Poezii de Genoveva Popa

Macul

~*~

Astăzi, privind macii, minunați, fragili, răbdători,

adaptabili unor situații fără ieșire,
cu o sensibilitate si frumusețe ieșite din comun,
am reflectat la o întâmplare petrecută cândva.

Era o după-amiază de noiembrie,
cu vânt și ploaia ce gonea trecătorii zgribuliți,
pe o pajiște am zarit un mac,

aproape de grădinița unde nepoțelul ma aștepta.

Acolo, zgribulit, macul singuratic, timid,
răsărit între două pietricele rigide,

ce parcă-l îmbrățișau,
se lupta cu vântul și ploaia șiroaie.

M-am oprit, l-am înconjurat cu palmele,
dăruind puțin din căldura și iubirea mea,
am rugat vântul și ploaia a înceta și a-l salva,
agățându-se de viață,

micuțul mac se încăpățâna a trăi.

Am realizat cat de mult semănam
cu micul, stingherul, singuraticul mac.
Pierdută, adesea, în vântul și vâltoarea vieții,
dar, mereu,plină de speranță și dorința de a trăi.

Știu că  frumusețea sa nu o am, dar simt

că mă reprezintă-n toate,
în iubire, speranță, gingășie,
și, mai ales,

în lupta de adaptare,  pentru-a nu pieri.

Revenind zilnic la acea pajiște, l-am zărit mereu,

până când, într-un decembrie,

zăpada l-a acoperit.
Nici o petală nu-i  lipsea, era doar  înghețat,
luptând, știu asta prea bine, a cedat gerului năprasnic.

---

---

Am zburat

~*~

Copilă fiind, zburam mereu în nori,

visele deveneau zboruri line, cu căderi abrupte.

Mai târziu am lăsat gândurile să zboare,

sus, cât mai sus, spre Dumnezeu.

Mă gândeam că acolo, visurile se pot păstra,

dovadă erau zborurile,

noapte de noapte, pe culmi semețe,

pe vârfuri nepermise unei ființe umane,

terminându-se prin căderi  neatenuate.

Idealul vieții a rămas zborul, deasupra așteptărilor,

la altitudini nesemnificative,

nereușind s-ajung nicicând la semeția

și măretia zborului de copil,

rămas în memorie,

neestompat de bruștele căderi.

Zborul târziu, de-acum, îl pun în seama frumuseții zărite

în neantul cândva  atins,

când cerul era aproape, frumos, dominant,

zărit de mine și de înaripatele cu care pendulam,

între viată și infinit.

Știu că va veni și zborul final, cu sigurantă voi atinge Cerul.

Mă rog Creatorului, să-l facă  lin,

ca cel simțit de mică,

cu siguranță va lipsi căderea bruscă.

Mai știu că amploarea nu va putea fi cu nimic egalată,

se va deschide Cerul

unui suflet ce a iubit o viață zborul, dar, obosit,

într-un final, de-abisuri, va dori a se odihni pe veci.

---

---

Imi trimit gândul

~*~

Gândul mi-l trimit la dragii plecați,

aplecându-mă în rugăciune și evlavie,

rugând Creatorul,

cu iubirea-i infinită să-i găzduiască,

în Regatul Ceresc binecuvântat.

Întorc ceasul și ajung într-un final la copilăria,

uneori, găsită prea dură pentru un copil,

dar gândurile mi le opresc la clipele inocente,

pure, pline de iubire, dăruite

de cea mai minunată ființă, vieții de copil,

la mama mea, acea ființă simplă,

amarnic încercată-n viață,

știind mereu cu-al ei zâmbet suav

s-o traverseze, fără a-ntrista copiilor frumoșii ani.

Mi-au rămas în memorie clipele de vis,

acele momente ce nu pier ușor

din anii petrecuți lângă ființa specială,

mereu dăruind, ocrotind, iubind la infinit

dragii încredințați spre creștere,

singurul ei ideal fiind

fericirea acestora cu prețul vieții ei.

Somn lin, acolo SUS, măicută dragă!

Știu că-n fiecare clipă incă mă mai ocrotești.

Și mai știu că sacrificiul vieții tale,

nu poate, nicicând, a-ți fi răsplătit de-a ajuns.

Trimite raza ta ocrotitoare,  cum numai tu știi,

asupra mea și a noastră, și nu uita că ești

și vei fi mereu

adânc ancorată în inima mea!

Analizându- mi viața,am realizat că

s-a derulat frumos și lin,

cronometrată de timp și spațiu,

scurgandu-se lent în clepsidra de neoprit a clipei.

---

Analizând…

~*~

Analizând oamenii întâlniți în lungul drum,

am găsit, de la unii, răspunsuri la multele întrebări,

ce venind  și venind ni le punem mereu în viață.

În final, am înțeles cât de mult m-au format ca OM.

Analizând pe rând, adolescența și tinerețea,

nu aș dori să schimb nimic

din clipele minunate ale frumoșilor ani

trăiți în naivitate și bunătate,

cu dăruire și sete de învățătură.

Analizând anii maternitătii, aș putea spune

că au fost împlinirea unei vieți dorite,

de fiecare semen al măretului mapamond,

nereușind nimic să-i șteargă măreția deplinei frumuseți.

Analizând toamna vieții, domol derulată,

Am găsit-o plină de culoare și înțelepciune,

chiar de norii apăruți firesc, uneori,

au încercat să estompeze, cumva, culorile curcubeului.

Aș dori să mă opresc la frumoasa toamnă a vieții,

pironind-o de aș putea, cumva,

dar iarna, anotimp și ea, rece, poate fără culoare,

o continuitate a vieții pământești.

Analizând, în ansamblu, anotimpurile vieții,

realizez cât sunt de fericită,

trecând lin prin fiecare,

cu zâmbete și regrete, cu așteptări și frustări,

întrebându-mă, poate, câți pot spune că

au fost binecuvântați cu toate anotimpurile vieții?

---

---

Am privit

~*~

Am privit  lucrând o furnică,

cu greu ducea un bob de rouă,

părea minionă, dar tenace lupta

să biruie greaua-ncercare.

Am privit și albina cum zumzăie

și-adună cu nesaț

acea minunățtie de nectar,

fără a simți oboseala muncii de infern.

Am privit, apoi, o randunică,

abia sosită din lunga călătorie,

harnică-și consolida cuibul, știind că

cioculețe căscate, în curând, vor fi.

Am privit vulturul falnic

ce tocmai de pe-nalte culmi sosea.

Cum poate zbura atât de sus și-napoi,

revenind printre noi, nu-i mai plăcea?

Am privit susurul apei continuindu-și

drumul lin mereu

și-am realizat că drumul lung

a filtrat-o, lăsând-o curată, pură.

Am privit omul, de prea multe ori, agitat,

nemulțumit, plin de neliniști,

trecutul și viitorul fiind obsesia lui,

nu clipa prezentă, cerută a fi trăită,

ce-o lasă în zbor cu vântul.

Am privit copiii ades, plini de veselie,

sinceritate și întrebări mii…

Ce răspuns vor găsi în viață,

oare, le va răpi gingășia și lipsa de griji?

Am privit bătranii din parc, blajini,

chinuiți de boli și nevoi,

cu suflete înțelepte și bune,

retrăind mereu clipele vieții apuse.

M-am privit în suflet și eu,

Oare, viața mi-a oferit de-ajuns?

Da, cu siguranță pot spune.

Prețuind-o, însă, nu mereu de-a ajuns.

---

Am întrebat...

~*~

Am întrebat luna, de ce iubește noaptea?

Un simplu răspuns am primit: în noapte

pot vedea oamenii mai buni, majoritatea dormind,

ziua, însă, când o prind, deja văd schimbarea în rău.

Am întrebat soarele, de ce iubește și se-mbracă în lumină și căldură?

Răspunsul lui promt mă uimi.

Cu strălucirea mea aduc zâmbete și bucurii.

Cum altfel aș putea fi?

Am întrebat păsările, de ce nu au trilul intens

în toate anotimpurile? Iubesc, oare, primăvara mai mult?

Cu siguranță, ați ghicit răspunsul lor:

cu-acest anotimp, renastem și noi.

Am întrebat natura de ce-o face toamna frumoasă?

Gândind, răspunsul ei veni înțelept.

Știm că frumusețea ne-o răpeste iarna,

ce-aduce cu ea răvășirea și tristețea.

Am întrebat mestecenii din drum de ce foșnesc mereu?

Cum să nu ghicești răspunsul simplu:

avem atâtea să ne spunem, cu tulpini și frunze foșnitoare,

zărim atâtea-n jur, frumoase ori hilare.

Am întrebat peștii de ce nu pot fi niciodată triști?

Deși mereu tăcuti, am reușit să aflu răspunsul:

apa ne aduce bucurii, optimism,

știm astfel s-apreciem clipa prezentă.

Am întrebat animalele casei, pe rând,

de unde au atâta iubire să dea, fără a aștepta nimic în schimb?

Simplul răspuns a fost:

din loialitate și-al nostru devotament.

Am întrebat cerul de unde poate dărui mereu Iubire,

când răutatea plutește-n toate?

Înțelept și simplu, răspunsul veni: Unicul Fiu, Isus, va propovădui

și va-mpărți mereu iubirea, cât omenirea va dăinui.

Am întrebat omul de ce tristețea predomină la el,

când viața oferă mereu atâtea frumuseți?

Nu am primit nici astăzi răspunsul.

Probabil trebuie a-nvăța viața s-o prețuiască.

---

Ușița inimii

~*~

Am deschis o usiță a inimii, cam stramtă, ce-i drept,
anii trecuți au lăsat puțin loc, dăruind sau suferind,

inima s-a zdrențuit și ea. Nu vă fie teamă, intrați!

Este destul loc pentru prietenii,

adunați cu grijă în șiragul lung al vieții.

Nu stați pe loc! Găsiți-vă un loc

Tot ce-a rămas e pur acum.

Curățenia o facem treptat, în final, doar, o primenim.

Cu ce? Cu multe amintiri frumoase

ale unei vieți fierbinți și reci laolaltă.
Și credeți-mă, prieteni,

că și voi, urme adânci ați lăsat în cutele ei.

E totul pur, decorul e roz-bombon,
deși locul e miniaturizat,

o pace și o lumină diafană găsiți,

poposesc și eu destul de des, intru timid,

o umplu cu iubirea primită de la voi

și de la mulți ce-adună înțelepciunea cu anii.

Ați simțit pacea sufletească?  O cultiv mereu.
E-un trandafir de preț ce îl păstrez,

când retrăgându-mă în ea mă regăsesc

mai pură, diafană, plină de iubire.

Ura, răul, disperarea, durerea, nu au aici un loc.
Doar pacea, iubirea, dăruirea profundă
a unei prezențe cerești, de copil cultivată.

Nu vă uitați cât e de zdrențuită,

în ani a avut destule de tras!

Locul strâmt rămas e plin de fiorii unui nou început.

Unde? Într-un loc cu soare permanent,

cu revederi așteptate

cu dragii, deja ajunși, ce-i visam adesea,

când crucea pare grea a fi purtată.

Decorul și pacea v-au relaxat?
Mă bucur dacă colțurile cu amintiri v-au amuzat cumva.

Mai știți când lăsam urme după revederile noastre,
în locurile cu amintirile și bucuriile ce ne unesc?

Vă mai aștept, să știți! Lumina rozalie, îmbietoare,

vă va aduce fie aici, fie acolo…

Ați uitat să luați cu voi o amintire,

știu că și la voi în suflet, undeva,

într-un cotlon adânc, curat, sălășluieste pură, diafană.

~*~

Genoveva Popa

Irina Lucia Mihalca si Genoveva Popa