU...), pe Sofia VICOVEANCA, pe Veta BIRIŞ, pe Nicolae FURDUI-IANCU, pe Gheorghe TURDA...
Poate că sunt eu prea subiectiv şi prea pretenţios, cu percepţii stranii...dar LEŞE, ZAMFIR, FARCAŞ, VICOVEANCA, BIRIŞ, NEGREAN-BRUDAŞCU ...  - ...toţi aceştia/toate acestea, şi, probabil, încă vreo câţiva/câteva, dar tot mai puţini/puţine... - …cutreieră, şi azi, munţii şi coclaurii uitaţi de Dumnezeu, ai Daco-Valahiei - pentru a salva, în ultimul moment, încă şi încă o frântură/fărâmă din Sfântul Folclor Daco-Valah... – ADEVĂRATUL DUH AL DACO-VALAHIEI!!!
Aceştia sunt mai “fraţi şi surori” cu AMALIA…decât este (din păcate!) MARIA TĂNASE…!
Doamne,-ajută-ne, ocroteşte-ne şi ne călăuzeşte, înspre Sfântă Lumina Ta!
Vă îmbrăţişează cu, mereu, aceeaşi admirativă preţuire şi caldă prietenie, frăţie întru Duh de Românie, 


[1] -Fado (cuvânt tradus în mod obişnuit ca DESTIN sau SOARTĂ, conform cuvântului din latină FATUM) este numele unui gen muzical interpretativ şi melodic care a originat în Lisabona începutului secolului al 19-lea, dar foarte probabil are origini mult mai timpurii. Unii admiratori ai genului pretind că originile FADO-ului reprezintă o combinare a ritmurilor sclavilor africani şi a muzicii tradiţionale portugheze, cu accente inflexionare minore, dar sesizabile, datorate muzicii arabe a maurilor, respectiv a genului muzical brazilian MODINHA.
FADo este caracterizat prin melodii melancolice şi versuri tânguitoare, care se referă foarte frecvent la mare, la trecutul maritim glorios al lusitanilor şi/sau la viaţa săracilor. Acest gen muzical este, de obicei, asociat cu cuvântul portughez SAUDADE, care descrie "tânjirea după ceva" sau "dorinţa puternică de ceva" (acest "ceva" fiind, de cele mai multe ori, intraductibil în cuvinte, dar probabil foarte aproape de semnificaţia cuvântului românesc DOR) – cf- wikipedia.


***

Comentariu de Marian Ilie

Cred, Maestre, ca gresiti, comparand-o pe Amalia Rodriguez cu Maria Tanase, cele doua mari artiste fiind exponente a doua genuri muzicale diferite. Genul Fado isi are la noi echivalentul in Romanta, ambele avandu-si radacinile in creatia populara, insailandu-se in jurul acelui sentiment aparte de saudade/dor, implicand de regula interventia compozitorilor si poetilor.
Prin urmare, termenul romanesc al comparatiei poate fi Ioana Radu, sa zicem, sau Mia Braia - amplitudinea afirmarii pe plan international tinand de factori colaterali valorii artistice.
Sunteti nedrept cu celelalte genuri ale muzicii populare. Taxand-o atat de dur pe Maria Tanase nedreptatiti bazinul folcloric al Olteniei, dupa cum il excludeti pe cel al Subcarpatilor Meridionali (Ileana Constantinescu, Irina Loghin, Benone Sinulescu si multi altii), ca si pe cel al Campiei Romane (Ion Luican, Liviu Vasilica etc.) sau pe cel al Banatului (Achim Nica si altii).
Folclorul orasenesc, muzica lautareasca sunt si ele ale noastre - nu Maria Tanase le-a inventat. Ne place sau nu, acesta ne este folclorul, oglinda sufletelor si mintilor noastre - cand veseli, cand tristi - la sat, ca si la oras, in Regat sau dincolo de munti, mereu sub vremuri. Din pacate, vremurile si-au pus amprenta si asupra modului si masurii in care s-au promovat peste hotare valorile noastre nationale, inclusiv folclorul.
Daca apreciem artistul prin prisma daruirii lui fata de Patrie, sa nu omitem spectacolele de mare succes ale Mariei Tanase din America sau din Franta, dar si rolul ei in sprijinul diplomatiei romanesti in R2M.

"There she met Frederico Valério, a classically trained composer who, recognizing the potential in such a voice, wrote expansive melodies custom-designed for Amália’s voice, breaking the rules of fado by adding orchestral accompaniment."
"In the early fifties, the patronage of acclaimed Portuguese poet David Mourão-Ferreira marked the beginning of a new phase: Amália sang with many of the country's greatest poets, and some wrote lyrics specifically for her"



Masaoka Shiki, Haiku, Editura Timpul, Iaşi, 2014, 100 p. Versiune în limba română: Neculai Amălinei

Cuvînt înainte: Marius Chelaru

„Astăzi lumea foloseşte termenul haiku, dar nu a fost totdeauna numit astfel. Sînt varii opinii despre istoria acestui poem. După unii, cel care a compus primul haikai a fost poetul budist Yamazaki Sokan, 1464?-1552, dar Matsuo Basho (1644-1694), poate cel mai important poet al Japoniei, i-a dat strălucire” spune Marius Chelaru, un bun cunoscător al fenomenului numit Haiku, în prefaţa la această carte transpusă în versiune românească de Neculai Amălinei.
Pentru pasionaţii de astfel de poezie, cred că studiul teoretic prezentat de Marius Chelaru drept prefaţă la această carte poate constitui un bun îndreptar, un adevărat ghid despre ce şi, mai ales, cum se poate scrie această pretenţioasă şi atît de gingaşă poezie poposită la noi de pe îndepărtatele meleaguri nipone, acolo unde este de fapt considerată mai întîi o religie şi apoi o desfătare. Secole de-a rîndul, enclava poetică niponă a funcţionat în acel cocon, bine păstrat, în lumea sa reală şi mai ales concretă. Cu timpul, acest poem a devenit o formă de exprimare culturală ataşabilă mai multor popoare, ca drept urmare că numărul limbilor în care se scrie astăzi haiku este foarte mare. Numele actual al acestui gen de poezie îi aparţine lui Masaoka Shiki (1867-1902) cel care a schimbat denumirea de hokku în aceea de haiku,




„În trecut puteam vorbi despre grupuri de oameni care creează haiku (asociaţii) numite haiku kessha – în Osaka existau aşa-numitele tsukinami hikai (întîlnire lunară). În Japonia sînt astăzi, după Matsuoka Hideaki, peste 800 haiku kessha (după Yamazaki, majoritatea nişte mici grupuri). În diverse ţări, inclusiv în România, sînt azi asociaţii de Haiku” – scrie Marius Chelaru. Aceasta se poate observa destul de uşor din mişcările poetice din întreaga ţară, din organizarea de Colocvii pe această temă şi de festivaluri, nu puţine la număr, în care poeţi de calitate se întrunesc spre a discuta despre soarta acestui mod de exprimare lirică. „Versiunea în limba română a poemelor din acest volum este semnată de Neculai Amălinei, care a optat pentru reproducerea originalului japonez, transliterat şi cu caractere latine. Poemele sînt însoţite şi de scurte explicaţii terminologice şi de vocabular” (M.C.).
Toate acestea fac din cartea Haiku, de Masaoka Shiki, adusă în limba română de Neculai Amălinei, pe lîngă o bucurie a reîntîlnirii cu lirica niponă şi un bun instrument de lucru întru cunoaşterea termenilor şi detaliilor în care se exprimă, în original, poetul.




Nomionation of Paul Goma for 2016 Kyoto Prize

sâmbătă, 29 august 2015

Nomination Form for the 2016 Kyoto Prize in Arts and Philosophy



Candidate, Paul GOMA
Romanian writer and and leading opponent of the communist regime before 1989
Political refugee in France
Residing in Paris

2. Reasons for nomination
His family's refugee; Political prisoner; Fight for human rights in Romania; Exile in France; Literary and spiritual contribution
3. Detailed description of reasons for nomination
Paul Goma would describe his family's refugee saga in the novels Arta refugii ("The Art of Refuge", a wordplay on the Romanian words for "refuge" and "taking flight"), Soldatul câinelui ("Dog's Soldier"), and Gardă inversă ("Reverse Guard").
In 1956, Goma was arrested on the charge of attempting to organize a strike at University of Bucharest and he was sentenced to two years in prison.] He served his sentence, and then put under house arrest until 1963. He wrote Gherla, a novel based on his experiences in the Gherla Prison.
In 1977, Paul Goma wrote public letters expressing solidarity with the Charter 77, another letter, addressed directly to Ceaușescu,following this, he wrote another letter (addressed to the 35 countries in the CSCE) in which he called for respect for human rights in Romania. Ceaușescu made a speech in which he attacked the "traitors of the country", referring to the two letters Goma wrote. Following his arrest, an international appeal for his release was launched, among the signatories being Eugène Ionesco, Jean-Paul Sartre, Arthur Miller and Edward Albee. On November 20, 1977, Paul Goma and his family left Romania and went into exile in
In France, in 1979, Paul Goma was active in the creation of the Free Workers' Syndicate. The Securitate planned to assassinate Goma. Although Goma's numerous works (both fiction and non-fiction) were translated worldwide, his books, except the first one, were published in Romania only after the 1989 Revolution. He now lives in Paris as a stateless political refugee, his Romanian citizenship having been revoked after 1978 by the communist government. He turned down an offer of citizenship from the French Republic, extended simultaneously to him and to the Czech writer Milan Kundera.

Goma's literary debut came in 1966. In 1968 he published his first volume of stories, Camera de alături("The Room Next Door"). After Ostinato and its West German publication in 1971 came Uşa ("Die Tür" or "The Door") in 1972, also in Germany. After his forced emigration in 1977 and until his books could again be published in Romania after the 1989 revolution, all his books appeared in France and in French. (His novel Gherla had in fact been published in 1976 first in French by Gallimard of Paris before he left Romania.) There followed such novels as Dans le cercle ("Within the Circle", 1977);Garde inverse ("Reverse Guard", 1979); Le Tremblement des Hommes ("The Trembling of People", 1979); Chassée-croisé ("Intersection", 1983); Les Chiens de la mort ("The Dogs of Death", 1981), which details his prison experiences in Piteşti in the 1950s; and Bonifacia (1986). The autobiographicalLe Calidor appeared in French in 1987 and was subsequently published in Romanian as Din Calidor: O copilărie basarabeană ("In Calidor: A Bessarabian Childhood", 1989, 1990; translated as My Childhood at the Gate of Unrest) in the Romanian émigré journal Dialog.
In its totality, Goma's literary work comprises a "persuasive and grimly fascinating exposure of totalitarian inhumanity from which, in his own case, even foreign exile was no guarantee of safe haven. In such later novels as Bonifacia and My Childhood at the Gate of Unrest, the biographical element dominates as he focuses on his childhood and adolescence in Bessarabia. Several sets of diaries, all published in Romania in 1997 and 1998, shed light on Goma's later life and career: Alte Jurnale ("Other Journals"), which covers his stay in the United States in autumn 1978 but concentrates primarily on 1994-96; Jurnal I: Jurnal pe sărite ("Journal I: By Leaps and Bounds", 1997); Jurnal II: Jurnal de căldură mare ("Journal II: Journal of Great Heat", 1997), covering June and July 1989; Jurnal III: Jurnal de noapte lungă ("Journal of the Long Night", 1997), covering September to December 1993; and Jurnalul unui jurnal 1997 ("The Journal of a Journal, 1997").
Published works
(Romanian) Camera de alǎturi, Bucharest, 1968.
(German) Ostinato, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1971. ISBN 3-518-06638-2
(French) La Cellule des libérables, Éditions Gallimard, Paris, 1971. ISBN 2-07-028096-9
(Dutch) Ostinato, Bruna & Zoon, Utrecht, 1974.
(Romanian) Ostinato, Editura Univers, 1992. ISBN 973-34-0215-X
(German) Die Tür, 1972.
(French) Elles étaient quatre, Éditions Gallimard, Paris, 1974.
(Romanian) Uşa noastrǎ cea de toate zilele, Editura Cartea Româneascǎ, Bucharest, 1992.
(French) Gherla, Éditions Gallimard, Paris, 1976.
(Swedish) Gherla, 1978.
(Romanian) Gherla, Humanitas, Bucharest, 1990. ISBN 973-28-0169-7
(French) Dossier Paul Goma. L'écrivain face au socialisme du silence., Paris, 1977
(French) Dans le cercle, Éditions Gallimard, Paris, 1977. ISBN 2-07-029709-8
(Romanian) In cerc, 1995.
(French) Garde inverse, Éditions Gallimard, Paris, 1979.
(Romanian) Gardă inversă, Univers, 1997. ISBN 973-34-0409-8
(French) Le Tremblement des Hommes: peut-on vivre en Roumanie aujourd'hui?, Éditions du Seuil, Paris, 1979. ISBN 2-02-005101-X.
(Dutch) 1980.
(Romanian) Culorile curcubeului '77, Humanitas, Bucharest, 1990. ISBN 973-28-0174-3
(Romanian) Culoarea curcubeului ’77. Cod „Bǎrbosul”, Polirom, 2005. ISBN 973-681-833-0
(French) Les chiens de mort, ou, La passion selon Piteşti, Hachette, Paris, 1981. ISBN 2-01-008309-1
(Dutch) Het vierkante ei, Elsevier Manteau, Antwerp, 1983.
(German) Die rote Messe, Thule, Köln, 1984.
(Romanian) Patimile dupǎ Piteşti, 1990.
(Romanian) Patimile dupǎ Piteşti, Dacia, 1999. ISBN 973-35-0845-4
(French) Chassé-croise, Hachette, Paris, 1983.
(Romanian) Soldatul câinelui, Humanitas, Bucharest, 1991. ISBN 973-28-0235-9
(French) Le calidor, Albin Michel, 1987.
(Romanian) Din calidor, 1989.
(English) My Childhood at the Gate of Unrest, Readers International, July 1990. ISBN 0-930523-74-1
(Romanian) Din calidor: O copilǎrie basarabeanǎ, Polirom, 2004. ISBN 973-681-732-6
(French) L'art de la fugue, Julliard, 1990. ISBN 2-260-00635-3
(Romanian) Arta refugii, Editura Dacia, Cluj, 1991. ISBN 973-35-0225-1
(Romanian) Arta refugii, Editura Basarabian, Chişinau, 1995.
(Romanian) Sabina, 1991.
(French) Sabina, 1993.
(Romanian) Sabina, Universal Dalsi, Bucharest, 2005. ISBN 973-691-031-8
(French) Astra, 1992.
(Romanian) Astra, Editura Dacia, 1992.
(Romanian) Bonifacia, 1993.
(French) Bonifacia, Albin Michel 1998. ISBN 2-226-02589-8
(Romanian) Bonifacia, Anamarol, 2006. ISBN 973-8931-18-5
(Romanian) Adameva, Loreley, Iaşi, 1995. (not distributed)
(Romanian) Amnezia la români, Litera, 1995.
(Romanian) Scrisori întredeschise - singur impotriva lor, Multiprint "Familia", Oradea, 1995.
(Romanian) Justa Editura Nemira, Bucharest, 1995.
(Romanian) Jurnal pe sărite, Editura Nemira, Bucharest, 1997
(Romanian) Jurnal de cǎldura mare, Edutura Nemira, Bucharest, 1997
(Romanian) Altina - grǎdina scufundata, Editura Cartier, Chişinau, 1998.
(Romanian) Scrisuri. 1972-1998, Editura Nemira, Bucharest, 1999. ISBN 973-569-377-1
(Romanian) Roman intim, Editura Allfa, 1999. ISBN 973-9477-06-2
(Romanian) Jurnal de Noapte Lungă, Dacia, Bucharest, 2000.
(Romanian) Jurnal unui jurnal, Dacia, Cluj, 2000.
(Romanian) Jurnal de Apocrif, Dacia, Cluj, 2000.
(French) Profil bas, Des Syrtes, 2001. ISBN 2845450389
(Romanian) Săptămîna Roşie. 28 Iunie–3 Iulie 1940 sau Basarabia şi evreii, Museum, Chişinău, 2003. ISBN 978-9975-906-77-7
(Romanian) Jurnal, Criterion, Bucharest, 2004. ISBN 978-973-86850-8-6
(Romanian) Alfabecedar, Editura Victor Frunză, 2005.
Honours
"Chevalier dans l'ordre des Arts et des Lettres" (France), 1986
Writers' Union of Moldova's Prize for Prose, March, 1992.
Writers' Union of Romania's Prize for Prose, May 25, 1992.
"Honorary Citizen" by the Municipal Council of Timişoara, January 30, 2007.

5. Nominator

ANCA George
b. 12. 04. 1944
Romanian Writers Union, member
Home address: phone: 4021 450 88 68; e-mail: george_anca&yahoo.com




Între Raghu Vir și Lotul Noica

de George Anca





10 octombrie 1981. Delhi.
Materie de înnebunit. Depresiunea Dussehra. Excluşi din sanscrită. Adversitatea universală s-o confrunte modernitatea. La bancă, Vibha era cu o blondă, putea fi cehoaică – dacă era rusoaică, pierdeam vremea. Şi eu care voiam să-mi pregătesc discursuri în sanscrită. Naderer este important, spune Margaret – nu ştiu unde a fost în timpul celui de-al doilea război mondial, acum e în Almora. O dodie himalayană azi şi mâine. Tokyo – săpîmâna viitoare. Dunedin – cât de devreme, Michigan – se lasă greu, Ţara de Foc – prea rece, România – ce-o fi o fi.

17. 10. 81. D.
Dr. Sergiu Al-George, ne scrie Nase, avea să plece din Bucureşti pe 16 oct. O fi ajuns în India? Nansi m-ar trimite la Varanasi să-l întâlnesc, fiind probabil sosite şi diploma ei, cu fotografii după lucrări. De la CEC, i s-ar pretinde să plătească prin întreprindere ori pensie, ratele – deci îi vom propune s-o vândă, ori să se mute ei acolo.
Bătrânul ne trimite şi o fotografie de acum vreo şapte ani – eu, în cârcă cu Nana. Poartă băsmăluţă, şi-n spatele nostru – Gigantul din Parcul Libertăţii. I-o fi plăcut lui Nase mult şi a vrut să ne bucure renunţând el însuşi de a o ţine.

20. 10. 81. D.
Studenţii au ales din Barbu, “la vecinic tron”, “ca o lamă de blestem” (cf. lama buddhist), “fruntaş nuntaş”. Shishu Pal şi-a strâns gundhas-ii să mă determine să-i îndrept prezenţa, spre a putea rămâne la cursul meu. L-am refuzat.

22.10. 81. D.
Feudalism legendarizat – legenda ideologică s-a feudalizat. N-au panii un dictator ca al vlohilor, dar ăsta ce pedeapsă li s-o fi născut în sălaş? Plus că va fi iertat, ca toţi ceilalţi. Dar să-mi urmez, doamne, în Savioville un rând mai mult de simbol râvnitor de păcate. La clasă, joaca Arghezi, jumătate de oră numai în română.
Lumina zilelor acestui octombrie mântuie durerile proprii, lăsând loc celor din zbuciumatele origini supuse numai amurgului. Saloanele doamnei Ratlow, din '70 – înainte de Baudelaire – îmi îndreptăţesc speranţe de coerenţă a ficţiunii, dincolo de plăcerea, până la abuz, a cuvintelor. Savioville există mai viu acum decât atunci chiar. Analogiile destinelor sale se înmulţesc. Aluzii se vor isca şi după ce eu însumi voi muri, despărţit de viziunea mea de odinioară şi de mâine. Nu e chestiune de credinţă.
Cititorului îi voi da ce al lui, dar şi el n-are decât să fie un sahrdaya. Ăsta e jurnalul, istoria oboselii cuiva. Ediţia următoare dinRomance from Savioville cred că va avea un prolog de multe zeci de pagini, rezumând jurnale româno-romano-indiene, sau aia va fi cartea a treia din trilogia eresului.
Seară în grădina A, cu fireturi caleidoscopice din lumea largă. Nansi, cu mine întâi, sub Temple Tree, apoi cu blondele şefe, cu doi sardari. Ţuică, bere, şampanie, cârnăciori, sandvichuri. Un dentist. O caut pe Nansi. Mătur curtea cu ea, cum, amuzată, se laudă că s-a pilit. Îl introduc totuşi pe masivul dentist în compania domniţei, total indiană, de pe scaun.
Un film de aplicaţie militar într-o Românie-front (alpin). Încă o excursie, de turişti, pe muzică între slavă şi maghiară. Batra cel stern. Mici naţionalisme. Coco se grăbise să creadă că a mea e cartea lui Al-George. Ar mai fi venit probabil să publice încă o anti-revistă. Noi încă nu ne gândim la pensie, la urma urmei.
Întreruprerea romanului, o după-amiază, cu bucuria pilirii nevesti-mii şi ceva cheltuială de transport, cu mulţumirea amândorura către Ion Barbu – n-am mai zis de Mateiu, dar de Pantazi – pentru a fi nemurit-o pe Pena Corcoduşa şi noi a repeta-o. La ducere, puneam în balanţă Savioville cu Parinior, şi ea găsea să ne mai gândim, iar eu găseam, în lume, preferabil hiatul, diftongului. Ne emancipăm de diftong şi de coloristica de limbaj care ne cocoşa acasă. Scrisul frumos, un mit depăşit în drumuri spre înţelesuri tăcute, simbolizabile interlingvistic.
Aceste mişcări antinucleare exclud literatura. Coco mi-a cerut articol, după ce declarase – cine ştie de ce – că, după mulţi care au trecut pe aici, eu aş fi fost cel care conta în cultură. Mondale vorbeşte în picioare, neîmbrăcat în alb. Consăteanul ar vrea ca eu nu numai să scriu, dar să şi public. În trecut, aş fi umplut jurnalele.

arborele vieţii templu Pena Corcoduşa
vesperul în parte blondul de polcovnic
din turbanul ca nihanul kalistanul nu şi-a
îmbătat şalvarii nici camişa de Dubrovnik
hindustana pe la Cişmigiu de somn se varsă
spre mestecenii bătuţi pe muche albi în lună
îi dezbracă să-le-ncerce lăcrimioara stoarsă
astă-primăvară la un ceai de mătrăgună

pânza topită beată sub arborele templu
se deşiră de pe umeri să-i contemplu
dintre siluetele portbelice de veghe
la găurile florii din a noastră zeghe
tu însă-ţi beată ţeşi războiul de seară
şi te distrezi cu mătrăgună corolară

ţi-am spus de trikuti şi de Trishul
când în culori ecranul dă recul
spatele frontului sentimental
ne îneca pe umăr ca la mal
seara se şoptea în danf de crame
spre care din buric trăgeam la rame

ani de cânepă în apă şi le e sete
să mai aştepte în deşerturi fete
prin arşiţă să năduşească flăcăii
până-n noaptea balului din Gura Văii
şi tot în Balta Grecului topiţii
moaie momâi de seu zdrobiţi-i

până mâine doar o noapte poate cea din urmă
ultimii şi fără urmă şi noi fără noi
nu mai pierde nici cârlan nici turmă
nici soldatul păcurarului din doi
numai câmpul prost la minte muntele
Dunărea cătanele neciuntele

la un pas de trecătoare unde mă iubişi
se dărâmă mănăstirea din păiş
să ne ridicăm haraciul din persoană
ţine-mă de dreapta catalană
ia-mă franţuzeşte dintre ţuici pitice
du-mă-n Roshinara către King de-aice

târziu repetată goană a haoticelor
seri din aurul nemaivândut la negru pe veresie
din leagăn pândite imagini cu toate ale lor
mărimi palide în cadenţă şi numai tu mie
deodată de ceară băută din cupa sfeşnicelor
tremurând între Sfânta Vineri şi Bărăţie

invidiind la un ceas disperaţii
numai din disperare şi corporalitate
înseamnă că ne-am dorit raţii
din alte deliruri tot piperate
la o ţuică printre puţine femei
şi una cu Pena Corcoduşa de-a ei

23 octombrie 1981
Aveau de citit întrebări pentru ceilalţi; recitare, scandare în sanscrită şi latină din Mahbharata, Panchatantra, Cicero, probail Horaţiu, Eclesiast. La care, sardarul, care-mi servea de scrib, mi-a spus că nu-i sună bine, ci complicat. Pudoarea la politică a lui Vinay, de la diplomă, îl propulsează pe Talwar, de la certificat, să fie reprezentantul studenţilor de la română în asociaţia pe departament. Acesta din urmă, de altfel, se vrea secretar cu probleme sportive, deci, am zis, poate e loc pentru doi reprezentanţi.
Că bătrânii dau în mintea copiilor, Nana e de acord, dar nu şi că aceştia din urmă, copiii, ar fi curaţi. Sunt nişte împuţiţi, zice. Încerc să-i apăr, că sunt curaţi la suflet – împuţiţi şi la suflet, zice. Facem apoi teoria frumuseţilor fiecărei vârste. Se vădea a ne fi compătimind, că-n timp ce ea se joacă mereu afară, noi stăm în casă.
Şcoala îi convenea, că în ea înveţi jocuri, dar atâţia ani, câţi se petrec în ea, nu-i veneau la socoteală – că până la 18 ani are de stat acolo. Dacă la armată se fac numai încercări, nu se omoară oameni de-adevărat, atunci vrea să facă armată. Ea ar şti să conducă maşina de-acum. Mai are să înveţe frâna, ca să poată să oprească. Avion nu vrea să conducă, să nu i-l fure careva, ori să tragă în el.
Petrecem mai mult de o oră alegând cuvinte din vocabularul român-englez pentru clasele mele. Găsesc uneori cancerizată slavizarea în minţi lingvistice staliniste, deodată cu scopitoarea propagandă batjocorind - cu slogane-sunete calchiate din neant - o tradiţie de rostire prea frumoasă şi prea bogată.
Chiar de s-ar fi osândind poporul din interesul de a-l ţine legat, rămâne de neânţeles cât de josnice şi prosteşti ciubucuri – precum filmele, broşurile şi, doamne, cursurile universitare – sunt răspândite în lumea largă, să-l mai arate numai cum nu e: poporul acela vânzolit, de frizerie-arest. În filmul de aseară, Borg – Mariana Simionescu, dacă prilejuiseră reclama la o nuntă cvasiungurească.

24.10. 81. D.
Din Aurangabad, a doua circulară – Dept. of Foreign Languages Marathwada University Aurangabad. The First All India Conference on“The Current issues in foreign language teaching in India”, 17-18-19 Dec. 1981. Mă văd cu The Head. În loc de a obiecta, promite să încerce să mi se plătească drumul.Vin acasă bolnav de entuziasm. “The current issues in Romanian teaching as Latin language in India”. Mâine-poimâine trimit rezumatul. Paper-ul va avea 5-6 pagini şi multe apendice.

25. 10. 81. D.
Nansi şi Nana şi-au făcut rost de al treilea papagal, pe anul ăsta. Mi l-au adus mie. Falnic, verde, pare blând, incăne. Le citesc din caietul de impresii în expoziţia Nanei din 1979. Ne emoţionăm. La expoziţia din 1981, n-am mai avut un caiet.
Margaret ne-a vizitat. O interesează Al-George, inclusiv pentru o masă rotundă. Să mergem de colo până colo. În Detroit sunt multe automobile. Ne întrebăm, dincolo de încuieţenia ei în materie de comunicativitate, dacă e sinceră cu noi. Poate că da. Pentru Aurangabad, s-ar plăti, din partea universităţii, numai pentru un singur delegat.

26.10. 81. D.
Clasă-Diwali-Crăciun. Cei de la diplomă mi-au trimis felicitări şi dulciuri. Papagalul a ieşit din colivia dublă. L-am declarat reîncarnare. Nana-i spune Mithu. Nansi, Goguţă. Eu: Bulă. Tocmai sună Nansi şi-i dau raportul că mi-a spus papagalul să mergem la curve. Pasăre superputernică, de viaţă, întruchipând bucuria de a fi nu oricum, dar în afara coliviilor urâte şi frumoase, nu atât liber, cât viu.
Pas de tradu. Poştaşul şi instalatorul, după bacşiş de Diwali. Romance from Savioville, gata în schiţă, angrezi. Cartea s-a bulgărit. Bucurie mai intraductibilă decât literatura mea. Îi zic papagalului când Soliman, când Măriuca. De mica Diwali, înaintea celei mari, de mâine, Nansi a aprins 13 lumânări (de ce nu 14, cât D-ul nostru?) Nana a lucrat azi matematică, mai şi citind, iar seara trăieşte Diwali cel puţin cât fetele indiene.
Am văzut Cehov în Găeşti, Bucureşti şi Roma, iar zilele astea, voi vedea în Delhi, cu costume kashmirene. Între 5 şi 6 azi dimineaţă, un actor de 23 de ani, din distribuţie, s-a spânzurat de o cracă a peepal-ului de lângă manch (scenă). Lucraseră cu toţii până la 3 şi jumătate. El era şi director de scenă.
A preferat să doarmă afară. Pe la 5, careva l-a chemat înăuntru, că era răcoare, el refuzând. La şase, o actriţă, performând yoga, pe scenă, a dat cu ochii de el, în copac. Spusese de cu seară că nu ştie dacă mâine se vor mai vedea. Cu ani în urmă, se mai sinucisese o actriţă, din dragoste.
În Găeşti, în parcul oraşului, se spânzurase şi un liceean. Pe aici, în India, o societate aşteaptă numai un telefon de la cei intenţionând să se sinucidă şi intervin. I-aş suna să aflu în ce rol era distribuită fata asameză înainte de a-şi lua zilele – probabail motivând că, în Găeşti, eu mă pregăteam să joc în Pescăruşul. Ori că, nevăzând Revizorul în Bucureşti, interzis, m-am plictisit de moarte în evocarea romană. Ori pur şi simplu să-i întreb pe cei de la societate ori de la teatru ce-ar fi să-l înlocuiesc eu pe răposatul.
Dacă Romances from Savioville – vol. 3 din Eres - ar include această poveste necehoviană, ar însemna să devin purrealism. Purrealismul tot ar fi greu de înghiţit. Restructurarea romanului meu eresic îmi opreşte libera robotă a traducerii. Simt o epicizare formală, nerejectabilă, dată fiind autoritatea formei. Precum şi o consonanţă intercaracterială. O lume degenerată şi fantezii care se sugerează reciproc a la Livre a lui Mallarme. Acum la ea acasă.
Romances from Savioville se propune într-un clasicism postmodern. Cum îi va fi norocul. Mai mult al meu, care acolo mă aflu mai mult decât oriunde. Cu oarecare tristeţe că doar spontan mă voi putea regăsi în sugestii ce mă ancorează încet dintotdeauna. O carte de dimensiuni poematice, totuşi, tagoriene.
Proza epopeică e obvious, dar spiritul e dramatic, poate chiar de film. Arhitectura, fie şi simbolică, n-are de ce trece neobservată, dacă nu chiar atrăgătoare. Personajele sunt măcar metafizic-fantastice, uneori purrealiste, reîntâlnibile în sinele fără timp şi loc, dar şi anume în Savioville, loc al salvării în toate locurile, de-ar fi şi momentul morţii aparente.

27 octombrie
Nansi a găsit Kamla Nagar ca în nuntă, dar mai săracă decât acum patru ani. Violentul, armatul spirit al sărbătorii este însă acelaşi. Noaptea, India va trozni în joacă, spre a-şi speria duhurile rele, pentru încă un an. Eu mi-am întrerupt cizelarea romanului chiar pentru corespondenţa – rezumatul comunicării de scris şi susţinut – cu Aurangabad-ul, Marathwada University, şi cu departamentul meu.
Deşi mă apucase 3 azi-noapte, probabil nu voi dormi, străbătut de tăria acestei Diwali ce Dumnezeu ne-a mai lăsat-o şi nouă în India. Papagalul Soliman, reîncarnatul, umple universul la o singură bătaie de coadă. De fişat Dandin & comp. Timpul e scurt. La radio, muzică devoţională.
De-i plângeam pe indieni că n-au umor, ori, ca-n Moravia, fac copii din sărăcie. Iar acum, de Diwali, nu le găsesc pereche în pasiunea, e drept, religioasă, dar cine mai ştie, de a fi şi a exulta. A-şi face daruri şi a se aprinde în cochetării cosmice. Desluşesc altfel şi cântecele, şi stările sufleteşti. Nefericirea, dacă există, e una cu fericirea.
Festivalurile nu sunt improvizaţii, vin din netransformabilul timp. India linişteşte de multe obsesii, fie şi ducându-le mult dincolo de normalul închipuit în zone înguste. Ne vom nelămuri din nou de-atâtea ori. Şi nici nu ne vom da seama când şi unde am trăit.

Diwali dio mio Diwali in Savioville Sevilla
il fumo Ma dona les chambres sogni redondilla
lo strecio the blood Maiastra Auruşa
Arnota Sir Pierrot Continua puruşa

Mâine, după Diwali, va fi linişte cât văile Himalayei. Absenţa lunii (a iubirii, a vieţii) explodează lumina rituală, stingându-se, reaprinzându-se uneori, bubuind, de predilecţie, în ghirlande, fie şi economicoase, întreg sugestive totuşi, cu licenţă extinsă imaginar. O femeie, anul trecut, cu un coş plin de bombe-pocnitori, a murit când coşul se aprinsese.
Oamenii sunt transfiguraţi, ca lumânările, tăcuţi ca stelele fără lună între detunături suprarealiste. Nemurirea lor este nemurirea sărbătorilor lor. Mata Lakshmi le promite bunăstare. Lord Ganesh, asemenea. Bărbatul aprinde prima lumânare din şirul pentru puja. Femeia cântă rugăciuni.
De pe terasă, umanitatea se străvede numai în dansul ucigaş de demoni al artificiilor neiertătoare. Nu se poate înţelege poporul indian fără festivaluri. Luminile pornesc din caste şi din case, dar se împreună cu privirile tuturor în aerul umplut de fum şi spasme carburate nemaiautorizat.
Mă gândesc la răsfrângerea miriadelor de aprinderi în sufletele ejaculante ale performerilor. Visul bunăstării, sincronizat cu explozia risipitoare. Investiţia sacrificială, opusă asuras-ilor, se rezolvă simbolic în absolut, continuu, ore, milenii. Meditaţia şi încă nu s-o fi întrerupând. Temple şi peşteri se vor fi mulţumind cu lumini şoptit pâlpâitoare, în cântece. Dulciurile, fructele încă sugerează abundenţa explozivă.
La noi, îmi amintesc uneori, părinţii laudă, ferit, politica, a fi bună, salutând gesturile independente ale fiilor, totuşi. Teama de fii să-i fi caracterizând, şi nu pentru că sunt risipitori. Suma crescută fiind iluzorie... Şi fiii se opun superficial părinţilor, încât, relaţia dintre generaţii e-n menghina de sus, din neant. Unde, cel puţin, şi părinţii şi fiii sunt de neant. Şi şi-l dispută pe spinările celor ce şi-au uitat parcă de ei înşişi.
Valoarea sărbătorii Diwali, a oricăror pocnete de bici, a uitării prin strigăt şi lumină de sângele întemniţat în supradogmă. Dactilografiez, mâine, la două rânduri, fiecare subcapitol pe o pagină.

28.10. 81. D.
Pe Chattra Marg, în faţa căminului de fete Miranda, haina albastră a lui Al-George. Îl strig. Este cu Fernando Tola, din Buenos Aires, de fel din Peru, cu fraţi miniştri acolo, şi cumnat vicepreşedinte al ţării. Latino-americanul e neutru, religios. Noi argumentăm o sensibilitate culturală care are nevoie de Dumnezeu.
Sunt amândoi obosiţi de Varanasi, dar bucuroşi. Străinul ar fi editat Cesar Valejo în hindi şi spaniolă, prin 64-69, când a fost însurat aici. A distribuit gratis 5000 de exemplare plătite de el. Shunyata şi Tendinţele filosofice indiene sunt subiectele pe care ar vrea să conferenţieze pe undeva, spre a-şi justifica şederea mai lungă aici.
L-am dus la Motilal Banarsidas, unde Jain a refuzat conştiinţa românească, dar s-a arătat interesat de antologia via Aurangabad, propusă de mine. Dându-i argentinianului ce e al argentinianului, îl vom avea iar oaspete poimâine. Compatriotul nostru intenţionând să rămână o săptămână, noi vrem mai mult.
Margaret Chatterjee a fost azi sublimă. Întorcându-mă acasă şi, de acasă, la dept., cu plicul de la Aurangabad, m-a cules în maşina ei şi-am mai tainit, ne-am flatat. Seara, s-a văzut cu Sergiu, s-au flatat în termeni filosofici profesionali. Şi propgramul a fost gata în puţine minute: Dr. Sergiu Al-George (Romania), Fernando Tola (Argentina): Metaphor and Philosophy. With Special Reference to Indian Thought. Seminar Room, Nov. 3, 1981, 2.30 p.m.
Sergiu va zbura miercurea viitoare la Roma-România. Probabil atunci voi redeclanşa dactilografierea romanului. Abia va veni după un relache scripturial, schimbat pe delhială. Mâine, Sanskrit Sansthan, dimineaţa. Seara, Livada cu vişini, la şase şi jumătate. Poimâine dimineaţă, bibliotecă, ori Lokesh Chandra; după-amiază, chong, cu Sergiu şi cu Fernando, la tibetani. Sâmbătă, Birla Temple. Duminică, bazar. Luni, ambasadă, Connought Place. Marţi, Seminar.
Românul e curios în cărţile mele vechi. Ne aflăm întru bucurie. O miercure plină de sine. Mahmureala aerului după beţia de foc-Diwali. Oaspeţii mei latini au privit-o din zbor de la Varanasi la Delhi, noaptea. Vinod, care ne-a găsit în bibliotecă, la periodice, ne spunea de un patak (pocnitoare) oarecare, produs într-o singură localitate din sud, inclusiv pentru export. Anul trecut se cumpăra cu 50 de rupii, anul ăsta a ajuns la 1000. Foc bengal.
Benares, bulibăşeală. O şcoală de fete Panini, recitând replicile gramaticale, una urmând alteia, şi începând cu litera cu care cea dinainte încheiase. A optat astfel, renunţând la un dinner la fostul maharaj. După Fernando, Parisul e bou. Buenos Aires, viţel. Între Roma şi Paris, Parisul şi l-ar dori. Cu Delhi nu se poate face comparaţia. Îi place India pentru vegetaţia umbrind înfloritoare orice sărăcie, pentru unitatea în diversitatea, surâsul şi ochii cu care lumea te întâmpină.

29. 10. 81. D.
Clasă Blaga, apud Arhaic şi universal (S.Al.G). Telefon neinspirat la consătean – cerând mâine să-l aibă pe Salg la Mitică. Sanskrit Sansthan – inspectorul financiar Dhar a fost în România. Lungă pălăvrăgeală, la Ministerul Culturii, cu R. K. Sharma, interesat de Cercul Sanscrit-Grec-Latin şi de comentariile mele.
Ne-am îmbrăţişat cu măruntul bătrân, la despărţire, iar la Air India, ne-a apărut secretarul său, luându-ne din nou cu maşina la Sansthan şi apoi acasă, spre 3 pm, cu multă încântare pentru respectul acordat indologiastului român.
Seara, în Kingsway Camp, nebazar şi kitsch – Only? Ne mai împărtăşim româno-indianisme. O primă repetiţie, speach-ul de marţi. Margaret a trimis scrisori şi invitaţiile au fost răspândite. Ne dăm seama că târlomanii îşi mai permit un abuz. “Struguri acri refuzaţi la export”. Oboseală nu de impresii sportive, cât de continuităţi anticulturale care ne vânează. Trece ea mâinea-mitica.
Chondni Chowk îl vom vedea. Cehov, poimâine. Amânată Livada cu vişini, de astă-seară, studenţii resimţindu-se după sinuciderea colegului lor, în avantpremieră (neactor, se ocupa cu luminile). Clasa de mâine, pregătirea unei conferinţe (presă, adio).
Povestea găsirii a ceea ce nu cauţi. Înghesuirea solicitărilor. Prietenia orientală. Frumuseţea sariurilor. Tentaţia mirodeniilor. Selectivitatea, în amurg, a cărţilor – grăsimea cărţii viitoare. Ce e
dodia? Zalmoxis, încă o dată? Cumpăr cărţi indiene (Zberea, 1940). Snobismul. Untura în loc de ulei. Bilet înainte de pass. Euforie postsinucigaşă. Necontemplativitatea măsurii în nemăsurare.
Colcăială şi o gură de apă din Ganga. Spălătoreasă, dar spălătoreasă de cadavre. Înnourări albe în care ne regăsim. Găsim că moartea nu ia locul vieţii, îşi ia locul ei. Demontatorii. Absolutul ştiut nu-l duci ca pe-un bagaj. Universul, metaforă a lui Brahma. Noi ne facem tot răul, ne izolăm. Un testament cu aparenţă şi altfel decât pisăloagă?
Nu putem fi anti. Rar Dumnezeu pe nume. Metafora, simbol la nivelul limbajului. Laboratorul de botanică, în locul livezii cu vişini. Unicităţi învinse. Bulbii sufocării. Împuţinarea luminalului. Străvederea dramei în adâncime. Dadaismul preoniric şi cel postvitalist. Trăirism treizeci şi şase.
A chiţăit. N-a produs. Burse. Dezindianizare sibiană. E nebun, a călătorit pentru că nu avea ce spune. Frâna defectă (bacil). Murmansk în Gdansk. Pace de doi. Revistele, nu cărţile. Restituie-le mâine. Năduşeala, necomestibilă? Numai experienţe bune. Idei interesante. Ceai-China-cafea?
Paninistan, Vydiapati. Măsurabilitatea sentimentelor? Înţelegerea subideologiei? Teatru nejucat. Joc fără teatru. Soldaţii negri din Marengo, străbunicii. Bani în bani, unul în trei şi ceva. Adresa mea. Vocea saman. Culoare altui alt. Somn întors.

30.10.81. D.
Clasă de întrebări şi perfect compus. Studenţii îl vor întămpina luni pe S.Al.G. Cu ghirlande. Neamţul se duce la amba lui. A mea avea să vină la noi – într-adevăr, îl zburaseră, ca deobicei, ilicit, pe SALG, când am ajuns acasă. Bulgarul îşi îndemna studenţii să-l respecte. Mukha, în trecere, strigându-mă Tagore, Tagore (şi e, totuşi, bengalez, fie şi moscovit).
Polonezul a visat-o pe Nansi, într-un palat, la ultimul etaj, închisă într-o încăpere cu un bărbat. Eu umblam pe la parter, iar visătorul îşi punea problema dacă să-mi spună ori nu întâmplarea. Nu-şi aminteşte ce-a decis.
Din om de proiecte, să fi devenit un tatonator mai realist? Să mi se fi scurtat cursa? În drum spre Wood Land, înghiţiţi, previzibil, de bibliotecă. Claviaturi de cotare indo-greco-latine. Catalog – Dumitriu – Iordan. Labirint dinspre literatură spre filosofie şi religie, dinspre exterior spre interior. Viul revistelor îl lăsasem în spatele vestibulului verde-albastru.
Spre sfârşitul lunch-ului, Fernando, încântat de povestea de marţi. D-l Chatterjee, singur, acasă, îmbătrânit. Îl port pe Fernando pe la departamentele de filosofie, buddhism şi-n Seminar Room (tabla scrisă ruseşte). Îl duc, la cerere, la d-ra Sengupta. Nu era acasă. O cunoscuse acum 12 ani: ce-o fi fost? SALG îi văzuse genele obosite.
Îl aflu acasă pe Ashok, cu un ziarist din Meerut, şi-l trec Jamuna, că îşi taie craca lui, nu a mea. Să meargă pe ce şpalturi există. A încălcat profesia înainte de a o descoperi. E bine să înveţe de la prietenul său, de la mine şi, mai ales, de la el însuşi ce să facă. Să meargă acum la tipografie. Ieşim la un walk, spre polonezi.
Salg şi-a început dimineaţa cu Miticăcănia. A fost sfătuit să-i spună că locuieşte, nu la noi, dar în Campusul universitar. Ar fi dovedit ăla, matematic, prioritatea tamilei în timp, faţă de sanscrită. Ne întâlnim pe trotuar cu O. M. Anujan. Discutasem cu K. Das despre Alkyon. Margaret a invitat 60 de persoane, tot şefi de departamente şi lume foarte bine de-a universităţii.
E o prenoapte, la miez de noapte, mai destinsă. Am citit şi versuri care i-au sunat lui Salg dadaiste. Mă vede marcat de Enric (i se pare pierit pshic), de Vasile (pierit fizic), de Noica şi Şora. Îi dau replica Baudelaire – îl ecuează cu Dostoievski – la dublul lui Nerval. Reducerea Indiei la concept, cât de periculoasă.
Discurs despre corzile vocale ale baritonilor (60) şi ale sopranelor (1500 vibraţii). Ale Imei Sumak, înnăscute. Pe aleea din junglă. Religiozitatea răului (nu ca epifenomen). Mâine la trei, cu botanistul. Seara, cu alunii (foştii vişini) ai lui Cehov. De dimineaţă? Încă o clasă de diplomă, şi?
Salg s-a fotografiat cu părintele lui Lokesh, Raghu Vir în Bucureşti. La o săptămână, a fost închis, cu lotul Noica. În puşcărie, o epidemie de hepatită l-a determinat totuşi să lucreze, atunci, ca medic, altfel, refuzase, pentru a nu năimi mai ”puţin“ bolnavii. Geamănul îndemnându-şi fratele să nu cadă şi împuşcat împreună cu el.
Întoarcere pe aceeaşi faţă a vieţilor noastre. Raţionalitate între fuse orare. Individualismul (nesolidar) al românilor, solidaritatea rituală (năşia) la olteni. Lucrul în echipă, greu posibil. Inteligenţa ? Inteligenţă. Strada conductelor de acqua verginae, epifenomenală. În noi înşine, poate numai acolo, suntem fericiţi româneşte. Controlul bisericii în Argentina nu ne deranjează. Fernando mă îndeamnă să fac antologia capodoperelor latine dedicate Indiei, de care Jain se declarase interesat. Rigoare şi latinitate.

31. 10. 81. D.
Clasă Salg – Sergiu Al-George. Romance at Prinior or Story of Saioville (We were into Parinior). Badam Wari, An Adaptation of Chekhov's Cherry Orchard – NSD, Final Year Students, 1981. We dedicate this production to late Shri Keshava Nand Swami the stage manager of the play who left us on 20th October 1981. Şi luminile s-au aprins altfel în conacul şi curtea kashmireană.

1 noiembrie 1981, Delhi
Duminică indiană încreştinată. Mă pregătisem şi eu să merg în Kamla, cu doctorul şi familia, dar i-am trimis pe ei şi am rămas să-i scriu lui Nase despre vânzarea casei din Bucureşti. Margaret o invită pe Nansi după-amiază la un concert într-o sinagogă. Satya Vrat va fi la simpozionul “Metaforă şi filosofie”. Voi comenta, probabil, şi eu Arhaic şi universal, cartea din urmă a lui Salg. Va fi o zi românească nu numai în arhaic, nici numai în universal.
Cu Fernando, alături, vom şopti bătrâneţea latinităţii întru o sanscrită esoterică şi cu simboluri de bazar. Mâine dimineaţă, am clasă Salg. Margaret preferă Savioville în loc de Parinior. N-am decât să-l las şi pe al doilea ca suburbie, cu înseşi saloanele doamnei Savio. La noi se comunică puţin. Sistemul dă prioritate separării afinităţilor. Plasma parcă ar despărţi albul de roşu.
Unul în drum spre casă, altul fără drum. După patru ani în India. Salg vede potrivit a sta ori o săptămână, ori şapte ani. Foniatria şi istoria Indiei, abandonate. Filosofi marathi. Somaţia mântuirii. Românism prin studiul sanscritei.

2 noiembrie 1981. Delhi.
Sanscritologii petrec ore la Motilal Banarsidas. Clasa de dimineaţă – pe tablă: Bine aţi venit, Dr. Sergiu Al. George, în clasa de română. L-au ghirlandat. Le-am tradus numele în româneşte: Nepătatul (Vimal), Focosul (Anil), Victor (Vinay). S-au strâns vreo cincisprezece. Şi-au pus întrebările în româneşte: Care este poziţia indienilor în România? (... spirituală); cum, când şi de ce aţi început să studiaţi cultura insiană? (în adolescenţă); ce dificultăţi aţi trecut în pronunţarea, scrierea şi înţelegerea limbii sanscrite? (înţelegerea m-a interesat); care sunt principalele sărbători religioase româneşti?
Întrebări Salg: cine a citit Gita? (... nimeni); Ce e Gita pentru voi? (carte sfântă, Arjuna – Krishna). Timpul s-a consumat repede. Liderii au năvălit să întrerupă clasa. I-am luat tare, şi atunci l-au aplaudat pe doctor, de-am strigat şi eu: Jaye!
Cinci ore în Motilal, de păşunat şi de iernat indologic. Apoi, spre bancă, Salg: prin praful ăsta parcă ar zace mulţi din cei ce vor fi fost vreodată. Dr. T. : un adult poate să înveţe mai uşor sanscrita, nefiind în primul rând chestiune de memorie şi contând foarte mult pe explicarea sensului practic al învăţării acestei limbi foarte vii, de altfel.
Astă-seară, cină în familia Shivaramaya. L., fericită în Germania, nefericită în America (cu evreii). Ospitalitatea se cunoaşte prin copii, îmi spusese Salg. În telugu, dintr-un modern: nu pământul e ţara, ci oamenii, ori, nu de ţară îmi e cât de popor.

3. 11. 81. Delhi.
“Vreasc”, în sanscrită, e tot vreasc. Ar fi apărut în Indian Observer articolul meu. Vinay a dactilografiat – 25 de pagini – glosarul român-englez de la sfârşitul cursului Cazacu, semnându-l cu numele său. Ploiosofie.
Ploaia înceta când am luat-o pe la Khalsa – Salg, Fernando, Nansi, Memna şi eu. Margaret ne aştepta. Câteva prezentări. Am urcat în Seminar Room. Tabla, în ruseşte. Lume din multe departamente şi un lama în oranj. Marg. a făcut prezentările (după textul meu).
Salg a citit paper-ul despre metaforă în perspectivă indiană. Apoi Fer. despre Shunyata – el s-a bucurat, întâi, că vorbeşte într-o mare universitate a lumii. Întrebări adânci lui Salg. Fer., mai neglijat. Polemică şi anecdote. Catolicismul e o sectă buddhistă. Concepte peste conceptul metaforei – niciun exemplu. Citat din Geeta.
 Salg s-a dus cu Nansi în Kamla, eu cu Fernando, la Buzi – principii fundamentale ale filosofiei indiene, vinerea viitoare. Margaret ne invită la ea la ceai. A primit de la Florence Hetzler o scrisoare, în care aia, auzind că i-am dedicat un poem (nu i s-a mai întâmplat), sare cu “how a Romanian”. Aşa că mă delegă să o găsesc pe Usha Devi Rani, chemând Indore, că plăteşte ea. Ţări de ţări întru Brâncuşi, cu uituca Românie în cap.
5. 11. 81
Tagore azi, Brâncuşi mâine. Clasă – geografie, gramatică. Soare de Bach. Mozart, de nerecunoscut la Margaret. Poezia pură ispiteşte din adâncuri himalaiene, lamaice. Din poveşti ale d-nei T., scrise în româneşte:
“A fost odată o pădure frumoasă în India. Era un leu în pădure. A venit acolo o pisică şi i-a spus: Dumneavoastră sunteţi împăratul pădurii. A stat jos pe iarbă un iepure sub un pom cu frunze verzi. La stânga era o broască în apa din pădure. A venit acolo o fetiţă cu rochie roşie. I-a spus pisica: Bună ziua, bine aţi venit. Mă bucur că vă văd. Vă rog luaţi loc pe iarbă, lângă leu. Vă este foame?” (...)
Apoi o poezie.
Toamnă

cerul este înnorat
afară plouă
vino la mine
spune natura frumoasă

stau jos pe scară
lângă ferestre
ascult
muzica ploii

nu cunosc cuvânt
vreau să spun
trece pe vârfuri
vânt cu mireasmă

fata natură
se pare poartă
rochie verde
foarte bună

Nansi s-a văzut cu d-na Gauba, care-i reproşează Nanei că s-ar ocupa de ceilaţi mai mult decât de ea însăşi. Ceva ramolisment şi indispoziţie. Nana, venită acasă, reacţionează amuzată.
Un ţânţar mi-a făcut felul la amândouă picioarele. Afară, soare erotic, de parastas şi primăvară, după caz. Deci, după masa de varză, încep povestea dactilografierii, dacă nu mai intervine ceva. Shoba e, la Nana, şobo, doamna şobolan, învăţătoarea ei.

6.11.81. Delhi
Savioville e oraşul (utopic) vechi, Parinior (utopic) – cel nou. Savio are soartă avatară, cum e încă de pe acum. O parabolă scenică. Romanţă-romance-romancero. Mă voi întrerupe la 2 p.m., pentru două ore, pentru Fernando, cu principiile lui fundamentale indiene.
El este un personaj din eresul meu al doilea, încă de la conferinţa de marţi, alaltăieri (ce mult pare a fi trecut), când, venit pe ploaie, în costum la trei ace, şi cu o umbrelă într-o sacoşă, îşi adusese o pereche de pantofi suplimentară, pe care şi-a încălţat-o imediat ce am intrat în Arts Faculty Building. Erau nişte pantofi demni de Fernando, dar şi cei pe care-i descălţase ar fi făcut plăcere oricăruia dintre indienii care-l asistam.
Un bolovan, două victime – proverb indian, propus, la clasă, de sardar. Mukha mă scoate, într-un timp. Apăruse şi Maurya, spre a ne împărtăşi că, la Aurangabad, în top se va afla rusa, apoi chineza, japoneza, plus ceva franceză şi germană. Engleza le-ar fi limbă maternă. Îmi piere tot cheful de-o aşa Ellora. Limba paternă, rusa?
Am dactilografiat până şi-a făcut apariţia Fernando, de ne-am dus la Buddhist Studies. A vorbit de trei principii, zise de el fundamentale, ale filosofiei indiene (opuse celei occidentale): Samsara, Anadytva, Vasanas. Reâncarnare, Fărădeîncepere. Fernando a fost cinci ani diplomat aici şi de-aia n-are habar de India. Mital l-a elogiat la început, apoi a sfârşit într-un co-discurs. Probabil voi vorbi şi eu în 27 nov. - “The Buddha and Romanian Art and Literature”
Am ajuns la pagina 23. “Brother San Marco” mi-o fi dat memorie-predicţie-ficţiune. Nu voi şti niciodată întrucât yoga, din încheiere, reducţie literară a unei yoga proprii, are de a face cu vreun absolut psihologic. Este un eres.
N-am nicio vină că Savio, romanticul dintr-un fragment de tinereţe, se dovedeşte, în economia parabolei, şi dictatorul, şi criminalul, dar şi dispărutul conservator al lui Eminescu. Mâine poate trec de pagina 40, poate trec de Savio şi intru, spre duminică, în “Night Sanatorium”.