Luiza Rotaru - Regimul Antonescu (12)

Regimul Antonescu (12)

Lt. Col. Dr. Luiza Rotaru

24 Iulie 2019

Comunicarea putere-opoziţie pe timpul participării României la faza ofensivă a Campaniei din Est

Intrarea României în război la 22 iunie 1941 a constituit un moment fundamental şi în privinţa relaţiei putere politică-opoziţie. Pornind de la obiectivul românesc al angajării militare a ţării alături de Germania împotriva U.R.S.S., cel al eliberării teritoriilor răpite şi reîntregirea naţională, aproape întreg eşichierul politic s-a situat de partea puterii reprezentată de Conducătorul Statului care, pe propria-i răspundere, pe baza înţelegerii cu Hitler, a declarat „războiul sfânt”, angajând ţara în cea mai mare conflagraţie a secolului al XX-lea. În raport cu evoluţia acţiunilor militare alături de Germania în perioada analizată, asistăm şi la o diferenţiere a atitudinii opoziţiei în ansamblul ei faţă de politica generalului Ion Antonescu, atât cea internă, pusă fără echivoc în slujba susţinerii eforturilor de război, cât şi cea externă, alinierea fără nici un fel de rezerve alături de Axă, de Germania în primul rând. Pe măsura derulării evenimentelor miliare, comunicarea putere-opoziţie s-a conturat tot mai evident, îmbrăcând formele cunoscute încă din capitolele anterioare, mai blândă şi chiar de adeziune şi susţinere fără echivoc a puterii în primele luni de război, mai aspră şi chiar intransigentă în anii următori, când armatele române au fost duse în străfundurile teritoriilor ruseşti alături de cele germane şi mai ales după catastrofa de la Stalingrad.

În prima parte a campaniei militare, 22 iunie - 26 iulie 1941, care a avut drept rezultat eliberarea naţională, majoritatea societăţii româneşti s-a alăturat puterii politice, aprobând şi susţinând participarea la război. A existat doar o infimă opoziţie faţă de războiul declanşat împotriva U.R.S.S., condamnând angajarea ţării într-un război eliberator, cea prestată de minusculul partid comunist, obedient Moscovei şi directivelor Cominternului.

În perioada următoare eliberării Basarabiei, Bucovinei de Nord şi ţinutul Herţa şi ieşirii forţelor române peste Nistru, opoziţia se radicalizează treptat, prin forme dintre cele mai diversificate (memorii, scrisori, manifeste, presă) adresându-se puterii şi cerând încetarea războiului alături de Germania, reţinerea în ţară a armatelor, declanşarea acţiunilor pentru a reîntregi ţara şi la vest, prin realipirea Transilvaniei de nord şi ulterior, apelul la anglo-americani pentru a conserva statutul politico-teritorial al ţării reîntregite.

Vehemenţa opoziţiei se accentuează, mai ales după momentul Stalingrad (toamna 1942 - iarna 1943), când după dezastrul armatelor româno-germane în Cotul Donului şi Stepa Calmucă, înfrângerea Germaniei devine evidentă şi, în scopul salvării ţării la insistenţele Mareşalului Ion Antonescu de a continua războiul alături de Axă, forţele din opoziţie se coagulează, indiferent de ideologie, pentru înlăturarea guvernului antonescian, desprinderea României de Axă şi alăturarea Naţiunilor Unite, ceea ce se va realiza prin lovitura de stat de la 23 august 1944. Premisele consensului putere - „opoziţie naţională” conturat imediat după intrarea ţării în război şi ale intensificării comunicării în scopul atingerii ţelului comun - eliberarea naţională - sunt anterioare declanşării operaţiilor militare. „Un război contra intereselor naţionale - susţineau liderii P.N.L. şi P.N.Ţ. - nu era războiul purtat pentru eliberarea Basarabiei, a nordului Bucovinei sau a Ardealului, ci alături de Germania, în ori condiţii, împotriva Marii Britanii”[1].

Încă din februarie 1941, adresându-se generalului Ion Antonescu, Constantin I.C.Brătianu, în scrisoarea deja analizată de noi în capitolele anterioare, scria: „Singurul război admisibil pentru România, ar fi acela pentru reluarea teritoriului pierdut”[2], iar liderul P.N.Ţ. - Iuliu Maniu, după cum semnalau organele de informaţii înainte de intrarea ţării în război, la 10 mai 1941 a organizat o întrunire cu colaboratorii cei mai apropiaţi: Ion Mihalache, dr. N.Lupu şi Mihai Popovici, pentru a stabili atitudinea ce trebuia adoptată în cazul unui război germano-sovietic cu participarea României. În urma exprimării poziţiilor la această consfătuire, s-a hotărât: „Gruparea naţional-ţărănistă nu va participa la o formaţie guvernamentală în împrejurările actuale: în cazul unui război, personalităţile proeminente din partid vor rămâne în rezervă, urmând a se examina dacă este cazul să se desemneze într-un cabinet de război, personalităţi de mâna a doua; Ion Mihalache va participa la guvern”[3]. Precizarea de mai sus este cu atât mai necesară cu cât, chiar cu câteva zile înaintea declanşării ofensivei germano-române, după cum ne informează Mihai Antonescu, Conducătorul Statului, din dorinţa de a accepta şi chiar căuta relaţii de conlucrare, cooperare, de a dialoga cu forţele democratice, a încercat să facă un guvern de Uniune Naţională, în vederea purtării războiului contra Uniunii Sovietice.

În acest scop, generalul Ion Antonescu a convocat la o întâlnire pe Ion Mihalache şi George Brătianu, prin care a transmis propunerea sa lui Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu. Prin aceleaşi persoane, adresându-se lui Ion Antonescu, atât Maniu, cât şi Brătianu, au refuzat oferta, preferând să rămână în rezervă, pentru cazul când Germania va pierde războiul[4]. Nici unul, nici celălalt nu au formulat  însă nici o opunere formală sau de fapt la intrarea în război[5]. Această informaţie importantă privind contactele directe dintre putere şi opoziţie, este confirmată mai târziu de Ion Mihalache, care la 12 mai 1946, într-un memoriu adresat preşedintelui Tribunalului Poporului, prin care cerea să fie audiat ca martor în apărarea lui Ion Antonescu. El scria: „Cu câteva zile înainte de declanşarea războiului, am fost chemat de domnii Ion şi Mihai Antonescu spre a-mi propune să intru în guvern ca vicepreşedinte sau chiar preşedinte al Consiliului. Cu acest prilej, am aflat că Germania va declara în curând război Sovietelor şi că România va merge alături de Germania”[6]. Era şi aceasta o formă concretă a dialogului putere-opoziţie, în condiţiile apropierii momentului hotărâtor în care ţara urma să fie angajată pentru reîntregirea fruntariilor.

Faptul că Iuliu Maniu, încă recunoscut ca şef al opoziţiei democratice, nu a dat curs propunerilor sale, neacceptând participarea la guvernare a lui Ion Mihalache, a provocat reacţia dură  a lui Ion Antonescu, concretizată într-o scrisoare de răspuns în 57 de pagini, la memoriile repetate ale liderului ţărănist din 4 decembrie 1940, 27 februarie şi 4 aprilie 1941, înmânată pe drumul anevoios al războiului, de reîntregire alături de Germania, la 21 iunie 1941[7]. Răspunzând rând pe rând tuturor acuzelor cuprinse în cele trei memorii ale lui Iuliu Maniu, Ion Antonescu a trecut în revistă întreaga conduită politică a democraţiei româneşti şi modul în care el preconiza organizarea de stat şi destinul României. „Din memoriile prezentate, rezultă că dumneavoastră sunteţi şi astăzi pentru un regim democratic constituţional - îi transmitea Ion Antonescu lui Maniu - şi pentru libertăţi cetăţeneşti în politica internă, precum şi pentru vechile noastre legături internaţionale, alături de puterile democratice occidentale, în ceea ce priveşte orientarea externă. Prin lovitura de stat din 6 septembrie, eu am rupt-o însă total şi definitiv cu aceste sisteme. În politica  internă reprezint un regim de autoritate, iar în politica externă sunt şi rămân alături de puterile Axei, având convingerea că interesele actuale şi cele permanente ale României pot fi servite numai cu o asemenea orientare”[8].

La preluarea puterii, preciza Antonescu, am găsit ţara într-o situaţie tragică şi aceasta datorită nefastei guvernări a partidelor politice, inclusiv P.N.Ţ. Calificând rosturile partidelor politice, a căror activitate legală o invoca Maniu, Antonescu îi explică interlocutorului său că „principala preocupare a partidelor noastre, mai ales de la Unire încoace, a fost căpătuiala partizanilor, fie că erau la putere, fie în opoziţie, dacă aveau influenţă. Dacă de ochii lumii, în faţa Parlamentului s-au dat şi înverşunate lupte ideologice, în schimb politicienii se înţelegeau de-a valma când era vorba să-şi creeze situaţii nemeritate, să-şi satisfacă ambiţiile şi vanităţile. De pagubă au rămas întotdeauna bugetul statului şi morala publică”. Antonescu se pronunţă dur, afirmând că rădăcinile anarhiei ce ameninţă să prăbuşească viaţa statului sunt a se căuta în activitatea fostelor partide politice, care au dat frâu liber poftelor şi fărădelegilor, chiar şi crimelor nepedepsite care au început să păteze analele noastre politice, încă din epoca regimului democratic, fiind sporite, apoi şi întovărăşite de abjecte acţiuni morale sub regimul autarhic a lui Carol II. Acest regim a fost suficient de bine servit de oamenii fostelor partide, fără ca acestea să fi operat o reacţiune masivă purificatoare. Antonescu acuza, apoi Garda de Fier, că a alunecat şi ea pe calea politicianismului, ajungând dintr-o mişcare de regenerare a vieţi noastre publice şi naţionale, o organizaţie de competitori de situaţii, cu mijloace teroriste şi cu scopuri politicianiste.

În acest context, Antonescu justifică superioritatea regimului autoritar care exclude principial jocul partidelor politice, făcând apel la forţele creatoare ale naţiunii  pe care le pune în serviciile colectivităţii, într-o organizare unitară în care să se încadreze şi activitatea politică, dar într-o formă care să excludă vechile moravuri şi să aducă la maximum de folos afacerile de stat. Cum politica de până acum - spunea Antonescu - a alterat moravurile oamenilor, i-a învrăjbit şi le-a corupt caracterul, de aici înainte, numai prin unirea elementelor de valoare naţionale şi ale Patriei se pot îndrepta lucrurile. El chema opoziţia la dialog, în vederea regenerării forţelor şi a contribuţiei acesteia la soluţionarea problemelor ţării. Prin guvern de uniune naţională, el preconiza „topirea” tuturor energiilor naţionale, indiferent de partidele cărora aparţin, angajate într-un scop unitar. La fel de nocivă i se părea generalului şi activitatea partidelor politice în privinţa problemelor economice, pe care considera că regimul său le poate rezolva numai prin românizarea economiei prin exproprierea evreilor şi o „colaborare” româno-germană care se impune nu numai din consideraţii politice, cât mai ales pentru a susţine suportul economic al României în conjunctura anilor trăiţi.

Amplă este în scrisoarea şi aserţiunea Generalului privind politica externă. Orientarea spre ţările Axei era justificată, astfel încât să se înţeleagă că în noul context geopolitic, România nu putea rămâne la vechile legături, când marile puteri democratice nu şi-au putut asigura nici propria existenţă. „Continuarea politicii alături de Anglia – spunea el – ne-ar fi dus la o totală prăbuşire. […] În spaţiul politic în care ne aflăm, singurele forţe reale în prezent au rămas deci Germania şi Rusia”[9]. Politica alături de Rusia era în concepţia lui Antonescu, anticomunist convins, o imposibilitate morală şi de fapt. Imposibilitate morală din cauza loviturilor pe care le-am primit şi a ameninţătoarelor tendinţe de expansiune ruseşti şi imposibilitate de fapt, întrucât toate încercările făcute şi în trecut de guvernele româneşti, de a realiza o apropiere de U.R.S.S. au rămas fără rezultat. „Ca urmare - transmitea Antonescu liderului P.N.Ţ. - am adoptat de la început, fără şovăire, o orientare politică externă precisă (alături de Axă - n.n.) pe care înţeleg s-o urmez cu loialitate şi cu toată sinceritatea, fiindcă este singura are în situaţia politică de azi a României, corespunde intereselor ei vitale şi poate îndreptăţi împlinirea aspiraţiilor noastre naţionale”[10].

Scrisoarea lui Antonescu l-a bulversat pe Iuliu Maniu. Precipitarea evenimentelor şi intrarea ţării în război l-au determinat însă să amâne răspunsul, concentrându-se pe atitudinea ce trebuia adoptată în noua conjunctură. Chiar în ajunul intrării ţării în război, la 22 iunie, şefii celor două partide din opoziţia democrată, P.N.Ţ. şi P.N.L. au încheiat un acord prin care lăsau generalului Antonescu întreaga răspundere pentru a decide. Mai mult, la acea întrunire, doi dintre conducătorii de frunte ai celor două partide, Ion Mihalache (P.N.Ţ.) şi Gheorghe Brătianu (P.N.L.) s-au declarat de acord cu participarea la război[11].[1] După declanşarea ostilităţilor militare alături de Germania, ca urmare a hotărârii univoce a generalului, fără nici o consultare a altor segmente ale societăţii româneşti, cu atât mai puţin a opoziţiei, a urmat o lună în care pe front, armatele române (Armata 3 şi Armata 4) şi Armata 11 germană, sub comanda directă a generalului Ion Antonescu, în cadrul grupului de armate ce-i purta numele, s-a acoperite de glorie în luptele pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de nord.

Ion Antonescu aflându-se mai mult pe front, aşa cum rezulta din Jurnalul său publicat de profesorul Gheorghe Buzatu[12], nu a mai avut posibilitatea să comunice direct cu opoziţia. Zilnic însă, primea un Buletin informativ elaborat de Serviciul Centralizării Informaţiilor din cadrul Secretariatului General al Guvernului, în care erau sintetizate informaţiile primite de la Serviciul Special de Informaţii (S.S.I.), Centrul de Radio-Ascultare „Radar”, Ministerul de Interne (Direcţia Generală a Poliţiei, Prefectura Poliţiei Capitalei, Inspectoratul General al Jandarmeriei), privind poziţia şi activitatea forţelor politice mai mult sau mai puţin ostile politicii regimului antonescian, de angajare a României alături de Germania în războiul împotriva U.R.S.S., pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei[13].

Din buletinele studiate rezulta că deşi interzise prin lege, partidele şi grupările politice au continuat să-şi dezvolte o activitate diversă, chiar dacă nu publică, cu consimţământul tacit al autorităţilor care le-au ţinut permanent sub observaţie. Ştirile din buletinele informative se refereau în general, la diverse întâlniri, acţiuni ori opinii ale diverşilor lideri politici, confirmând evoluţia şi modificările de atitudine ale acestor forţe politice, în raport cu cursul evenimentelor politico-militare pe plan intern şi internaţional[14]. Prezentate zilnic, atât generalului Ion Antonescu, cât şi lui Mihai Antonescu, conţinând în special informaţii axate aproape exclusiv pe activitatea forţelor politice din opoziţie, şi aceste documente pot fi considerate ca forme ale comunicării putere politică - opoziţie, atâta timp cât reprezenta principala sursă de informare a organelor puterii, cu privire la acţiunile şi opiniile liderilor celor mai importante formaţiuni politice aflate în opoziţie.

Cel mai atent şi frecvent s-au aflat în vizorul organelor de informaţii ale puterii, în această comunicare indirectă P.N.Ţ. şi P.N.L. datorită importanţei lor în eşichierul politic românesc şi a influenţei pe care o aveau în rândul opiniei publice. Faptul că autorităţile nu au luat măsuri pentru a le împiedica activitatea, demonstrează că aceste forţe politice era privite, aşa cum de altfel şi ele se considerau ca o posibilă alternativă la guvernare pentru a scoate ţara din impas, într-o situaţie în care guvernul în funcţiune, ar fi trebuit să părăsească scena politică. Şi în timp ce sub comanda generalului Ion Antonescu, armata română desfăşura victorios campania pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, partidele din opoziţie îşi intensificau în interior acţiunile pentru precizarea poziţiei şi mai ales aducerea acesteia la cunoştinţa puterii politice.

La 24 iunie, într-o consfătuire a fruntaşilor P.N.L., s-a hotărât suspendarea oricărei activităţi a partidului, „naţional-ţărăniştii urmând a sprijini pe plan intern acţiunea Conducătorului Statului în lupta pentru întregirea hotarelor din Est”. Şi ca o clară exprimare în privinţa reluării comunicării cu puterea, la 27 iunie, a fost însărcinat Ghiţă Pop, să redacteze cu răspuns în replică generalului Ion Antonescu la comunicarea pe care acesta o făcuse cu privire la scrisorile şi memoriile înaintate de Iuliu Maniu. La rândul lor, liberalii se pronunţau, în aceeaşi perioadă, că „nu trebuie întreprinsă nici o acţiune ce ar putea îngreuna situaţia politică a generalului Ion Antonescu, căruia trebuie să i se lase toată libertatea, deoarece şi-a luat răspunderea politicii alături de Axă”. Gheorghe Brătianu se declara chiar gata să colaboreze cu regimul antonescian. „Cercurile liberale declară că, deşi gruparea liberală înţelege să rămână în expectativă, priveşte favorabil acţiunea de distrugere a comunismului şi aceea pornită de domnul general Antonescu, pentru dezrobirea Basarabiei şi Bucovinei de Nord” (notă a S.S.I. din 27 iunie 1941), dar Conducătorul Statului trebuie să aibă în vedere desfăşurarea finală a evenimentelor internaţionale, fiindcă e neînduios că victoria va fi de partea Angliei şi Americii. În această idee, la nivelul conducerii celor două partide, s-a hotărât o apropiere de S.U.A şi Marea Britanie şi contactarea anglo-americanilor spre a asigura României o poziţie favorabilă în orice împrejurări.

Ca reprezentant al întregii opoziţii, Iuliu Maniu a avut în iulie 1941 mai multe întrevederi cu Gunther Matt, ministrul S.U.A. la Bucureşti, cu care prilej a căutat să asigure României prin tratative, o poziţie favorabilă în cazul unei victorii anglo-americane asupra Germaniei, iar prin memoriile înaintate la Londra şi Washington; el argumenta poziţia României în conflictul mondial, ca rezultat al unor împrejurări de forţă majoră identică cu cea a Greciei şi Poloniei, iar acţiunea militară la care participă fiind de eliberare a unor teritorii răpite, nu va influenţa cu nimic raporturile cu Anglia şi Statele Unite. În aceeaşi idee a menţinerii raporturilor cu Anglia şi S.U.A., s-au pronunţat şi liberalii într-o şedinţă a Biroului P.N.L. din 24 iulie, când s-a hotărât luarea unei atitudini prietenoase faţă de Anglia şi mai cu seamă faţă de America, dând totuşi concurs Conducătorului Statului şi combătând curentele comuniste şi legionare.

Trecerea Nistrului de către armata română a declanşat o amplă şi gravă controversă ce continuă şi astăzi, atât pe plan politic, cât şi în prelungire, pe plan istoriografic[15]. Începutul confruntării l-a făcut Iuliu Maniu, prin scrisoarea adresată la 18 iulie 1941 generalului Ion Antonescu aflat încă pe front, prin intermediul lui Mihai Antonescu. Comunicând în scris cu Antonescu, Iuliu Maniu îşi reafirmă punctul său de vedere, de susţinere a războiului în prima sa fază, cu recomandarea categorică de a opri armatele române la Nistru.  Hotărârea lui Antonescu în urma schimbului de scrisori cu Hitler de la sfârşitul lunii iulie şi a întâlnirii celor doi de la Comandamentului Grupului de Armate „Sud” din Ucraina din 4 august, a determinat o intensificare a comunicării putere-opoziţie. Întrucât Antonescu a refuzat să dea curs sfaturilor liderilor partidelor istorice, ba mai mult, în toamna anului 1941, după încheierea campaniei pentru ocuparea Odessei, a organizat un nou plebiscit de pe urma căruia aştepta o nouă susţinere naţională a politicii sale, inclusiv cea militară, Iuliu Maniu simte nevoia să se adreseze din nou Mareşalului. Cu o zi înainte de scrutin la 8 noiembrie, acesta îi expedia lui Antonescu o nouă scrisoare[16], în care scria: „Am luat cu îndurerată surprindere la cunoştinţă decretul de chemare pentru adunarea plebiscitară, pe ziua de 9 noiembrie, ca cetăţenii noştri să-şi exprime aprobarea sau dezaprobarea lor asupra guvernării dumneavoastră de la 6 septembrie 1940 până astăzi. Când fiii ţării sunt chemaţi să-şi îndeplinească suprema datorie faţă de ţară, ar trebui eliminat tot ce i-ar putea despărţi. Ar trebui, indiferent de deosebirile de vederi politice interne şi externe ce ne despart, să ne ferim cu toţii să întretăiam drumurile şi cărările – şi de altfel prea strâmte, care duc la izbânzi mari naţionale, prin năzuinţi de organizări care nu pot avea şi nu vor avea un caracter de permanentă durabilitate. […] Concepţia serioasă ce o are Partidul Naţional Ţărănesc despre drepturile naţiunii şi ale cetăţenilor ce o compun, exclude participarea lui la un simulacru de consultare obştească, repetat de trei ori în trei ani şi jumătate”[17].

Scrisoarea lui Maniu se pare că nu a avut efectul scontat, nici măcar în rândul membrilor partidului, atâta timp cât a doua zi, la 9 noiembrie, politica Mareşalului a fost validată cu 3.446.889 voturi pentru şi doar 68 voturi împotrivă. Rezultatul scrutinului fiind aproape unanim în favoarea Mareşalului, opoziţia rămâne oarecum derutată. Aceasta nu împiedică continuarea comunicării cu puterea în formele de acum tradiţionale ale scrisorilor. Este rândul liderului liberat, Dinu Brătianu, să adreseze la 24 noiembrie 1941 o scrisoare[18] plină de acuze, mai ales la adresa situaţiei economice şi financiare a ţării, pe care le apreciază ca fiind în criză, dată fiind subordonarea acestor sectoare faţă de Germania. „Singurul sfat ce vi-l pot da - scria Brătianu - este de a căuta să degajaţi armata noastră şi să o readuceţi pe teritoriul naţional, să reduceţi numărul concentraţilor ca să redaţi braţele lor de lucru, să intensificaţi astfel transporturile şi să sporiţi producţia”[19]. Adnotată punct cu punct de Antonescu, scrisoarea reprezintă o frescă de abordare politicianistă deasupra realităţilor, necuprinzând, după cum nota şi Mareşalul, nici o soluţie, ci numai critici, motiv pentru care Conducătorul Statului conchidea: „Să vină Domnia Sa să dea soluţiile”[20].

Iritat de răspunsul zeflemitor al Mareşalului, după aproape o lună, la 19 decembrie 1944, Dinu Brătianu semnează din nou, alături de Iuliu Maniu, o nouă epistolă[21] adresată acestuia, cerând de data aceasta, în termeni categorici, să se pună capăt participării României la campania din Răsărit. „Preocupaţi de soarta ţării - comunicau cei doi lideri politici Conducătorului Statului - ne facem datoria să atragem atenţia asupra gravelor pericole ce ne ameninţă şi asupra măsurilor ce credem că trebuie să le luaţi ca să le preîntâmpinaţi”[22]. Sunt enumerate apoi gravele probleme interne şi pericole cu care se confrunta societatea românească la finele anului 1941, în plan intern, concretizate în adâncirea crizei economico-financiare şi agravarea condiţiilor minime de viaţă, ca urmare a ducerii în continuare a războiului şi în plan extern, pericolul la adresa graniţelor reprezentat de Rusia, Ungaria şi Bulgaria. În condiţiile acestor pericole, se exprimau Maniu şi Brătianu, trebuie să prevedem mai întâi apărarea frontierelor noastre şi recâştigarea Ardealului pierdut, ceea ce nu putem realiza decât cu o armată puternică şi bine înzestrată. În consecinţă, ei cereau Mareşalului: „Retrageţi trupele din Rusia, pe care Germania le poate uşor înlocui. Reconstituiţi armata, refăcând cadrele şi armamentul. Îndreptaţi situaţia economică şi financiară a ţării. […] Numai în acest mod vom putea apăra ţara noastră, o vom putea reîntregi şi o vom emancipa de influenţă străină, ca astfel să avem o ţară liberă şi stăpână pe destinele ei”[23].

--------------------------------------

[1] Florin Constantiniu, Alesandru Duţu, Mihai Retegan, op.cit., p.48-49.

[2] A.N.I.C., fond P.C.M. - cabinet, dosar nr.61/1940, f.44.

[3] Maria Georgescu, În vizorul organelor de informaţii: opoziţia, în Dosarele istoriei, An IV, nr.7(35), 1999, p.41.

[4] Mihai Fătu, op.cit., p.119.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] A. Simion, op.cit., p.206; vezi răspunsul integral în: Mihai Pelin, op.cit., p.140-188; în  A.N.I.C. fond P.C.M., dosar rn.48/1940, f.42-97.        

[8] A.N.I.C., fond P.C.M., dosar rn.48/1940, f.42.

[9] Ibidem, f.72-73.

[10] Ibidem, f.76.

[11] Arhiva Ministerului de Interne, fond P.C.M., pachet 2, doar nr.369, Raportul Corpului Detectivilor.

[12] Vezi şi Gh.Buzatu, Hitler, Stalin, Antonescu ..., p.152 şi urm.

[13] Monitorizarea activităţii opoziţiei s-a făcut, de fapt, pe toată perioada Campaniei din Est (1921-1944); Buletinele informative, aproape zilnice, aflându-se în A.N.I.C., fondul P.C.M. – Cabinetul Militar, Mareşal Ion Antonescu, 1940-1944.

[14] Maria Georgescu, op.cit., p.41.

[15] Florin Constantiniu, Ilie Schipor, op.cit., p. 98-99.

[16] Vezi în: A.N.I.C., fond P.C.M., dosar nr.25/1940, f.140-142.

[17] Ibidem, f.40.

[18] Ibidem, f.71-74.

[19] Ibidem, f.33.

[20] Ibidem, f.74.

[21] Ibidem, f.173-175.

[22] Ibidem, f.133.

[23] Ibidem, f.174.