Mere pădurețe 6

Mere pădurețe 6

Mi clar: cât trăim tot învățăm, dar tot ne învățați murim, gândean stând în camera cu sicriul  fără capac unde cuminte, cumințenie Brâncuşi sta Vica, dar mie mi se nazărea, că respira: inspira şi expira, dar Vica îşi vedea de somnul ei de veci şi eu stam par împlântat, ca ceilalți dragi ei: copiii, nepoți şi Pavel cumnatul, fratele ei, unicul din 7 rămas în viață, ca s-o conducă, ca cel mai mic din familia mânzăteştilor, apoi: vecini, străini, consăteni, care au venit s-o petreacă pe ultimul ei drum, pe drumul fără întoarcere şi erau mulți nenumarați de nimeni, dar se simțeu să participle (nu ştiu cum îşi explică: mergi, ca şi la înmormântarea ta cine a trăi pe-atunci, se gândeau probbabil ca la nuntă unde îți făceai participând  obligați) aici veneau fără să-i fi obligat cineva înafară de simțul lor, de conştiință a lor, c-aşa se merge la mort, că aşa s-o mers, ca la mort de când lumea-lume (ce-i drept nu ştiu actanții, partacipanții războinici: romani, cetățenii şi oştei daci, la îngropăciunea lui Decebal, cum de fapt nici la înmormântarea lui Ceauşescu şi a Elenei, împuşcați criminal în balcon eu n-am fost, deşi mulți, istoric îi jelea buni, răi, îi jelea, ca pe nişte părinți a nației române), dar acuma eu la mine-n casă o jeleam pe Vica cu atâta lume îmbrăcată în negru, îmbrăcată, ca la mort şi  mortul era Vica, "Păstaia, fata lui Ionaşu Horjului", Mânzat Ioan şi alui Ana cu origini şi neamuri la Osoiu de poveste, c-aici cel mai în etate om din lume, din cartea recordurilor, badea Maştei, Pop, un om la care au venit de la Bucuresti savanți înteresați ştiințific, curioşi delongevitatea lui. Înainte cu o zi venisem acasă înteresându-mă câte şterguri pentru prapori, sfetnic, de pus pe sicriu şi mi s-a spus de 12 şi tot atâtea şterguri plus batiste, pentru copiii care țin lumânări aprinse lângă sicriul moartei şi moarta era Vica (telefonasem lui Miha, care se rentoarse-n Cluj cu certificat de căsătorie etc., că în prealabil nu ştiusem şi Primăria Cluj de pe moților nu eliberează fară aiestea: Certificat de deces, Dovada pentru preot, apoi am umblat în Ciubăncuța după clopotari, gropari, oameni pentru scriu, prapori, steag, cruce şi lucru era şi nu era puțin lucru, Ben, dragule.

Cine o zis, că io-s gospodar destoinic şi harnic, deşi cu ițita şi întreprinzătoarea Vica nu putea compara, cum nici Tincuța lui Creangă nu se putea compara cu povestitorul şi cu răspopitul plăcintele ei, poale-n brâu fiind savurate cu o ulcică de vin, în ȚICĂU şi de Eminescu, ca unul de veste şi poveste, aici la prieten, ca la prieten din Povestea vorbei aflându-se ca-n sânul lui Avram, în armonie şi-n sfat bun: -"Nu te uita după ministru, după Titu Maiorescu, tu însoară-te cu Veronica Micle şi ai şi tu, casa ta holteiaşule, ca om aşezat la casa ta", ca să ai şi"tincuța" ta" (lui Tincuța lui Crengă, îi surâdeau buzele, îi creştea inima auzind o astfel de voarbe măgulitoare adresate hâtru prietenului lor, Mihai Eminescu). Eu n-am chip şi pereche, dar Vica cu mişcări fără greş, tot mereu neastâmpărată cu mâna pe ceva, făcând ceva (avea zelul ei şi obişnuința era a doua natură, se învățase harnică şi din pasul ei n-aveai s-o scoți cu toate rugămințile, ea ştiindu-le pe ale ei, însă a scos-o moartea, dar cum să zic plagind pe Zaharia Stancu: -"Tu ştii ce mult te-am iubit Vica ? Tu ştii de ce te-am iubit ? Trimbulind am uitat să-ți spun?"

Când sunt descurajat, ca la Cinematografia ruinată de la Buftea, Hollywood-ul românesc, când această indrustrie a filmului era înfloare, azi făcându-se altfel de filme, care ne terfelesc imaginea sfintei Românii, care plânge asemeni lui Eminescu după întregire teritorială şi frățească de la Prut, Nistru şi Tisa, c-aici tot românul cinstit pentru aiasta plânsu-ni-sa cu durere.

 Trebuie s-avem curaj şi încredere, că doar astfel putem merge înainte afectiv şi salutar (de ce? Frământă-te, frate-meu, că te duce mintea mai ales, că tu ai curajul spărgătorilor de bănci învingând: boala şi chiar şi moartea, care m-ar fi văduvit de un prieten, ca tine, fir-ar să fie !

Deseori sunt uimit de ce scriu şi mai ales cum scriu, ca un vultur mioritic în zbor de şoim peste Carpați, asemeni temerarului Aurel Vlaicu, un pioner a cutezanței şi inovației aviatice.

Deseori sunt oameni cu care nu te descurci, aceştea având mintea ruginită, de Sucă-om sucit. Vine iar Mariu, Dorina... Miha pentru-n leu seveşte la o nuntă "hop-şa-şa !", dar prin aer tot mereu mă întreabă curioasă, temătoare: -"Ce mai faci, cum te mai simți, ticule ?" e ca Daria înteresată de soarta mea. Facem dialog la distanța, ca şi cu Marius sau cu Teodor-Flaviu Celemen aflat dincolo de Cluj-Napoca, în Spania.

Curiozitatea te face să învingi anxietatea rutinei, din munca mea ordonându-se şi disciplinându-se unui țel, scop, care mă poate face să fiu în plop, că mi se pretinde creativitate, c-altfel de ce-aş fi proscris de scris ? Nimic nu-i gratuit, că-n tot e o cauză şi un efect: apropierea infinitului de obiect, ca atare omul prin ce face are o motivație uneori bizară (cum îți explici, că doreşti să te împlineşti, chiar fiind original sărind cu ochelari de cal din banal ?).

Cum adică ți-ai pierdut pantaloni nu la Ming în China atâtor iscusințe, ci dat naibii numai tu ştii cum, unde dai şi unde crapă culme a culmilor cu rostul altora, în Japonia misterelor ?

De ce se feştesc lucrurili, ca ouăle cu beşini (după proverbul cules probabil de Eminescu la trecerea lui Eminescu de la Blaj pe la prietenii lui din Dej).

Pantalonii, care s-au făcut nevăzuți, pantalonii cârpiți, peticiți, blazonați cu responsabilități de omul econom sau zgârcit, de teama afaceriştilor burghezi, capitalişti, de tri parale?

     - Nu e zgarcenia, e dragostea pentru pantalonii cei vechi si dragostea de a tine talentul carpitului cu efect magic de a te transporta in timp. Cei din jur, analfabetii in farmec precum sotia care nu inteleg aceasta calitate o considera zgarcenie. Sunt daruri si daruri primite de la Dumnezeu.

     - Marius e tot cu vorba pe Daria:"-să nu lase prin curte găinile,ca să crească iarba,pliveasca şi ude răsadurile,deşi are ea destule,suficiente şi ea-i poartă de frică lui Marius,care nu gândeşte acasă în Ciubăncuța câte-s de făcut,cum zice chiar Daria,mezina,în care toți dau cu gânjul,şuveiul după câine,cum se dă ca-n pomul cu roadă şi cum se dă cu bota tot în calul care trage,că Daria fă asta şi asta până vin,ajung ei la Ciubăncuța şi mă întreabă:-"Unde-i Daria ?" Şi dacă-i spun la Dorina,că-i dusă după apă, moldoveanca porunceşte la orfana de mamă:-"Să-i spui la Daria...şi află ea să vină cu porunceli,ca la înfrângerea lui Napoleon.Eu laş cum zicea Vica,care- mi zicea şi:-"E fica ta,ai grijă de ea",dar laş tac,că taca-i bună,iar ruşinea-i lesne şi Vica nici nu s-o răcit bine în mormânt,de-acasă ducând-o cu 12 0priri,Evanghelii pe Vica în țințirim,temeteu,cimitir unde este dusă trăgându-se copotele în 12 raspasuri,când se trag copotele de Sorin Revnic "Sorcova" şi Revnic Ioan "Burdeosu", unchiu-su,la "Coriba"aiesta de Sorin,nepotul "partizanului".

Nici eu, recunosc şi regret, nu-s un sfânt, mai docil, mai bun, cu Daria, dar cine nu-i coadă de topor, coadă de câine durându-l doar de sine, pe cel de-alături demolându-l, ruinându-l psihic, psiologic, făcându-l să trăiască dintr-o nemulțumire-ntr-alta, sensibilizându-l, din Arcă devenind epava împotmolită la malul Dunării ? cine are mintea şi răbdarea românului, românului de pe urmă? românului care râde la urmă mai bine ? Sunt par alb, dar minte proastă, că veşnic sunt preocupat cu gândurile mele, de scrisul meu, să mă cunosc pe mine însu-mi nerăbdând-o nici pe Vica să mă ia de la scris şi ce să vă spun fără a exagera? N-am timp nici de Daria, care ar vrea alt comportament din partea mea, aflând înțelegere măcar la mine, dar scos din țâțni, din răbdări, necuvincios, ca un nebun mă răstesc, zber stroşit, zber zăpăcit, căpiat ca un noatin cu cenuroză, la ea, la această suferindă şi amărâtă nu erau pretenții, că fericit era de cel sărac cu duhul (ştiu: sărac, dar nu prost, ştiu deja  care-i şi sfatul tău, Ben, sfatul pentru mine, ştiu, Dumnezeule, că din fericirea mea să-i dărui şi ei, dar ce să fac dacă-s, ca marea nepăsătoare răscolită de furtună: răzbunătoare, bucuria nebunilor şi devastatoare val pe val cu valuri distrugătoare cât casă peste casă? Uneori cu pardonul omori omul, însă nici din greşală până la victoria finală, nu-i ispravă, nu-i aşa (prof. Coldea Marin de pe la Poeni, Ciucea, predându-ne lecția din când în când ne atenționa implicându-ne şi pe noi: -..."Nu-i aşa?" (ne era profesor de Fizică la Bistrița, în Liceul Agricol de pe Avram Iancu nr.1).

Nu ştiu cum se face, dar mare lucru să te conving să lucri cu mine câştigându-ți încrederea, deşi Ion Creangă nu eşti, cum nici Pavel Dan, un scriitor al câmpiei transilvane nu eşti, ca să fii apreciat de Pavel Chinezu şi Ioan Brezu, aşa cum Marin Preda a fost apreciat de Miron Radu Paraschivescu pentru povestirea "Pârlitul" sau "De capul lui", la Popasuri, ca Geo Dumitrescu, un bun sprijin şi prieten cu acest Moromete din Siliştea.

      - Pentru ca imi place cum scrii, pentru ca iubesc dialectul ardelenesc ca si pe cel moldovenesc sau banatan pentru ca esti nedreptatit de sistem si pentru ca vreau ca si altii sa se bucure de frumusetea sufletului tau si al sinceritatii tale pentru ca in final tu esti tara, nu ei iar mie de acasa mi-e dor.

     - Nu prea multe greşeli şi totuşi mai este câte-un salt în gol, apare ca incontinența urinară, apare incoerență în exprimare, inadvertența, observi ca Horea Gârbea de la România literară, că eşti mare şpiler, Ben, Gârbea aiesta bătând şeaua să priceapă iapa, deşi bate toaca la urechea surdului, că el e cel care mă compară zicând, c-aş fi pui de Eugen Ionesco şi Emil Cioran (vre-un rău în asta? Rău doar că-i vânător de greşeli, care sunt a venite, strecurate involuntar, fără voie, deşi strecurate din grabă, greşelile sunt, ca fata la maritat în față sub gârliciu, grumazul ceterii), deşi se poate închipui şi o exprimare voită, bine-intenționată, a naratorului neşcolat şi mai aparte, original, dar aiasta e jocul nefast a hazardului, fițele redactării pe mobil şi nu neapărat neglijența mea observându-mi gafele după ce tu deja ai publicat pe blogul tau, dar norocul meu e mențiunea ta:"necorectat" (faină pontă şi figură de stil, dar un avertisment de atenție: gabarit depăşit, pe-aici nu se trece oricum, ca gâsca, rața, prin lobodă sau: nu călcați iarba, nu rupeți florile ! şi asta prin ce-i O.K.?).

     - In carte e finisata lucrarea. Asta inseamna: Cumparati romanul! Adica asta e ciorna dupa care se trece pe curat. Asta e cubul lui Nichita ciobit pe la colturi. Doar analfabetii critica urat sau la misto. Un critic bun e un invatator care intinde mana si ajuta ca un parinte iar daca esti obraznic iti trage la palma.

     - Tu eşti cel din povestea frumoasei Românii, eşti cel de poveste. Eu sunt cela ce sunt şi nu-i puțin lucru. Vica şi copiii îmi pătruseră în adâncul ființei şi chiar atunci când nu erau prezenți, cum de o vreme nu-i Vica, dar o simt vie, dialogând cu mine şi nu mă înteresează de ce pot crede unii şi chiar zic hăbăuc, fiecare având împăcarea lui, convingerea lui (nu mă mir de loc, că tu conversezi cu mama şi tata oricât de ciudat ar părea unora profanându-ți pâinea de-o ființă, darul de care ei habar n-au ce-i şi de unde-ți vine de-anume, ca o fată morgană pentru cel rătăcit în pustiu tot mai departe de izvor, de oază şi de viață mustind adevar existențial).

DREPT DE A FI CU SOȚ

IM MEMORIAM FERGHETE LUDOVICA

~*~

Viață şi iară viața,

primăvara sufletului,

conştiință şi frumos de Hristos

şi luminos pe altrul soarelui

verde de albastru al nostru

cu zbor către izvor

cu păstrăvi în spor

răsărit de soare

a celui mai iubit dintre pământeni,

cu oameni între oameni,

pentru oameni bincuvântare.

Tu-ți ai muzica, duminica poeziei

şi a sinfoniei

cu drept de a fi cu soț sub înfloriți tei

pe aripi de porumbei.

~*~

Pavel Rătundeanu-Ferghete

Nu fi aspru Ben Todică, în critică e cheia ce ți se oferă pentru a te îndrepta, pentru avea parte de arta, şcoala, succesului, că nici noi şi nimeni nu se naşte învățat: educat, instruit şi genial, chiar dacă suntem pe picioarele noastre şi dăm cu bățu-n baltă pişându-ne contra vântului, deşi ni se topeşte sau căleşte, maturizează, înțelepciunea cum se topeşte, evaporă roua sub caldura soarelui şi cum dispare, se şterge, scuipatul sub laba, talpa, piciorului, ca uneori aşa  ți se descântă de către babe meştere a satului, lecuitoare, doforoaie, ca apa sfințită bună de leac contra răului ce s-o putut abate asupra ta năpăstuindu-te pe tine sau iosagulul tău: oi, vite, pentru porci făcându-se cămeşa ciumii, c-aşa dispărea magic răul cum dispare roua de pe iarba la ivirea soarelui, dispare cu noaptea, ziua fiind stăpâna binelui şi de fapt lumina născând lumină să lumine şi cum dispare scuipatul sub picioare, dar saltul, tripul salt, e mortal sau poate fi când Michiduță, un iuda-fariseu, îşi bagă codița, nasul, că putem să ne facem vinovați cu toată inocența aparentă, aşa cum nu se face nici Ion Iliescu şi tagma lui vinovat, dar ce criminal îşi recunoaşte demența, schizofrenia, fapta, c-a vărsat sânge nevinovat la revoluția, lovitura de stat, din decembrie'89, dar nici de sângele şi violențele de la mineriade şi de la alte redute Grivița de cucerit, ambuscade, de ruinarea economiei, a industriei vândute străinilor pentru propriul jeb, buzunar, ca să nu le sufle lor vântul, ei dacă le vine să fuluiere, să fluiere şi-n biserică, ca să fim pe nicăieri, ca oameni de rând neavând locuri de muncă, cum nu mai sânt obiective de muncă pentru generația tânără, generația sacrifictă, generația Iancu, Bălcescu, generația post-decembristă, paşoptist-revoluționară, inovatoare şi inventivă şi de perspectivă creatoare, ca să nu-i alungăm pe cetățeni de pe propria pajişte cu verde de acasă şi cu pământ blestem a iubirii pentru Petre Petre şi Ion Glanetaşu alu' Liviu Rebranu, Ilie Moromete, că Marin Preda era un "el fugitivo, mare singuratic, risipitor şi cel mai iubit înte pamânteni, deşi un intrus, un gringo al Bucureştiului", iar Dinu Săraru era "dragoste şi revoluție" cu "nişte țărani", unii deştepți şi corupții risipind şi îngropând mulții sau puținii talanți al eldoradului  omenesc, vânzând înteresați, egoist țărâna şi colbul, cernoziomul, huma gliei şi de sub opincă, de la opincă până la vlădică, pe deasupra mistuind, consumând hulpav, lacom şi tot ce ne-a mai rămas moştenire de la Ceauşescu şi strămoşi, în rezerva sratului, mai şi îndatorându-ne şi F.M.I.-ului şi altor organisme străine, internaționale interesate să ne globaliizeze până şi firea, furându-ne interesat indentitatea națională distinctă, personalitatea unică, că cine-i ca noi oricât ai vedea cu ochii dorind celuilalt dezinteresat: bunăstare, pace- fericire, cum îmi zicea bonom folcloristul Adrian Fochi, Artur Silvestri pentru preocuparile mele culturale daruindu-mi 5 milioane lei înainte cu-n an de a muri sau de a fi omorât misterios ca Mihai Eminescu, Nicolae Labiş, Nicolae Iorga, Nichita Stănescu, Marin Preda eccetera, eccetera, că unora nu le convine ca-n sânul românilor să existe aur cenuşiu srecurat, minți strălucite, cum zice Mircea Malița, Pavel Coruța, Pavel Goman, Emil Cioran: să n-avem excelențe, valori autentice mondial-universale cu recunoaştere internațională, deşi istoria, vicistitudinile istoriei care ne-a amărât totuşi iubirea a scos la iveala social-uman sănătatea pământului geto-daco-român-felix şi viața noastră ne-a oferit ancenstral suficiente şi eficiente exemple etic artistice pe tot intervalul celor 24 clipe cu bonus de adevăr şi viața invetând românul stiloul (Poenaru), racheta (vezi manuscrisul din secolul al 13 -lea de la muzeul Bruchental Sibiu) apoi aeroplanul (Trăian Vuia), avionul (Aurel Vlaicu), avionul cu reacție (Henri Coandă), dar cei de-ai casei au băgat bețe-n roate, au tras pe roată pe Horea, Cloşca şi Crişan, au ars pe rug pe Gherghe Doja, de multe ori înțelegere românul inventiv, inovator, deschizător de cale, îşi afla afirmare peste hotarele țării, peste frontiera ciumpăvită, ciobită, ca şi-n cazul perfecțiunii la cubul lui Nichita ori dreptul inamic la înviere prin Ioan Alexandru a lu' "Şandor din Topa-Mică,Cj., în ciudă, că ruşii şi-au rebilitat pe Lenin, pe crudul bandit Stalin, dar noi românii am avut rețineri în ce priveşte pe Ion Antonescu, pe Nicolae Ceauşescu, pe Nicolae Paulescu (pancreina-insulina, remediu pentru diabet, pancreietită, tăt băgând strâmbe, c-a fost legionar se învinuieşte încurcându-se, confundâdu-se, marfa cu abalajul, sula cu prefectura, că se bag strâmbe, se defăimează propria națiune, se fute pe Ripcăla, se fute-n noroc umblându-se cu pule-mături şi-n cazul premierii cu Nobel a lui Mircea Cărtărescu, Nicolae Ceauşescu, se încurcă ițe, peteici, deşi n-a fost ca Hitler cu garda lui de fer, nici ca ungurii cu Horty şi hortiştii lor(citeşte romanul Geniul pustiu scris de Eminescu... şi iar şi iar, că nu vreau să plictisesc şi obosesc, nu vreau să vă stresez, cu nenumarate exemple, cu pomelnicul fără sfârşit, colonă Brâncuşi de români Țuțea, voevozi, a lucrului bine facut, români, ca Dumnezeu care a zis şi a făcut ca lumina ochilor, în lumina zilei de început, când şi Zamolxis mângâia cornițele meilor îngrijind turma cu miorița năzdrăvană asemeni psalmistului David (aici ni esența existenței, logosul şi rațiunea în dreptul de a fi cu destinul democratic şi de templu eliberării conştiinței Eminescu în spațiul mioritic.

     - Nu sunt aspru ci doar political corect. Poti invata cu bata, desigur insa in ziua de azi inveti pe cineva cu vorba buna, inteleapta stiintific si corect. Sunt deacord cu tine ca sunt roman si de acolo viu si eu. Scrie ca scrii foarte exotic, sexi si dulce ca din pamant Dumnezeiesc.

     - Am mai scris, dar ce-ai mai primit, că ceva fițe mi-o mai făcut telefonul şi ceva e în aşteptare. Mai notasem ceva despre Vica, însă mă doare capul, aşa dintr-odată nu ştiu ce l-o apucat, dar cum şi cu ce să-l leg, cum se zice atât de fain spiritual ? Mă doare pentru'că-l am. Îi spun şi lui Daria de cap şi ea revoltată: -"Nu ştii să te îngrijeşti, eu ce să-ți fac ?" Apoi indirect spunând parcă altcuiva: -"Dumnealui tot cu telefonul în mână. Mai scrie şi altcuiva să-l înerveze. " Nu mă cruț, mă condamnă ea zicând: -"Mai stai şi te odihneşte câteva ore."

     - Nu am primit nici o poza cu popa, costiugul sau cimitirul in care ai ingropato pe Vica. Deci sa cred ca nu a murit?

     - M-am uitat, dar n-am reținut, am uitat, uite-mă şi uite-o răul ! Din atâta poezie n-am mai ştiut când sunt vorbele tale sau al celorlalte, nu că le-ai călării, însă suferința mânce-o "fenea"! mă face din om neom !

     - Daca vrei frate Pavele. Nu-i obligatoriu. Ea te apreciaza oricum!

    - Crede ce vrei, numai de poze nu mi-o ars mie, deş ar fi avut farmecul lor. Celorlalți nu le-am cerut.Telefonul lui Tomiță Celemen s-a defectat, c-am întrezărit, ca prin ceață, dar uneori unde nu-i cap, vai de popoare, cum zice Dragoş Pătraru la "Starea nației", îl întrezăresc pe Marius cu încetinitorul meşterind ceva la el, la mobil, şi-n rest apă de ploaie, că pe alt nepot tot din partea lui Marius, Marius- Ciprian Celemen nu l-a învoit din Marea Britanie, Londra, zicea Dorina mamă-sa, deşi el ar fi făcut ispravă, (Teodor-Flaviu, din Spania, s-a descurcat să-şi vadă mama, pe ultimul drum, s-a ostenit şi frate-meu Mircea şi cumnata Maria din Braşov), iar pe Cezara, pe soru-sa lui Ciprian, Toma şi Emanuel, în zăpăceala mea n-am văzut-o,n-am văzut-o,ca nu s-o fi cerut de la servici, deşi doar la 65 km, la Cluj-Napoca, însă sită nouă în servici? Eu sunt cum sunt, nici nu mi se sta să mă apuc să fotografiez, pozez(tu ştiu, dar tu eşti altfel de aluat, alt om, mai atent să mortalizezi evenimentele, cum ai făcut-o şi cu mamă-ta. Din partea mea e o neglijență de neiertat, dar după ce o trecut alba dealu', baba cu colacii ce mai poți face, ca nu poți dezgropa şi învia mortul (şi ce să'ți spun nici nu ştiu ce am făcut bine sau rău, deşi am o strângere la inimă, că figură de ceară, figură de stil, un terchea-berchea, Papă-lapte, am fost şi la nunta lui Mircea şi Maria la Braşov, frate-meu dându-mi un aparat fotografic modern cu care nepriceput am prăpădit filmul şi harcea-parcea, n-am reuşit încurcă ițe nici o poză să fac, deşi Mircea credea că are o bază în mine, dar am făcut o poznă, ca acel Creangă la Buşteni cu caprele râioase a Irinuchi, pentru bunăvoința ei cu bolovanul acela rostogolit de pe dâmb mai spărgându-i şi peretele la casă.

     - Bine da la cimitir poti mere sa faci o poza cu mormantu, ‘Te apropii de cruces i ii spui Vicai ca Ben din Australia vrea sa-si ia si el la revedere de la ce-a care a fost preaiubita sotie a  lui Pavel’. Vreau si eu sa vad cimitirul din Ciubancuta.

     - Asta da, desigur, că cei morți se vorbesc de bine, e vrând nevrând trebuie să ai un respect pentru cel mort, pentru Vica, dar Reghina, Chițoaca, Ciupe de a lui Găvruş "Dihoru", nevasta hornalului, mama lui Daniel, care trage clopotele, dar nu ştiu cum se face, că el a motivat, că merge la Cluj la doctor, mamă-sa merge după puii la Apahida, la Marcel şi Anicuța, iar Eva, nevasta lui văru-su Pavel, vecină s-a dus şi ea la doctor la Dej (toți ştiu de ce, Eva neânghițând-o pe Vica, deşi Vica nu era de mâncat, însă Eva spunea, că primul ei bărbat, Tudorel Celemen, a fost țigan, deşi infirma şi preotul tată şi preotul fiu din Urişor şi deci Miha, Marius şi Flaviu, sunt de țigan, zicea rătăcioasa Eva, deşi nici vorbă, dar spunea asta şi lui Cristian Horvat, tata lui Roxana, fostul bărbat a lui Mihaela până a nu se cununa împreună, spunea având pe dracu ori pe mamă-sa, spunea îndeavolită, dar nu de asta, ci Vica şti (aiasta se zicea,ca o zi care-şi întunecă cerul cu nori de vreme grea, că-n sat verzi şi uscate se crede ceva în lipsă de altceva, că ei din familia Horjului... ar şti descântece, farmece, vrăji, deşi lucrurile stăteau altcum: ea spunându-mi poveste lungă să-mi ajungă despre aieştea a dihorilor, că pe când erau la joc la Tidoru Lichi, în deal la părinții lui Eva, se vedea ca un foc pe la soc la Irina care-şi lăsase copiii cu mamă-sa, ca să mergă şi ea la joc unde se putea distra şi cu bărbatul cuiva, că dacă cățeaua dă din coadă se roieşte pe lângă ea, ca muştele... şi se zicea atunci, că bătrâna de la Dihoru o îndrugat farmece) Nu ştiu de ce pe Reghina, Regina, cum îi zic eu,dar nici pe Eva n-o vroia în ocolul ei, la înmormântarea ei, deşi sfădindu-se nu le-am auzit şi nici altcineva nu mi-o spus, când am venit acasă de pe sate: din Ciubanca, Osoi, Jurca, Escu, Pustuța, Căprioara, Recea sau Elciu... n-am auzit, că s-ar fi certat cu careva, dar nu de aşa ceva era vorba, deşi orice putea fi posibil, mai ales, că Eva surdă avea inventive pentru a împunge, scurma, cum scurmă porcul cu râtul, iar cei de a dihorului ştiau face multe..., că vezi cum e lumea şi oamenii răi din lumea rea îmi tot închid cărarea.  Vica pe cei răi, nu că ea era mai bună, ca altele, nu-i ținea cu capul în polele rochiei, doar eu fiind pe poale cum se zicecea, ca bunica în Sâmpetru era o busoală morală, ea fiind în Ciubăncuța o tipă puternică, convingătoare, chiar dacă-n sat se credea altceva, c-ar şti ea ceva face, c-altfel cum eu un fecior holtei, domnişor, am luat-o pe ea, care mai avea şi trei copiii, cu Tudorel din Urişor, dar de cine motivat sau nu, ce nu se ciufuleşte, bârfeşte ? Nu mai departe mai ieri Reghina, că şti ea de ce-o murit Vica ? Şi ce-i cu asta, ce vrea să însemne? Naşterea nu ți-o dai, voieşti tu, iar moartea vine ea cu ceva, se zice pe aici: "vine când ți se gată zilele". Se zice, că tot unde te doare eşti lovit şi te loveşti. Mi drag Iancu şi de ce n-aş spune despre marea familie răspândită prin toată țara? Femeia fătului era din Dragu şi o chema Nastasia Iancu şi era fica lui Mitru şi Onița.

     - Cat de sus am putea urca sa specie daca nebunii razboinici si cotropitori ai lumii nu ar exista !!!! Suntem capabili de sublim dar si de cruzimi. Frumos buchet floral !

Na, na, picioare moi

Da-u-ar naiba peste voi,

Că-i pace în plin război.

Nu ştiu cânta, nu cânt mai ceva,

Cânt, cum stă pisica în coadă

Gândind despre Români deschis.

Iubirea de bine ni condamnată.

Făr război am aprecia pacea

Şi ce-am fi în brav şi noi ?

Dacă vrei să câştigi, iubire câştigi,

Câştigă şi România gâfàind profund

Şi începând să te scremi către culmi.

Moartea cuiva nu-i ceva vesel. Te întristează, fața-i vizibilă fără mândrie în fața tuturor dată în vileag, dată în spectacol, ți schimonosită, schimbată, fără un soare, o luminozitate a ei cu eleganță, că-i ursuză, zbârcită, brăzdată de riduri, de lacrimi cât boabele de struguri, ca un deal brăzdat de şei, come, pâraie prapăstioase, că fața îşi schimbă aspectul nu doar celor dragi, ci întregii obşti, comunități, a satului, a întregului alai mortuar, cu toții fiind îmbrăcați de regulă în negru, cu o banderolă neagră prinsă la mâna stânga, la reverul hainei, bărbații-s cu capul descoperit, iar femeile sunt cu brobode tot de culoare negră, cu cozile prinse-n conci, coc, părul despletit şi sunt cu lacrimi până-n pământ, cu trupul chircit, adunat, cu umeri căzuți cu neglijență, într-un spectacol care te face să plângi amar, aici, că o muiere pe nume Vica, Ludovica Ferghete şi-a lăsat soțul şi copiii pustiei nemotivat, îşi părăsise îndatorirea şi datoria de soție şi mamă, de rudenie, de vecină, de prietenă, de vecină, uneori vecina fiind mai aprope ca o soră, deci soție, Vica, înainte de muri omul la acasă era prevăzătoare, ordonată, disciplinată, sigură pe ce face de unde să ia un lucru şi unde să-l pună ştiind: lucru început trebuie şi gătat dus până la capăt, că nu ştii moartea afuristă când vine, ca un fur noaptea, să te taie de la rădăcină, dar în spital, în clinică cine s-o facă dacă a-i casei nu-s lăsați lângă cel muribund, lângă cel care moare, că ăstuia din galiscă, colivie, din lădiță, îi zboară porumbița, sufletul şi ce te faci, că rămâi singur pe lume fără ființa dragă, fără ființa pâine de o ființă ? Iar cea în cauză, Vica, n-are vlagă, energie, nu poate să se scoale de pe pat să-şi mâie şi adune lucru şi să facă ea cu mâna şi după mintea ei, n-are nici vocea, glasul, dinainte, să tune şi fulgere, ca să poată spune ce şi cum, fiind ascultată şi înțeleasă de ce-ar dori: vrere şi plăcere a lui Dumnezeu.

Când cineva moare e spălat, schimbat, îmbrăcat şi cu ceva înainte de a agoniza se cheamă preotul s-o spovedeasca şi cuminice, dar în spital când mai speri, că speranța moare ultima, de ce am mai băgau-o pe Vica în sperieți? sau de ce ne-am convinge pe noi de altceva ? (-"O ştiut Vica, c-are să moară ?" mă iscodiră curioşi în Ciubăncuța, iar cineva de legendă şi basm: -"Ce-o visat Vica înainte să moară ? dacă a avut vre-un semn a încheierii socotelilor pământeşti, lumeşti ?") În spital, clinică, nu era rând pentru nimic, mai ales, că cei de-ai casei n-au fost îngăduiți să stea cu ea, cu Vica. Doctorița de gardă Tunde Torok se spala ca Pilat din Pont pe mâini, ne spunea, că fară aprobarea de la doctorul primar Zdrenghea Mihnea-Radu, ea una nu ne poate lăsa peste noapte lângă bolnava Ferghete Ludovica, că la Hematologie e o regulă, noi neînțelegători stăruiam, dar domna doctor, unguroica, n-avea mila, n-avea rândul nostru, ea respecta legea obtuză şi neomenească a spitalului, deşi muribundului trebuia să i s-aprindă lumânare la cap şi dupa ce călătorul e călător de-adevăatălea către dincolo la cele veşnice, c-asta-i omul în statutul lui de om cu valori tri-dimensionale ale unui însumi social-cosmico-uman, care raporteză naționalul la universal, care se naşte naşpa şef de orchestră în sinfonia vieții din Arca Salvatorului şi mai ferindu-'se să stea la taifasul deavolului şi dinaintea împăratului şi înapoia calului, că se ciobeşte cubul şmecher la coĺțuri şmecherindu-se trimbulind, rebel, la perfecțiunea lui.

Când moare cineva i se pune după tradiție mâinile pe pept şi-n mână dacă se poate lumânarea aprinsă, dar lui Vica i s-au pus mâinile pe lângă ea în sicriu, chipurile din neglijență nu i s-au putu pune pe piept, iar de cumva o murit cu gura cascată să-i lege cu o basma barbia şi cu degetele ca Toma pe ranile lui Iisus, pentru ai trage aşeza pleopele pe lumina ochilor, deşi ei îi venea greu să se despartă de acest Rai, grădină a Edenului.

Dacă n-am fost lăsată lângă ea în ultima noapte a existenței plină de viața, n-avem cum să ştim ultimul ei mesaj către soț, către copiii, către lume, lume şi către tineri...

Copiii  i-au pus o carte de rugăciuni, iconiță şi bacnote de 10 lei cum a dat Vica infermierelor care o schimbau, celor care-i făceau diverse servicii, ca să mai aibă în demn s-o mai caute, s-o mai cercetze.

     - "În sicriu se pune la femeie ceva care să închipuie furca, un gătej, la cine i-o plăcut lucru de mână, să facă cipcă, dantela, să croşeteze, să facă laibere, sfetere, ciorspi de lână, i se punea andrelele, acul de făcut cipcă şi la bărbat se pune ceva care închipuie coasa, furca, grebla şi bătrânii se aveau cu de aiastea, avându-le-n sânge şi la toți se punea bănuții cu care se plătea la vamă, o carte de rugăciuni...", îmi zice Susica lui Şandor Tudoran , ea măritată din Antăş în Jurca în familia lui Ionu lui Mami, după Şandor, muncitor la drumuri şi poduri, prieten bun cu Gabor şi Ionel Suciu, "cu povestea lui Cocoşu Roşu", din Pustuța. Eu debarc, descalec, la tine în Australia, Ben, ca Nicoleta Savin reporter de investigație şi, ca "Vica, mândra mea şi țara mea", cum zice maistru Dumitru Fărcaş, cad în debara din decorul pitoresc a lui Eminescu, unii văduvindu-ne de acest voevod colos, al spiritului cu soarele scăldat în omenia nației sale, deşi nu le ține ponta acestor vânzători de țară, care nici nu vor să audă de pontificarea, santificare, lui Mihai Eminescu, însă din mult zel vrând s-o preamărească pe Doina Cornea, deşi eu prin mortea lui Vica cobor în derizoriu şi totul parcă-i propria inovație, cum şi eu venisem cu un tratament nou în medicina veterinară, cu greu doctorul profesor Mateş, chirurg, la care mă trimise Prof. Roman Morar, cu greu aprobându-mi să-mi prezint lucrrea ştiințifică, studiul, prelegerea, întocmita cu ajutorul lui Nicolae Slavcovici medic veterinar-laborant la Direcție, cel care-mi dase şi invitația lui, ca să pot participa (şi de ce să nu m-acceptă Mateş ? pentru'că eu n-am universitate de specialitate şi de nici un fel la bază ? dar medicul Dascal Alexandru "Săndoru lu' Visa, medic veterinar la Dinspesar Sanitar-Veterinar la Recea-Cristur, fost student al domniei sale, al acestuia... şi-mi impunea să-l iau colaborator, deşi îi spuneam justificat, că luându-l fără nici un merit, cine va credea, că un Tehnician veterinar, adică eu, Pavel Rătundeanu-Ferghete, vine cu această modalitate nouă, inedită de tratament al animslelor domestice, vine cu tratamentul mai multor boli la animale ? După aiasta mă ambalez fără să ies din baremul omului educat, civilizat, cu respect, instruit la jugul vieții, la coada vacii, cu cei 7 ani de acasă vin şi-i spun sincer, omeneşte: -"Dacă un maturător de stradă, ar inventa ceva util societății, nu-l aceptam pentru' că-i țigan, că n-are studii, deşi Creangă, Emiescu, Caragiale şi fără atâtea şcoli înalte sunt valori naționale, sunt geniali... "Nici eu nu ştiam momâie cum credeam a fi, nu creadeam, că am aşa talent de a comunica, cu cei de pe culmea everestului, că pe Everest sau în Carpați urmează să strigăm victorios şi fericiți: -"EVRIKA !"

Actrita si cantareata Maria Dolores Pradera a murit!

     - Sa-i fie tarana usoara! Cand traiesti in tarile saxone nu auzi nimic alceva decat Hollywood. Nu au sansa elemente culturale de alte nationalitati. Nu am vazut un film cu ea in 40 de ani in Australia. Romania a fost o tara de o mie de ori mai libera, chiar sub comunism culturala internationala. Noi am imbratisat toate nationalitatile cu religiile lor cu folclorul si traditiile lor fara discriminare. Daca priveam globul parintesc si ma opream la orice tara aveam cunostinte generale despre poporul si cultura, limba si folclorul lor. Capitalismul este ce-a mai exploatativa forma de existenta, plina de egoism si lacomie in care locuitorii nu au nici o ideie despre existenta altor popoare si acesta e motivul pentru care ei se duc si omoara fara mila si cu usurinta in alte tari. E trist.

     - Intelectualitatea dă un natural

Spiritual punctual național:

           Eşti magistral, în triplu salt mortal.

Vica mă întreaba să mă întrebe neliniştită de cum decurge tratamntul şi viața ei de frunză aruncată de porumbel în apa din albia râului pentru a salva pe surata ei, albina, ajunsă în vâltoarea hâlbonului nu se şti cum, ca berbecii care nu încăpeau pe puntea raiului neştiind care-i mai mare şi mai tare, puntea fiind anume neâncăpătoare, strâmtă, îngustă şi subțire ca firul părului, chiar şi pentru unul dintre ei, deci Vica şi fără a fi scâitoare, impertinentă şi cu tupeu, ca şi cum eu aş şti tot, aş avea rezolvare petru tot, cu o voce raguşită şi aproape stinsă, conştientă, mă întrebă sfios şi politicos, deşi nu-n mâinile mele era salvarea ei: -"Voi mai fi cum am fost, cea care am fost, om pe picioarele mele, ca să nu aştept binele de la alții, că până-mi vine binele, aşteptând mult şi bine, mi se gată zilele, nu crezi ?"

     - Sunt cuvinte de inalta forta pentru epilogul unei pierderi.

     - Fiecare-şi poartă înteresu şi fesul şi turcul pistolul, dar eu românul îmi port cu efort cuvântul, Dumnezeul, darul şi amarul ? Nicoleta Savin către Dan Grigore, un brunet simpatic: -"Ştii, că liniştea nu se aude ? liniştea nu e audibilă nici când folforoasa stă cu regele la masă şi regele plânge de situația noastră penibilă, reprobabilă, precară, deşi nu se face dealul şes şi nici câmpia munte, pâine fierbinte, deabia scoasă prospătă din cuptorul cocător. Vasile un alt Cocoşu Roşu către Daria: -"Tu ai făcut casă cu liniştea ta ?" şi-şi depăşeşte atribuțiile adăugând diplomat şi subtil Vasile de-a Şutului din Oşorhel: -"Omul e pară de foc şi Constituția e legea-legilor, dar unde dăm cu tocmeala, şi cu dreptul nostru constiuțional unde creapă, crapă cămeşa ciumii"?!  -"Şi cei de sus, mai repectă legea?", mi se adresează întorcându-se către mine. -"N-arunc fraer justiția în aer, că şi ea are, ca noi de suferit, zice şi ilustru Dan Grigoare orchestând cu năduf la pian şi orchestră. După trei zile, că orice minunune ține trei zile şi după trei zile şi mortul se îngroapă, preotul Olaru Septimiu cu fătu Revnic Iulian, un fost coleg de clasă a lui Vica şi doi dieci, unul adus de frate-su din Dej, iar celalalt Oros însurat în Ciubanca din Buduş, Buduşanu cu Lebăda, intră pentru scurtul ceremonial desfăşurat în casă, urmând să fie scoasă Vica în şură unde va fi prohodită, în drumul până la groapă unele femei cântându-i morțeşte, bocind-o, iar după prohod unul din dieci, diaconi cântându-i  "Verşul". În cimitir mortul a fost coborât în groapă în aşa fel, ca să fie cu picioarele către răsărit preotu cântându-i: În veci pomenirea ei, tot preotul fiind cel care aruncă un bulgăr de de pământ, după care şi ceilalți care au însoțit pe Vica pe ultimul ei drum, unii zicând: -"Dumnezo s-o ierte !". -"Dumnezo s-o odijnească-n pace !" -Fie-i țărâna uşoară şi memoria binecuvântata !" Groparul Dănuț şi câțiva din cei prezenți acoperă sicriul cu pământ şi vin apoi la casa moartei, la masă, la pomană, înainte toți spălându-se pe mâini şi ştergându-se cu-n ştergar, care se dă celui de pe urmă participant.

Preotul face prinosul prin ridicarea unui colac cu lumânări aprinse (participanții pun mâna pe umărul celui din față cel din față mâna pe colacul amintit ținând şi sticla de vin, apoi se serveşte masa şi la terminarea mesei, fiecare salută gazdele: -"Dumnezo s-o ierte şi s-o odihnească !"

La şase săptămâni se prhodeşte şi se bagă lumea la masă. Jelitul, doliul, se poartă  de a-i casei 1 an de zile.

-"Soție şi mama noastră

S-a dus tată a nost,

Că s-a rupt grinda-n două,

C-a fost cum a fost,

Dar s-a dus la Iisus

La casa cea nouă

Unde nu te-atinge pic de rouă

Şi eu acasă am venit

Să te cânt şi să mă cânt,

C-aşa ni menit pe pământ

Petrecându-mi sub stele

Cu tine toate zilele mele,

Dar ce-i acuma în acest răsărit

Pruncii ți-s cu capul descoperit

Şi fetele cu părul fespletit

Şi lacrimile le sunt până la pământ,

Că peste aiest dărab de sat

Ce negură s-a lăsat,

Că nu ştiu, Zău, cum Vica s-a-ndurt

Şi fără sprijinul ei, singuri pe lume ne-a lăsat,

Cui te-ai bizuit

De m-ai năpăstuit, de ne-ai părăsit,

Ca să nu mai ştim nici noi

Ce să ne facem, încătro o mai apucăm şi noi ?"

(Am auzit pe o săteancă bocind şi vedeam la toți, seriozitate şi maturitate, jucând parcă un rol de film, deşi viața bate filmul şi e incomparabil, ca la carte, că toți sunt mai rabdători mai inimă, citind la toți pe fețe tristețe neprefăcută şi-i mai vedeam generoşi, cu milă față de cei ai casei (aveau mâna pe inimă şi totul era pe viu, adevărat, Vica după feştania din casă, preotul calculat stropind toată casa şi pe cei prezenți cu mănunchiul de busuioc înmuiat în adejmă, în apa sfințită, în credința, că răul va fi alungat din casa moartei Vica. Unii par atenți la vorbele popii, la alții învățintele pe o ureche le intră şi pe cealtă ureche le iese, că toți se văd copleşiți de cruda realitate care ne-o fărimițat visele, nădejdea, binele nostru Vica, gazda care stă în sicriu fără a simți, că inima-i mai bate bucurându-ne chiar şi când veşnic pomenirea ei sau nemulțumită ne sfădea, ea fiind buricul casei unde unul eram pentru toți şi toți pentru unul cu-n firesc impus de făr-obraza care ține casa în timp ce bânda sparge ghinda, după vorba de duh a brigaderului zootehnic Pop Alexandru. Preotul ca un mare pescar de oameni termină în casă serviciul religios şi sicriul cu moarta e scos din casă, Vasile Sima, prietenul familiei Ferghete sparge un blid de pragul uşii, ca să mute mintea scepter a copiilor mari, a celor care jelesc pe Vica şi sicriul e dus în şura care şi-o pregătise Vica cimentându-i  fața cu Chira (Țira) Sandu din Valea Unguraşului şi porțile cu meşterul Cristea Alexandru din Recea -Cristur porțile în față, a făcut Vica, ca şi cum ar fi ştiut, prevăzut, c-o să moară, că toți ştiau, că se nasc şi într-o zi cum au venit pe rànd sau pe sărite au să moară, ea însă prevăzătoare, practică, deşi există şi cămin cultural măcar pentru înmormântări, că spectacole de pe vremea lui Ceauşescu şi a ceapeului nu-i cine să le facă, la sat împuținându-se sătenii, vlaga, miezul de pâine fierbinte, deci Vica inițiatoare şi intuitiva îşi pregăti nu doar locul de veci, ci pregăti din vreme locul pentru prohodul făcut de Pr.Olaru Septimiu un uriaş de om, ca cel născut în 1907 în Ciubanca, fiu al Ciubăncii, Pr.Mureşan Floarare ajuns misterios şi omorât în închisorile comuniste, în cea de la Aiud. Aici în şură, unde se va servi şi masa, prin glasuirea preotului Vica-şi va lua rămas bun de la mine, dela copiii, de la frate-su Pavel Mânzat, venit din Dej cu nevastă-sa Tena, cu Ortensia, de pe Valea Codorului, de la Mircea frate-meu venit de la Braşov de pe strada Pictor Ştefan Luchian, venit cu cu Maria, cumnată-mea, deşi nu se aşteptse la moartea lui Vica fiind şi ei, ca pentru mine un şoc, deşi am stat nedezlipit de ea, un timp dormind la piciorele ei fără s-o stâjnenesc, tot ca să-i fiu mai aprope, în permanență sprijin, cârja de care avea nevoie în neputința ei, fiind un trup, biserica lui Hristos, la îndemâna nevoilor şi necesităților ei tot timpul am simțit, că trebuie să stau, cum ni se spuse când ne luasem împreună, când ne logodisem şi cununasem şi făcusem legământ să fim alături la bine şi la rău până la moarte, asta fiind omenia, omenescul şi firescul, dumnezaiescul, nodul făcut cu gura, ca să nu se mai poată dezlega cu mâna şi nicum vreododată, aici fiind drepul de a fi cununați: soț eu Pavel a lui Dragomir şi ea Vica fata Anei, soție, ceea ce mie mi-a fost mai drag pe lume, adunându-mă de pe drumururi şi făcându-mă să fiu om între oameni, pentru oameni fără a o deranja, că sărem ziua sau noaptea din pat, de lângă ea pentru a salva animalele, chiar şi vrămaşilor ei punând vorbele lor urâte la spate nici curu nefiindu-i departe (şi nu-s vorbe mari, ci adevărul, care ne-a ținut pe unul lângă celalt, ca pe surorile: una albă şi alta neagră care alerg una după alta fără să se despartă sau ajungă vreodată.

-"Frate Pavel şi cumnată țucuvă !

Eu de v-am greşit cu ceva vă rog a mă ierta,

Că ți-ai dus frate cinstit crucea, ți-ai dus,

Ca Iisus mai presus,

Ca frate mai mic mie şi la copiii

Purtându-mi grija, având grija mea,

Când am fost singurea, ca o trturea,

Venită de la barbat, venită de la asuprire, de la viața grea cu Celemen, țucu-ți gura ! - Coce-i-ar nodul şi mânca-l-ar mortea grea!"- S-a auzit plânset, plângându-se în mulțimea adunată careva dintre bătrâne, mai batrână, mai în etate, ca Vica mea.

Aseară neglijent, neatent, obosit, am adormit cu televizorul aprins şi m-am trezit cu Veta Biriş pe la 4 cântând patriotic, asemeni unui alt moț Nicolae Furdui Iancu şi sălăjanca Sava Negrean-Brudaşcu din Bucium, nevasta renumitului scriitor, om de cultură, de marcă Dan Brudaşcu, acuzat de cele întâmplate la Braşov prin 1987, el fiind după auzite pe la județeana P.C.R. Braşov, când s-a aruncat pe ferastră tabloul lui Ceauşescu, s-a aruncat registre, documente şi s-au dat foc în stradă, în acel noiembrie erau bobotăziile de Ignat, cum se zice pe la voi prin Moldova, bobotăiile cu pae, mai nou flăcăriile-s de la arzătoarele montate la buteliile de la aragaz , bobotăile de pârjolit porcii nu cu mult timp, când ai casei erau pregătiți pentru tăierea porcilor fiind şi pentru aiasta un dichis, o tradiție cu farmec, dar şi cu deranj, o greutate, un efort, că-s multe de făcut la casa omului şi ştiu pe viu cât se ostea Vica, cal învățat în ham şi ştiind să tragă la greul casei, gospodăriei sale (chiar zice oticată, că fetele nu prea erau date la şcoală să învețe carte, ca să aibă parte de o viață mai omenească) şi când ții sacul să capeți purcelul, care nu-i unul de lapte, ci unul după care ai umblat un an, şi, chiar mai bine: ținându-l în coteț şi umblând după el cu tocul, cu viderea, găleata, plină la refuz cu hâlbe, lături, hrană cu făină de mălai, tărâțe, buruieni opărite peste vară şi cartofi fierți mai către toamnă, hrană pregătită de Vica, ca pentru om, mai mai să mânce omul, că-n fundul tocului era unsoarea porcului, eu trebuind doar să o duc găleata plină, că ea cu atâtea operații n-avea voie, fiind un dute-vino al ei, al casei, că cine munceşte are dreptul şi să mănânce, chiar dacă cine munceşte e şi nervos, ba şi greşeşte şi eu la coteț vorbindi cu porcii, eram gazda care cu ochii îngraşă iosagul, găzcuşagul şi eu vorbeam, cum tu vorbeai amical cu ortacii în mina, în tură ori tata, Dragomir, cu colegii lui de muncă la Rapid, în fabrică, unde el era consultat, chiar de domnul inginer Dumbravă de temperatura din cazanele cu făina de piatră de ghips, ipsos, după ce se calificase la locul de muncă pe acasă când în Sâmpetru bunicul îl sfătuia să învețe el replica obraznic: "Doara nu moi face popă, dar acuma parcă-n altă lume, matur, el fiind şi fruntaş pe tabloul de onoare şi asta nu după mult timp după ce fugise din sat la Leghia, fugise de întovărăşire şi de înscrierea în colectiv, că nu-i convenea bravului Dragomir, ca vre-un hăbăuc la nimereală sa-i să-şi dea pământul, lucre pământul bețiv, de mântuială şi fuşărit, beneficiind, bucurându-se alții de glia, de moştenirea, zestrea lui, şi alții să-şi bată joc de mălaină, de ogor arând cu plugul la care s-o prins pocnind din scorbaci, din bici, s-o prins boii, că tractoarele veniseră aduse de la Tractorul Braşov, deabia mai târziu, lumea modernizându-se şi schimâmbând mălaiul, mămăliga, pe pâine de grâu, pe pâine domnească, muncitoreasca, orăşenească, făcându-se mofturi şi față de pâinea de secară, din secară făcându-se secărică, horincă şi pălincă, în cazane clandestine, făcându-i şi pe cuminții săteni cetățeni turmementați, flecari şi buni de nimic. Dar ce zic ? Am adormit cu televizorul pornit, am adormit obosit, nu, că lucru ceva fizic, ci pentru'că scriu, citesc, că lume, lume, nu trândăvesc cotând să fac şi eu în felul meu ceva, alceva şi altfel decât alții: Daria săpând în grădină, la şcoală având nişte lemne de băgat în lemnarie rezultate de la renovarea şcolii şi asta, ca să nu le ia care de-a puterea, români şi țiganii, ca şi cum ar lua dintr-a lor, dar dacă şi cei mari iau dintr-a statului, ei, prostimea, de ce n-ar lua, ce fac ei fiind o găinărie, dar ce fac cei din vârf e jaf, e corupție, e povestea lui Cocoş-Elena Udrea şi frustanta şi mult disputata "gala Bute", povestea lui Cocoşu Roşu, cum zice şi Ionel Suciu din Pustuța, consilier la Primăria Recea-Cristur, Cluj.          Deci Veta Biriş cânta pe sticlă pe la 4, îmbina utilul cu plăcutul, cânta parcă despre Vica, ca nu mai era ea, cea care nu mai urcă, nu mai coboară-n dragoste şi dor dornică de muncă doinind, horind şi ea să nu bată boii badea mai mult, că-i omoară, flețul de Pavel haulind:

-"Desfă mândră ce-ai făcut

să nu-mi bat boii mai mult şi ea, Vica, că:

-"Nu ți-am făcut, bade să mori,

Numa bade, să nu te-nsori,

Că dragostea-i o boală grea"

Şi nu poți răzbi singur prin/cu ea

Şi  nici eu nu-s mai crudă, tinerea,

Ci coaptă şi m-ai lăsat grea.

-Doamne nu mă bate tare,

Că m-am înhămat la ea

Şi aiasta-i grea încercare

Pe sub plopi fără soț, pe sub tei înflriți pe alei

Cu cemeşa fericirii trasă de hoți la sorți,

Că era singurea, ca o turturea

Şi cu trei copiii, plozi, lângă ea.

(Veta Biriş câtând altcum parcă cânta horea mea cu nori întunecoşi, de lacrimi grea,

că în mine după Vica, era vântoasa, era vremea grea,

îmi plângea, îmi lacrimă inima:

-"Nu mă bate, Doamne, tare,

C-am iubit-o fară încetare,

Dar amu mi te-o luat moartea",

Unde să te caut oare, peste ce, omeneneşti, hotare?

Că lacrimile-n gură-mi sunt amare

Şi doar la Ben mai găsind mângâiere, vorbe de alintare,

Alin şi la propria-mi cântare puplicare ?)

Doamne nu mă bate rău

Că-ți sunt om iubit în acest părău

Cu viață hristoasă, luminiasă şi fumoasă

Unde Vica mi-a lăsat copiii-n grijă,

C-aşa Dumnezeu m-a menit, m-a rânduit

Pentru a fi mântuit întru iubire iubit

Cu soare răsărit, drept de binecuvântare la înviere, candidat la fericire,

Întru a lui Dumnezeu vrere şi plăcere.

Tu eşti un om ferm, motivat de expetență şi hotărât, cu excelența în cea ce faci în ceea ce-iubire şi drept de a fi. Tu ştii, că arta de a nara, de a povesti impune creativitate, o voință, o răbdare, pasiune, originalitate bine, democratic, inoportun, oportun şi spontan înțeleasă, în ordinea de a scrie disciplinat stătuind pentru libertatea de a te exprima cursiv, logic, pragmaitic, arhaic, autentic şi liber aparte emoțional şi expresiv, clar, logic şi rațional, inedit, celebru..., după propriu mod de viață, chiar dat peste cap, cum e moartea lui Vica, dar pe cine şi de ce-ar înteresa, că după unii: -"Ce-i atât de înteresat în viața ei şi de ce-ar înteresa pe acei cineva? care-ți scot ochii, ca Roxana, o fată inteligentă, fată cu facultate şi vorbele: prof şi profă, nişte prescutări admise sau..., că este expeditivă cu vorbele limbii: -"Nu intere"şi oare de ce ? din inconştiență de frumusețea şi perfecțiunea cubului neciopârțit ?

     - Asa apar mai interesanti. E noul fel de a obtine adrenalina. Ei nu mai sar cu parasuta sau sa se ia la intrecere.

     - De ce oare, e vorba de poze ori de ce am scris ? Dorina, noru-mea era probabil stră-stră-nepota lui Pepelea cel de care vorbea Eminescu, în Epigonii, ca despre un înțelept, că noru-mea se trăgea de pe lângă Dorohoi din Mileti, în Dorohoi învățând croitoria pentru încălții, pantofi, practică făcând pe la Herbac, Clujana, unde va reveni să muncească efectiv cunoscându-l pe colțatul cu colții de argint a lui Doinaş, Mistrețu, uneori Dorina,Victorița,nostalgică regretând, că n-a rămas la Dorohoi, mai aproape de acasă, Marius după părerea ei mai sărind gardul în vecini, ca acel Pepelea care şi-a vândut casa punând condiția, cu condiția să aibă loc pentru un cui în care să-şi puie clopul, ziua şi noaptea, când va dori.

Cum se poate, celemenii-s copiii lui Vica mea şi pozele-amintiri de familie mai ales după moartea lui Vica.

     - Nu ai permisiune pentru ca trebuie sa devii membru la pagina lor - vrea sa insemne.

     - Ceva a fi oi rezolva cumva. Viața merge mai departe şi fără pretențiile noastre şi, chiar fără noi.

De ce sunt clipe când suntem morți pe picioare, chiar dacă Iisus sfânt ne porunceşte păstor blând fără simbrie, păstor, care nu-şi părăşete turma la vederea lupului, care-şi schimbă părul, dar nu şi năravul cumetrii vulpe păşind şi-n via cu struguri necopți, nesosindu-i timpul, sorocul, vremea culesului: -"Ia-ți patul şi urmeaza-ne, că vii-s cu vii şi morții-şi îngroapă talnții şi morții" (s-o fi adrest Iisus aiesta mie îndemnându-mă "scrie băiete,scrie,că plata-ți va fi în ceruri" sau  adresându-se apostolilor lui, învățceilor, tot mie-mi mi spunea, pilduia, sau celor ce vor deveni mari, divini, pescari de oameni ?).

     - De ce omul e, ca frunza, moare când nu-i trece  prin gând, glăsuieşte cântecul lui Veta Biriş crăiasa cântecului, din Carpații Apuseni, din: de acolo de sus, de unde şi Iancu-i dus, în munții cerbului şi a brazilor cu veşnică betală verde, indiferent de anotimp .

     - Ca sa nu se…, sperie de moarte. Moartea e dulce, cand o vezi ingheti. Si nu vrei sa crapi ca ghiata sa te faci bucatele, de aceea ea vine pe ascuns ca sa-ti mai ramana carnea peru a fi jelita. Daca trupul tau nu ar mai fi, ti-i imaginezi pe oameni jelind la nimeni. Ar crede lumea ca sunt nebuni. Insa cand te vede de fata atunci incep si ei sa planga, ca sa primeasca un colac ca totul si toate de la foame ni se trag. Chiar si preacurvia. Dupa ce au mancat pleaca, injurandu-te sau dorindu-ti tarana usoara. Aici e moartea care isi vara coada si rade de noi toti.

     - Daria mă tot fute la melodia pereferată: -"Dacă mica n-a fost moartă, ci aparent, doar morte clinică o suferit Vica, în plină noapte constatând decesul ei pe la doi noaptea, -zic, că voi mi-ați spus, că nu v-a lăsat să stați cu ea în spital la Hematologie... "Ai dreptul, libertatea, să zici orice, să presupui ce-ți trece prin căpuşă, prin gămălie. Greşala e a lor, că nu ne-o lăsat cu ea şi Miha a fost anunțată doar la ora 7 şi pe când am sosit nu mai era în salon, ci dusa la Clinica de Oncologie, chipurile, că n-au morgă aici sau ca să nu ne mai vedem moarta, călătoarei noastre stându-se bine cu drumul şi cu vizunile ei, find nemulțumită, că n-am fost lângă ea -n salon atunci când avea mai mare nevoie de noi.

     - De ce? Mai vrea un extra motiv de plangere? Ati ingropat-o…, e dusa! Mai vorbiti cu ea in rai. Ca acolo cica poti sta cat vrei. Nu mai intrebati de chestiile astea ca Vica va rade de voi. Iara moartea continua sa rada de starea de fapt produsa, de frumosul si respectful pe care il avem pentru aproapele nostru.

O GREA POVARĂ

Mie mi-o murit ce mi-o fost mai iubit, soția, de soare răsărit de România,

după ce-am stat cinci luni la căpătâiul ei,

stând ciucit, murculit

,uneori repezit, Suca-om sucit,

că om leneş, nu mi s-a pus pesmeții la muiat

pentru a nu fi de hazard spânzurat

cu ciucurii brâulu de toarta inelului

de aur băgat din râtul porcului

de la uşa ruşinii parlamentului,

că eu stam amărât, 0m necăjit la căpătâiul ei

visând, Eminescu, plin de amor şi scântei

şi dragoste, cutezător, la curți de dragoste şi dor

stam s-o mângâi în suferința ei pe sub teii înfloriți pe alei

pentru rod de porbei

stam nnevisând o clipă moartea ei, c-are să moară,

luând-o Dumnezeu sub scut si pe scut sub dulcea minune a luminii de lumi de început,

sub dulcea lui aripă urmând să  trecă prin vămi de culmi,

din viața mea de stea, iubire la înălțimi şi profunzimi de țara mea,

în țara mea, ca mândră a mea

fără de ea, simțind la inimioară:

o grea povoară.

~*~

PAVEL RĂTUNDEANU-FERGHETE

La tine totu-i mai mioritic colorat şi atunci când eu scriu slăbănog, ațos, dezlânat şi mai naiv-luxuriant, copilăresc cum zice omul practic, plin de simț critic şi om de scțiune, cum sus sus afirmă Dina Ciortaş şi acuma Irina Petraş drept şi cinstit adăugând Lucian Gruia, c-aş fi un nativ, aşa cum la rele e pe la noi, ca sa nu se deosebească de cei de-aiurea, din lume, cei din justiție, de ne ia, că nu găsesc dumnealor ştreagul pentru neisprăviții corupți şi aceşte, ca un om leneş aşteptând mâinile altora să le moie pesmetul, pâinea uscată de 9 ai, ani, de domniile lor fiind doar gura şi falsitatea de "Sfarmă-piatră" şi "Strâmbă -lemne" de "Moş-Crăciun" şi "Moş-Gerilă" cu fedeul doar pe oala lor, doar capacul ştiind şi şeful sector suflete, cel-cel mai mare a zilei şi fedeul cazanului cu smoală, ştie egoist ce se fierbe-n iadul lor "de iudă de țata"pentru pielea lor de huligani "ştiu ce ştiu pentru ei cei care calcă în strachini cu toată fala lor de straiță goală, de Piață a Universității, de 6 Lei, aieştea fără scrupule terfelind națiunea română şi tot ce ține de prestigiul omenesc-românesc cu pogram-rezoluție revoluționară de la Timişoara, aieştea, calcând  pe bec, țara şi poporul, care nici într-un fel nici prin gând măcar nu le străfulgeră să aibă gândul lui Eminescu de întregire şi unire omenească şi teritorială şi pe Eminescu, un corifeu spiritual al României şi Cristos a Patriei Limba Română, vrând sa-l scoată-n debara, că n-au pe Țepeş, Doamne să puie mâna pe ei, ca să-i bage în două pemniți, temniți large..., ca să nu-şi mai facă de cap luându-şi nasul la purtare făcând,  ce vreau muşchii lor că legea-i o tocmeală a lor de a miruii  şi de citire de catheisme, ca nu ei să se ducă pe râpă, ci țara şi poporul, deşi dumnealor calcă nesimțiți pe cadavre.

     - Atata timp cat coruptii nu sunt amendati nu va fi justitie in tara. Toti trebuie sa respecte constitutia in mod egal. Pana atunci nici vorba de buna functionare si liniste in tara si in sufletele oamenilor.

     - Adică ? Nu scriu bine ? Nu poate fi încadrat ce scriu în MERE COROBEȚE, ÎN AMĂRĂCIUNILE UNUIA RĂMAS SINGUR CUC? (Mă bucur când aud câte-o vorbă de a ta, mă simt, cum să-ți spun? mă simt ascultat şi consolat, mângâiat, sfătuit ca să ies din mahmureala, melacolia vieții în declin, cădere personala, cădere liberă, în conul de penumbră, cum ar zice Grigore Zanc din ŞIGĂU.)

Care om nu se teme de moarte ? Care de copil n-o ştiu ce-i dumneaei cu coasa şi ani nenumărați, ani fără şir această frică o duci în sân dându-ți chiar coşmare, tresărind în somn şi chiar sărind năuc, lunatic, din pat neştiind nici tu ce faci, că ciufuta doar cu vârsta, mai Târziu, e prinsă de Ivan Turbincă în jaşcăul lui, Alioşa, înotând cu țigara aprinsă pe sub pojighița de gheață în cea mai pură şi nepoluată apă de şes, deal sau munte de Ardeal tot mai la deal, din lumea asta atât de industrializată şi faloşa, în minciună şi în a face rău cu gândul, dar şi cu fapta.

Nimeni nu-i bătut în cuie sau e bătut în cuie (de cine ? pe cine a bătut în cuie? Pe Hristos ? şi pentru  ce ? pentru binele facut omenirii educând-o în spiritul binelui, a dreptului de a fi cu iubire, cinstiți, cu pace, belşug şi împăcare? pentru'ca după ceea ce a făcut El, Iisus, ca minuni, bineacere, indiferent de ziua în care s-a învrednicit să le facă, chiar şi-n sabat, toate zilele fiind din firea lucrurilor zilelele  lui Dumnezeu, ca zilele finte de paşti, pascale şi cele de Crăciun, de nastere a Domnului nost, după cum scriu scripturile, că a face bine şi de folos celorlalți, nu-i păcat, ca atare, după ce a făcut ce a făcut Iisus Alduitul, la ce bun să existe în lume şi pe lume: om ucidere, războie, foame, tâlharie şi oameni nimurujii, beteji, nu-i aşa ?)

Da.Tu unde-a-i vrea să-mi am habitatul? Prima casă care se vede e a mea, chiar dacă nu am încă confortul dorit, meritul de a fi cum sumar se vede, e meritul lui Vica şi a copiilor, care şi-au dat silința să fie, chiar dacă încă, după ştiința mea, nu-i completă.

Se poate spune şi altfel măreț, ca într-o cântare a cântărilor ?

PF-R.&BT.