luni, 11 octombrie 2021

Ioan Miclău-Gepianu - Gheorghe Pituț (n. 1 aprilie, 1940 – d. 6 iunie, 1991)

 



 

Ioan Miclău-Gepianu: Gheorghe Pituț

(n. 1 aprilie, 1940 – d. 6 iunie, 1991)

- poet-

 

VERSURI

 

 

~*~

 

Înțeleptul

 

Înțeleptul nu doarme noaptea

Și ziua nu cântă.

Când soarele răsare

Binecuvântă turnurile

Și oamenii

Care-au scăpat din somn.

Atât de tainic

trece printre semeni

că rareori il vede cineva.

Dacă-l întreabă lumea

spune un cuvânt

rotund și greu

ca piatra dintr-un râu:

să poți privi-ntr-un om

e cea mai mare

întâmplare.

 

Poezia

 

Toți care ne-au văzut

sub frunza clătinată a toamnei

de duhul verii ce se scufunda

au spus:

acesștia sunt besmeticii, absurzii,

sunt oameni care insistă

în fața mării.

Când crezi până departe

Te-ntorci între ai tăi bogat și mare.

stăm uluiți în fața

dezastrului ce tinde să răstoarne marea

și-acele patruzeci de bărci

pe valuri fulgerate

cu câte un copil pe spaima lor;

acum cine-i puternic să urce în furtună.

Trec prin etaje mari de apă

și luntrea și copilul

pe care-l duc la țărm

îmi uscă umărul cu luciul ei.

O, tuturor ni s-a părut

acolo-n tulburele morții

c-aveam în brațe

barca și copilul ei,

doar când s-atingem plaja

țineam în pumnii încleștați

un os de pește putred.

Dar eu îți spun că mie pe creasta unui deal copilul

pe care trebuia să-l duc în viață

mereu îmi făcea semne disperate.

Aduce ochiul toamnei ghimpi din nou

pe plaja pustiită același surd ecou:

- pedeapsă a fost doar prima ta-ncercare,

de-acum cine n-are chemare la mare

va fi supt dedesubt în vâltoare

intr-o rece și albă uitare

cine nare chemare la mare.

 

Celălalt Soare

 

Oricât de lungă ziua,

șaptezeci de ani –

părinții înhămați la snopi

prin ariile unui veac întreg

îi văd cum pierd

din ceas în ceas puterea,

dar umbra celui mai înalt copac

din lume – Datoria

le răcorește fruntea ne-ntrerupt

cu cel dintâi

și trist curaj

pe podul plin de roade

al pământului.

 

Câinele

 

În noapte îngropat cu labele

din față

și cu pieptul,

auzi lătratul lui cum rupe așchii

dintr-un brad în munți,

pocnește un cartuș

de armă demodată

la răspântii,

dezgroapă gemete de om lovit

din spate

când nici nu bănuia,

oricum dacă lătratul

e un cântec

în slujba timpului oprit

il poți cunoaște

mai ales când crește

în jurul lui pustiul

schelălăind prelung

sub golul înflorit

de gheața lunii.

 

Vâna de aur

 

Sub vatra casei noastre

în păduri

mai jos de rădăcina

zgomotelor zilei...

Un gard de fier

respinge călătorul

și noaptea dorm

alăturea de câine

pe comoară,

aud cum curg din ea

lumini pe dedesubt;

mă cert în fiecare zi

cu tatăl meu

pentru un metru de adânc

săpat,

mă înspăimântă

pașii lui de paznic

atât de grei pe când cobor

trudit, -

pot să stârnească

un cutremur

și niciodată n-o s-ajung

sub vatra casei noastre

unde trăiește vâna de aur.

 

 

~*~

De la arhiva Bibliotecii ”Mihai Eminescu”-

Cringila, N.S.W

Ioan Miclău-Gepianu



Cum se coace pita la Ionuts acasa - cuptor facut chiar de poet.





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu