Eu nu cred în algoritmi
Christian Crăciun
Poate cel
mai puternic mit urban al omului actual este cel al algoritmului. Această idee
(ca să folosesc un termen neutru) afirmă că totul, dar absolut totul, poate fi
redus - sau ridicat - la niște linii de program, fie ele și extrem de
complicate, la o perspectivă logico-matematică. Algoritmul nu numai că duce o
navă pe Marte, dar poate face și operații chirurgicale complicate, conduce o
mașină în trafic, controla fluxuri de fabricație, poate să picteze, să scrie
romane, îngrijește bebelușii, descifrează și manipulează procesele psihice ale
individului și comunităților cărora le anticipează cu precizie comportamentul,
ba are chiar și simțul umorului. Dacă programatorii ar avea cunoștințe
teologice, ar observa că ideea algoritmului atotputernic este, în profunzime,
perfect irațională și are o structură tipică misticii. Adică unei credințe
într-un Programator universal care a creat Marele Algoritm al universului. El
este „Sfântul Duh” al mileniului de după moartea lui Dumnezeu. Dacă ne uităm în
istoria științei, observăm că în cerul în care azi zeul suprem este algoritmul
domneau de exemplu în secolul XIX: mecanica, aburul, electricitatea. Optimismul
epistemologic, specific veacului julesverne-ian, considera că acestea vor duce
la supremația omului asupra naturii și vor rezolva toate problemele umanității.
Nu s-a întâmplat, firește, asta. Omul și-a dat seama că nu poate controla
natura, pentru că însuși acest efort îi distruge pe ambii parteneri. Dar
ajungem acum, pe altă spiră a evoluției cunoașterii științifice, la aceeași
credință că „tot ce mișcă-n univers” poate fi reprodus algoritmic. Și mai ales
omul. Filosoful francez Michel Henry are o carte despre barbarie, în care
afirmă tranșant că știința (și fiica ei cea mare: tehnica) nu fac parte din
cultură, sunt o expresie a barbariei. Această neo-barbarie alungă omul, viața,
din centrul gândirii. Am parafrazat în titlul acestor note un bine știut poem
eminescian: „Eu nu cred nici în Iehova,/Nici în Buddha-Sakya-Muni,/Nici în
viață, nici în moarte,/Nici în stingere ca unii”. Acest scepticism este opusul
oricărei iluzii suprematiste. Cultul algoritmului, ca un zeu care are preoții
și ritualurile specifice, misticii care, numai ei, pot comunica cu „zeul” –
programatorii - este astăzi religia oficială. Creaționistă, evident, pentru că,
destructurând lumea creată de Dumnezeu „ăl bătrân”, cel demodat al
creștinismului, are iluzia că a construit alta, virtuală. Rod al
dumnezeului-algoritm. Facknews-urile, de exemplu, nu sunt pur și simplu
minciuni, ci țin de o teologie negaționistă, foarte bine articulată, care,
distrugând noțiunile de adevăr și etică, ne propune o lume pe dos. Perfect
coerentă, pentru că, s-a spus de mult, diavolul este cea mai logică dintre
creaturi. Sigur, cultul algoritmului este unul profund anti-umanist, încercând
să scoată elementul om din ecuație. Să facă „lumea” să funcționeze în afara
omului, și, cel mai bine, fără el. Ideologiile „verzi”, după care omul este cea
mai dăunătoare ființă de pe pământ, sunt corelate idolatriei algoritmice. Sigur
că suntem la capătul unui proces, început în zorii modernității, de
destructurare și expulzare a omului din
creație,
arta abstractă sau filosofia analitică nu sunt decât trepte ale acestui drum.
Algoritmul vrea să ne arate că Lumea poate funcționa fără om: autoturismul nu
are nevoie de șofer, arta de pictor sau poet, școala de profesor, spitalul de
doctor, televiziunea de prezentator de știri șamd. Procesul de transformare a
omului în ființă inutilă atinge un nou nivel. Numesc acest proces in-utilizarea
omului. Întreaga tehnică de azi e menită să creeze facilități, să „ușureze”
munca omului. Filozofia gadgeturilor e dominantă. Să nu uităm că bomba de la
Hiroshima însăși era numită drăgălaș de constructorii ei „gadget”. Ei, și
împingând tot mai departe in-utilizarea aceasta, omul nu va mai avea ce face pe
pământ. Își va lua un etern concediu pe niște insule exotice din univers.
Improbabile. Omul își va ușura într-atât existența, încât va deveni evanescent.
Cu tragedia și filosofia greacă, apoi cu religia iudeo-creștină Omul fusese
temeinic plantat în mijlocul paradisului numit Cultură (folosesc majusculele
pentru a enerva algoritmul). Apogeul fusese atins cam în acea perioadă numită
generic Ev Mediu – Renaștere. Cultul Minții Umane, capabilă de cunoaștere
incredibil de vastă și de adâncă, (la limită co-extensivă cu Universul) s-a
înstăpânit, a progresat, ajungând acum, iată, să ne închinăm la templele din
Silicon Valey ale minții non-umane. Utopiștii scriitori de fiction au imaginat
de mult cum va arăta conflictul între aceste două minți. Cine va fi stăpânul și
cine sclavul în această relație? Sigur, omul este o ființă abjectă, singura
specie care se urăște pe sine, singura specie capabilă de auto-distrugere. Se
vor ciocni, de fapt, două barbarii: barbaria minții umane schilodită de
ideologii și barbaria „științei” non(anti)umane a algoritmilor, ca să folosesc
conceptul lui Michel Henry. Care dintre aceste barbarii va învinge, nici nu mai
contează. Pyrus este un personaj istoric! Risc o întrebare, pentru care nu am
niciun răspuns: și dacă mintea umană nu funcționează (numai) algoritmic? Dacă
este ceva în ea dincolo de? Sigur, îmi vor sări în cap toți specialiștii în
neuroștiințe, psihologii cognitive ș.a.m.d. Întrebarea mea, vor spune cu
dreptatea științei lor, este proastă, sofistică pentru că pune concluzia în
locul premisei. Dar, nu uitați, încerc să ies din spațiul algoritmului, adică
al legilor gândirii raționale. Imaginea omului – sclav, pe care ne-o sugerează
analizele despre cum au fost posibile Brexit-ul sau alegerea lui Trump, despre
cum masivele manipulări on line au fixat opțiunea a milioane de oameni au de ce
să ne provoace frisoane. Declarația universală a drepturilor omului, textul ăla
care începe cu „Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în
drepturi. Ele sunt înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se
comporte unele față de altele în spiritul fraternității” va rămâne, în aceste
condiții, un petic de hârtie. Nu poți fraterniza cu algoritmul, ci numai cu un
suflet. Cu semenul. Iar sufletul nu are foarte mult de-a face cu psihologia.
Psihea din componența acestui cuvânt, ψυχή, nu are mai mult decât o firavă
legătură etimologică, superficială, cu psihologia noastră de azi, ca știință
aplicată, și mult mai mult cu teologia, ca știință a absolutului. Cuvânt
periculos! Adică, mai simplu, cu o antropologie fundamental religioasă, având
în centru sufletul. În Evul mediu se dezbătea dacă îngerii au sex (dacă mi-aș
permite să glumesc, aș regreta că teologilor de-atunci nu le-a dat prin minte
ideea „sexului fluid”), astăzi am putea dezbate dacă super-computerele
viitorului pot avea suflet (ce va fi fiind arătarea asta ciudată!). Cu alte
cuvinte, dacă sufletul este algoritmabil. Presimțind că nu, „inginerii de
suflete” (mai țineți minte expresia asta, nu întâmplător apărută în ani de
teroare, mult mai ambiguă decât pare?) aleg soluția nodului gordian, proclamând
tăios: sufletul nu există, sau este ceva dispensabil, neimportant pentru
înțelegerea omului. Explicabil prin nu știu ce concentrații diferite de
serotonină. În ultimele decenii destructurarea omului a căpătat dimensiuni greu
de închipuit. Dacă nici măcar biologia nu mai are un grad de relevanță, sexul
este ceva opțional, celule stem promit o ipotetică viață (în sens pur biologic,
habar n-avem cum am trăi să spunem 200 de ani din punct de vedere sufletesc)
indefinit de lungă! Unde dispare ceva din om, ca în elegia aceea a lui Nichita,
imediat e pus în loc un algoritm. Cea mai pură operație magică. „La nimic
reduce moartea cifra vieții cea obscură” proclama poetul. Cifra nu este altceva
decât formula, algoritmul suprem, care nu mai funcționează însă când moartea îi
întrerupe auto-mișcarea în sine însuși. De altfel bătrânul cărturar dintr-un
alt poem, cel ce „într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate”, era lăudat
pentru că: „universul fără margini e în degetul lui mic”. Și el este stăpân al
algoritmului, dar fără folos personal. Poeții știu mai multe. Ne simțim comod,
apărați, la ideea că algoritmul ne controlează, în sensul că, precum, un zeu
adevărat, ne decide și ne anticipează mișcările. Nu mai suntem noi
responsabili. Într-o nuvelă excepțională, The Last Question, din 1956, Isaac
Asimov imaginează următoarea situație: în anul 2061 doi cercetători care, de
formă, (pentru că acesta se autocorectează și autoreglează) păzesc
super-computerul Multivac pun, la beție, un pariu pe 5 dolari, întrebând
inteligența artificială: „«Va putea vreodată omenirea, fără să-și cheltuiască
toată energia, să readucă Soarele la splendoarea tinereții sale, chiar după ce
el a murit de bătrânețe?» Probabil că întrebarea putea fi formulată și mai
simplu: „Cum poate fi redusă masiv entropia Universului, pentru a reveni la
nivelul inițial?»”. Computerul răspunde: date insuficiente pentru un răspuns
corect. Această întrebare e reluată de multe ori, de-a lungul a trilioane de
ani, și de fiecare dată computerele, din ce în ce mai evoluate, firește, dau
același răspuns: date insuficiente. După ce materia și energia, deci spațiul și
timpul, dispăruseră deja ultimul computer, confundat cu super-mintea umană
globală, universală, aflat în hiperspațiu, își organizează programul pentru a
răspunde chestiunii insolubile: cum poate fi inversată entropia? „Conștiința
lui AC cuprinse tot ceea ce fusese cândva un Univers și reflectă la ceea ce
acum era Haos. Trebuia să acționeze pas cu pas. Și AC spuse: „să fie lumină!»
Și se făcu lumină...”. Iată de ce nu cred în algoritmi!
Aparut in TRIBUNA • NR. 403 • 16-30
iunie 2019
Sursa: MARIAN ILIE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu