MIHAI EMINESCU:
VERSURI DIN AMINTIRILE
TINEREȚII
SALE!
~*~
CÂND AMINTIRILE...
Când
amintirile-n trecut
Încearcă
să mă cheme,
Din
drumul lung și cunoscut
Mai
trec din vreme-n vreme.
Deasupra
casei tale ies
Și
azi aceleași stele
Ce-a
luminat atât de des
Înduioșării
mele.
Și
peste arbori răsfirați
Răsare
blânda lună
Ce
ne găsea îmbrățișați
Șoptindu-ne
–mpreună.
A
noastre inimi își jurau
Credință
pe toți vecii,
Cănd
pe cărări se scuturau
De
floare liliecii.
Putut-au
oare-atâta dor
În
noapte să se stingă,
Când
valurile din izvor
N-au
încetat să plângă,
Când
luna trece prin stejari
Urmând
mereu în cale-și,
Când
ochii tăi tot încă mari
Se
uită dulci și galeși?
COLINDE, COLINDE
Colinde,
colinde!
E
vremea colindelor,
Căci
gheața se-ntinde
Asemeni
oglinzilor,
Și
tremură brazii
Mișcând
rămurelele
Căci
noaptea de azi-i
Când
scânteie stelele.
Se
bucur-copiii,
Copiii
și fetele,
De
dragul Mariei
Își
piaptănă pletele,
De
dragul Mariei
Și-a
Mântuitorului
Lucește
pe ceruri
O
stea călătorului.
FIIND BĂIET PĂDURI CUTREIERAM
Fiind
băiet păduri cutreieram
Și
mă culcam ades lângă izvor,
Iar
brațul drept sub cap eu mi-l puneam,
S-aud
cum apa sună-ncetișor;
Un
freamăt lin trecea din ram în ram
Și
un miros venea adormitor.
Astfel
adesea eu nopți întregi am mas;
Blând
îngânat de-al valurilor glas.
Răsare
luna,-mi bate drept în față;
Un
rai de basme văd printre peoape,
Pe
câmpi un văl de argintie ceață,
Sclipiri
pe cer, văpaie peste ape,
Un
bucium cântă tainic cu dulceață,
Sunând
din ce în ce tot mai aproape...
De
frunze-uscate sau prin naltul ierbii,
Părea
c-aud venind în cete cerbii.
Alături
teiul vechi mi se deschise:
Din
el ieși o tânără crăiasă,
Pluteau
în lacrimi ochii-i plini de vise,
Cu
fruntea ei într-omaramă deasă,
Cu
ochii mari, cu gura-abia închisă;
Ca-n
somn încet-încet pe frunze pasă.
Călcând
pe vârful micului picior,
Veni
alături, mă privi cu dor.
Și
ah, era atâta de frumoasă,
Cum
numa-n vis o dată-n viața ta
Un
înger blând cu fața radioasă,
Venind
din cer se poate arăta;
Iar
păru-i blond și moale ca mătasa
Grumazul
alb și umerii-i vădea
Prin
hainele de tort subțite, fin,
Se
vede trupul ei cel alb deplin.
Copii eram noi amândoi...
Copii
eram noi amândoi,
Frate-meu
și cu mine.
Din
coji de nucă car cu boi
Făceam
și înhămam la ei
Culbeci
bătrâni cu coarne.
Și
el citea pe Robinson,
Mi-l
povestea și mie;
Eu
zideam Turnul Vavilon
Din
cărți de joc și mai spuneam
Și
eu câte-o prostie.
Adesea
la scăldat mergeam
În
ochiul din pădure,
La
balta mare ajungeam
Și
l-al ei mijloc înotam
La
insula cea verde.
Din
lut acolo am zidit,
Din
stuful des și mare,
Cetate
mândră la privit,
Cu
turnuri mari de tinichea,
Cu
zid împresurată.
Și
frate-meu ca împărat
Mi-a
dat mie solie,
Să
merg la broaște nempăcat,
Să-i
chem la bătălie –
Să
vedem cine-i mai tare.
Și
împăratul broaștelor,
C-un
oacaca de fală,
Primi
– porunci oștilor
Ca
balta s-o răscoale.
Și
am pornit război.
Vai!
Multe broaște noi am prins
-Îmi
pare chiar pe rege –
Și-n
turnul negru le-am închis,
Din
insula cea verde.
Spre
sar-am făcut pace
Și
drumul broaștelor le-am dat.
Săltau
cu bucurie,
In
balt-adânc s-au cufundat
Ca
să nu mai revie.
Noi
am pornit spre casă.
Atunci
răsplata am cerut
Pentru
a mele fapte –
Și
frate-meu m-a desemnat
De
rege-n miazănoapte
Peste
popoare-ndiane.
Motanul
alb era vistier,
Mârzac
cel chior ministru –
Când
de la ei eu leafa-mi cer,
El
miaună sinistru.
Cordial
i-am strâns eu laba.
Și
împăratul milostiv
Mi-a
dat și de soție
Pe
fiica lui cu râs lasciv
Și
țapănă, nurlie,
Pe
Thantaqu-caputli,
Am
mulțumit c-un umil semn
-Drept
mantie-o prostire –
M-a
dus la-amanta mea de lemn,
Din
sfânta mânăstire,
Într-un
cotlon de sobă.
Și
ah! Și dragă-mi mai era!
Vorbeam
blând cu dânsa,
Dar
ea nu-mi răspundea
Și
de ciudă eu atunci
Am
aruncat-o-n foc.
Și
pe șură ne plimbam
Peste
stuf și paie
Și
pe munți ne-nchipuiam.
Cu
fiece bătaie
Mărșileam
alături.
Și
pe cap mi se îmfla
Casca
de hârtie.
O
batistă într-un băț,
Steag
de bătălie,
Cântam:
Trararah!
.
. . . . . . . . . . . . . . . .
Ah,
v-ați dus visuri, v-ați dus!
Mort
e al meu frate.
Nimeni
ochii-i n-a închis
În
străinătate –
Poate-s
deschiși și-n groapă!
Dar
ades într-al meu vis
Ochii
mari albaștri
Luminează
– un surâs
Din
doi vineți aștri
Sufletu-mi
trezește.
Eu?
Mai este inima-mi
Din
copilărie?
Ah!
Îmi îmblă ades prin gând
O
cântare veche.
Parcă-mi
țiue-aiurind
Dulce
în ureche:
Lume,
lume și iar lume!
~*~
(De la arhiva biblioteci ”Mihai Eminescu”
Cringila. N.S.W)
Ioan
Miclău-Gepianu
12
Ianuarie, 2022.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu