HAINA DE SARBATOARE
Sfantul Tihon din Zadonsk
Vezi ca oamenii, dupa obiceiul
obstesc, se îmbraca de sarbatori în haine luminoase si se veselesc. De la
aceasta praznuire vremelnica si pamânteasca sa-ti ridici mintea prin credinta
la sarbatoarea alesilor lui Dumnezeu, care vesnic vor praznui si se vor veseli.
Vremea de acum este pentru crestini un rastimp pentru truda, nevointa,
plângere, tânguire si pentru purtarea Crucii. În veacul de apoi, când vremea se
va plini si va veni vesnicia, crestinilor celor adevarati li se va deschide o
sarbatoare prealuminoasa. Atunci ei se vor odihni de truda lor si vor praznui
sabatul cel neîncetat si vesnic, nu doar o singura zi din saptamâna, ci toata
vesnicia. Atunci vor scoate de pe ei hainele cele zdrentuite si de jale si se
vor îmbraca în vesmânt de sarbatoare si de nunta, „când fiinta aceasta
stricacioasa se va îmbraca în nestricaciune si fiinta aceasta muritoare se va
îmbraca în nemurire” (1 Corinteni 15, 54). Atunci se vor acoperi cu vesmântul
mântuirii si vor îmbraca haina veseliei (Isaia 61, 10); „vor fi îmbracati în
vesminte albe” (Apocalipsa 3, 5); „se vor învesmânta cu vison curat si luminos”
(Apocalipsa 19, 8). În zilele acelea nu vor vedea nimic din cele ale
întristarii si ale mâhnirii; acolo nu se va afla teama de dusmani, de saracie
sau de boala; nu va fi strigat, plângere, tânguire, foame, sete, frig, arsita
si nici un fel de nenorocire sau necaz, ci totul va fi linistitor, pasnic,
neprimejdios, veselitor, luminos, îmbucurator si bineplacut. În viata aceasta,
aproape toate sunt mâhnitoare si de jale: frica de moarte, de diavol si de
pacat, teama de rauvoitori si de prefacuta fratie; de toate trebuie sa te
pazesti si sa te uiti în jurul tau ca o pasare ce se fereste de vânatori si de
arcasi. Aici în fiece zi murim prin temerea si asteptarea mortii si cu cât mai
mult traim, cu atât mai mult asteptam sa murim: caci pe masura ce traim mai
îndelung, viata ni se scurteaza si se apropie tot mai mult venirea mortii. Iar
aceasta viata plina de amaraciune si moarte este întesata cu o sumedenie de
nenorociri si pe masura ce se prelungeste, necazurile ni se înmultesc. Însa în
veacul de apoi nu vor fi unele ca acestea, ci doar viata, fericire, desfatare,
biruinta, strigate de bucurie si veselie vesnica. În vremea de acum, oamenii
s-au obisnuit sa mearga de sarbatori acasa unii la altii, sa se viziteze si asa
sa se veseleasca împreuna. Atunci alesii Domnului se vor aduna în casa Tatalui
Ceresc, în care „multe locasuri sunt”, si vor dobândi împrietenirea cu Sfintii
Îngeri si cu toate Puterile ceresti, veselindu-se dimpreuna, bucurându- se unii
de altii înaintea fetei Cerescului lor Tata. Atunci „cei mântuiti de Domnul vor
veni în Sion cu strigare de bucurie si desfatare vesnica va fi peste capetele
lor. Ei vor afla bucuria si veselia, iar întristarea si suspinarea se vor
departa” (Isaia 35, 9-10). De sarbatori oamenii au obiceiul acum sa manânce, sa
bea si sa praznuiasca împreuna. Atunci adevaratii robi ai Domnului „vor sedea
la masa cu Avraam, cu Isaac si cu Iacov în Împaratia Cerurilor” (Matei 8, 11)
si „vor mânca si vor bea la masa Domnului” (Luca 22, 30); „îmbata-se-vor din
grasimea casei Domnului si din izvorul desfatarii Lui vor fi adapati” (Psalmul
35, 8), dupa cum ne-a binevestit Dumnezeu despre acestea prin Prorocul Sau:
„Iata, slugile mele vor mânca, slugile mele vor bea, slugile mele se vor
veseli, slugile mele vor cânta din bucuria inimii” (Isaia 65, 13-14). Oamenii
mai au si obiceiul de a cânta în zile de sarbatoare cântari de bucurie. Atunci
alesii Domnului Îl vor vedea pe Dumnezeu „fata catre fata” (1 Corinteni 13,
12), „Îl vor vedea” întru slava Sa, „asa cum este” (1 Ioan 3, 2), si într-un
cuget Îl vor lauda, Îl vor slavi si-L vor cânta la nesfârsit fara sa se mai
sature si fara sa osteneasca. O, cât de luminos, vesel si plin de bucurie va fi
acel praznic, iubite crestine! Cât de dorita este ziua în care Îl vom vedea
fata catre fata pe Dumnezeu, pe Care Îl vedem acum ca prin oglinda, în
ghicitura! „Fericiti sunt cei ce locuiesc în casa Ta; în vecii vecilor Te vor
lauda” (Psalmul 83, 5), Împaratul si Dumnezeul meu. Din aceasta întâmplare si
din cele asemanatoare ei, ne învatam, crestine, a ne înalta mintea si inima la
fericita vesnicie si pe aceea a o cauta cu credinta sincera si cu sârguinta.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu
in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 176
„ADULTESCENȚII”
ADULȚII CARE AU RĂMAS ADOLESCENȚI
Un nou
cuvânt intră în vocabularul nostru, ca multe altele în această epocă:
„adultescent” – un hibrid între un adult și un adolescent, mai exact un om care
a ajuns la maturitate biologică, dar care se comportă ca un adolescent.
Desigur, există și variațiuni, ca de pildă în Anglia, unde aflăm că termenul
TWIT[1] („Teenage Women in their Thirties”) desemnează „adolescentele de
treizeci de ani”.
Ceea ce nu
înţeleg părinţii este cum de s-a ajuns aici. Căci nu copiii sunt primii
vinovaţi. Acest articol ne arată unde am început să greşim în creşterea lor şi
faptul că, în realitate, nu ei, copiii, sunt agresorii, ci victimele unei
educaţii de acasă şi din societate întemeiate pe nişte principii cu totul
greşite.
Stilul de viață, obiectivele și cheltuielile
personale definesc cel mai bine această categorie socială:
persoană trecută de 25 de ani (poate
chiar să se apropie de 40!);
necăsătorită (dar nu neapărat
singură);
fără copii (mai ales fără copii!);
locuiește cu părinții (sau cu chirie,
dacă leafa îi permite), cu sau fără „prietenul/prietena”;
are mașină/motocicletă și plătește
doar minimul necesar la contribuțiile de pensie, sănătate etc.;
își cheltuiește o mare parte din
venituri pe satisfacerea unor plăceri și privilegii pentru sine: concerte,
city-break-uri, colecții de haine, abonamente la sală, gadget-uri de ultimă
oră, ieșiri frecvente în oraș, la restaurant, cluburi, baruri;
este în căutare de distracții și
relații și „se bucură de viață” ca la 20 de ani (ba chiar mai mult decât la 20,
pentru că acum „își permite”).
Cu
siguranță, recunoașteți genul descris. Nu este vorba numai de copiii „de
bani-gata”, ci și de mulți tineri proveniți din familii de amploiați; acești
tineri au studiat și au profesii și câștiguri bune, chiar succes în carieră. De
asemenea, categoria adultescenților nu se reduce la cei cu studii, ci include
chiar și tineri fără multe studii, cu venituri modeste, pe care le cheltuiesc
în întregime pentru a-și satisface propriile nevoi și care locuiesc cu părinții
fără să contribuie în vreun fel la cheltuielile gospodăriei.
Acum vreo
zece-cincisprezece ani, când românii invadau Italia, descopereau că „tinerii”
locuiesc cu părinții lor până pe la 35-40 de ani, „copilărind” în tot acest
timp, spre marea nedumerire a sutelor de menajere românce. Iată că în ultimii
ani și la noi tot mai multe persoane adulte adoptă acest stil de viață, care a
ajuns să reprezinte în prezent o normă. Statisticile arată că mai peste tot în
lumea modernă – în America, Europa, dar și în țări ca Japonia și Australia – a
crescut vârsta la care adulții își întemeiază o familie, fac copii, se
angajează, încep să-și facă planuri financiare pentru „iarna” vieții (pensie,
asigurări de sănătate și de viață).
Fenomenul îi
intrigă pe sociologi, economiști, psihologi și politicieni, pentru că tendința
afectează nu doar modul în care oamenii trăiesc, ci și economia, natalitatea,
consumul de bunuri al populației, redefinind societatea modernă din temelii.
Eu însumi vs. familie
Într-un
articol publicat în 2012 pentru varianta online a ziarului britanic „Daily
Mail”, Marrianne Power admite cu sinceritate că adulții tineri amână momentul
căsătoriei pentru că fug de responsabilități. Ea însăși are 34 de ani și
recunoaște că, în pofida educației, a multiplelor șanse și alegeri de care s-a
bucurat în viață, a unui job bine plătit, refuză încă să-și facă un „plan de
viață”, așa cum îl numește tatăl ei. De ce? Adulții nu vor să-și asume
sarcinile vieții de adult, deși sunt mult mai bine echipați material și
financiar să le facă față decât erau părinții și bunicii lor. Adulții tineri
își doresc, pur și simplu, să se „bucure de viață” fără obișnuitele obligații
și răspunderi. Autoarea amintește că în anii ’70, în Anglia, în mod obișnuit,
bărbații se căsătoreau la 24 de ani și femeile la 22. Și noi știm că, în
România, în aceeași perioadă, ba chiar până pe la începutul anilor ’90,
majoritatea tinerilor se căsătoreau la cel mult trei-patru ani după ce terminau
liceul și, în orice caz, până în ultimul an de facultate. Se spunea, de pildă,
despre o femeie de 28-30 de ani că este „domnișoară bătrână”, iar despre
bărbați că „după 30 de ani îi mai însoară… babele”!
Și în S.U.A.
există aceleași preocupări, pentru că și acolo se identifică acest fenomen. În
2013, Max Nielsen scria un articol intitulat „De ce se căsătoresc oamenii
târziu în viață”[2]. Citând un studiu efectuat de Shelly Lundberg și Robert A.
Pollack, „Coabitarea în defavoarea căsătoriei”[3], Nielsen arată că:
în anii ’50,
în S.U.A., majoritatea femeilor se căsătoreau în jurul vârstei de 20 de ani,
iar bărbații pe la 23 de ani. În prezent, vârsta a crescut la 27 ani pentru
femei și 29 ani pentru bărbați;
din ce în ce
mai mulți americani refuză să se mai căsătorească vreodată, și mulți dintre cei
care se căsătoresc divorțează, rata divorțurilor fiind în continuă creștere;
coabitarea
este tot mai mult preferată căsătoriei, mai ales de către adulții cu un nivel
scăzut de educație și cu venituri modeste;
cei mai
mulți dintre adulții bine educați preferă să coabiteze vreme de câțiva ani până
să se căsătorească;
tot mai
mulți copii se nasc în afara căsătoriei, din relații pasagere sau de lungă
durată;
pilula
contraceptivă a dat adulților „libertatea” de a întreține relații sexuale fără
să-și asume responsabilitatea aducerii pe lume a copiilor, așa încât sexul în
afara căsătoriei a devenit o normă socială, iar coabitarea a fost
destigmatizată și acceptată social, la fel ca și copiii nelegitimi, care au primit
aceleași drepturi prin lege ca și copiii legitimi;
cu toate că
sarcinile domestice s-au simplificat prin dezvoltarea tehnologiei și sunt mai
ușor de îndeplinit decât au fost vreodată în toată istoria omenirii, adulții
sunt din ce în ce mai puțin dispuși să acorde timp creșterii copiilor și
treburilor casnice, motiv pentru care a scăzut numărul de copii per cuplu
(majoritatea având unul sau cel mult doi copii).
Cu alte
cuvinte, ce vedem? Adulții preferă să aloce din ce în ce mai mult timp pentru
ei înșiși, pentru carieră, hobby-uri și preocupărilor lor în detrimentul
familiei. De aceea, întemeierea unei familii este amânată tot mai mult, până
către vârsta de 35-40 de ani, ca și cum viața de familist ar fi sinonimă cu
absența oricărei plăceri și distracții, și dacă tot urmează să te îngropi în
responsabilități, măcar să o faci după ce ai gustat viața din plin!
Evoluția
medicinei, în mod deosebit succesul fertilizărilor in vitro și a fertilizărilor
asistate, care fac posibilă prima sarcină chiar și după vârsta de 45-47 ani la
femei, le întărește adulților convingerea că nu pierd nimic dacă amână
întemeierea familiei până către vârsta de 35-40 ani. Puțini însă realizează că,
deși sarcinile sunt posibile mai târziu în viață, materialul genetic nu mai
este la fel de valoros ca la 20-30 de ani. Încă și mai puțină lume știe că
tații în vârstă sunt răspunzători de mult mai multe afecțiuni genetice la făt
decât mamele în vârstă! De asemenea, părinții în vârstă nu mai au suficientă
energie pentru copiii mici, se epuizează fizic mai repede decât la 20 de ani,
sunt mai puțin flexibili și jucăuși și pot să-și piardă răbdarea mult mai
repede. În plus, diferența dintre generații se accentuează, părinții vor fi
deja oameni în vârstă pentru adolescenții lor, și există o mare probabilitate
să nu mai ajungă să-și vadă nepoții, și nici chiar să mai fie de față la nunta
copiilor lor.
Primul (și
unicul) copil făcut la vârste înaintate afectează modul în care părinții își
cresc copilul. Acesta, fiind îndelung așteptat, adeseori și greu obținut, este
mult prea valorizat și duce, fără să vrea și fără să știe, o povară enormă pe
umerii săi. Părinții au așteptări mult mai mari decât ar fi normal de la el și
pot fi tentați să se poarte fie exagerat de rigid, fie exagerat de permisiv. Comportamentele
inadecvate ale copilului devin fie o tragedie, fie sunt pur și simplu trecute
cu vederea. De asemenea, părinții tind să-i exagereze calitățile, să îl
aduleze, pur și simplu, și să îl protejeze excesiv.
A oferi vs. a primi
Întrebarea
este cum au ajuns mulți dintre copiii noștri niște adulți cvasi-iresponsabili
și egoiști? De ce fug de ceea ce presupune însăși esența vieții de adult –
alegerea partenerului, întemeierea familiei, facerea de copii și creșterea lor?
Amânarea luării acestor decizii indică ambivalență, frica de răspunderi, dar
mai ales teama de a accepta că, odată ce ai făcut niște alegeri, trebuie să
trăiești cu ele, pentru că viața nu este un joc video: dacă ai greșit și ai
pierdut, dai „restart” și iei jocul de la capăt. Teama de real, de asumare a
deciziilor și egoismul tradus prin refuzul de a da mai mult decât de a primi
(când ai grijă de un copil oferi îngrijire, iar copilul primeșteîngrijire) îi
împiedică pe adulți să își accepte vârsta din buletin și îndatoririle specifice.
Studii ample
întreprinse în ultimii cinci-șase ani arată clar că empatia, care poate fi
influențată de mediu și educație, se află într-un declin din ce în ce mai
pronunțat în ultimii treizeci de ani. Un astfel de studiu a fost întreprins de
Sara H. Konrath de la Universitatea Michigan și publicat online în 2011 în
revista de psihologie socială și psihologie a personalității
ScientificAmerican.com. Acestei scăderi a empatiei îi corespunde accentuarea
narcisismului, așa cum indică și un alt psiholog, Jean M. Twenhe de la
Universitatea San Diego din S.U.A. Studiul lui Konrath a examinat răspunsurile
a nu mai puțin de 14.000 de studenți la chestionarul „Interpersonal Reactivity
Index” creat în 1979 și recunoscut ca fiind un instrument eficient de apreciere
a nivelului de empatie al unei persoane.
Care sunt factorii care au condus la
scăderea empatiei și accentuarea tendinței narcisiste la tineri?
Izolarea
socială, lipsa de implicare în activități comunitare, chiar și descurajarea
participării în sporturi de echipă în favoarea sporturilor individuale.
„Izolarea creează o zonă-tampon între indivizi, ajutându-i să ignore mai ușor
suferința celorlalți, și chiar să provoace suferință celor din jur fără ca
acest lucru să-i afecteze”.[4] Psihologul Steve Duck de la Universitatea Iowa
din S.U.A. arată că indivizii izolați sunt mai puțin generoși în aprecierile
față de alte persoane decât indivizii bine integrați social. Kenneth J.
Rotenberg de la Universitatea Keele din Anglia arată că oamenii singuratici
tind să profite de ceilalți și să trișeze mai mult și mai des la jocurile
organizate în cadrul testelor de laborator. Izolarea individului se face din ce
în ce mai simțită chiar și în propriile noastre case. Acum treizeci de ani, în
România familia avea un singur televizor în casă și toți urmăreau împreună
programele, transformându-le într-o experiență comună – acum fiecare are
televizor în camera lui și vede ce vrea, izolat timp de ore întregi de ceilalți
membri ai familiei. Nu este de mirare că tinerii continuă să-și butoneze
telefoanele mobile chiar și atunci când ies împreună, văzându-și fiecare de
contul lui de Facebook mai curând decât să discute unii cu alții!
Adulația
părinților și exagerarea meritelor copiilor. Bruce Tulgan, fondator al
Rainmaker Thinking și expert în „Generația Y” (generațiile născute între
1982-2002) afirmă că „aceștia sunt o generație de indivizi alintați și
îngrijiți, foarte performanți, dar și foarte dificili, cu o stimă de sine
exagerat de înaltă”.
Expunerea
crescută la violență în mass media a desensibilizat tinerii în legătură cu
suferința victimelor și a contribuit la creșterea indiferenței și a tendinței
egocentrice „fiecare pentru sine”.
Psihologul
Raymond A. Mar de la Universitatea York din Toronto a demonstrat că numărul de
povești pe care preșcolarii le ascultă se corelează cu abilitatea lor de a
înțelege emoțiile altor persoane. Mar a mai arătat că adulții care citesc mai
puține romane au scoruri mai scăzute ale empatiei comparativ cu cei care
obișnuiesc să citească literatură. Obiceiul de a privi la televizor, de a juca
jocuri video și de a te informa de pe Internet a câștigat teren împotriva
obiceiului lecturii chiar și la generațiile mai în vârstă, nu numai la cele
tinere.
Ce-i de făcut?
Ca de
obicei, ne întrebăm: ce putem face pentru a opri aceste tendințe?
Responsabilizarea
copiilor în familie încă din fragedă pruncie (cu sarcini mici, pe măsura
puterilor lor) îi va învăța încă de mici să dăruiască, să ofere, nu doar să
primească, să aștepte de la alții. Îi va responsabiliza și îi va face să
aprecieze cu adevărat că și ei au un rol din ce în ce mai important în viața de
familie.
Impunerea de
limite sănătoase în privința lucrurilor materiale și „frustrarea” copilului,
măcar din când în când, deși ne putem permite achiziția obiectului solicitat de
acesta sau ne permitem să-i acordăm privilegiul pe care ni-l cere (de pildă, o
excursie). Puterea financiară a părinților nu se măsoară în capacitatea de a-i
satisface mofturile, ci în calitatea educației oferite în școală, în calitatea
locuinței, a hranei, în oportunitățile și experiențele de învățare (vizita la
muzeu, mersul la teatru etc).
Așteptări
realiste și încurajarea efortului. O mulțime de părinți își încurajează
copiii-adulți să trăiască asemenea unor paraziți, deși i-au purtat prin școli
și sunt perfect capabili să exercite o meserie. Motivul este fie că nu găsesc
de lucru în domeniul în care s-au pregătit, fie că sunt plătiți modest.
Părinții își visau copilul să ajungă om de vază, om cu bani, și acum le vine
greu să accepte că feciorul lor trebuie să o ia de la munca de jos, pe bani
puțini. Percep în acest lucru un soi de insucces personal. Este ca și cum ei au
eșuat ca părinți. Așa că îl mai țin acasă, gândind: „Cât timp eu am ce mânca,
și copilul meu va avea ce mânca”. Nu realizează că încurajează lenea și
parazitismul, că tânărul adult are o mulțime de pretenții și prea puțină
experiență. Dacă le netezim copiilor noștri calea întotdeauna și ne speriem
când au de trecut peste un obstacol, când au de făcut un efort, le slăbim
caracterul, îi facem lași și leneși. Nu le dați soluții pe tavă, nu îi scutiți
de muncă nici la școală, nici acasă! Desigur, eforturile trebuie să fie pe
măsura vârstei și priceperilor lor. Din păcate, sunt atâția părinți care cred
că dacă ceri unui copil de 13 ani să dea cu aspiratorul prin casă îl exploatezi
prin muncă…
Aprecieri
adecvate la comportament. Evitarea risipei de aprecieri și a
superlativelor.Este bine să oferim încurajări și aprecieri atunci când copiii
noștri sunt în curs de a deprinde un comportament adecvat, însă aprecierea a
tot ce face copilul nostru este contraproductivă. „Îți mulțumesc pentru că ai
fost înțelegător cu frățiorul tău” va încuraja copilul mai mare să fie generos
față de copilul mai mic din familie, însă a-i spune tot timpul „Ești cel mai
bun frate din lume!” ar putea fi cât se poate de nerealist. Ce se va întâmpla
atunci când nu va ști sau nu va putea să-și ajute frățiorul? De frica criticii,
putem cădea în extrema cealaltă, apreciind exagerat activități dintre cele mai
banale, normale, cum ar fi faptul că micuțul nostru a făcut „treaba mare”! Vă
închipuiți ce imagine de sine își formează un copil care constată la vârsta de
doi ani că părinții lui sunt în extaz atunci când el a reușit să îndeplinească
o funcție atât de naturală cum este… defecarea!
Expunerea
copiilor la cât mai multe activități cu caracter social, caritabile, de
voluntariat. Acest lucru îi va ajuta să socializeze mai mult, în loc să stea
între patru pereți sau în fața computerului/telefonului/tabletei, și îi va face
să cunoască realitatea acestei lumi plină de inechități și să aprecieze mai
mult ceea ce au, ceea ce primesc. De asemenea, îi va obișnui să și ofere, să
ajute, nu doar să primească.
Încurajarea
cooperării, în detrimentul competiției. Competiția ne face egoiști,
individualiști, cooperarea ne ajută să acceptăm că există și ceilalți, că
fiecare individ are calitățile sale, că lumea este frumoasă pentru că este
diversă. Ne ajută să fim toleranți, înțelegători, să îi valorizăm și pe
ceilalți, nu doar pe noi înșine, să ne acomodăm la personalitățile celorlalți,
nu doar să avem pretenția ca ceilalți să ne acomodeze pe noi, așa cum au tot
făcut-o părinții noștri.
Limitarea
timpului petrecut la calculator și la televizor și dezvoltarea gustului pentru
literatură. Poveștile spuse, poveștile citite sunt o sursă inepuizabilă de
emoții, de stări pe care le putem experiementa alături de eroii cu care ne
identificăm. Calculatorul și televizorul ne încurajează în a urmări plăcerile
personale, în izolare față de ceilalți, cu iluzia unei omniprezente conectări
la „lume”, nu la cineva anume.
Aplicarea de
sancțiuni pentru comportamentele indezirabile social. Avem nevoie să fim
consecvenți în a le arăta prin exemplu personal și în a le cere copiilor noștri
să se comporte moral, cu demnitate și conștiinciozitate, asumându-și sarcinile,
răspunderile și culpa, îndreptând cât mai bine un lucru rău făcut, suportând
consecințele. Dacă noi, ca părinți, le luăm apărarea necondiționat, chiar și
atunci când au făcut o faptă reprobabilă, găsindu-le veșnic scuze și
circumstanțe atenuante, protejându-i de sancțiunile școlare, îi vom învăța să
facă așa și mai târziu. Câți părinți nu se zoresc să aducă scutiri ca să
motiveze chiulul copiilor lor, în vreme ce un astfel de comportament este
considerat deviație școlară? Cu ani în urmă, nu numai că părinții nu aduceau
nici o scutire, dar la sancțiunea dată de școală (notă scăzută la Purtare,
repetenție), îți mai dădeau și ei „dobândă”! Acum părinții vin la cabinet să mă
roage să fac ceva ca puștii lor să nu mai chiulească, dar ei le scot scutiri pe
bandă rulantă, întărindu-le tocmai acest tip de comportament! Le explic și mă
privesc perplecși…
Să le dăm un
bun exemplu de părinți, de viață de familie. Reuniunile de familie,
evenimentele, menținerea unor bune legături cu rudele, activitățile întreprinse
împreună cu toată familia sunt tot atâtea exemple valoroase. Când însă ne
retragem în camera noastră „să avem liniște”, lăsându-i pe copii în camerele
lor cu tableta în brațe, când petrecem noi înșine ore întregi la calculator în
week-end jucându-ne, în loc să stăm de vorbă cu copiii sau să ne jucăm cu ei,
când nu mergem în vizită la rude și prieteni și nimeni nu ne calcă pragul, când
ne certăm din orice și pentru orice, le arătăm copiilor că o căsnicie înseamnă
chin și suferință, că viața de familie este o corvoadă, că fiecare își vede de
persoana sa cum poate, că a avea o familie nu este o realizare, nu te face mai
fericit, ci dimpotrivă, te afundă în suferință și însingurare, și-ți aduce o
mulțime de responsabilități fără nici o satisfacție.
Copiii
noștri sunt din ce în ce mai inteligenți. Epigenetica demonstrează că, pe
măsură ce știința și tehnica evoluează, pe măsură ce cunoașterea se extinde, cu
fiecare generație copiii noștri devin tot mai inteligenți. Rămâne însă în
sarcina noastră să le cultivăm și inteligența emoțională, să le ajutăm și
sufletele să se dezvolte plenar, nu doar rațiunea. Altminteri, riscăm să
creștem niște ființe pentru care până și iubirea va reprezenta un inconvenient.
Psiholog Irina Petrea
[1] Marrianne Power, „Generation who
refuse to Grow Up”, www.dailymail.co.uk, iulie 2012.
[2] „Why People Get Married Later”,
www.BusinessInsider.com
[3] „Cohabitation and the Uneven
Retreat from Marriage in the US, 1950-2010”, National Bureau of Economic
Research, septembrie 2013
[4] Ray Williams, „Is the Me
Generation Less Empathetic”, www.psychologytoday.com
Articol publicat in Revista Familia
Ortodoxa nr. 89/Iunie 2016
CUNOASTEREA
Sfantul Nectarie al Eghinei
Cunoasterea este suma ideilor
acumulate în urma impresiei si rezultatul întelegerii datorate atentiei; este
activitate a intelectului si delectare spirituala. Pentru a ajunge la
cunoasterea unui lucru trebuie sa ne îndreptam atentia asupra obiectului
respectiv, sa-l întelegem; mintea noastra trebuie sa-i cerceteze si sa-i
clasifice trasaturile; categoria dedusa este informatia, ideea, cunostinta care
ramâne în constiinta si prin care omul îsi îmbogateste tezaurul sau de
cunostinte.
Sfantul Nectarie al Eghinei, Un
portret al omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia
/ Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 111-112.
VINOVATIA IN PROCENTE
Arhimandritul Zaharia Zaharou
Trebuie sa învatam sa ne vedem
propria greseala, când ajungem la vreo neîntelegere, de pilda. Îmi amintesc ca
o pereche a venit la Parintele Sofronie – erau certati – si era limpede ca unul
era mai vinovat decât celalalt. Si Parintele Sofronie a întrebat-o pe sotie:
„Cât la suta crezi ca esti de vina?” A raspuns: „Doar cinci la suta. Dar sotul
meu este nouazeci si cinci la suta vinovat”. Si Parintele Sofronie i-a zis:
„Atunci îndreapta acel cinci la suta si sa vedem daca celelalte nouazeci si
cinci la suta mai ramân!” Aceasta este ceea ce face adesea ca slujirea
duhovnicului sa fie o sarcina grea, primita cu nerecunostinta de cei care se
spovedesc: iarasi si iarasi trebuie sa arate aspectele negative, greseala
cuiva. Sa aduca acea persoana la întelegerea greselii, asa încât sa poata sa ia
vina asupra sa. Pentru ca numai atunci are loc vindecarea. Pâna nu luam vina
asupra noastra, nu vom afla odihna, precum spun monahii veacului al patrulea.
Arhimandritul Zaharia Zaharou,
Largiti si voi inimile voastre!, traducere de monahia Mariam Vicol in
colaborare cu monahiile Tecla si Fevronia de la Essex, Ed. Reintregirea, Alba
Iulia, 2009, p. 292
Sursa: Pr. ALEXANDRU STANCIULESCU BARDA
RASARITUL LUNII
Sfantul Ioan din Kronstadt
Ce mi-a trecut prin minte în
timpul unei plimbari, când am admirat un rasarit de luna. Domnul zice:
Facutu-le-am toate câte sunt ca sa va fiu pe plac. V-am creat dupa chipul si
asemanarea Mea; am pus luminatori pentru voi soarele, luna si stelele; pentru
voi am facut pamântul cu toate roadele lui; am raspândit aerul, ca sa-l
respirati; v-am dat focul sa va luminati, sa va încalziti si sa va gatiti
mâncarea; v-am dat tot felul de bucate gustoase si bauturi felurite; v-am dat
priceperea de a face tesaturi de multe feluri, v-am dat si materiale ca sa va
faceti haine; v-am dat aurul, argintul, arama si alte metale aflate în
maruntaiele pamântului ca sa faceti din ele monede si alte obiecte. V-am adunat
într-o societate bine alcatuita, v-am dat Împarat, pe potriva inimii Mele,
unsul Meu, chipul Meu pe pamânt. Vi l-am dat pe Fiul Meu, Unul-Nascut, Care S-a
dat mortii, dupa vointa Sa, pentru a Se face voua mâncare si bautura; v-am dat
Biserica pamânteasca, de El întemeiata, al carei Cap este. Ce dati în schimbul
bunatatilor Mele? Cu ce le rasplatiti? Cu nerecunostinta, uitându-Ma,
respingându-Ma, nesocotindu-Mi poruncile. „O, neam necredincios si îndaratnic,
pâna când voi fi cu voi? Pâna când va voi suferi pe voi?” (Matei 17, 17).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 139
DEZGHETUL APELOR
Sfantul Ioan din Kronstadt
Dezghetul lacurilor si râurilor este
o imagine a despartirii sufletului de trup. Când apele scapa de chingile
ghetii, luciul lor începe sa stea fata catre fata cu aerul, care le mângâie cu
suflarea sa, iar razele soarelui prind a se rasfrânge în ele. Asa se întâmpla
cu sufletele curate, care se despart de trup; ele stau fata catre fata cu
Hristos, Care le revigoreaza si le lumineaza. Atâta timp cât sta deasupra lor
crusta ghetii, apele zac ca într-o temnita, încatusate, neavând o comunicare
directa cu aerul si cu lumina soarelui. Asijderea si sufletele noastre, cât
timp traiesc sub un învelis trupesc, nu pot comunica nemijlocit cu Dumnezeu si
cu sfintii, ci doar partial, prin intermediul acelui învelis. Iar când va cadea
învelisul trupului, vom vedea pe Domnul fata catre fata, asa cum apele de pe
care s-a topit crusta de gheata stau cu fata spre soare si intra în contact
direct cu aerul.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 270
E R O S U L
Arhiepiscopul Iustinian Chira
Iubirea, aceasta iubire, erosul,
iubirea trupeasca, pamânteasca, nu dureaza mult. Nu dureaza prea mult. În rare
cupluri se pastreaza aceeasi iubire ca si la început. Pâna la urma ea se
raceste si traieste sotul lânga sotie din niste obligatii sociale. Iubirea a
disparut. Erosul! Aceasta este iubirea pamânteasca, lumeasca. Oamenii normali se
uita la iubirea sufleteasca. Îsi iubeste omul femeia numai pentru ca e femeie
si pentru ca are nevoie de trupul ei?! Nu! O iubeste ca pe o partenera. O
iubeste ca pe o prietena scumpa. Dupa iubirea aceasta trupeasca despre care am
vorbit, vine cea sufleteasca. Aceasta trebuie cultivata. Sigur ca la baza ei e
tot credinta, adica respectarea poruncilor lui Dumnezeu. Adica, dupa iubirea
aceasta care se epuizeaza, tânarul si tânara îsi încheie ciclul de dragoste
trupeasca si devin doua personalitati care se completeaza una pe alta.
Arhiepiscopul Iustinian Chira,
Convorbiri in amurg, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 77.
Sursa: Pr. Alexandru Stanciulescu
Barda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu