MICLAU - COLO SUS LÂNGĂ IZVOR

COLO SUS LÂNGĂ IZVOR

Colo sus lângă izvor,

Cântă pasărea cu dor,

Cu dor mare și cu jele,

Puii-i stau pe rămurele

Și-o întreabă de ce plânge,

De ce glasul i se frânge?

Pasărea cânta-n suspine,

Oamenii cred că ii bine.

Ei nu văd că prin dumbravă,

Se usucă de otravă

Florile si viermii hranei!

Vara-mbracă haina toamnei;

Cât amar vedea sărmana,

Ochii-i picurau ca rana,

Ciocu-i larg, sfâșietor,

Spunea lumii al ei dor,

Colo sus lângă izvor!

 

*

Peste dealuri adumbrite,

Peste văi înțepenite,

Norii vineți toarnă bură,

Doar prin zare-o crestătură,

De fereastră pentru soare,

Lăsa razele-I ușoare,

Să dea lumii semn de viață,

Dar de-i zi ori dimineață,

N-ar ști nimeni să o spună,

Ori e-al nopții plină lună,

Stăpânind norii cei negrii.

Vântul își porni sirepii,

Ploaia picura pe fagi,

Simfonii cu note largi

Prinde codru să repete,

Pe ecouri portative le desplete,

Fulgere fac dirijarea de baghete.

*

Colo sus lângaă izvor,

Cântă pasărea cu dor,

Puii-i stau pe rămurele,

Și-o întreabă-n lăcrimele”

“Ești, mămică, supărată

Pe furtuna-nvolburată?”

“Nu, odorurile mele,

Ploaia vine să vă spele,

Florile să înflorească,

Fluturașii să roiască,

Și din toate bunăstare

În dumbrăvi din nou răsare!

Cerul mi-ascultat rugarea,

Și-a-ncărcat cu nouri zarea,

Stropii ploii când cobor,

Lumea prinde drag si dor!

*

Norii-n văi sfărmați căzură,

Umflând ape-n iezătură,

Castorii ieșiră-n grabă,

Cetățuile să-și dreagă,

Prin stejari bătrâni cu scorburi,

Gheonoaia-n iuți acorduri,

Bate ritmic, nu-i ușor,

Pân-să scoată la lumină, viermișor!

Spre izvor se-ndrept aricii,

Cătinel că-s “ mama fricii”,

Deși poartă mii de suliți,

Merg prin frunze zgribuliți!

Doar furnicile și râma,

Se-ngrozesc de le iau urma;

O verzuie de șopârlă,

Ce zorea ușor spre gârla,

Unde fac broastele târla!

*

Dorul Firii e același,

Fie om ori greieraș,

Lupta vieții deopotrivă,

Îi cuprinde-n a ei grijă.

Iată  luna prin amurg,

Lasa razele de-i curg,

Peste-a apelor vibrare

Și punând argint pe zare,

Schimbă lumea-n alt décor,

Și oglinda din izvor;

Ușurel călcând pe stânci,

Vin din codrii cei adânci,

Căpriori să se adape

L-al izvorului dulci ape;

Dintr-o râpă vin mistreți

Cu-a lor perii de peri creți,

Ridicate-ntre urechi,

Ca niște fantome vechi.

Din tufari de printre spini,

Stralucesc două lumini,

E lupanul flămânzit,

Veni si el la pândit!

Ursul mormăe pe cale,

Vulpea vine de prin vale…,

Lume de să nu încapă

Imprejoară sfânta apă!

Printre ierburi, colo, ici,

Răsăriră licurici!

Veșnic prin boltite ramuri,

Frunzele foiesc ca flamuri

De atâtea păsărele,

Adunate-n rămurele!

Stelele-n izvor se scutur,

Se ivi și-al nopții flutur,

Încheind al scenei tur!

*

Iată, dupa zbuciumare,

Lumea prinde-nviorare,

Cerul cu senin străluce,

Vis înoitor aduce!

Sus in vârf de plopușor

Ce trona peste izvor,

Puii-n cuibul fericit,

Se-ntreceau la ciripit,

Privesc cum se pierde bura,

Cum se îmblânzi Natura;

Privesc cum se țese galbeni,

Razele prin crengi de palteni!

*

“Intr-o casă carpantină,

Unde dorul meu suspină,

O lumină-n geam se-aprinse,

Ca o stea pe zări întinse,

Ce in noapte ferecate,

Nasc idile fermecate,

Povești multe din popor,

Adormind in vis și dor,

Puii și mămica lor!

~*~

Ioan Miclau-Gepianul

COLO  SUS  LANGA  IZVOR

(Continuare)

~*~

“Astfel dar, povestea spune,

Cum Voinicul un semn pune,,

Semn de dragoste adâncă,

Pe un vârf înalt de stâncă

Ghid să-l aibă, să-l privească,

De o fi să rătăcească,

Peste zări și ape sure,

Peste creste de pădure,

Prin cea lume depărtată,

Unde-i Zâna ferecată,

Tot în funii de fuioare,

Peste mâini peste picioare,

Si ascunsă de la soare!

Ochii-i plâng, pieptu-i suspină,

Dup-o rază de lumină;

Și-o căta Voinicu-n lume,

Pe-al lui cal albit de spume!

Dar, din când in când aruncă,

O privire spre cea stâncă,

Unde și-a-ncrustat cu dor,

A lui semn lângă izvor!

Semnul nimeni nu îl știe,

Decât inima lui vie!

Și iar roibul pornea sprinten,

Indemnându-l cu-a lui pinten;

Știa el, vraciul bătrânei,

Ce legase farmec Zânei,

Cum punea bobii pieziș,

Și-i stropea cu stropi din Criș,

Dezlegarea era numai, s-o scufunde,

Pân la subsiori în unde,

Valul murmur de va face,

Farmecul i s-a desface,

Dar atunci și baba crapă,

Răsturnată pe o grapă!

*

Dar era pierdută-n zare,

Acea taină și cărare,

Cu a mandrei Zâne urme,

Să-l indrepte și să curme

Vestejirea feței pale,

Cu foc al iubirii sale!

Doar era Zâna frumoasă,

Cum e ziua luminoasă,

Cum e luna-n plină noapte,

Grădina cu fructe coapte,

Și purta Zâna la brâu,

Tricolor și-un spic de grâu,

Ochii-i două mândre ape,

Cu păduri însprâncenate,

Buzele-i erau cireșe,

Părul plai cu flori alese,

Și era Zâna ca Țara,

Ca răcoarea luncii  vara,

Glasul ei o melodie,

Ce la suflet te mângâe!

Și purta Zâna o ie,

A mea dulce poezie!

~*~

Ioan Miclau Gepianul