miercuri, 17 iulie 2024

RODICA DASCĂLU - ARTA DE A SURPRINDE ȘI DĂRUI

 



ARTA DE A SURPRINDE ȘI DĂRUI

ECOURILE LECTURII RODICA DASCĂLU

 

Motto: „Fiecare carte pare că închide în ea un suflet. Și, cum o atingi cu ochii și cu mintea, sufletul ți se deschide ca un prieten bun.” Maxim Gorki

 

Scriitoarea Vasilica Grigoraș ne-a obișnuit cu ritmul alert al publicării volumelor sale, cu bogăția tematică a acestora, îndemnându-ne, prin tot ceea ce creează pe tărâm literar, să citim. „Lectura este o necesitate a omului, este oxigenul rațiunii, dar și jocul care ne delectează”.

Voi încerca să cuprind în rândurile ce urmează câteva impresii, imagini, sunete, nuanțe și culori.

Le-am surprins citind cartea Vasilicăi GrigorașECOURILE LECTURII, publicată recent la Editura PIM din Iași.

Volumul are două capitole distincte: Cronici de întâmpinare și Articole-/Eseuri. În acest ultim capitol fiind prezente și alte două repere: Bibliografie și Referințe critice.

Autoarea se află la al cincilea volum ce adună între copertele sale creații literare de acest gen: cronici, recenzii, eseuri, medalioane. Titlurile celorlalte cărți scrise cu rigoare și talent acoperind o amplă gamă tematică sunt: Izvoare nesecate: Însemnări despre oameni și cărți (2016), Seninul din inima cărților (2019), Tâlcuiri la firul slovei (2020), Nectarul cuvântului scris (2021), toate aceste culegeri de texte fiind publicate la Editura PIM din Iași. Scriitorul Ion Manea, critic literar și publicist gălățean, menționează în prefața „Povestea cărților”, referindu-se la cărțile enumerate: „titluri ce s-ar putea încadra în ceea ce am numi critică literară de interior, scrisă chiar de scriitori, pentru a proceda la o fermă și necesară separare de cea din exterior, care îi revine, fără nicio îndoială, criticilor literari de profesie, celor care, singurii, sunt chemați să repereze, să determine și să ierarhizeze valorile.”

Numărul impresionant de cărți scrise, douăzeci și opt de volume, prin intermediul cărora abordează multiple genuri literare: proză, poezie, jurnal, literatură pentru copii, genuri și specii literare de inspirație japoneză, articole din zona publicistică, îi conferă autoarei calitatea de a interpreta și analiza cărțile altor scriitori, colegi de breaslă, pe care i-a întâlnit în realitate sau doar i-a cunoscut în mediul virtual. Adăugând și formarea sa universitară, Vasilica Grigoraș fiind absolventă a Facultății de Filosofie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, plus experiența de bibliotecară, timp de aproape treizeci de ani, la Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul”, din Vaslui, vom înțelege chemarea și orientarea sa definitorie spre universul mirific al cărților. Personal, îi admir harul surprinderii și descifrării, în cunoștință de cauză, a adâncimii creativității celorlalți pentru aflarea esenței, a principalilor vectori purtători de mesaj către inima cititorilor.

„Fiecare dintre noi are o chemare şi un dar. Iar a-ţi cunoaşte darul înseamnă a-ţi cunoaşte sensul vieţii; a şti pentru ce trăieşti şi pentru ce te jertfeşti”, obișnuia să spună părintele Constantin Galeriu.

Împlinindu-și menirea, Vasilica Grigoraș deschide drumul cărților, pe care le-a primit sau în posesia cărora a ajuns într-un fel sau altul, pentru ca acestea să ajungă la destinație.

Coperta, în tonuri de albastru, având imaginea unui pom al vieții, pe ramurile căruia sunt cărți ce se transformă în fluturi în momentul când sunt citite, mi-a insuflat o stare de reflecție, sugerându-mi zborul interior spre infinite lumi posibile.

De la această percepție până la reamintirea unui citat al scriitorului Mircea Cărtărescu nu a fost decât un pas: „Cărțile sunt asemenea unor fluturi. De obicei stau cu aripile lipite, așa cum se odihnesc fluturii pe câte-o frunză, când își desfășoară trompa filiformă ca să soarbă apa dintr-un bob de rouă. Când deschizi o carte, ea zboară.

Și tu odată cu ea, ca și când ai călări pe gâtul cu pene fine al unui fluture uriaș. Dar cartea nu are o singură pereche de aripi, ci sute, ca un semn că ea te poate duce nu doar din floare-n floare în această lume glorioasă, ci în sute de lumi locuite” (Care-i faza cu cititul, Liviu Papadima (coord.), A patra inimă, Ed. Arthur, 2013).

Scriitorii comentați în volumul „Ecourile lecturii” sunt: Nicolae Mătcaș, Theodor Damian, Marcel Miron, Valentina Teclici, Ionel N. Marin, Ghiță Nazare, Ilie Serediuc, Lilioara Macovei, Ben Todică, Ioan Popoiu, Petre Iosub, Constantin Sârghiuță, Dumitru V. Marin, Fenia Driva, Marin Beșcucă, Nicoleta Marinescu și subsemnata. Mulți autori dintre cei menționați conduc colegiile de redacție, în calitate de redactorișefi, ale unor reviste și publicații de prestigiu, din țară și din străinătate, contribuind astfel la o mai bună informare cu privire la tendințele fenomenului literar contemporan.

Citind ECOURILE LECTURII am urmărit cu atenție raționamentul autoarei evidențiind câteva răspunsuri la întrebarea despre beneficiile cititorului prin lectura cărților.

Spunea scriitorul Nicolae Manolescu, eminentul critic literar, încercând să răspundă întrebării de mai sus: „În ce mă privește, mă număr printre cei care nu pot trăi fără cărți. Sunt un vicios al lecturii.

Am nevoie să citesc așa cum am nevoie să mânânc și să beau.

Hrana pe care mi-o oferă lectura îmi este la fel de indispensabilă ca și aceea materială. Resimt fiecare zi fără o carte ca pe o zi pierdută” (Cititul și scrisul, Ed. Polirom, 2002).

Când deschizi o carte apare miracolul, parcă ar vrea să ne spună Vasilica Grigoraș. Devii personajul mai multor experiențe, călătorești în locuri unde nici cu gândul nu ai fi îndrăznit să ajungi, înveți să faci conexiuni, realizezi introspecții. Se întâmplă ca rutina existenței, monotonia și cenușiul ei să se întrerupă brusc, prin parcurgerea unei situații limită, a unei crize majore. De fapt, e semnalul care te atenționează asupra unui aspect. Trăind ancorat în planul material, fără a te observa și a-ți pune întrebări, te îndepărtezi de fluxul autentic al vieții. Vei merge alături cu drumul.

Poziție în care universul nu îți va mai fi sprijin în atingerea scopurilor tale. Lectura, arta, cultura în general devin un ajutor important pentru găsirea soluțiilor potrivite, de supraviețuire, în caz de încercări. Prin fiecare recenzie scrisă Vasilica Grigoraș ne invită să vedem în literatură o soluție de salvare a lumii în care trăim.

„Așadar, este mare nevoie de voință și dragoste pentru a ne îmbrăca în seninul cunoașterii prin toate fațetele artei de a citi – arta de a gândi, arta de a ne comporta, arta de a ne descoperi și dezvolta, arta de a evolua…”, subliniază autoarea în eseul cuprins în cel de-al doilea capitol al cărții, intitulat LECTURA - FARUL DIN MAREA CUNOAȘTERII. Vasilica Grigoraș insistă asupra conceptului că „Deprinderea de a citi are nevoie de o perioadă de inițiere, de mentori, modele și instrumente adecvate.

E nevoie și de efort. Interesul pentru cultură se cultivă treptat, cu blândețe, tact, seriozitate, și de ce nu, prin exemplu personal.”

Fiecare citește în felul său, uneori rămânem la nivelul exterior al paginii fără să realizăm că textul, cuvintele au o semnificație profundă, fiindu-ne mijloc de a vedea dincolo, punte nevăzută, pentru a traversa un râu vijelios spre atingerea unui alt țărm. A unui teritoriu nestrăbătut încă, plin de provocări.

Poate cel mai important avantaj pentru un om care citește este acela că începe să detecteze imediat ce e bine și ce e rău, chiar dacă acestea sunt bine ascunse în spatele unei cortine. Omul nu mai poate fi manipulat ușor deoarece i se deschid ochii interiori și începe să înțeleagă cine este, de unde vine și încotro se îndreaptă.

Lipsa lecturii îi interzice accesul la memoria personală și colectivă, la obiceiuri și tradiții, la înțelegerea evoluției firești în contextul familiei, societății.

Tema beneficiilor lecturii este amplă. Întâlnirea cu o carte poate fi una transformatoare, o carte îți poate schimba viața.

Sunt sigură că întâlnirea dintre Vasilica Grigoraș și scriitorii ale căror cărți le-a interpretat s-a materializat într-un mănunchi de emoții, lăsând urme vii, de neșters, în ambele direcții.

Prin cartea ECOURILE LECTURII, autoarea ne sugerează ideea că aceste frânturi de viață, purtătoare de mesaj, cărțile, sunt precum oamenii.

Se ivesc în viața ta când ai cea mai mare nevoie de ele, iar întâlnirea cărților cu tine, cititorul însetat de adevăr, nu reprezintă o simplă întâmplare.

Prin cronicile de întâmpinare cuprinse în acest volum, ECOURILE LECTURII, întrezărim tonul binevoitor, apreciativ asupra cărților citite, autoarea având grijă parcă să insufle încredere celor care au pornit pe acest sinuos drum al creativității. Indiferent din ce zonă vine scriitorul, indiferent de genul literar abordat, Vasilica Grigoraș găsește instrumentele specifice potrivite unei analize estetice minuțioase. Aș îndrăzni să spun că avem bucuria de a citi tot atâtea eseuri câte cărți recenzate sunt prezente în volum.

Vizualizând complexul proces de creație, cartea devine o îngemănare a energiilor ce vin din partea autorului, sau autorilor, după cum e cazul, scriitorului care scrie prefața, editorului, criticilor literari.

Totul se conjugă, iar delicata împletitură rezultată își începe drumul. Iar Vasilica Grigoraș contribuie din plin, prin autoritatea consolidată pe care o are în domeniu, ca acest drum să fie luminos, să deschidă mintea și sufletul cititorului.

 

 






ARTA DE A SURPRINDE ȘI DĂRUI ECOURILE LECTURII RODICA DASCĂLU

Sursa: Revista Plumb, iulie 2024










CARMEN  FOCȘA - UN VOLUM DE ESENȚĂ SPECIALĂ

 



UN VOLUM DE ESENȚĂ SPECIALĂ

 

Oferită degustătorilor de poezie, sub titlul „ZILE LA MARGINEA ZĂRII” (Editura eLiteratura-2023) poeta Lidia Lazu. Originalitatea constă nu doar în artificiul preluat în această introducere-titlul – începutul primei fraze a textului, în cazul poemelor, titlul fiind primul vers, cât în luciditatea prin care descoperă sensuri noi unor stări de lucruri aparent comune. „Un pui de sălbăticiune/ori un puișor de pasăre/nu mai este recunoscut de ai lui/dacă mul l-a atins/l-a mângâiat / l-a îngrijit/el devine un renegat”-remarcă poeta sugerând situația în care insul protejat de o forță superioară este propulsat într-o zonă spirituală care-l face să devină respins de lumea în care-și începuse existența.

Tema valorilor care-și refuză gloria, preferând anonimatul în care să se bucure” de un har doar al lui”, se regăsește în poemul „Calul meu”. Lumea animală precum și cea vegetală emană o forță capabilă de coparticipare la trăirile umane: astfel, magnoliile” parcă se luau la întrecere / să nerăsplătească/curajul de a le vizita/pe o vreme câinoasă (Florile primăverii), salcia, „o harpă uriașă” asociată cu”... cele două soliste albe/care vrăjeau soarele” sunt întru slava „celui fără început/și veșnic viu” (Salcia clătinată de vânt).

Emoțiile intense evoluează întro lume palpabilă, domestică, reînviind imagini dătătoare de optimism, de „starea noastră bună/care picase din cer/și pe noi ne sălta mult/deasupra închipuirii și ne răsfăța” (Casa noastră). Cântecul „celor plecați prea devreme/al acelora care nu au avut timp / să se ticăloșească” reprezintă nu doar purificarea spirituală, dar și acceptarea fără spaimă a necunoscutului, a ceea ce se situează dincolo de percepția noastră, a ceea ce, metaforic, este reprezentat „printr-o chemare/spre ceva ce nu are/nici formă nici culoare/un fel de alean/un fel de închinare” (Nu mam oprit). Volumul oferă un amplu evantai de viziuni asupra incandescenței trăirilor care, proiectate în cotidian, dau o culoare aparte rutinei, realizând o simetrie perfectă între lumea interioară și cea exterioară, dezvăluind stări, semnificații, concentrate într-o lirică robustă, pe alocuri, autoironică, nostalgică, invitând la o aprofundare a poeziei Lidiei Lazu, poezie insuficient explorată.

CARMEN  FOCȘA

Sursa: Revista Plumb, iulie 2024








marți, 16 iulie 2024

cătălin afrăsinei - poem prin căldura neagră

 



poem prin căldura neagră

 

 

~*~

 

înaintam prin căldura neagră

imperiul roman de apus se retrăsese în mine

duminicile erau așteptate cu sufletul la gură

o să te plouă cu arbori și cu ramuri verzi

nu mai este loc pe pământul acesta

cei care-l uciseseră pe străbunicul

l-au ucis și pe bunicul

și pe tatăl meu

ieșind de departe în vis

să mă apere

nu pot să te ucidă

pe tine nu pot să te ucidă

am rupt sforile păpușarilor

și am bătut în cuie codul penal

procedurile prin care din manualul zădărniciei

te muți în real

negrul real

întunecatul real

nu-ți fă prea multe griji

toți cei care au vrut să te ucidă au murit

& nu te mai paște nicio primejdie

lecția despre cunoaștere nu se poate opri la supraviețuire

la marea supraviețuire

nu ai trăit niciun război să te ștergi cu durere

& dacă lașitatea  și crima sunt epopeea națională

nu trăi prin negație

se evaporă timpul

scutură-te

drumul e lung

 

~*~

cătălin afrăsinei










Alex. Stanciulescu Barda - MINILECTURĂ cu GÂND DE SEARĂ - DOAR O VORBĂ......!

 



IMBRATISAREA OMULUI LAUNTRIC

- Sfantul Columba al Ionei -

 

 

              Sunt unii, macar ca foarte putini, care sunt învredniciti de harul dumnezeiesc sa vada cu totul limpede si deosebit toata întinderea lumii si sa îmbratiseze înlauntrul puterii mintii lor în chip minunat largita marginile cele mai departate ale cerurilor si ale pamântului în aceeasi clipa, ca si cum toate ar fi luminate de o singura raza de soare.

 

Sfantul Columba al Ionei, Omul imbratisarii, traducere de Laura Marcean, Ed. Sophia, Bucuresti, 2013, p. 10.

 

 

 

PATRIA NEPIERITOARE

- Fericitul Trifon Turkestanov -

 

 

         Doamne, atât de bine este a fi oaspete al Tau: vântul e plin de înmiresmare, muntii tind catre ceruri, apele, asemenea unor oglinzi nemarginite, rasfrâng aurul razelor si usurimea norilor. Tainic sopteste întreaga fire si toata e plina de mângâiere; si pasarile, si jivinele poarta în sine pecetluirea dragostei Tale. Blagoslovit e pamântul-maica cu frumusetea lui trecatoare, cel ce desteapta în noi nazuirea patriei celei nepieritoare, unde, întru acea frumusete la care stricaciune nu se mai suie, rasuna în veci: Aliluia!

 

Fericitul Trifon Turkestanov, Cunoasterea lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, cap. Acatist de Multumire „Slava lui Dumnezeu pentru toate”, p. 124.

 

 

 

CALTII SI FOCUL

- Parintele Arsenie Boca -

 

 

              Toti calugarii care pentru neaparata trebuinta au mers prin orase au simtit trebuinta ocrotirii lui Dumnezeu. Rugaciunile celor din manastire i-au însotit ca o mâna de aparare. Un drum în lume îti face dovada statorniciei în calea cea duhovniceasca. De altfel nici nu se trimit din manastire decât cei mai statornici în calugarie. În ce consta primejdia? Firea omeneasca a fost asemanata cu câltii, patimile cu focul. Daca te atingi cu focul, câlti fiind, patimile amortite prin înfrânare se aprind prin simpla vedere. Calugarii traiesc într-un altfel de foc al Duhului Sfânt. Acesta se stinge când se apropie de ei întinaciunea prin simturi.

 

Parintele Arsenie Boca, Parintele Arsenie Boca – mare indrumator de suflete din secolul XX, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 64.









Alexandra DOGARU - GÂNDUL ZILEI, 16 iulie 2024

 













Adrian Grauenfels - Un discurs DUR (Via Sofia Gelman)

 













luni, 15 iulie 2024

Alexandra DOGARU - GÂNDUL ZILEI, 15 iulie 2024

 













Germain Droogenbroodt - ITHACA 788 Șederea la Istanbul, IZET SARAJLIĆ

 












Adrian Grauenfels - carte din nou și vechi (SPICUIM)

 








-----------------------------------------------------------















Parohia Malovăţ-Mehedinţi - SCRISOARE PASTORALĂ - 520

 



   Scrisoare pastorală

Foaie periodică,    gratuită  a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi

Anul XXIV(2024),  nr. 520(16 –30 Iunie)

 

 

Dragi enoriași!

Rugă pentru Țară. Redăm mai jos o rugăciune pentru Țară și pentru Neamul Românesc, pe care am alcătuit-o din dragoste pentru cei prezenți, trecuți și viitori, pentru tot ce-i românesc:

,,Părinte, Împăratul cerului și al pământului, al veacurilor și al speranțelor noastre, spre Tine înalț această rugă la ceas târziu de noapte. Mi-e sufletul zbuciumat ca marea în furtună, mi-e teamă de ziua de azi, de ziua de mâine, de viitorul ce se conturează la orizont. Nu mă rog pentru mine, - sunt zgaibă fără preț -, ci pentru Neamul meu ce vine din neguri de vremi și se îndreaptă spre veșnicii. Mai mult ca oricând el are nevoie de ajutorul Tău spre a nu se poticni. 

Ai fost cu noi, Părinte, de când am fost în fașă. Ne-ai așezat aici, la răscrucea relelor  și-n drumul tâlharilor. Ne-ai dat o țară cum nu e alta mai frumoasă, în care ai așezat toate minunățiile și bogățiile lumii. Au venit peste noi ca să ne ceară pământ, și apă, și  aur, și copii, și grâne, și miere, și sare, și bani și tot ce se găsea ori nu se găsea pe aici. Din toate punctele cardinale s-au slobozit peste noi hămesiții vremii, fie că au fost perși, fie romani, fie goți, fie avari, fie pecenegi, fie cumani, fie slavi, fie tătari, fie maghiari, fie turci, fie austrieci, fie ruși sau nemți sau alte nații. Mereu am fost printre cizmele coloșilor, gata-gata să ne strivească.

Cu unii ne-am luptat până la ultima picătură de sânge și de multe ori am  reușit să-i batem și să-i alungăm; cu alții am încheiat înțelegeri și i-am ținut departe dându-le din toate ale noastre. Numai Tu, Părinte al veacurilor, mai poți ști cu câte bogății ne-am plătit dăinuirea noastră pe aceste plaiuri. Și, totuși, bunul cel mai de preț nu ni l-au luat, deși atâta ar fi vrut… ! Am reușit să ne păstrăm sufletul! L-am fi păstrat și l-am fi apărat de-ar fi trebuit să dăm și cenușa din vatră. De l-am fi pierdut pe el, am fi pierdut credința, limba, doina, jocul, portul, modul de a fi și a gândi, într-un cuvânt, am fi pierdut identitatea noastră.

Părinte bun, numai orbi de-am fi și n-am înțelege că doar mila Ta și ajutorul Tău ne-au ocrotit și ne-au adus până astăzi prin istorie. Numai orbi de-am fi și n-am vedea cum au pierit ca fumul acei coloși care au vrut să ne radă de pe fața pământului. Ei au pierit și noi am rămas. Despre ei se mai vorbește în câte-o carte de istorie. Noi, poporul acesta mic și resfirat pe toate văile Carpaților, poporul acesta care Te-a avut pe tine întotdeauna reazim și stăpân a supraviețuit și vrea să meargă  mai departe, până la sfârșitul veacurilor. Fără Tine am fi fost ca un trib risipit de barbari, ca atâtea altele, despre care doar Tu mai știi. 

Părinte al veacurilor, toți ne-au luat bogățiile materiale, pământești. Astăzi au venit alții, mult mai periculoși, care ne vreau sufletul nostru, care vreau să rămânem o amintire pentru generațiile viitoare. Ni se risipește Neamul, Părinte, ne rămâne țara pustie! Cu fiecare înmormântare rămâne și câte  o casă încuiată pentru totdeauna. Avem nevoie de ajutorul Tău să schimbăm gândurile și mentalitățile confraților noștri. Fă Tu ceva, ce noi nu putem, ca să ni se întoarcă cei plecați acasă, să-și iubească țara mai mult decât banii străinilor.  Fă-i Tu să aibă mai multă încredere în viitor, să-și lase copiii să vină pe lume, să nu le fie rușine că sunt români. Fă-i Tu, Doamne, să se bucure de viață, să nu mai fie atâta tristețe pe fețele românilor Tăi. 

Te-am iubit, Doamne, prin moșii și strămoșii noștri. Pământul românesc este îngrășat de carnea și de sângele celor ce au apărat bisericile și mânăstirile Tale, credința creștină ortodoxă. Pământul românesc este plin de oseminte și de moaște ale sfinților, pe care numai Tu îi știi. Pământul românesc este împodobit de casele Tale, pe care Ți le-am zidit în fiecare așezare tocmai ca să fii cu noi, cât mai aproape de noi. De două mii de ani Îți înălțăm rugăciuni, cântări, colinde și liturghii, cum poate nici un alt popor n-o face, tocmai fiindcă am înțeles că fără Tine suntem pulbere și vânt. Suntem ai Tăi, nu ne lăsa în ghearele pierzării.

Dă-ne, Doamne minți deștepte, inimi mari, puterea de a alege oamenii cei mai potriviți și capabili, care să ne conducă. Avem nevoie de conducători înțelepți,  buni patrioți și buni creștini, oameni care să se dedice trup și suflet Neamului, ci nu intereselor proprii. Dă-ne, Doamne, conducători înțelepți, care să știe să ne conducă printre stâncile amenințătoare. Dă-ne, Doamne la cârma țării oameni care să ne dea legi menite să aducă dreptatea adevărată în țară, să facă să renască entuziasmul și dragostea de viață și de patrie, dragostea de muncă și de învățătură, încrederea în oameni și în instituții. Ajută, Doamne, Neamului românesc să nu se risipească și Țării să nu se destrame. Ajută-ne, Doamne, să nu ne pierdem credința și nădejdea, să nu ne pierdem dragostea de Tine și de ale Tale. Fă, Doamne, să fie pace-n lume, între popoare și-ntre oameni, în noi și în casele noastre.

Ține-ne, Doamne, ca să – Ți mai cântăm și de aici înainte colinde de Sărbători. Așa păcătoși cum suntem, dar suntem ai Tăi dintotdeauna și Te iubim și noi după puterea noastră. Ocrotește-ne cu puterea și cu dragostea Ta acum și până la sfârșitul  veacurilor, amin”.

*

Mânăstirile şi robia. Într-una din emisiunile interactive, pe care le-am avut cu ani în urmă la Televiziunea ,,Datina” din Tr. Severin, cineva a întrebat daca învăţătura creştină acceptă robia şi dacă nu, cum se face că mânăstirile noastre au practicat robia  mai multe secole. 

Desigur, întrebarea telespectatorului parcă era desprinsă dintr-o carte de materialism istoric şi dialectic, când, pentru a susţine aşa-numita ,,luptă de clasă” puteai răstălmăci lucrurile aşa cum vreai, mai ales că cei denigraţi nu aveau cum să răspundă, neavând acces la mijloacele de informare mass-media. Pentru că astfel de întrebări pot bântui şi pe unii dintre cititorii ,,Scrisorii pastorale”, ne facem o datorie de conştiinţă să includem în paginile ei câteva precizări pe această temă.

În primul rând, precizăm că învăţătura creştină nu admite robia şi exploatarea omului de către om. Ea socoteşte că toţi oamenii sunt fraţi între ei, fii ai aceluiaşi Părinte, Dumnezeu! Creştinismul s-a adresat tuturor categoriilor sociale, de la sclavi până la  împăraţi, fără deosebire. Era o adevărată revoluţie în gândirea antichităţii, când sclavii nici nu erau consideraţi oameni, ci obiecte însufleţite, iar stăpânii de sclavi aveau drept de viaţă şi de moarte asupra lor. Aşadar, când a apărut robia în evul mediu, Biserica nu a admis-o, dar nu putea nici s-o elimine din societate, fiind o problemă politico-socială, iar Biserica îşi avea atribuţiile ei în cadrul fiecărui stat bine delimitate.

Mânăstirile din Principatele Române au avut proprietăţi în evul mediu, mai precis până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când averile mânăstireşti au fost secularizate(confiscate) de Alexandru Ioan Cuza. Averile mânăstireşti proveneau din cumpărări şi  donaţii. Unele dintre mânăstiri aparţineau de episcopiile sau mitropoliile din Principate, dar altele erau închinate, adică erau subordonate altor mânăstiri de la Muntele Athos, Locurile Sfinte din Palestina sau altor mânăstiri din Imperiul Otoman. Tot  venitul acestor mânăstiri ieşea din ţară şi mergea la mânăstirile cărora le fuseseră închinate de către voievozi, domnitori şi boieri români. Pe moşiile tuturor acestor mânăstiri se practica acelaşi sistem de învoieli agricole, care erau legale la acea vreme şi erau practicate de către toţi proprietarii de pământ. O parte din lucrătorii de pământ mânăstiresc erau călugării din mânăstirile respective; altă parte o formau moşnenii(în Ţara Românească) sau răzeşii(în Moldova), adică acei oameni liberi din satele noastre, care aveau pământul lor propriu, dar luau anumite suprafeţe de teren din moşiile mânăstireşti sau ale altor mari proprietari, pe care le munceau în dijmă; altă parte din lucrători o formau pălmaşii sau clăcaşii, adică acei locuitori ai satelor, care nu aveau pământ propriu, ci munceau ,,în dijmă” pe moşia boierească sau mânăstirească. Uneori aceşti pălmaşi veneau din alte localităţi, căutând  condiţii cât mai avantajoase de muncă şi atunci se putea întâmpla ca să primească o bucată de teren, să fie ajutaţi să-şi facă o casă şi astfel se formau sate noi, ori mahalale noi în unele sate. 

În satul Bârda se poate observa şi azi asemenea  categorii între locuitori. Astfel, mahalalele Muceşti, Memeşi, Roleşti şi Lucheşti erau mahalale de moşneni, iar Linia Cocoanei şi Dealul Corbului erau mahalale adăugate în timp satului, fiind formate din venetici, deveniţi clăcaşi pe moşia boierească. Se poate observa aceasta şi după numele de familie. În mahalalele de moşneni numele de familie  venea de la un strămoş unic(Mucioniu, Mema, Rolea, Luca) şi majoritatea familiilor din acele mahalale aveau acelaşi nume de familie. În mahalalele de clăcaşi sau pălmaşi numele de familie sunt foarte împestriţate, ceea ce dovedeşte faptul că au venit din diferite locuri şi s-au aşezat acolo. 

Pe moşiile mânăstireşti şi boiereşti mai era o categorie de lucrători, aceea a  robilor. Robii nu erau alţii decât ţiganii nomazi, care veneau tocmai din îndepărtata Indie, ca să-şi caute norocul. Ei nu aveau decât o căruţă şi unul sau doi cai. Asta în situaţiile cele mai bune. Aceşti ţigani apelau la marii proprietari, inclusiv la mânăstiri, să-i primească la curte şi să le dea cele necesare, fiindcă nu aveau nici o posibilitate de supravieţuire. Atunci intervenea înţelegerea sau contractul verbal între părţi. Ţiganii sau robii îşi luau angajamentul să presteze anumite munci la curte sau pe moşie, iar proprietarul, respectiv mânăstirea să le asigure adăpost, hrană, căldură, îmbrăcăminte şi, probabil, ceva bani. Unii dintre robii ţigani practicau anumite meserii, precum fierăria, prelucrarea metalelor(aramă, aur, argint), îngrijirea animalelor. Alţii erau adevăraţi artişti într-ale muzicii. Robii erau de trei feluri: domneşti, boiereşti şi mânăstireşti. Când se vindea, ori când se dăruia o moşie, în actul de vânzare-cumpărare erau menţionate şi sălaşele(familiile) de ţigani-robi, care însoţeau moşia.

Au existat  proprietari care au dat libertate robilor ţigani, fiind influenţaţi de ideile revoluţionare  europene. Amintim aici pe poetul Vasile Alecsandri, care a eliberat pe ţiganii de pe moşia sa de la Mirceşti. Mare bucurie a fost atunci. Trei zile au sărbătorit ţiganii de bucurie. Au plecat de la curtea boierească, dar, după o săptămână s-au întors lihniţi, cu coada între picioare şi l-au implorat pe Vasile Alecsandri: ,,-Boierule, primeşte-ne înapoi, că murim de foame!”  

Le dăduse libertatea, dar nu le dăduse şi baza materială, ca să poată supravieţui. Robia aceasta a fost desfiinţată oficial sub influenţa ideilor revoluţionare de la 1848.

Aşadar, mânăstirile au aplicat aceleaşi metode, care erau folosite şi legalizate în Principate la vremea respectivă.  Nu văd ce rău făceau mânăstirile că acordau loc de muncă şi asigurau cele necesare traiului unor familii de oameni nomazi, care n-aveau nici un dumnezeu. Ai noştri care emigrează azi şi colindă toată lumea, dar mai ales ţările europene, sunt fericiţi când găsesc de lucru la particulari sau la diverse firme. Negociază condiţiile de muncă şi de retribuţie şi  trec la treabă. Altă Mărie, aceeaşi pălărie! 

*

Taicaluțu. Despre multe am scris, dar despre Taicaluțu niciodată. E prea mare amintirea lui spre a cuprinde-o în câteva rânduri. El îmi era bunic. Îi privesc acum două  fotografii făcute la un interval de un an. De  nerecunoscut. Una e înainte și alta după temnița de la Pitești!

Era om gospodar. Îi plăcea să muncească și să aibă. Făcuse război, știa multe. Asculta până târziu în noapte posturi de radio străine și ținea minte cele mai mici amănunte din politica lumii. Aștepta cu o nerăbdare copilărească o schimbare, o mare schimbare și speranța aceasta l-a însoțit și în mormânt. Aștepta un semn ca de răscoală și ar fi fost cel dintâi, care ar fi pus mâna pe ce s-ar fi nimerit și ar fi plecat la luptă. 

Era o plăcere să stai de vorbă cu el. O cană de vin i se găsea întotdeauna la îndemână și o vorbă despre trecut, prezent și viitor nu-i lipsea niciodată. Era dulgher, dogar, zidar, orice voiai, iar munca și-o făcea cu tragere de inimă. Își făcuse casa cu mâinile lui și apoi multe în sat și în împrejurimi. Era un țăran deștept, care-și depășise demult condiția lui prin gândire și felul de a înțelege lumea și viața. Era un fel de Moromete. 

O singură zi din viața lui i-a fost fatală. Nu știu dacă a fost vorba de lipsă de orizont politic sau pur și simplu simțul dreptății; nu știu nici azi dacă a fost lipsă de prudență din partea lui. Știu doar că șacalii au sărit asupra lui. 

Era prin anul 1961. Avea un loc semănat cu grâu pe la Lipca. Mărimurile comunale au găsit potrivit să comaseze acel teren al lui și să-l includă în perimetrul întovărășirii. Când a venit seceratul, Taicaluțu s-a dus să-și secere grâul. L-a legat în snopi. S-a dus apoi cu feciorii și ginerele să-și ia grâul și să-l ducă la arie. Primarul Rolea, împreună cu alți căței ai primăriei de atunci, i-au ieșit în cale și l-au somat să predea grâul. Bunicul a pus mâna pe furcă și s-a apărat. N-a îndrăznit unul să se apropie. Acolo i s-ar fi știut anii! 

Până seara, bunicul a fost arestat, a doua zi judecat și condamnat la trei ani de muncă grea. Fusese instigator. A făcut un an și atunci abia a primit o sentință, prin care era anunțat că i-a fost rejudecat dosarul și a fost găsit nevinovat! Când s-a întors, era de nerecunoscut! Îmbătrânise, se gârbovise. Nu mai râdea, era trist și clocotea. 

Între timp, bunica, muica Lena, se trecuse la C. A. P., fiindcă-i promiseseră că-l vor scoate pe dânsul din pușcărie. Îi confiscaseră însă butoaiele cu vin și multe alte lucruri din casă. Bunicul vorbea puțin  și rămânea mereu cu ochii duși în zare, frământând gânduri numai de el știute. Îl umiliseră până-n străfunduri și-i schilodiseră sufletul. A mai trăit câțiva ani, dar bucurii adevărate n-a mai avut.

Viața lui a fost o lacrimă, întruchiparea unei speranțe prăbușite fără vreme. 

Dumnezeu să-ți facă dreptatea, după care ai alergat toată viața, Taicaluțule!  

*

          Ultimul otcoş. În părţile muntelui, cositul are un adevărat ritual respectat cu sfinţenie de localnici. În fiecare sat este  una sau două echipe de cosaşi, care îşi au rânduielile(cutumele) lor  stabilite de sute de ani.  Cosaşii sunt organizaţi în cete conduse de câte un  primaş sau şef de echipă. Acesta este ales de ceată după nişte probe foarte dure de concurenţă. El trebuie să fie cel mai bun dintre toţi. El urmează apoi să tocmească lucrările, să hotărască programul cetei în toată perioada campaniei de cosit. El este cel care face ordine şi judecă neînţelegerile ivite între membrii cetei şi tot el este cel care declară campania deschisă sau închisă, cât şi dizolvarea cetei. Primaşul se bucură de o cinste deosebită din partea membrilor cetei şi chiar din partea întregului sat, având oricând un cuvânt greu de spus în viaţa satului. Toţi membrii cetei au datoria să-l asculte pe primaş pe toată perioada campaniei de cosit.

          În Balta era primaş al celei mai bune şi numeroase cete de cosaşi Nicolae Zoican.   Deţinuse această cinste de mulţi ani. De fapt, era socotit cel mai bun cositor din sat. Cosea bine, frumos, avea rezistenţă şi putere. La aceste calităţi se adăugau vorba înţeleaptă, prietenoasă şi caldă, cinstea, demnitatea  şi omenia. Toate acestea îl impuseseră drept primaşul de necontestat al cosaşilor din sat. Ceata lui era cea mai numeroasă din zonă. În perioadele de vârf avea şi 40 de cosaşi, toţi unul şi unul, aleşi pe sprânceană de Nicolae Zoican. De fapt, nici nu intra oricine în ceata lui. Beţivanii, afemeiaţii, leneşii, oamenii fără cuvânt nu aveau ce căuta în echipa lui. Coseau zeci de hectare de fân în hotarul satului Balta, după care plecau prin comunele din jur sau treceau muntele în Banat şi acolo zăboveau până către toamnă. Făceau bani buni în timpul verii, aşa încât cosaşii din ceata lui Zoican deveniseră oameni cu vază în sat, invidiaţi de mulţi. Era o frumuseţe să-i vezi în lan. Toţi băteau coasele în acelaşi timp. Toţi le dădeau cute în acelaşi timp. Toţi porneau în acelaşi ritm în urma lui Nicolae Zoican şi coasele şuierau într-un fel de cântec al lor. Fiecare coasă avea nume. Pe a lui Nicolae Zoican o chema  Vipera. Cosaşii din echipă erau solidari unii cu alţii. Erau toţi ca unul. Fraţi să fi fost şi tot nu se legau aşa unii cu alţii. Era o prietenie puternică, adâncă, o prietenie care se lega pentru toată viaţa. 

         Toate erau bune şi frumoase, numai că într-un an s-a întâmplat ceva cu Nicolae Zoican. Ceva nu era în ordine. O slăbeală neobişnuită îi stăpânea trupul.  Obosea repede după te miri ce treabă uşoară. Tot mai des simţea nevoia să se aşeze pe pat, să doarmă oleacă. Dacă a văzut ce-a văzut, s-a dus la doctor. După ce i-au făcut analizele, medicii au tras concluzia că are leucemie(cancer de sânge). O linişte de mormânt s-a răspândit peste familie, peste sat,  la aflarea veştii. Nu a fost localnic sau cunoscut al lui Nicolae Zoican, care  să se bucure. Devenise încă din prima zi de la aflarea diagnosticului subiectul umărul unu în discuţiile tuturor. Şi de fiecare dată când venea vorba despre el, ochii tuturor lăcrimau, iar unii plângeau de-a binelea, ca după unul din propria familie. Simţea fiecare că parcă ceva i se frângea din suflet. 

         Nicolae Zoican a primit în tăcere şi cu demnitate vestea. S-a întors acasă cu o traistă de medicamente, ca să facă pe voie medicilor şi soţiei, dar el era convins că toate sunt de la Dumnezeu, cu voia şi cu ştirea Lui.  Era convins că zilele lui sunt numărate şi că nu-l poate înşela el pe Dumnezeu cu leacuri şi cu fleacuri. Sătenii, dar mai ales cosaşii lui, au început să se rânduiască pe la el, aşa, ca din întâmplare. El înţelegea că vin să-şi ia rămas bun, dar se prefăcea că nu pricepe. Vorbeau câte toate, numai despre boală nu. La sfârşit îl săruta fiecare şi-şi ştergea lacrimile pe furiş. 

         Când a venit vremea cositului, Nicolae Zoican era aproape învins de boală. Şedea mai mult la pat. Totuşi, ortacii au venit la el, ca în fiecare an, ca să hotărască ce au de făcut. Nicolae Zoican s-a ridicat de pe pat, i-a privit în tăcere, le-a zâmbit. S-a ridicat greoi, s-a dus la un dulăpior din apropiere şi a scos o sticlă de rachiu. ,,- Pentru începutul cositului de anul acesta am păstrat-o, băieţi!” 

         A gustat el, a dat apoi sticla celorlalţi şi fiecare a gustat ca la împărtăşanie. Au hotărât ce au de făcut şi de unde încep cositul. Nu le-a venit a-şi crede ochilor, când Nicolae Zoican şi-a luat coasa de la polată. Era bătută şi gata de lucru. 

          ,,-Haideţi, băieţi, să începem azi, că e vremea bună! Nu se ştie mâine ce o fi!” a zis el şi au plecat toţi ca la poruncă după el. S-au dus până în Lunca Bălţii, apoi au luat-o coasta dealului. Nicolae Zoican s-a oprit la un moment dat şi le-a zis: ,,-Ajutaţi-mă să urc!” 

          I-au luat coasa, doi au făcut mâinile scaun şi l-au luat pe Nicolae pe sus. Când au ajuns în vârful dealului, au dat cute la coase, s-au închinat şi s-au pregătit de începere. Nicolae Zoican i-a zis unuia dintre cosaşi: ,,-Tu, Ioane, rămâi aici şi cântă-mi doina mea din fluier!” 

          Ion a scos fluierul şi a început să cânte o doină, care parcă venea din altă lume. Au început. Nicolae Zoican era înaintea tuturor. Vipera alerga ca fulgerul prin iarbă şi tăia parcă mai bine decât oricând. Au mers 20-30 metri cu otcoşul într-o tăcere neobişnuită. Doar cântecul plutea în văzduh şi se împletea cu mirosul proaspăt de fân cosit. Pe faţa lui Nicolae curgeau pâraie de sudoare, oasele feţei şi ale trupului păreau că străpung pielea. El însuşi ajunsese o mână de om, dar continua să cosească. Era efortul suprem pe care-l mai făcea pe lumea aceasta, era cântecul lui de lebădă. La un moment dat s-a oprit. Coasele tuturor au îngheţat ca la comandă. Nicolae Zoican s-a lăsat uşor, sprijinindu-se de coada coasei. Privirea îi era împăienjenită, dar faţa îi zâmbea. Cu un glas abia şoptit le-a spus: 

          ,,- Băieţi, de azi înainte  nu voi mai fi cu voi! Alegeţi-vă primaşul!  Faceţi  ce  ştiţi şi ce credeţi că e mai bine. De acum să nu mai contaţi pe mine! Să mă iertaţi dacă v-am supărat vreodată! Rămâneţi cu bine şi să vă mai aduceţi aminte şi de mine din când în când!”

          Au încercat să-l încurajeze, dar degeaba. El ştia ce ştia. Şi-a pierdut cunoştinţa. L-au dus pe pat de crengi verzi acasă, ca pe un erou de altădată. Noaptea a murit. A fost plâns de familie, de ortaci şi de toţi consătenii. Au trecut mulţi ani de atunci, dar pe el nu l-au uitat şi fiecare poate să-ţi povestească o întâmplare cu el sau o vorbă de-a lui.

*

             Cuvinte duhovnicești. Marele scriitor şi eseist, regretatul Octavian Paler,  spunea, printre altele, câteva adevăruri superbe referitoare la viaţă şi la relaţiile dintre oameni, care  vă vor fi de folos: 

           „Am învăţat unele lucruri în viaţă, pe care vi le împărtăşesc şi vouă: am învăţat că nu poţi face pe cineva să te iubească. Tot ce poţi face este să fii o persoană iubită. Restul ... depinde de ceilalţi. Am învăţat că oricât mi-ar păsa mie, altora s-ar putea să nu le pese. Am învăţat că durează ani să câştigi încredere  şi că doar în câteva secunde poţi să o pierzi. Am învăţat că nu contează CE ai în viaţă, ci  pe CINE ai.  Am învăţat că te descurci şi ţi-e de folos farmecul cca. 15 minute, după aceea, însă, ar fi bine să ştii ceva. Am învăţat că nu trebuie să te compari cu ceea ce pot alţii mai bine să facă, ci cu ceea ce poţi tu să faci. Am învăţat că nu contează ce li se întâmplă oamenilor, ci contează ceea ce pot eu să fac pentru a rezolva.  Am învăţat că oricum ai tăia, orice lucru are două feţe. Am învăţat că trebuie să te desparţi de cei dragi cu cuvinte calde. S-ar putea să fie ultima oară când îi vezi!”

*

             Când mor părinții, nu le vinde casa. Am găsit pe internet o poezie emoționantă cu acest titlu, semnată de  Doamna Beatrice Silvia Sorescu. Sunt sfaturi înțelepte!




,,Când mor părinții, nu le vinde casa,

Ei au trudit în Raiul lor cel sfânt,

Din când în când, mai pune-acolo masa,

Păstrează-le bucata de pământ!

 

Când mor părinții, nu te duce-n pripă,

Să calculezi cât iei pe truda lor,

Ci construiește încă o aripă

Și ai să vezi că nu le-a fost ușor!

 

Păstrează demn tot ce a fost frumos:

Masa, la care ai stat, cu trei picioare,

Lampa ce arde încă, lin, duios,

Covorul, patul, cele trei ulcioare,

 

Așterne iute, scoarțele din lână,
Mâinile mamei te vor mângâia,
Și stai pe prispa veche, chiar bătrână,
Să mai asculți concertul din vâlcea!

 

Hai, scoate apa toată din fântână,
Să primenești izvorul înfundat,
Mama și tata te vor lua de mână,
Te vei simți la fel ca altădatʼ!

 

Mai dă cu var, copile, pe pereți,
Să îi păstrezi curați, ca pe-o icoană,
Părinții tăi au devenit peceți,
Nu alerga, dup-avuții, în goană!

 

Nu aștepta  rugina să le rupă,
Deschide porțile, la casă, largi,
Toți îngerii te vor veghea, ascultă,
Vei fi înconjurat numai de magi!

 

De ce nu vii? Ai tăi mereu așteaptă…!
Ofteaz-atunci când văd că ești absent,
Stau umbre triste, pironite-n poartă,
Nu vor să creadă-n visul desuet!

 

De fapt, Părinții nici nu mor vreodată,
Trăiesc în noi, sunt râu cu apă lină,
Sunt stele-aprinse peste zarea-naltă,
Sunt curcubeu, pe bolta cea senină!

Tu ia aminte: casa părintească
E locu-n care sufletul ți-e rouă,
E vatra noastră veche, strămoșească,
Lumina ce se scaldă-n luna nouă!”

*

            Publicații. În această perioadă am reușit să mai publicăm câteva materiale, astfel: ,,Scrisoare pastorală” – 519, în ,,Observatorul”, Totonto(Canada),  30 iun. 2024, ediție și on-line(http:/ /www.observatorul.com); în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, 2 iul. 2024, ediție și on-line (https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com); ,,Deschiderea cărții”. Nu, nu există așa-ceva..! în ,,Națiunea”, București, 2024, 7 iul., ediție și on-line(https://ziarulnatiunea.ro); 

*

Ajutoare și donații. În această perioadă am primit câteva ajutoare și donații astfel: Un enoriaș care nu vrea să i se știe numele a donat pentru cele 100 cearșafuri ce le vom duce la Azilul de la Gura Văii: 3.100 lei; Doamna Farm. Ghinea Ileana din Tr. Severin, fiică a satului Malovăț: 2.000 lei; Domnișoara Bordeiașu Rodica-Ecaterina din București: 1.000 lei(costul mâncării ce o vom dona la Azilul de la Gura Văii); Doamna Elisabeta Leferenz din Nȕrnberg (Germania): câte 250 lei; Doamna Rolea Violeta din București, fiică a satului Bârda: 50 lei; 

Dumnezeu să le răsplătească tuturor!

*

În cursul lunii iunie am donat pâine credincioșilor participanți la slujbă astfel: 2 Iun.(Bârda): 125 pâini; 9 Iun.(Malovăț): 148 pâini; 13 Iun.(Bârda): 87 pâini; 16 Iun.(Bârda): 143 pâini; 23 Iun.(Malovăț): 189 pâini; 24 Iun.(Malovăț): 106 pâini; 29 Iun.(Bârda): 74 pâini; 30 Iun.(Bârda): 124 pâini. Așadar, în luna Iunie am donat 996 pâini. Totodată, am vândut pâine credincioșilor participanți la slujbe, la prețul de achiziție de 1,30 lei/buc. astfel: 2 Iun.(Bârda): 475 pâini; 9 Iun.(Malovăț): 152 pâini; 13 Iun.(Bârda): 213 pâini; 16 Iun.(Bârda): 557 pâini; 23 Iun. (Malovăț): 111 pâini; 24 Iun.(Malovăț): 44 pâini; 29 Iun.(Bârda): 151 pâini; 30 Iun.(Bârda): 601 pâini. Așadar, în luna Iunie s-au vândut la prețul de achiziție 2.304 pâini.

*

În ziua de 11 Iunie vom merge la al doilea azil de la Gura Văii și vom duce 50 cearșafuri de pat, 50 cearșafuri de plapumă, 50 porții de mâncare, sucuri, îmbrăcăminte și încălțăminte veche. Am făcut comandă la Magazinul ,,Dedeman” pentru cearșafuri. Un enoriaș care nu vrea să i se știe numele suportă costul cearșafurilor.  Doamna Bordeiașu Eugenia din București suportă costul mesei, cu condiția să facem parastas pentru soțul său. De acord! Dacă între enoriașii parohiei noastre mai sunt unii care mai au prin casă haine vechi, lenjerie veche, papuci de casă vechi, sunt rugați să le aducă la biserică. Le vom duce și pe acestea la acel azil.

*

Excursii-pelerinaje. În data de 2 iulie vom efectua excursia amânată. Vom merge pe următorul traseu: Bârda – Malovăț - Tr. Severin – Orșova – Caransebeș – Hațeg - Hunedoara(probabil) – Aiud - Alba Iulia - Mănăstirea Oașa - Mănăstirea Cozia - Rm. Vâlcea - Tg. Jiu – Malovăț – Bârda - Tr. Severin. S-ar putea să mai introducem în program unele mănăstiri, în funcție de timpul disponibil, traseul fiind foarte mare și munții… au pretențiile lor de munți! Costul este de 100 lei/persoană.

*

 Zâmbete.☺ Ghinion: Ești ghinionist, atunci când vântul ridică fusta unei femei, iar ție îți bagă praf în ochi; ☺ Vreți să vă schimbați radical viața? Nu mai plătiți abonamentul de internet! ☺ ,,– Cum dai unei femei mai multă libertate de mișcare?” ,,– Mărești bucătăria!” ☺Polițistul: ,,– De ce nu aveți permisul de conducere la dvs.?” Șoferița: ,,– Nu am ieșit bine în poză!” ☺Nu vă îndrăgostiți de mine degeaba…! În afară de simțul umorului, n-am nimic pe numele meu! ☺Ești singur și te-ai plictisit? Nimeni nu te sună? Te învăț eu: împrumută bani de la cineva…☺Nu știu de voi, dar mie îmi vine să plâng, când văd cum ăștia din parlament se ceartă între ei, pentru ca eu să trăiesc mai bine…! 

             *

            Program. În cursul lunii August avem următorul program de slujbe: 3 Aug.(Malovăț – Bârda); 4 Aug.(Malovăț); 6 Aug.(slujbă la Bârda; pomeniri la Malovăț, la ora 12); 10 Aug.(Malovăț-Bârda); 11 Aug.(Bârda); 15 Aug.(slujbă la Malovăț; pomeniri la Bârda, la ora 7); 17 Aug.(Malovăț-Bârda); 18 Aug.(Malovăț); 24 Aug.(Malovăț – Bârda); 25 Aug.(Bârda); 29 aug.(pomeniri dimineața la Bârda și Malovăț; slujbă la Mănăstirea Schitul Topolnița); 31 Aug.(Malovăț – Bârda). În restul  timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, acasă, la telefon: 0724. 99. 80. 86, ori pe adresa: stanciulescubarda@gmail.com. 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda