Mihai Eminescu un dublu
geniu în poezie și știință, un patriot nici astăzi destul înțeles...
La Editura Brumar-Timișoara, în format
academic, 340 de pagini, a fost tipărită cartea eminescologului dr. Virgil Ene
–de mine calificat astfel – a câta?, despre „Mihai Eminescu între geniu și
nebunie o patografie adevărată” care are darul să-i dea poetului nepereche și
astrofizicianului, încă nerecunoscut, ca și eminescologilor – G. Călinescu,
Titu Maiorescu, Mihai Cimpoi, Theodor Codreanu, Petru Creția, Caius Dobrescu,
Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Dumitru Irimia, Eugen Lovinescu, Dan C. Mihăilescu, Ion Negoițescu, Perpessicius, Edgar
Papu, Augustin Z.N. Pop, Valeriu Râpeanu,
Eugen Simion, Dimitrie Vatamaniuc – și nu namai lor, ci și cititorilor pasionați
de Eminescu, merite și noi vești despre dublul geniu al României, un patriot,
nici astăzi destul de înțeles...
Favorizat de propria calificare
profesională, medic și profesor în domeniu, cercetător pasionat, mare iubitor
de Eminescu și familia lui, a profesorilor și prietenilor lui, Virgil Ene în
cele opt capitole ale cărții sale, plus addenda în care un loc important acordă
și unor intervenții ale subsemnatului, reușește ceea ce n-au escaladat
calificații eminescologi, pe unii el considerându-i
că „nici astăzi nu știu ce conțin ideile halucinante ale lui Eminescu, și nici
ce e aia Relativitate”, deși ”Relativitatea a fost demult introdusă în viața
extraterestră de Eminescu, pe lună, de Einstein în experiența cu gemenii”, dar
ei scriu despre...Eminescu.
Probă a atitudinii față de poet și
literatura română, de limba română, a fost și este și poziția nu doar a celor
de la „Dilema”, despre care vorbește și acuză autorul cărții de față, care cred
că „Eminescu, în zilele noastre, a devenit inactual atât ca poet cât și politic”
și că „locul lui nu mai stă bine pe soclu ca un geniu poetic„ ci „încape mai
bine între patru scânduri ale unei debarale”, astfel... să fie uitat!
Față de un asemenea dispreț,
profesorul doctor, cercetătorul Virgil Ene, deși acordă spațiu major omului și
bolilor lui, din unele născându-se geniul, greu depistat și nici azi suficient
recunoscut, vine sintetic și, precum eu, și în alte împrejurări literare, își
prezintă argumentele pentru susținerea geniului poetului nostru pe care ni-l
recomandă și ne îndeamnă să îl cunoaștem nu doar din cartea aceasta, sinteză a
patriotismului, ci și din cărțile de autor pe care le-am mai propus spre
lectură și studiu cu crionul în mână, după metoda noastră, a arhiviștilor și
jurnaliștilor : „Previziuni științifice
în viața și opera lui Eminescu”, editată în 2010, în care sunt înșirate 35 de previziuni știinifice care în
timp de 140 de ani s-au și realizat, fiind prezentați cei care din imaginația
poetului au făcut realitățile vieții; ”Eminescu
versus Einstein” este cea de-a doua carte semnată Virgil Ene, apărută în 2012, ”plecând de la faptul că Eminescu
își imaginase relativitatea timpului și spațiului înaintea lui Einstein și
chiar îl pusese în practică”, lucrare care pune în spațiu tiografic și scrisoarea
„Melania Șerbu din Brașov în corespondență cu Einstein despre Mihai Eminescu”,
primită de la domnul Ion N. Oprea, cuprinsă în Addenda la studiul din 2018, pe
care o găsește interesantă și pentru că nu a fost remarcată nici de G.
Călinescu în Viața lui Mihai Eminescu,
deși se știe, era un meticulos; în 2014,
Virgil Ene avea să decripteze Sărmanul Dionis, nuvelă care, prezentată la
Junimea la 1 septembrie 1972 și considerată până în 2012, 142 de ani, o
„enigmă! deși apreciată literar drept o „capodoperă filozofică și literară a
literaturii române”, scrie și publică, tot la Brumar, volumul cu titlul ”Nebănuitele enigme ale nuvelei Sărmanul
Dionis”, în care „enigmele„ devin
alte 27 descoperiri științifice și 15 previziuni care aveau să se
materalizeze...
Mulțumit, autorul declară și în ”Mihai Eminescu între geniu și nebunie...”,
2018 : „Am ajuns la concluzia că această nuvelă, scrisă în 1871-1872, este, de
fapt, un laborator ștințific ale cărui descoperiri au irupt în toată opera lui
Eminescu”. Că laborator de lucru este pupitrul oricărui scriitor este și altă
realizare a eminescologului nerecunoscut din Timișoara: ulterior, pornind de la
asețiunea poetului încredințată lui Obersteiner, cum că „limba română e cea mai
veche fiindcă se trage din cea traco-dacă”, în 2017, Virgil Ene publică volumul ”Nouă de la Râm ni se trage sau Urmările Războaielor Daco-romane”,
carte care, prin conținut atinge și Trianonul, ne aduce în casa proprie simțul și sperata realitate a Marii Uniri.
Geniu poetic și științific, un mare
ziarist patriot în toate – Doina, citită la 5 iulie cu ocazia dezvelirii
statuii lui Ștefan cel Mare din Iași,-
stări cărora Virgil Ene, născut în
Budești-Vâlcea, fiu de preot, astăzi cu un nepot, Matthias, le găsește sinteza
în însuși motto-ul actualului volum, din păcate nesemnat. „Oare cine va găsi în
viața și opera mea un grăunte de adevăr, să explice posterității, de ce am fost
nefericit prin umilire și sărăcie în patria mea bogată? Mihai Eminescu.”
Adevărul este și în patografia de față
semnată dr. Virgil Ene! Dar trebuie căutat și în alte volume. „O istorie
culturală a nebuniei”, cu subtitlul „De la Biblie la Freud, de la casa de
nebuni la medicina modernă”, este titlul
tomului britanicului Andrew Scull, traducerea Anacoana Mindrila-Sonatto,
editura Polirom, 2017, 504 p., din care aflu „nebunia face parte din noi”, ea
„este vizibilă în artă” și, ”între biologie și cultură, nebunia este parte a
umanității”, cititorul străbătând-o poate înțelege clar chiar și paradoxurile
vieții prezente, precum ar fi și acesta: rădăcinile nebuniei se află, cum spune
autorul și cartea lui, ”undeva în acel
amestec neclar de biologic și social”.
Paradox și în opiniile oamenilor. Dr.
Virgil Ene debutând literar la 80 de ani împliniți are norocul ca prima carte
să i-o citească, „cu creionul în mână” profesorul C.D.Zeletin, care
apreciind-o, îl ajută și din 9 ianuarie 2011 devine membru scriitor în
Societatea Medicilor Scriitori și Publiciști din România, un participant, cum
se va adeveri, de cetățean al unui oraș – Timișoara – de Capiitală a Culturii
Europene; la Iași, tot paradoxal, pentru asemenea cutezanță, de a scri cărți la
vârstă înaintată, un lector universitar, 31 de ani, avea să categorisească asemenea preocupări
drept impostură, afectată de ceva nebunie, situație de la care, alții, ca să
nu-i supere pe unii care scriu și crează și după ce împlinesc suta de ani,
Neagu Djuvara sau Mihai Șora, au dat
naștere unui cenaclu ai cărui membri, ca să dovedească contrariul, au dat unei
edituri ieșene în lucru un ciclu de 15 volume, față de care criticul, ajuns
profesor universtar, n-a schițat scuze,
deși eliminarea orașului lui dintre candidații la titlul de Capitală Europeană,
se datorește, poate și lui.
Ion N. Oprea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu