Izvorul nesecat de lumină
~*~
În noi sunt
toate, şi soare, şi nori, şi furtună,
acum plouă,
plouă torenţial!
– Te simt în
ploaie, frumoasă femeie,
eşti cu mine,
aici, în inima mea!
Plouă cu iubire
pe pământ.
Eu sunt
pământul,
din pământ am
fost luaţi!
Ce e pământul
şi ce e ploaia, iubitule?
– O parte
din noi! Ne-ntâlnim mereu,
în stele, în
cerul senin, în fulger,
în clipa de
dincolo de timp,
ştiam că eşti
acolo, te aşteptam,
ştiam că te voi
întâlni odată şi-odată.
În tine se dă o
luptă imensă,
cu fluctuaţii
mari de cald şi rece,
în foişorul
inimii ne completăm
şi inversăm
polii,
un fir roşu al
destinului ne leagă.
Ne reflectăm
esenţa vieţii în oglindă,
un diamant a
cărui lumină
străbate adânc
eteruri.
Privim atent
fiecare dar divin.
În noi e
adevărul, în profunzimea noastră!
Ce-nsemn pentru
tine?
– Împlinirea
mea, saturaţia unui suflet
însetat de
tine, omul, sufletul, tu fiinţată.
Te iubesc,
omule! Izvorul din tine iubesc!
Unde-i calea
către izvor?
– Caută
izvorul şi vei găsi calea,
un fir de apă
suntem, un fir de apă vie
care se varsă-n
izvor!
Nu seacă
izvorul lor! Le simţi durerea?
– N-o poţi
simţi
dacă nu te-a
durut cel puţin
la fel de mult
aşa cum ceri să
simt, iubita mea!
Ştim, au un
izvor,
nu se vede, dar
împreună curg!
– Totul e
posibil cât încă nu ai ales.
Într-o plăcere
nebună pasiunea ne va topi,
vreau să urci
cu mine,
odată căzută-n
braţele mele
clepsidra va
curge în sus, hoya mea!
Am visat mereu
un om ca tine,
aici, pe
pământul amintirilor
unde totul este
doar ideea unui paradis.
Pătruns sunt
de-acel vis,
trupul tău mi-e
cunoscut, îl recunosc.
Ca boabele de
rouă, lacrimă de lacrimă,
te voi culege
cu mare atenţie.
Te sărut acolo
unde se-aprinde focul sacru,
acolo unde-ţi
place,
la capătul
râului ne-aşteaptă lumina.
Cu inima mi-ai
desenat un câmp de flori,
florile inimii,
florile simţirii.
Am întors fila
timpului, ca pe-o roată,
ameţitor te
urcă, te coboară,
un spectru larg
de lumini, de emoţii.
Prin petalele
macilor
te-ai jucat cu
gravitaţia mea,
nucleele ni
s-au întâlnit, contopindu-se.
Primeşte
această cheie a nemuririi.
Simţi dansul,
mereu dansul în lumea noastră?
Un mare mister
rotirea spiritelor şi contopirea lor!
Cu lumina
adunată-n palmele inimii
ne cheamă
tânguirea sufletului.
– Lasă, iubito,
chinul pentru mine,
am ajuns
nepotrivit de târziu în sângele tău,
am adus prea
mult oxigen,
fii liberă ca
îngerul
care se ridică
prin dansul aripilor,
mereu sunt în
lăcaşurile spiritelor,
acolo cred că
te-am întâlnit.
Dumnezeu ne-a
unit pe veci,
dă-mi
jumătatea, dă-mi noua viaţă!
Îmi amintesc de
ziua când ţi-am cules flori
de pe câmpia
paradisului revărsat
în zorii
trăirilor mele...
Acum sunt şi
trup, aici şi-acum exist,
într-un trup de
bărbat.
În palme ai
primit lumina noastră.
Ai grijă de ea!
O rază ce
vine-n goană, din apus,
şi-adună
aripile, şi-apoi se lasă,
tremurând, pe-o
frunză...
– Mă fascinezi,
omule din cer senin,
coborât pentru
viaţa din mine,
iau foc din
focurile tale,
te cunosc
demult,
din veşnicii,
de acolo te cunosc,
azi mai mult ca
ieri şi vreau un veşnic azi...
Aduc inima mea
înaintea ta,
atât, nimic mai mult!
O veşnicie să
stăm împreună,
să ne deschidem
unul faţă de celălalt,
şi-amândoi faţă
de lumea noastră,
ca să primim
mereu pecetea cerului!
– Fii
binecuvântată,
inimă aleasă a
iubirii divine!
– Liniştea
dinaintea furtunii; refac decorul,
îl restrâng...
dincolo de timp şi spaţiu,
stau pe o
stâncă, mă gândesc la tine,
trebuie să
găsesc răspunsul.
De ce vezi
ziduri
în oglinda
împrumutată pentru o viaţă?
Ridică-ţi ochii
spre infinitul albastru,
acolo unde nu
mai este nicio limită.
Nimic e totul
şi totul e nimic.
Vioara din
oglinda mea te poartă
pe aripi
neştiute,
acolo unde
gândul e viaţa veşnică...
~*~
16 august 2013
IRINA LUCIA
MIHALCA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu