Dumnezeu
~*~
Oamenii bogaţi au făcut icoane,
catapitezme-aurite şi strane,
însa Dumnezeu n-a venit
în locul astfel îngrădit.
Bogaţii stateau groşi, împovaraţi
şi se uitau la sfinţii frumos
îmbracati.
În vremea asta, Dumnezeu zbura-n
copaci,
făcându-i să-nflorească. Fugea la
săraci,
cerându-le mămăliga şi ceapa.
Era când câmpie verde, când apa.
Alteori se făcea mic
şi s-ascundea în floarea de finic,
ori s-apuca sa crească-n păpuşoaie,
s-ajute furnicile la muşuroaie,
sa dea pământului mană şi ploaie.
Avea atâtea de făcut Dumnezeu,
şi oamenii îl plictiseau mereu,
cerând unul pentru altul rău.
Îi auzea strigând: „Pământul meu…”
Îi vedea punând semn de hotar,
ciopârţind, împărţind minunatul dar.
Atunci se supăra. Pornea furtuna.
Cu secetă şi ploaie-ngheţată lovind
într-una,
se făcea mare şi-nfricosat,
ca muntele cu păduri îmbrăcat.
Pâna venea o pasare la el.
Codobatură sau un porumbel,
şi spunea: „Doamne, mi-a căzut puiul
jos.
Zi să se facă iară frumos,
să răsară soarele şi să-l găsesc…”
„Facă-se voia ta, sol păsăresc…”
Şi Dumnezeu punea fulgeru-n teacă
şi s-apuca alte lucruri să facă.
Doamne, n-am isprãvit!
Doamne, n-am isprãvit
cântecul pe care mi l-ai şoptit.
Nu-mi trimite îngeri de gheatã şi
parã
în orice sarã.
Nu pot pleca. Arborii îmi soptesc;
florile calea-mi aţin si mã opresc.
Despre toate-am început o cântare
de laudã şi naivã mirare.
Oamenilor voiam sã le las
sufletul meu, drept pâine la popas,
drept pãşune, livadã şi cer.
Tuturor acelora care nu mã cer
şi nu mã cunosc, am vrut sã le fiu
o candelã pentru mai târziu.
Cãutam în iarbã şi-n mohor
tainele ascunse tuturor.
Mã uitam în fântânã şi-n iaz,
şi-ascultam - îndelung - sub brazi...
Atunci au venit îngerii şi m-au
chemat.
Doamne, nu pot pleca, n-am terminat!
Deschide colivia, fã sã zboare
cântecele mele nerãbdãtoare.
~*~
Magda Ianoş
Din volumul postum, "Ţara
luminii", 1946
http://www.romanianvoice.com/poezii/poeti/isanos.php
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu