marți, 30 iunie 2015

De ce nu sunt canonizați Sfinții români?!




Gheorghe Constantin Nistoroiu



„Toţi aceştia care au pătimit în închisori au fost mielul de jertfă pentru iertarea păcatelor poporului român. Ei au fost aruncaţi în gura celor fără de Dumnezeu, ca să ispăşească păcatele noastre, ale tuturor. Ei s-au jertfit pentru noi. Şi chiar dacă acuma se pune problema ca să fie trecuţi în rândul sfinţilor, ei nu trebuie să fie trecuţi în rândul sfinţilor. Ei sunt sfinţi, prin sacrificiul lor. Oficial, pe dumneavoastră...vă admir şi vă binecuvintez şi mă bucur că vă luptaţi să fie trecuţi din puşcării în Sinaxare, în rândul sfinţilor. Adică să fie şi oficial trecuţi, recunoscuţi,declaraţi sfinţi. Dar ei sunt,de fapt, sfinţi. Ei s-au sfinţit, s-au sanctificat.”
(IPS. Arhiepiscop Justinian Chira al Arhiepiscopiei Maramureşului şi Sătmarului.)

Nu există temeiuri de adevăr, care să nu răspundă în orice timp şi în orice spaţiu la această majoră întrebare. Există însă destul de multe pre-texte chircite, „chibzuite” de nechibzuinţa celor autoaleşi, slugile preaplecate, obediente Oligarhiei, Ocultei, Camarilei Oligofrenice etc.
Întrebarea majoră care la rândul ei stârneşte mirarea atâtor întrebări la fel de grandioase, purcede la fel de multe răspunsuri temeinice, raţionale, de spirit:
+Unirea trebuie să fie o unitate spirituală, o comuniune trifinţială: religioasă întru Dumnezeu şi Neam, naţionalistă întru Neam  şi Dumnezeu, politică întru popor-comunitatea prezentă şi Dumnezeu în cadrul Vetrei Strămoşeşti, adică întru statul naţional creştin în conlucrare cu Biserica străbună.

+Neamul este etern şi religios. Naţiunea este expresia cea mai fidelă a Neamului în sânul Bisericii, iar Statul naţional creştin trebuie să fie raţiunea existenţei de a fi, a Naţiunii, ce urmează Calea mântuirii întregului Neam creştin-ortodox.

+Dimensiunea spirituală şi sensul continuităţii Neamului spre mântuire o face doar Elita spirituală, naţionalist-creştină-ortodoxă, prin cei Chemaţi şi Aleşi de Tatăl ceresc, Călăuze ce se asumă trăirii comuniunii cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos-Părintele Naţiunilor Evanghelice ale Bisericii Sale Ortodoxe, prin harul desăvârşirii atribuit şi distribuit de Duhul Sfânt, neamului respectiv.
În Elita Spirituală a Neamului se nasc Fiii aleşi pentru fiecare epocă, pentru fiecare generaţie de călăuzire a poporului prezent, prin: dascăli, duhovnici, poeţi, filosofi, artişti, genii, eroi, martiri, mărturisitori, sfinţi.

Principiile de bază ale cercetării actelor martirice vizează mărturisitorii dreptei credinţe şi ai Învierii Domnului prin fapte înalte, superioare celor fireşti: curaj, adevăr, suferinţă, jertfă etc, care-l transcend pe credincios din membru al Bisericii Ortodoxe Naţionale în membru al Bisericii Ortodoxe Universale şi al Celei cereşti-biruitoare.

Cercetătorul în martirologie în mod expres trebuie să posede la cel mai înalt grad competenţa profesională, autoritatea teologic-ortodoxă şi dragostea pentru Adevăr. El poate fi mirean, teolog, monah, om de ştiinţă, care are aplecare, putere şi evlavie spre divina descoperire.

Instrumentele şi probele cercetării martirologice sunt:
-anamneza, consemnarea, imagistica, înscrisurile, mărturiile, evlavia poporului, biografia martirului, contextul evenimenţial şi rămăşiţele.

Criteriile de evaluare şi canonizare ale unui erou, martir, sfânt, respectiv ale mărturisitorului creştin  sunt:
-mărturisirea dogmei creştine în dreapta credinţă;
-mărturia dreptei credinţe-ortodoxe, mărturisită public;
-curajul mărturisirii;
-suferinţa pentru mărturisire;
-jertfa pentru mărturisire;
-evlavia poporului pentru faptele mărturisitorului;
-semnele minunate ale mărturisitorului în timpul vieţii şi după;
-rămăşiţele trupeşti care întrunesc condiţii de definire ale sfintelor moaşte(nefiind obligatoriu).

Mihail Eminescu îndeplineşte primele 6 din cele 8 criterii de canonizare.

Cercetarea martirologică nu poate fi niciodată amânată, aprobată, îngrădită, oprită sau interzisă de cineva.
Toate observaţiile, rezultatele şi concluziile cercetării martirologice se aduc la cunoştinţă credincioşilor.
Faţă de moartea naturală, sinucidere, moarte năprasnică, eroism, diagnoza martirului, mucenicului se face prin diferenţierea şi definirea ca sens, ca jertfă, ca împlinire. 

De ce nu ni se canonizează sfinţii contemporani?!?

Deoarece:
 
-Gena noastră proto-strămoşească, de Neam primordial moşteneşte pururea genetic-testamentar, NE-UNIREA PELASGO-TRACO-SCITO-GETO-DACO-ROMÂNILOR;

-Ierarhii de azi sunt păstorii care sacrifică turma bisericii, sunt cei care n-au primit harul Duhului Sfânt, ci girul ocult, masonic, politic pentru cariera lor aurită, garnisită cu mult aur...;

-poporul creştin rămas fără Păstorul duhovnicesc este la cheremul statului politicianist, oligarhist care cârmuieşte nu prin forţa Dreptului, ci prin dreptul Forţei, nu prin înţelegere, ci prin semeţie, nu prin dragoste, ci prin sfidare, nu prin dreptate, ci prin vicleşug.

-poporul s-a configurat într-o turmă rămasă de izbelişte, într-o populaţie mereu flămândă şi însetată de ridicol, haos, animalitate;

-instituţiile fundamentale ale Naţiunii creştine: Familia, Şcoala, Biserica, Armata, nu-şi mai asumă responsabilitatea hristică suverană a moralei ortodoxe, de împlinire, definire, desăvârşire întru Neam şi Dumnezeu, ci sunt slugi preaplecate duşmanilor lăuntrici şi a celor de afară care ne ponegresc permanent şi ne aţâţă împotriva noastră înşine.

Pentru o personalitate naţională ori geniu, erou, martir, sfânt, dau mărturie câteva zeci de glasuri...

Pentru un can-can sau o manea se accesează cu milioane de voturi...

Ne-unirea însă, nu trebuie să poarte în sânul ei: învrăjbirea, ura, minciuna, violenţa, laşitatea, trădarea, vânzarea, profanarea, mişelia.
Pentru canonizarea a celui merituos, Biserica trebuie să redevină a lui Iisus Hristos, a Neamului prin Sfinţii săi, în fruntea căreia trebuie să ajungă doar purtătorul de har, cel numit de Duhul Sfânt.

Nu este deci, de mirare că alături de Mihail Eminescu, aşteaptă de milenii şi secole atâţia Cânezi, Voievozi,Vlădici, Domniţe, Teologi, Genii, Mireni, Pustnici, Cuvioşi, ca: Zamolxe, Burebista, Deceneu, Decebal, Gelu, Mircea cel Bătrân, Radu cel Mare, Radu de la Afumaţi, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Vasile Lupu, Dimitrie Cantemir, Tudor Vladimirescu, generalul Ion Dragalina, Ecaterina Teodoroiu, Gheorghe Manu, Valeriu Gafencu, Gherasim Iscu, Eroii-Vorkutei: Aurel State, Radu Mărculescu, Nicolae Popescu ş.a., mitropolitul Gurie Grosu, Părintele Arsenie Boca, Părintele Dimitrie Bejan, cel care în prizonieratul rus a botezat 100 000 de copii sovietici sau miile, zecile, sutele de mii de martiri-mărturisitori ai Suferinţei şi ai Jerfei în regimurile cumplit totalitare dintre 1930-1989 şi mai departe...

Soborul Arhieresc Jubiliar al Bisericii Ortodoxe Ruse s-a întrunit la Moscova, între 13-16 August 2000 şi a proslăvit în rândul Sfinţilor, Soborul noilor mucenici şi mărturisitori ruşi ai secolului XX, cunoscuţi sau necunoscuţi.

Canonizarea este o datorie şi un drept divin şi a Bisericii Luptătoare de pe pământ, nu numai a celei Biruitoare din cer, care odată cu urcarea la ceruri a sufletului sau sufletelor celor merituoşi, Dumnezeu le primeşte în locurile alese slavei lor.

Ierarhii greci, când a fost canonizat Voievodul-martir Constantin Brâncoveanu au spus, citez din memorie: „Dacă Voievodul Constantin Brâncoveanu era grec, noi întâi îl canonizam şi după aceea îl puneam în mormânt.”

Sfântul Paisie Velocicovschi, alături de monahul Vasile de la Poiana Mărului-Neamţ, fondatorii revigorării vieţii monahale tradiţionale, ctitor de lăcaşuri şi de suflete, multe decenii pe meleagurile moldave, a fost canonizat de ruşi ca sfânt al lor, nu de noi cum ar fi trebuit.
Astăzi, Ierarhi greci şi ruşi îngroziţi de laşitatea, nepăsarea, nesimţirea şi sacrilegiul ierarhilor-politici ai bisericii de stat din România sau mai bine spus: ai bisericii de sub statul ateu, ierarhii ortodocşi străini s-au pronunţat că vor face ei canonizarea unor martiri şi mărturisitori dacoromâni, dacă noi nu suntem capabili sau nu dorim cinstirea aceasta adusă lui Dumnezeu, Sfinţilor Lui şi Neamului.

În loc de final

Profetul Neamului, Bădița Eminescu, a fost unul dintre cei mai mari jurnaliști ai timpului său, adevăr adesea neglijat ...

Atunci, ca și acum, regizorul marei scene este acelaș!
Atunci, ca și acum, românii nu au voie să aibă MODELE!
Cu atât mai puțin Sfinți!
Doar știm cu toții că ISTORIA se repetă!
Doar prigoana naște Sfinți!

Iar cu NOI este Dumnezeu!

(fragment din Ciclul: Filocalia Suferinţei şi a Jertfei)


Bibliografie
*Actele martirice, în col. „PSB”, EIBMBOR, Bucureşti, 1992;
*Allard, Paul, Dix leqons sur le martyre, Paris, 1907;
*Allard, Paul, Histoire des persecutions, Paris, 1911;
*Batiffol, Pierre, Etudes d’Histoire et de Theologie positive, Paris,1930;
*Bădescu, Ilie,prof. dr./ Băndoiu, Andreea, lector, dr./Chirilă, Pavel, prof. dr., Principiile Cercetării Martirologice. Ed. Christiana, Bucureşti, 2010;
*Cayre, F., Patrologie, 2. vol., Paris, 1931;
*Chateaubriand, F.A., Les Martyres ou le Triomphe de la religion chretienne, Paris, 1859;
*Crainic, Nichifor, Ortodoxie şi Etnocraţie. Ed. Albatros, Bucureşti, 1997;
   *Guignebert, Charles, Le Christianisme antique, Paris, 1926;
   *Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă. Ed. Christiana, Bucureşti, 2006;
*Leclercq, H., Les martyrs du III-eme siecle, Paris, 1903;
*Mehedinţi, Simion, Creştinismul românesc. Adaos la caracterizarea etnografică a poporului român. Ed. Anastasia, Bucureşti, 1995;
*Poulet, Dom Charles, Histoire du Christianisme, 2 vol., Paris, 1932;
*Rămureanu, Ioan, Pr.prof., „Studiu introductiv” la Actele martirice, în „PSB”, EIBMBOR, Bucureşti, 1982.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu noi cu toţi Românii!

  


D. Lodge's Literary Criticism






Press Release
Wednesday 1 July 2015
Online Publication
Contemporary Literature Press,
under The University of Bucharest, in conjunction with The British Council, The Romanian Cultural Institute, and The Embassy of Ireland,
Announces the publication of

To Paraphrase the Unparaphrasable
David Lodge's Literary Criticism

A Reader
Selected and edited by
Lidia Vianu
ISBN 978-606-8366-89-0
          In order to make the present selection, I spent a summer reading David Lodge's books of literary criticism all over again, and have found them as theoretical as ever, and yet perfectly 'teachable'----student--friendly, to use a neologism that belongs to an area of information which has shaped the minds of the present young generation.
          I admit I compiled this selection as a guide for my own students at the University of Bucharest, most of them lost in the maze of coinages repeated with gusto by some literary critics of our times.
            Can one be theoretical and clear at the same time?
          There is no doubt that literary criticism means a lot more than the statement 'What a lovely book!'. There is no doubt that a literary critic must use theoretical tools. Are these tools any use unless they really fit the text under discussion? How does one make them fit?
        When the literary critic's mind is set on Cultural Studies, how far should this critic be allowed to stray away from the work under discussion?
          These are the questions I was asking myself while making the present selection. I was looking for an answer.
          'Fashion' used to be tyrannical. If, at some point in history, you failed to wear a wig when everybody else was wearing it, you were described as 'bizarre', a misfit. Right now, the unwritten laws of literary criticism seem to follow the old pattern of 'fashion'. When he wrote My Strange Quest for Mensonge: Structuralism's Hidden Hero (1987), Malcolm Bradbury must have sensed that.
          I have chosen a critic who was a close friend of Malcolm Bradbury's, and who writes books that are both theoretical and yet perfectly accessible at the same time.
          The title for this selection comes, in fact, from David Lodge himself. The excerpt runs as follows:
                     'It is the inevitable irony of our position as critics
        that we are obliged, whatever kind of imaginative work
        we examine, to paraphrase the unparaphrasable.' 
Lidia Vianu

To Paraphrase the Unparaphrasable. David Lodge's Literary Criticism. A Reader, Selected and edited by Lidia Vianu, is formally launched on Wednesday 1 July 2015. The book is available for consultation and downloading on receipt of this Press Release, at the following internet address:


You are kindly invited to visit the Contemporary Literature Press website at http://editura.mttlc.ro/. For comments or suggestions, please contact the publisher lidia.vianu@g.unibuc.ro.

If you want to have all the information you need
about Finnegans Wake,including the full text of Finnegans Wake, line-numbered, go to A Manual for the Advanced Study of James Joyce's Finnegans Wake in 121 Volumes
by C. George Sandulescu and Lidia Vianu,
 at the following internet addresses:
http://sandulescu.perso.monaco.mc/http://editura.mttlc.ro/Joyce%20Lexicography.html
Comunicat de Presă
miercuri 1 iulie 2015
Ediție online
Contemporary Literature Press,
sub auspiciile următoarelor foruri: Universitatea din BucureștiThe British Council, Institutul Cultural Român  și  Ambasada Irlandei,
Anunță publicarea Volumului

To Paraphrase the Unparaphrasable
David Lodge's Literary Criticism

A Reader
Selecție și editare:
Lidia Vianu
ISBN 978-606-8366-89-0
          Am lucrat la selecția pentru acest volum o vară: am recitit întreaga critică literară scrisă de David Lodge. Cărțile acestea sunt în același timp teoretice și aplicate. Sunt student--friendly, dacă e să folosesc un neologism dintre acelea care le sunt atât de familiare tinerilor din ziua de azi.
         Volumul de față are un scop clar: am căutat să alcătuiesc un ghid pentru propriii mei studenți de la Universitatea București. Prea mulți dintre ei se rătăcesc printre 'vocabulele sacre' inventate și repetate cu mare poftă de unii critici literari contemporani.
          Se poate, oare, să fim teoretici dar și pe înțelesul cititorului în același timp?
        Fără doar și poate, critica literară nu exprimă sentimentele criticului, sau, în orice caz, nu numai pe ele. Fără unelte teoretice, suntem simpli cititori, nu și critici. Cum folosim, însă, aceste unelte? Cum le alegem dacă vrem să sprijinim, nu să subminăm, textul analizat?
          Cam cât de mult pot divaga de la discursul propriu--zis al scriitorului studiat acei critici care se află într--o idilă mărturisită cu Studiile Culturale?
          Am înșirat câteva dintre întrebările care m--au preocupat în timp ce lucram la această selecție. Căutam un răspuns.
          De--a lungul istoriei, "moda" a tiranziat omul de multe ori. Dacă, de pildă, te nășteai la vemea când se purta perucă, și refuzai să ți--o pui pe cap, dezaprobarea majorității nu întârzia să se facă simțită. Trăim acum o vreme când "moda" s--a refugiat în critica literară, după ce ea a fost exilată din îmbrăcăminte, de pildă. Acest fenomen i--a apărut clar lui Malcolm Bradbury, și l--a descris într--o carte: My Strange Quest for Mensonge: Structuralism's Hidden Hero (1987).
          Iată, prin urmare, din ce cauză am ales acest critic, ale cărui cărți sunt și teoretice, dar și cât se poate de clare. Este vorba, printre altele, de un foarte bun prieten al sus--numitului Malcolm Bradbury.
          În caz că cititorul se întreabă de unde vine titlul selecției mele, și ce vrea el să spună, ei bine, răspunsul vine direct de la David Lodge:
                    "Ca o ironie a soartei, orice operă fictivă ar discuta
          criticii literari, ei se văd puși în situația de a parafraza
          ceva ce nu se poate spune cu alte cuvinte..." 
Lidia Vianu
To Paraphrase the Unparaphrasable. David Lodge's Literary Criticism. A Reader, Selecție și editare: Lidia Vianu, se lansează oficial la data de miercuri 1 iulie 2015, dar volumul poate fi consultat și descărcat din acest moment la adresa de internet:


Editura pentru Literatură Contemporană vă invită să accesați website-ul www.editura.mttlc.ro. Editura publică lucrări atât în limba engleză cât și în limba română. Pentru sugestii sau comentarii, vă rugăm să vă adresați Editurii,  lidia.vianu@g.unibuc.ro.
Contemporary Literature Press

Translation Café
Revista Masteratului pentru Traducerea Textului Literar Contemporan.

Contact

Description: https://mail.google.com/mail/u/0/#inbox/14e3f0ea88e6ef31 Vizitati-ne pe Facebook
Contact us at lidia.vianu@g.unibuc.ro | Description: https://mail.google.com/mail/u/0/#inbox/14e3f0ea88e6ef31 Visit our Facebook page

Copyright ©2015 MTTLC All rights reserved.

NOTE: You have received this message because you or a friend of yours added your email address to our mailing list. If you do not wish to receive any further communications, please click the unsubscribe link 
http://newsletter.unibuc.ro/unsubscribe.php?M=39839&C=e564419bac24d68fc5f7829d9476e118&L=36&N=118.

duminică, 28 iunie 2015

Pasiunile fascinantei Cella Delavrancea: pianista i-a vrăjit pe Caragiale şi pe Nae Ionescu, s-a împrietenit cu Brâncuşi şi a concertat cu Enescu

Sursa: Adevarul



Cella Delavrancea a trăit 104 ani. L-a uimit pe Caragiale cu talentul său şi i-a furat inima dramaturgului când ea avea doar 25 de ani, iar el 60. A fost  marea iubire a lui Nae Ionescu, căruia i-a închis ochii pe patul de moarte. L-a cunoscut pe Brâncuşi şi a cântat cu George Enescu. Fiica scriitorului Barbu Ştefănescu Delavrancea a fost singurul artist român care a asistat la aniversarea propriului centenar.

Cella Delavrancea, fiica lui Barbu Ştefănescu Delavrancea, a fost pianistă, scriitoare şi profesoară de excepţie, una dintre cele mai complexe şi interesante personalităţi ale culturii româneşti. A rămas în istorie ca cea mai longevivă figură culturală româneasc, fiind singurul artist care a participat la aniversarea propriului centenar.

S-a născut pe vremea monarhiei, a supravieţuit regimului comunist şi murit la 104 ani, după ce a apucat să vadă şi primii paşi făcuţi de ţara sa spre democraţie. A iubit muzica şi şi-a făcut din pasiune o profesie şi un crez, după cum ea însăşi declara la aniversarea a 90 de ani de viaţă: „Am purtat în mine o vie curiozitate pentru toţi contemporanii mei, chiar şi cei necunoscuţi. Să ştiţi că nimic nu dezvoltă supleţea cerebrală mai bine decât o Fugă de Bach şi nimic nu trezeşte emotivitatea ca o Nocturnă de Chopin.”
Despre longevitatea sa, Cella Delavrancea spune că se datorează faptului că a fost ferită de bolile care distrug sufletul: gelozia, invidia şi orgoliu. ”Bunicii din partea tatălui meu au depasit vârsta de o sută de ani. Poate ca am mostenit de la ei o durată lungă, proiectată acum înspre un viitor de care nu ma speriu. Mi-l doresc generos în ani, cu atât mai mult cu cât eu inchei un lung sir de vieţi, neavând urmaşi. Am avut fericirea de a fi apărată de trei calamităţi: gelozia, invidia si orgoliul. Acestea sunt bolile care distrug fiinţa umană”, mărturisea artista la aniversarea celor 90 de ani, în expozeul susţinut cu această ocazie.
A crescut sub ochii lui Ion Luca Caragiale şi a avut o relaţie cu marele dramaturg. L-a iubit şi a fost iubită de Nae Ionescu. L-a acompaniat la pian pe Enescu şi se spune că ar fi trăit o idilă scurtă cu Constantin Brâncuşi. Secolul de viaţă trăit de artistă a fost prezentat într-o manieră de excepţie în memoriile Cellei Delavrancea ”Dintr-un secol de viaţă”.
”Un copil minune care domesticeşte un monstru sălbatic: Arta”
Fiica cea mare a scriitorului şi avocatului Barbu Ştefănescu Delavrancea s-a născut pe 15 decembrie 1887. Longevitatea avea să o moştenească genetic de la bunicii care au trăit peste 100 de ani. Dragostea pentru artă, sensibilitatea şi pasiunea pentru muzică i-au fost transmise de la părinţi. Cella Delavrancea a început să facă muzică la vârsta de 3 ani. Se spune despre ea că a fost un copil genial. La opt ani era deja o pianistă talentată care susţinea concerte în cercurile frecventate de părinţii săi. Până la vârsta adolescenţei vorbea fluent germană şi franceză. Cu mama Maria Lupaşcu, pianistă licenţiată în filozofie şi matematică şi tatăl Barbu Ştefănescu Delavrancea, Cella a avut toate premisele dezvoltării ca artist încă de la primii ani din viaţă. A crescut între nume mari ale vremii, unul dintre cei mai buni prieteni ai tatălui său fiind Ion Luca Caragiale.
Se spune că, la vârsta de 14 ani, i-a cântat lui Caragiale un vals de Chopin şi dramaturgul a fost impresionat. ”Un copil minune, care domesticeşte un monstru sălbatic: Arta”, scria Caragiale despre pianistă în 1909.
Caragiale o alinta ”Aghiuţă”
După ce i-a stârnit lui Caragiale admiraţia ca adolescentă de 14 ani, Cella l-a revăzut şi l-a vrăjit pe dramaturg ca tânără femeie frumoasă la 25 de ani. Era vârsta la care talentata pianistă dădea deja concerte în afara ţării. Ajunsă la Berlin, a fost găzduită chiar în casa bunului prieten al tatălui său, Caragiale. Între cei doi s-a înfiripat o relaţie pe când Cella nu împlinise 25 de ani, iar Caragiale avea 60. În memorii, pianista recunoaşte că l-a cunoscut intim pe nenea Iancu :„Destinul m-a făcut să-l cunosc. Este un ins colosal – abordează totul cu aceeaşi perfecţiune – în filosofie, muzică, artă dramatică. N-am cuvinte să-ţi exprim căutarea, stupefacţia, gravitatea admiraţiei mele în faţa unei inteligenţe ca a sa. Nu-l văzusem decât acasă unde cea mai mare parte a timpului discuta cu Ticu, iar eu nu deveneam activă decât la pian făcându-i plăcere, dar în aceste zile petrecute la el într-un apartament înecat în covoare turceşti, am putut să-l cunosc şi să-l binecuvântez. Destinul m-a făcut să-l cunosc atât de intim”.



Tot în ”Dintr-un secol de viaţă” pianista mărturiseşte ultimele impresii despre Caragiale, înainte de moartea fulgerătoare a acestuia. Se spune că Cella ar fi fost cea lângă care Caragiale a murit în ziua de 9 iunie 1912. „În ultimul an de viaţă am stat două luni la el. Era concentrat în gândul unei noi creaţii. Se plimba prin casă, fuma necontenit. Nota un cuvânt, ştergea un rând întreg, şi dacă nu reuşea să exprime ce vroia, venea la noi. «Hai, Aghiuţă, cântă-mi din Beethoven». În muzică îşi găsea destindere. Nimic nu prevestea că-şi trăia ultimele zile. Ne ţinea cuvântări despre literatură şi muzică cu talent de critic rafinat.”



Alături de Caragiale
Cella Delavrancea a fost căsătorită de trei ori. Primul soţ a fost Viorel Virgil Tilea, de care a divorţat pentru a se căsători cu Aristide Blank. Ultimul soţ a fost Philippe Lahovary. Marea dragoste a Cellei pare să fi fost însă Nae Ionescu, filosoful cu care a avut o relaţie începută în timpul ultimei căsnicii.
L-a cunoscut pe Nae Ionescu în timpul căsniciei cu Aristide Blank, dar relaţia amoroasă pare să fi început în timpul celei de-a trei căsnicii, cu Filip Lahovary. Când Nae Ionescu era închis la Miercurea Ciuc, Cella îi trimitea pachete şi scrisori. După ce acesta a fost eliberat în 1939, Cella a devenit o prezenţă constantă în vila filosofului din Băneasa.
”Cella D, deşi nu a locuit în vila din Băneasa putea fi găsită în fiecare zi acolo. Unii care l-au cunoscut cred că Cella Delavrancea a fost marea iubire a vieţii lui sau măcar ultima. Alţii, zic că a fost ceva, dar mai puţin pasional, unii chiar că a fost doar o amiciţie spirituală din partea lui, (slăbit de lagăr, singur, cu presentimentul morţii). Şi de interes politic, de carieră din partea ei. Mai curind a fost o poveste de amor, ca oricare, a unor tomnateci. O dragoste tîrzie”, nota Stelian Tănase despre relaţia Cella Delavrancea-Nae Ionescu.
Ea a fost cea care l-a îngrijit după infarctul din 1939. Şi tot ea a fost cea care i-a fost alături în ultima clipă din viaţă. Nae Ionescu (FOTO jos) a murit pe 15 martie 1940, iar Cella, după cum mărturisea într-o scrisoare trimisă unei prietene, a fost cea care i-a închis ochii. După moartea acestuia, s-a făcut nevăzută. Din cauza soţiei lui Ionescu, Cella nu a fost prezentă la înmormântarea la care au participat peste 2.000 de oameni.



Cella Delavrancea a susţinut concerte alături de George Enescu pe care în considera ” Suveranul muzicii”.
Admiraţia pianistei pentru marele compozitor român a fost exprimată în cartea „Dintr-un secol de viaţă”. „Nu trăia pentru prezent. Explora veşnicia armoniei. Ca să lege în acest cult al frumosului ţara lui întreagă, a cutreierat-o în lung şi-n lat, a cântat în toate orăşelele, unde nu răsunase vreodată muzica clasică. Aceeaşi osteneală îşi dădea la Mizil, ca şi la Paris sau Londra. ”Pe Dinu Lipatti l-a ascultat pe vremea când era adolescent şi i-a recunoscut imediat harul. Pe Furtwängler l-a considerat cel mai mare dirijor al secolului, iar pentru Casals, pe care l-a auzit în concert de mai multe ori, a avut admiraţia pe care ţi-o impune un geniu aflat pe „o treaptă de luminozitate, în pragul vizibilităţii. Planetar, radiază de atât de departe, încât nu ne mai poate încălzi”, spunea Cella Delavrancea despre Enescu.
L-a cunoscut pe Brâncuşi
La Paris, în 1922, Cella l-a cunoscut pe Constantin Brâncuşi. Pianista a fost vrăjită de sculptor şi se spune că nici acesta n-ar fi rămas indiferent în faţa spiritului ei. Episodul întâlnirii dintre cei doi a fost descris emoţionant de Cella Delavrancea în cartea din 1976, intitulată ”Carte de inimă pentru Brâncuşi”. Pusă de sculptor să ghicească un obiect din atelierul acestuia, aflat în lucru, Cella îl surprinde pe Brâncuşi cu intuiţia sa: ” Am privit şi în urechi mi-a răsunat un glas răguşit: Cucurigu gagu, cântă cocoşul, am răspuns. Ochii lui Brâncuşi au strălucit deodată în cutele pleoapelor trase într-un surîs maliţios:
- Bravo! Nimeni n-a simţit pînă acum că alama asta cîntă. Vra să zică, n-am greşit. Dumneata îmi dovedeşti că am izbutit. Îţi mulţumesc... Am să-ţi pregătesc un prînz grozav. Mă bucur să te primesc la masă şi să stăm noi doi de vorbă. Cînd vrei să vii? Dar mai întîi spune-mi, cum de ai ghicit?
- Pentru că ai tăiat profilul alamei în zig-zag de unghiuri, echivalente pentru auzul meu cu intervalele de quartă ale strigătului de cocoş.
Brâncuşi era mirat. Se îmblînzise. Îmi arătă nişte cuţite făcute de el, vătraie şi alte fierării ieşite din mîna lui, foale mari atîrnate la vatră şi, la urmă, un caiet de schiţe de o mare siguranţă tehnică. Era vesel ca un copil care-şi arată jucăriile. Bănuiala se topise. Ne-am despărţit după ce am hotărît ziua dejunului", a povestit pianista.

Un strălucit pedagog



De-alungul secolului de viaţă şi de carieră, Cella Delavrancea a concertat pe marile scene ale lumii şi spectacolele ei au fost răsplătite cu ropote de aplauze. A fost nu numai un pianist de excepţie, ci şi un pedagog strălucit. A predat pian la la Conservatorul din Bucureşti, iar după venirea comuniştilor a fost mutată la un liceu.
A scris cronici muzicale şi cărţi. Unul dintre elevii Cellei Delavrancea a fost pianistul Dan Grigore, care a a catalogat-o într-un interviu drept ”cea mai tânără prietenă a vieţii mele”, deşi profesoara era ajunsă la vârsta a treia. ”Ea putea, la vârsta ei, sa se apropie de modul meu de a fi si de a percepe. Mult mai târziu, am avut revelaţia că D-na Cella a fost, poate, cea mai tânără prietenă a vieţii mele“, spunea Dan Grigore.

Cella Delavrancea a fost primul artist român care a participat la sărbătorirea propriului centenar, în 1988, la spectacolul de la Ateneul Român, unde a concertat împreună cu elevul său, pianistul Dan Grigore. Cella Delavrancea a interpretat acelaşi vals de Chopin cu care la 14 ani îl vrăjise pe Ion Luca Caragiale, într-o altă epocă. S-a stins din viaţă pe 9 august 1991, la 104 ani.




Parazitismul greco-ortodox

e un protest impotriva ipocriziei laice, politic corecta occidentala. Dupa Vladimir Putin, seful Federatiei si Bisericii Ruse, protectorul tuturor greco-ortodocsilor, cauza conflictelor est-vest este generata de esecul anului crucial1989, de cand refacerea unitatii crestine, opera lui Mihail S. Gorbaciov si Fericitului Ioan Paul II, e degradata la una tehnico-financiara, fara Dumezeu. Motive de neintelegere se gasesc usor, daca nu era Ucraina se gasea altceva, constata Putin. Asta e valabil in aceste zile si la conflictul dintre greco-ortodocsi si institutiile creditoate occidentale.

Ce se intampla de fapt in Grecia? UE/FMI/BCE asigura ortodocsilor un nivelul de trai occidental in speranta ca ei vor adopta un nou sistem social-politic pe baza codului canonic romano-catolic modernizat si actualizat (acquis-communautaire), cu toate ca falimentul doctrinei modernization without westernisation, modernizarii fara occidentalizare, este cunoscut si verificat in zeci de tari

Dar occidentalii vor sa eludeze refacerea unitatii crestine cu o subventionare fara de sfarsit … ad calendas Graecas. Piata neagra, coruptia, evaziunea fiscala e in Grecia la ordinea zilei, iar cea mai mare si bine platita administratie europeana (termenul de comparatie find PIB-ul) n-a reusit, in ciuda promisiunilor, sa colecteze 70 de miliarde de €. Pensiile sunt in Grecia de patru ori mai mari decat media UE (dupa PIB), iar pensionarea incepe cu opt ani mai devreme decat in Germania. Economia nu-i competitiva. 50% din tineri sunt someri.

Dupa cinci ani de situatia falimentara, cu un stat si o economie incompatibila cu normele vestice, Grecia poate reveni la moneda nationala Drahma, la devlorizare si recastigarea pe aceasta cale a competitivitatii economice si mai ales la eliminarea somajului de masa. Institute de cercetare din Oxford si München au analizat situatii similare in 70 de tari si favorizeaza aceasta politica economica pragmatica.

Interesul pentru solutionarea falimentului greco-ortodocsilor depaseste insa cu mult cele 2%, cat este economia Grieciei in UE. In primul rand este un experiment, care va fie extins la toti ortodocsii. In al doilea rand un esec destabilizeaza flancul sud-estic al continentului, cand Islamul si Rusia sunt in stare de razboi, ante portas. In al treile rand, anul viitor are loc Sinodul Panortodox, de la care nu numai papa Francisc asteapta refacerea unitatii crestine si noi perspective comune.

Pentru a intelege intreaga dimensiune a situatiei din Grecia este indispensabila atat raportatea la Chestiunea orientala, cat si la punctul de vedere a Bisericii Ortodoxe. De accea anexez: Cred(o) & Cred(it); Greco-ortodocsii si negustorii de popoare; Catre popor. Enciclică a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei; Sfântul și Marele Sinod Panortodox - 2016






Bremen la 28 iunie 2015


Cred(o) & Cred(it)

Bremen la 18 martie 2010 in www.viorel-roman.ro
Viorel Roman: Romania 2010-2011. Falk Verlag. Eppstein 2011, p.88-92


Uniunea Europeana cu trei religii, credinte: catolici, protestanti, greco-ortodocsi si respectiv cu trei traditii de drept, roman, anglo-saxon si bizantin, este ab ovo o constructie subreda, care nu se mai bucura de credit. Cum si cat va rezista?

Pentru ca daca nava EURO(pa) la prima adiere de vant de primavara greco-ortodoxa a intrat in deriva si tratatele trebuie deja revizuite, atunci la prima furtuna de toamna se va scufunda la fel de spectaculos ca Titanic-ul in timp ce propaganda si orchestra la bord va canta seducator pana la distaritia in valuri a colosului.

1944 Churchill si Stalin s-au inteles ca doi ceambasi pe a half-sheet paper in privinta influentei din Balcani: 90% Anglia/USA in Grecia si 90% URSS in România. Ironia istoriei: romanii voiau sa vina americani si grecii, rusii.

1989 Bush si Gorbaciov renunta la Razboiul rece. Imperiul Roman de Apus se reface pasnic si greco-ortodocsii, romanii, slavii de sud adera la UE, cu toate ca ei n-au facut parte niciodata din Imperiul Roman de Apus, ci numai din cel de Rasarit si Imperiul Turc si fac parte din Imperiul duhovnicesc si sobornicesc al celei de a treia Roma, Moscova, care refuza dialogul cu Roma, capitala spirituala a Europei.

Ce credibilitate are o casa comuna europeana in care locatoarii refuza armonizarea modului de viata, a credintei si creditului? Paradoxal presedintele Traian Basescu este si pentru axa Londra-Washington potrivnica Europei si pentru EURO(pa). Ca in razboiul mondial romanii lupta si perd pe toate fronturile, apoi sunt dezmembrati in doua colonii ruso-pravoslavnice. Rasplata duplicitatii. De data asta va fi altfeli?

Greco-ortodocsii sunt in UE de facto tolerati, un statut pe care si de jure l-au avut de la Marea Schisma la Conciuliul Vatican al II-lea, 1054-1965, si au o pondere neglijabila de 2% din economia UE. Totusi ei au reusit performanta, ajutati de protestanti sa destabilizeze EURO(pa).

Sunt constienti greco-ortodocsii de consecintele minciuni, falsificarii statisticii? Acum tot ei dau vina pe UE ca s-au indatorat cu peste 300 miliare de €, mai mult dacat ii tine punga. Solidaritatea intre credinte si traditii juridice, economico-financiare diferite, intre greco-ortodocsi si occidentali s-a degradat, la nivelul santajului. Ca la poker, cine da mai mult?

Doua comentarii:

In serial Fraude Financiare Inocente am publicat in noua articole, fapte si ipoteze, care permit cititorului interesat sa completeze creativ filmul evenimentelor in curs, dupa cum se poate observa din cele doua comentarii competente de mai jos.

1.) In fond D-ta te indoiesti ca Proiectul European va avea succes daca, in acelasi timp (bine ar fi fost inainte) nu se realizeaza unirea crestinilor sub indrumarea Romei. Eu iti dau pe deplin dreptate. Bine ar fi fost sa se ajunga de mult la depasirea Schismei (din 1054), bine ar fi fost ca populatia romanizata de la Dunarea de Jos sa fi ramas sub influienta Romei. ( Am citit recent undeva ca slavii bulgarizati sau bulgarii slavizati) au fost cei care au intors din drumul lor firesc aceste populatii romanizate. Bulgariii de azi, speriati de islam, cupleaza mai bine decat noi cu Occidentul la nivel institutional. Insa, dupa cum ii cunosc, este foarte probabil ca totul sa fie un comportament de fatada. In ce ne priveste pe noi romani, eu ca ortodox inteleg foarte bine (si ti-am spus-o adeseori) ca nu sunt sanse ca, in mod spontan, autoconvinsi si nesiliti de nimeni, sa incepem sa ne parasim traditiile religioase si sa le preluam pe cele ale crestinismului occidental, catolic ori protestant. Foarte bine ai constatat ca nu numai ca nu vrem asa ceva dar nici nu acceptam ideia ca deosebirile religioase s-ar afla la baza deosebirilor de civilizatie. Iti este prea bine cunoscuta vehementa cu care ti se resping afirmatiile si indemnurile in aceasta directie. Deci, cu regret sunt nevoit sa-ti repet ca, desi ai dreptate, nu ai nici-o sansa sa fie urmate indemnurile D-tale. Deaceea, eu imi pastrez separat ca unirea statatala, oricat de greu va inainta, ramane singura cale de a depasi schizma bimilenara a crestinilor europeni, cel putin in partea europeana ce va fi integrata in UE. In fond, crestinismul, in final, a izbandit in Imperiul Roman doar prin actiunea puterii laice. Ma rog, doar, ca fibra morala a crestinilor occidentali sa nu cedeze la uneltirile mozaice, care isi vor mentine virulenta pentruca Unirea Crestinatatii va fi cea mai dureroasa blamare a ultimlor doua milenii de istorie mozaica, de respingere a Manturii prin Hristos.
Stefan, S. (Bucuresti)

2.) Imi place si ma bucura ca, unele dintre prognozele mele „moi“ (deci calitative, fara cifre) din anii ’90 par sa se indeplineasca acum si probabil si in viitorul apropiat. Inca de cand lucram pentru banci aveam impresia tot mai puternica ca, capitalismul neo-liberal axat in primul rand pe finante, capital liber (speculativ) si pe “consiliere” (la adresa economiilor emergente) este de fapt o excrocherie enorma ... Decorelarea (aproape) totala intre performanta tehno-(stiintifica), de pilda a “clasei” inginerilor, si nivelul lor de remunerare (dar implicit acceptat de societeate!) da de gandit. Chiar si Grenspan (“the late”) a recunoscut asta intr-un fel si chiar si public (cred ca in The Economist). Clar ca BRIC (Brazilia, Rusia, India si China) nu prea mai vor sa se joace de-a alba-neagrea Made in USA. Ce va urma este insa mai putin clar. O parte din societatea ruseasca pare sa se “europenizeze” in sensul ca, populatia scade, idealuri tipice de middle-class (Klein-Buergertum) par sa prinda din ce in ce mai bine, nu prea se mai fac “proiecte mari” (de lunga durata). Si tendita asta se pare ca “loveste” Rusia in mod esential, mai mult decat orice amenintare startegica, nucleara, etc.. Celelate tari BRIC insa, asa cred eu, mimeaza comportamentul “middle-class” poate si mai puternic, si mai deschis si mult mai colorat, dar, in esenta, nu prea sunt afectati de acesta in urmarirea proiectelor mari si de lunga durata. China, India (si Corea de Sud, de altfel) au programe de cercetare in domeniul “fuziunii nucleare” absolut respectabile, in unele aspecte comparabile cu cele din SUA si din Japonia! Si UE si Rusia au asemenea programe, dar cu o intensitate si cu un grad de finantare care nu reflecta nici pe departe valentele capitalului uman din domeniu si din zona! Pornind de la aceasta situatie, am putea sugera “o noua strategie de dezvoltare”, care, cred ca ar avantaja mult si Romania asa cum se prezinta acum: Toata Europa (inclusiv Rusia) sa se transforme intr-un urias Disney-Land. Si intr-un furnizor de servicii medicale si educationale (sau “de formare”) pentru lumea intreaga. Nu ar mai fi nevoie de nici un proiect mare (riscant si de durata). De fapt o catedrala Sfantul Petru (Roma, Vaticano) nu s-ar mai putea construi azi in Europa. Proiectul ar fi prea lung (in timp) si prea costisitor. Banuiesc ca ar costa cel putin 20 miliarde $ cu toate detaliile mestesugaresti. So what ? Asa ceva nu prea ar fi nici “sozial-vertraeglich”! Cu “Amuzament, Sanatate si Formare” ar fi de acord chiar si neo-liberalii ! Si nu mai trebuie sa schimbam omul ! Trebuie gasita forma absoluta a telenovelei!
Klaus, S. (Oradea)
Chestiunea Orientala

Indiferent de intentii si metoda, falimentul moral si finaciar al greco-ortodocsilor a generat o criza a cred/itului si cred/intei, iar excrocheriile, ingineriile financiare inocente ale protestantilor anglo-saxoni a redeschis cutia pandorei - Chestiunea Orientala. Una din cele mai complicate probleme de istorie, care a inceput in anul 1774 cu Pacea de la Kuciuc Kainargi / Silistra, dintre Sultan si Tar, turcii musulmani si rusi greco-pravoslavnici, si numai aparent s-a incheiat in occident, cu Pacea de la Lausanne in 1923.

O fantoma bantuie din nou: Chestiunea Orientala este din nou actuala in Grecia, Romania, Moldova, Ucraina, Crimeea, Georgia, Bulgaria, Serbia, Kosova, Macedonia, Bosnia-Hertegovina, Voievodina, dar si in Algeria, Tunisia, Egiptul, Jemen, Arabia Saudita, Israel / Palestina, Irak, Siria Turcia, Irak: Cine va invinge, cum vor conlucra: greco-ortodocsii, catolicii/protestantii, islamul?

Situatia tulbure din Balcani, duplicitatea greco-ortodoxa, expansiunea Moscovei si interesele divergente occidentale sunt elemental de baza ale Chestiunii Orientale. Criza financiara greco-ortodoxa e numai varful ghetarului. Titanic-ul e EURO(pa).

O retrospectiva. Expansiunea islamului s-a inpotmolit 1683 in fata Vienei. Petru cel Mare incepe cele opt razboaie ruso-turce 1710-1878. Occidentalii nu accepta insa inlocuirea Sultanului turc cu un Tar ortodox. Asta a fost sansa turco-musulamanilor pina la razboiul mondial I, dupa care s-au retras in Asia. In Europa le-au ramas un cap de pod, Istambul si enclavele musulmane formate de bosnieci si albaneji.

Sa nu pierdem din vedere ca pentru lichidarea dominatiei Belgradului asupra romano-catolicilor si musulmanilor din fosta Iugoslavie, NATO s-a luptat un deceniu si ca turcii profita si azi de discordia dintre crestinii si vor iar sa intre cu un cal troian islamic in UE, un proiect sustinut vehement de dusmanii Europei de peste Atlantic.

NATO, occidentalii au o comanda militara unica dar interesele difera. Francezii fac cea mai subtila politica greco-pravoslavnica si turco-musulmana, pentru ca nu pot umple vidul de putere pe care l-ar lasa in urma un dezastru. Engleji urmaresc un echilibru de forte favorabil. USA iau taurul islamic si pravoslavnic de coarne. Berlinul se intelege cu Moscova, care face mari concise germanilor. Pe de alta parte, rusii panortodocsi ii sustin pe panslavisti balcanici. Conflictul dintre catolici, protestanti, greco-ortodocsi si musulmani ia forme diverse si capcanele sunt la tot pasul. Un nod gordian vechi de trei secole pe care ori il va taia, ori va esua proiectul EURO(pa)?

Notiunile cred/o & cred/it au aceiasi radacina si una fara alta nu prea merge, mai ales in sfera economico-financiara. De aceea criza cred/intei si cred/itului generata de duplicitatea atavica greco-ortodoxa fata de occidentul latin, sprijinita de speculantii anglo-mozaici a readus in actualitate Chestiune Orientala. Dialogul dintre ortodocsi si Roma in vederea refacerea unitatii crestine, fara de care nu se poate cladi mai nimic cat de cat durabil, e indispensabil. Balcanii, butoiul de pulbere al Europei, sunt instabili. Se va dezmembra, sau reaseza Europa? Raspunsul il pot da numai romano-catolicii, protestantii si greco-ortodocsii, cand vor sta de vorba sincer si deschis intre ei si impreuna cu lumea islamica.

Dupa cum se stie mai ales de la Razboiul Crimeii 1853-1856 si Revolutiile de catifea din 1989, occidentalii nu sunt vrajmasii greco-ortodoxiei, ci vor sa o aduca pe calea ratiunii, dialogului pentru a realiza o coordonare si cooperare a activitatilor in vederea crestinizarii intregii lumi, sau pentru a folosi un limbaj secularizat, pentru a promova standarde de civilizatie (occidentale, crestine), drepturile fundamentale ale omului (ONU).

Greco-ortodocsii si negustorii de popoare

In: Viorel Roman: Romania 2010-2011 - articole, interviuri, opinii. Dr. Falk Verlag. Eppstein 2011, p.131-138 / 23. Juli 2011 /







Refuzul Moscovei si Athosului de ai primi pe papii Ioan Paul II si Benedict XVI si mai ales de a incepe dialogul dintre ortodocsi si occidentali in vederea reunirii crestinilor genereaza acum o grava criza duhovniceasca, cea economica este numai varful iceber-ului, constata Sfântul Sinod al Bisericii Greciei in Enciclica „Catre popor“ (vezi Anexa).

Rusia nu produce nici un articol de calitate. Petrol, gaze si armament sunt singurele produse la export. Condamnarea evreului M. Khodorkovsy a revoltat presa si cancelariile occidentale. Statul rus este mafiot, dupa cum am aflat din corespondenta secreta a ambasadei SUA, asa ca de fapt nimeni nu s-a mirat ca inculpatul a furat, n-a platit impozit. Procesul a fost numai un bun prilej de a marca lipsa de unitate de vederi intre est si vest.

Negustorii de popoare s-au folosit de slabiciunea conducatorilor politici greci, care practica relatii clientelare, cumpara electoratul cu bani de imprumut, constienti ca nu au cum sa-i restituie, iar populatia se complace intr-o bunastare falsa. Pana cand creditorii au pus piciorul in prag si conditii umilitoare, mai ales ca nu sunt in comuniune unii cu altii.

Cei care au dat bani si ajutat sa falsifice datele financiare, nu se mai bucura de simpatie la Atena unde demonstratiile sunt violente si de unde se trimit cu posta plicuri cu bombe spre vest. Negustorii de popoare nu sunt nominalizati in Enciclica, dar probabil ca este vorba de sistemul financiar occidental in care, dupa cum se stie, Ben Bernanke, evreii joaca un rol important. La descoperirea falsurilor s-a pomenit des banca Goldmann & Sachs.

Antioccidentalismul ortodox s-a folosit din toate timpurile de antisemitism, asa ca nu este de mirare ca imediat a izbugnit un scandal pe aceasta tema prilejuit de un interviu la TV a IPSS Serafim, mitropolitul de Pireu, similar cu a episcopului englez Williamson. Cu toate ca IPSS este inpotriva masoneriei, care se roaga satanei, si sionismului, decat un adept al antisemitismului si negarii holocaustului, se poate face o legatura intre negustori si evrei.

Ortodoxia moldo-valaha orientata spre Athos a practicat modelul bunastarii de imprumut sub Tariceanu, prim-ministru de origine greaca, dar n-a reusit performanta de 300 miliarde Euro. Romania nu este Euroland. In afara de asta, nu exista antisemism, antioccidentalism in tara, tot asa cum nu vedem o aversiune a occidentalilor inpotriva romanilor. Hotaratoare in acest sens a fost vizita istorica a papei Ioan Paul II la Bucuresti in 1999 si va fi cea mult asteptata a papei Benedict XVI anul acesta. Pentru ca numai prin dialog si Unire cu Roma se va depasi criza spirituala si urmarile ei nefaste, atat de dramatic prezentate in Enciclica.

Anexa:

CĂTRE POPOR
Enciclică a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei

Ierarhia Bisericii Greciei care s-a întrunit în şedinţă ordinară pe 5-8 octombrie 2010 simte nevoia să se adreseze creştinilor săi, poporului lui Dumnezeu, dar şi fiecărui om bine intenţionat, pentru a vorbi pe limba adevărului şi a dragostei.

Zilele pe care le trăim sunt grele şi critice. Trecem ca ţară printr-o criză economică cumplită care creează multora nesiguranţă şi teamă. Nu ştim ce ne aşteaptă în ziua de mâine. Ţara noastră se pare că nu mai este liberă, ci în fapt este administrată de creditorii noştri. Ştim că mulţi dintre voi aşteptaţi de la Biserica ce vă păstoreşte să vorbească şi să ia poziţie asupra evenimentelor la care suntem martori.

Este adevărat că ceea ce se întâmplă în patria noastră este inedit şi cutremurător. Criza duhovnicească, socială şi economică merge mână în mână cu răsturnarea întregii firi. Este vorba de încercarea dezrădăcinării şi distrugerii temeiurilor multor tradiţii care până acum erau considerate de la sine înţelese pentru viaţa din spaţiul nostru. Din punct de vedere social se operează o răsturnare a datelor şi a drepturilor, desigur cu un argument evident: măsurile acestea le cer creditorii noştri. Declarăm de aceea că suntem o ţară sub ocupaţie şi că executăm poruncile conducătorilor-debitorilor noştri. Întrebarea care se naşte este dacă solicitărilor lor privesc doar chestiunile economice şi de asigurări sau vizează şi fizionomia duhovnicească şi culturală a patriei noastre.

În faţa acestei situaţii orice om raţional se întreabă: de ce nu am luat mai devreme toate aceste măsuri drastice, care astăzi sunt caracterizate drept necesare. De ce nu am schimbat la timpul lor toate aceste patogenii ale societăţii şi ale economiei pe care azi le realizăm în un mod brutal? Persoanele de pe scena politică din ţara noastră sunt, de decenii, aceleaşi. Cum au socotit atunci costul politic, ştiind că conduc ţara la catastrofă, iar azi ei se simt în siguranţă, pentru că acţionează de pe poziţia celor care dau porunci? Au loc răsturnări radicale pentru care altădată se revolta întreaga Grecie, iar azi ele se impun aproape fără împotriviri.

Criza noastră economică, în cuvinte foarte simple, se datorează diferenţei dintre producţie şi consum. Între ritmul lent al producţiei pe care îl atingem şi nivelul ridicat de viaţă cu care ne-am învăţat să trăim. Când ceea ce se consumă este mult mai mare decât ceea ce se produce, atunci balanţa economică înclină spre partea cheltuielilor. Ţara noastră, pentru a face faţă, este nevoită să se împrumute cu speranţa că balanţa perturbată se va reechilibra. Atunci când însă nu se întâmplă acest lucru şi debitorii cer returnarea împrumuturilor plus dobândă, se ajunge la criză şi la faliment. Criza economică care chinuie şi domină ţara noastră nu este însă decât vârful iceberg-ului. Este urmarea şi rodul unei alte crize, a celei duhovniceşti. Disproporţia dintre producţie şi consum prezintă însă nu doar o dimensiune economică, ci în primul rând este un fapt duhovnicesc. Este indiciul crizei duhovniceşti, care priveşte atât conducerea ţării, cât şi poporul. O conducere care nu a putut să aibă o atitudine responsabilă faţă de popor, care nu a putut sau nu a vrut să vorbească pe limba adevărului, care a promovat modele eronate, care a cultivat relaţiile clientelare, numai şi numai pentru că a avut ca scop deţinerea puterii. O conducere care în practică se vădeşte că a subminat interesele reale ale ţării şi ale poporului.

Şi pe de altă parte, un popor, adică noi, care ne-am purtat iresponsabil. Ne-am lăsat pradă bunăstării, îmbogăţirii facile şi traiului bun, ne-am dedat câştigului uşor şi înşelăciunii. Nu ne-am pus problema adevărului lucrurilor. Revendicarea arbitrară a drepturilor de către bresle şi grupuri sociale, cu o desăvârşită nepăsare faţă de coeziunea socială, au contribuit în mare măsură la situaţia de astăzi.

Esenţa crizei duhovniceşti este absenţa sensului vieţii şi încarcerarea omului în prezentul rectiliniu, adică în instinctul lui egoist. Un prezent fără viitor, fără perspectivă. Un prezent condamnat la plictis şi monotonie. Viaţa a devenit un interval de timp între două date, a naşterii şi a îngropării, cu un interval necunoscut între ele.

Într-o asemenea perspectivă, deşertăciunea se ia la întrecere cu iraţionalul şi lupta o câştigă totdeauna tragicul. Când te adresezi tinerilor şi îi întrebi: "de ce iei droguri, fiule?" şi îţi răspund: "spuneţi-mi dumneavoastră de ce să nu iau? Nu sper nimic, nu aştept nimic, singura mea bucurie este atunci când înfig injecţia şi călătoresc (în alte lumi)"; sau atunci când atragi atenţia unui tânăr că luând droguri va muri, iar el îţi răspunde cu un zâmbet tragic: "nu înţelegeţi că eu iau droguri, ca să trăiesc", atunci înţelegi cât de incredibil de adevărate şi de potrivite în tragismul lor sunt cuvintele de mai sus. În loc deci de sens al vieţii noi am urmărit bunăstarea, traiul bun, puterea economică. Când însă nu există altă perspectivă de viaţă în afară de consum, când puterea economică şi demonstrarea ei ostentativă devine singurul mod al recunoaşterii sociale, atunci diferenţierea de restul lumii este singurul drum de viaţă, pentru că altfel, dacă nu eşti imoral, eşti prost. Aşa au gândit şi au făptuit mulţi, aşa am ajuns la diferenţierea şi de putere, dar şi de poziţie în poporul nostru. Întrebarea - dilema lui Dostoievski "libertate sau fericire?" o trăim în tot tragicul ei. Am ales bunăstarea contrafăcută şi am pierdut Libertatea persoanei noastre, am pierdut Libertatea ţării noastre. Astăzi omul în mod justificat tremură mai degrabă "oare nu cumva i se vor micşora veniturile?", dar nu se nelinişteşte pentru deficienţele educaţiei care îi privesc pe copiii săi şi nu se îngrijorează de înjosirea persoanei umane. Aceasta deci este esenţa adevăratei crize şi sursa crizei economice pe care atât de nemilos o exploatează actualii "negustori de popoare".

În Sinodul Ierarhiei, noi, părinţii voştri duhovniceşti, ne-am făcut autocritica, am dorit să ne confruntăm cu responsabilităţile noastre şi să cercetăm care este partea noastră de vină în prezenta criză. Ştim că uneori v-am mâhnit, v-am smintit chiar. Nu am reacţionat direct şi la momentul potrivit faţă de atitudini care v-au rănit. Negustorii distrugerii relaţiei dintre popor şi Biserica sa care îl păstoreşte au exploatat îndeajuns şi în mod pragmatic scandalurile fabricate şi au încercat să destrame încrederea dumneavoastră în Biserică.

Dorim să vă spunem că Biserica are antidotul consumului ca mod de viaţă şi acesta este asceza. Şi dacă consumul este sfârşitul, pentru că este o viaţă fără sens, asceza este drumul, pentru că conduce la o viaţă cu sens. Asceza nu este privarea de plăcere, ci îmbogăţirea vieţii cu sens. Este antrenamentul sportivului care îl conduce la competiţie şi la medalie, iar această medalie este viaţa care biruieşte moartea, viaţa care se îmbogăţeşte cu dragoste. Asceza este drumul libertăţii, împotriva sclaviei inutilului care astăzi ne înjoseşte.

Ne nelinişteşte situaţia Educaţiei noastre, pentru că sistemul educaţional actual se raportează la elev nu ca la o persoană, ci ca la un calculator electronic şi singurul lucru pe care îl face este să îl "încarce" cu materie, neinteresându-se de întreaga sa personalitate şi de aceea copiii noştri cu îndreptăţire se împotrivesc. De aceea suntem neliniştiţi în privinţa proiectului Noului Liceu care se pregăteşte. Manualele şcolare se scriu, într-adevăr, cu răspunderea guvernului, dar conţinutul lor îl vizează şi pe ultimul cetăţean grec, care aşteaptă de la Biserica sa să îi facă cunoscut cu putere şi glasul său smerit.

Înţelegem că toate parohiile noastre trebuie să devină spaţii ospitaliere pentru tinerii noştri, aşa cum sunt deja destule dintre ele, în care mulţi tineri găsesc refugiu în căutarea lor după sens şi speranţă.

Ştim că cereţi de la noi, păstorii voştri, o Biserică eroică, cu vigoare, care să aibă cuvânt profetic, cuvânt pentru tânărul contemporan, nu o Biserică secularizată, ci una sfinţită şi sfinţitoare, o Biserică liberă şi care să păstorească cu putere. O Biserică care nu se teme să ia poziţie faţă de sistemul viclean al acestei lumi, indiferent dacă împotrivirea conduce la prigoană şi martiriu.

Biserica este singurul organism care poate să stea nemijlocit alături de om şi să îl sprijine. Biserică însă suntem cu toţii şi aceasta este puterea noastră şi puterea ei. La unitatea dintre păstori şi popor ţintesc negustorii de popoare şi încearcă să o submineze. Ei ştiu că dacă vor "pierde" păstorul, cu uşurinţă se vor risipi oile şi le vor supune. Istoria ne învaţă că acolo unde Dumnezeu a fost luptat, scopul final era omul şi înjosirea lui. Întruparea lui Dumnezeu este cea mai mare recunoaştere a persoanei umane. Biserica nu se opune guvernării, ci acelora care exploatând guvernarea şi ascunzându-se în spatele puterii lucrează să vă priveze de speranţă. Aduceţi-vă aminte că pentru mulţi specialişti în economie, prezenta criză este fabricată, este o criză care urmăreşte controlul mondial de către puteri care nu sunt iubitoare de oameni.

Biserica lui Hristos are cuvânt pentru actuala situaţie, pentru că nu a încetat să fie şi trup al lumii, parte a istoriei. Nu poate să îngăduie nici nu fel de nedreptate, dar este datoare să arate disponibilitate pentru mărturisire şi martiriu. Ştim că oamenii de lângă noi suferă de foame, se află în sărăcie, se sufocă economic, deznădejdea de multe ori stăpâneşte inima lor. Cunoaştem acest lucru, pentru că prima lor oprire în căutarea speranţei este Biserica din zona lor, parohia lor. Scopul şi lupta noastră este ca fiecare parohie să devină centrul de unde activitatea pastorală a bisericii locale să îmbrăţişeze întreaga societate locală respectivă.

Decizia noastră este să creăm un observator al problemelor sociale cu scopul de a urmări îndeaproape şi de a preîntâmpina metodic problemele pe care le creează prezenta criză. Scopul nostru este să dezvoltăm lucrarea de asistenţă socială a fiecărei parohii, în aşa fel încât să nu mai existe nici măcar un om care să nu aibă o farfurie de mâncare. Cunoaşteţi şi dumneavoastră că în această privinţă Biserica realizează o lucrare uriaşă. Cunoaşteţi acest lucru, pentru că mulţi dintre dumneavoastră sprijiniţi voluntar acest efort al parohiei voastre şi îl susţineţi economic. Vă chemăm să staţi aproape fiecare de parohia voastră, ca să ne confruntăm împreună cu aceste momente grele.

Poporul nostru a trecut şi altă dată prin sărăcie şi foame, dar a îndurat şi a biruit, pentru că atunci avea perspective. Noi toţi putem să ajutăm pe unul şi unul pe mulţi. Dumnezeu nu ne-a dat duh de frică, ci de putere şi de dragoste. Cu acest duh, adunaţi în jurul marii noastre familii, Biserica, scoţând la iveală greşelile noastre, căutând sensul vieţii în dragoste, vom ieşi din acest ceas greu.

Ierarhia Bisericii Greciei, 5-8 octombrie 2010
   
Sfântul și Marele Sinod Panortodox - 2016

La Constantinopol (in Fanarul din Istanbul) se fac pregatiri pentru Sfantul si Marele Sinod Panortodox, care trebuia sa aibe loc simultan cu Conciliul Vatican al II-lea (1965) al Bisericii romano-catolice, dar Razboiul rece si tranzitia de la colectivismul ortodoxo-comunist la capitalismul liberal, anglo-mozaic au fost tot atatea impedimente greu de depasit.

O retrospectiva. Imparatul si Sfantul Constinatin cel Mare a convocat la Niceea (325) primul Sinod al Bisericii unde a pus bazele dogmatice, canonice ale noii religii de stat. Dezmembrarea Imperiului Roman in cel de Rasarit si Apus a creat in timp doua ierarhi, Biserici, care se despart in mod tragic la Marea Schisma (1054). In urma cu jumatate de secol papa Paul al VI-lea si patriarhul Athenagoras si in acest an papa Francisc si partriarhul Bartolomeu s-au intalnit la Ierusalim, rezultatul este un consens din ce in ce mai acceptat de totii crestinii - Biserica universala respira cu doi plamani.

Ocuparea Crimeii de catre Federatia Rusiei, dupa ce in urma cu doua decenii garanta inpreuna cu marile puteri granitele Ucrainei, crearea Uniunii Economice Euroasiatica anti UE si reactualizarea panortodoxiei si panslavismului readuce in actualitate Razboiul rece. Proiectul imperial al presedintelui Vladimir V. Putin surprinde, pentru ca Rusia n-a depasit slabiciunea sovietica socio-economica, dependenta de industria extractiva si scaderea demografica. O modernizare a lumii greco-pravoslnice fara sau chiar inpotriva occidentului este greu de imaginat, de aceea criza ucraineana de azi, a slavilor orientali, este mai ales un sever semnal de alarma a lipsei de unitate crestina.

Cele mai mari tari ortodoxe, Federatia Rusa si Romania sunt si cele care sunt afectate cel mai mult de imensul esec din anul de gratie 1989, cand toata lumea si cu atat mai mult crestinii din est si vest sperau in refacerea unitatii de credinta si intr-un viitor comun. Fericitul papa Ioan Paul II a venit in acest sens la Bucuresti, la Moscova n-a mai apucat si de aceea lipsa de incredere a fratilor, resemnarea apasa asupra tuturora.

In acest context Sinodul cauta raspuns la secularism, relativism, indiferentismul religios, la migratia celor marginalizati, persecutati, la criza economica, financiara, la saracie, la problemele care framanta lumea. Cele 7 Sinoade ortodoxe au fost initiate, deschise de imparati romani, cel din zilele noastre va fi prezidat de patriarhul grec Bartolomeu sau de tarul Putin, urmasul imparatilor, protectorul panortodox? Renunta Moscova la intaietatea celei de a treia Roma, la panortodoxie, ca raison d'État?

Partidul panortodox moldo-valaha PMR, PCR, FSN, PDSR, PSD, USL, PC are relatii ambivalente si cu occidentul si cu marele fratele de la rasarit, dupa ce acesta i-a furat Tezaurul, Basarabia, Bucovina de Nord, Tinutul Herta, urmeaza Transnistria. In ciuda tuturora, pana la refacerea unitatii crestine, ortodocsii sunt solidari in fata vestului. La anexarea Crimeii au venit langa rusi si voluntari ortodocsi sarbi. Nu e un secret ca presedintele Victor, V. Ponta e si cu vestul si cu estul pana se lipsezesc apele, in cea mai buna traditie, in calea tuturor rautatilor, si dupa o expresia interbelica, e si el in lanturile grele ale duhovniciei si soborniciei constantinopolitane si moscovite.

Proiectul moldo-valah a „patra Roma“ (Nicolae Iorga) la Bucuresti se creoneaza numai arhitectural. In curtea Palatul lui Ceausescu se construieste acuma Catedrala Mantuirii Neamului, pentru care a facut o donatie si papa Ioan Paul II. Subordonarea moldo-valahilor, a lui Ponta fata de Putin, e fireasca, dar ambii vor a fi „rege si preot“ (Geneza 14, 17-24), crestini orientali autoritari. Cum va arata Ortodoxia dupa Sinod?

Nostalgia ortodocsilor nu-i legata numai de gloria dictaturii de dezvoltare din vremea lui Stalin si Ceausescu, ci, mai ales la noua generatie a lui Putin si Ponta, de erodarea actuala a increderii in sine, a demnitatii celor condamanti a fi pamanteni de mana a doua, sortiti coruptiei si saraciei, cu credit si viata neperformanta. Nu se mai vrea revenirea la asprimea dictaturii ortodoxo-comuniste, ci depasirea eternului impas social si material, a inegalitatii, nedreptatii, crizei. Marele temele ale Sfantului Sinod.

Problemele patriarhilor ortodocsi sunt cele ale lumii, dar depasirea resentimentelor acumulte un mileniu cere un efort a crestinilor din vest si est. Anatemizarea reciproca de la Schisma la Conciliul Vatican II face ca si azi ortodocsii se simt duhovniceste superiori occidentalilor si vestul se uita cu condescendenta la situatia materiala precara din est. Ortodocsii sunt mereu in criza si cei mai saraci europeni.

Care sunt si cum s-a ajuns la prejudecati? Cruciatii ocupa Constantinopolul si refac unitatea crestina. De atunci grecii au o aversiune fata de apuseni, pe care catolicii au incercat sa o depaseasca la Conciliul de la Florenta. Dupa caderea Constantinopolului greco-ortodocsii devin antioccidentalii Sultanului, care ridica o Cortina de Fier intre crestini. Inchizitia interzice avorturilor pentru a depasit pierderile din vremea ciumei. Apoi, mai numerosi, occidentali raspandesc Evanghelia pe toate continentele. Infrant la Viena, Sultanul se retrage si ardelenii se uneasca cu Roma, redevin occidentali.  Asta nu convine maghiarilor si greco-slavilor, care-i vor pe valahi jos. In conflictul legat de Unire, Imperiul trimite pe gen. Bukow cu misiunea de a face pace si desfiinta manastirile contemplative, fara scoli, spitale etc., fara o activitate utila Sf. Imperiu.

Razboaiele napoleoniene ii apropie pe romani prin cultura, masonerie de vest. Cuza si regii vor si ei unirea cu Roma, dar ea e mereu subminata. Romania Mare, opera ideii unitilor si faptei moldo-valahilor, era fara vlaga, pentru ca nu s-a creat marea dioceza latina promisa. In Razboiului Rece prejudecatiile de mai sus devin in est canon laic.

1965 se renunta la anatemizarea reciproca la Constantinopol si Roma. Cu toate astea Cruciadele, Inchizitia, Unirea, Bukow, esecul Romaniei Mari, mai nou si oroarea de islamizarea occidentului sunt leitmotivele unei aversiuni greu de intales la moldo-valahi, mai ales dupa vizita Fericitului Ioan Paul II si aderarea Romaniei la UE. Cand va trece Carpatii Biserica Unita cu Roma a Preafericitului Lucian cardinal Muresan? Va infaptui Sinodul Panortodox unitatea de credinta dintre ardeleni si moldo-valahi?

Schitarea dihotomiei milenare dintre greci si latini, dintre Constantinopol / Moscova si Roma, dintre est si vest cu consecinte dramatice si in vremea noastra este necesara atat pentru a percepe dimensiunea istorica a Sfantului si Marelui Sinod Panortodox (ultimul a avut loc in urma cu 1100 ani, la Niceea 787), cat si pentru a readuce in constiinta, actualitate, imperativul si perspectivele refacerii unitatii crestine de la Vancouver la Vladivostok, model universal de civilizatie in era globalizarii.