fragment
din volumul - Când lumina vorbeste româneste
Adunarea
acestui volum a fost stimulata de o scrisoare a domnului profesor Cernian Oleg
volum
in regia celui mai tacut si absent poet ceasornicar Stefan Tapalagã
MAI
AM UN DOR SFIELNIC
~*~
Pe
Eminescu, nu îl pângãriti
De
ziua lui, cu flori, ori în cuvinte –
Unui
poet din cei mai chinuiti
Puneti-i
doar, o pâine, dinainte -
Pe
Eminescu, nu îl îmbrãcati
În
imnul ascultãrilor de sine -
Celui
mai necãjit dintre cei frati,
Acoperiti-i
golul, cu rusine –
Pe
Eminescu, singur, lângã mare,
Lãsati-l
doar nemuritor, sã plece –
Si
încãlziti-l numai, fiecare,
Pe
cel mai singur degerat, din zece-
Lui
Eminescu, lângã codrul, linul,
Lãsati-i
somnul liber, si aproape –
Si
dãruiti în orice zi, putinul,
La
omul din cuvântul searbãd: “frate” –
Lui
Eminescu, cum pribeag nu este,
Doar
legãnat de codri, si luceferi –
Cu
viata voastrã, scrieti-i, poveste,
Sã-i
fie fratii mici, cu totii, teferi -
Va
geme lumea-n patimile, toate,
Si
în cuvinte noi, cumplit cântate -
Lui
dati-i, dãruind celui aproape -
Un
dor sfielnic - nesingurãtate…
14
ianuarie 2009
CÂND
LUMINA VORBESTE ROMÂNESTE – 15 IANUARIE 1850
Motto:
„Ah! garafa pântecoasã doar de sfesnic mai e bunã
Si
mucoasa lumânare sfârâind sãul si-l arde
Si-n
aceastã sãrãcie te inspirã, cântã barde -
Bani
n-am mai vãzut de-un secol, vin n-am mai bãut de-o lunã. „ („Sãrmanul Dionis”,
Mihai Eminescu)
Câtã
Luminã e în tine,
Sãrmane
Rege Dionis,
Cum
tii tu cumpãna de bine
Doar
pe cuvânt – si e ucis –
Si-a
lumii-ntregi, sobolãnime,
Ce
fericitã-n blana ei,
Nici
nu te stie, Anonime,
Nu
vrea un om, printre cei zei -
Câtã
iubire e în tine,
Sãrmane
Rege Dionis,
Cum
tii tu cumpãna de bine
Doar
pe cuvânt – si e ucis –
Si
din cuvânt, comori de-ai face,
Ai
scrie iar, tot poezii,
Cãci
Oul Lumii, în gãoace,
Are
poeme de Copii –
Câtã
iubire e în tine,
Sãrmane
Rege Dionis,
Cum
tii tu cumpãna de bine
Doar
pe cuvânt – si e ucis –
Si
trec milenii, trec secunde,
Sãrmane
Rege Dionis,
Si
Taina Lumilor se-ascunde
În
nervii tãi, ca-n paradis –
Cu
pietre, te ucid nebunii,
Otravã,
leac îti dau, levitii –
Te-nchid
în nunta lumii, nunii –
Si
libertate-ti dau, militii –
Câtã
Lumina e în tine,
Sãrmane
Rege Dionis,
Cum
tii tu cumpãna de bine
Doar
pe cuvânt – si e ucis –
7
ianuarie 2009
CÂND
LUMINA VORBESTE ROMÂNESTE
15
ianuarie 1850 – Domnului Mihai Eminescu
Cu
tine, ne purtãm spre veci, nepotii,
Pe
lângã plopii care-si catã sotii,
Seara
pe deal, le murmurã-n tulpine,
Pãrintii,
“de din vale, de Rovine”
Pe
fruntea lor, dorm florile-n grãdinã,
În
tei, se-aprind biserici de luminã,
Si
tremurã-n vãzduhul tãmâiet
Troiene
din lumina-ti de poet -
O
floare-albastrã, singura din lume,
Surâde
stelei tale fãrã nume,
De-atunci,îi
tot sãruti, fãrã de pret,
Albastrul
gurii ei de Voronet -
Si-ai
împãrti din cãrtile de sânge
O
lacrimã, românului ce plânge,
Dar
cruce vie, între Prut, si Tisa
Tot
neamul tãu de lacrimi, plânsu-ti-s-a…
Iar
visul mortii-eterne de e viata,
Tu
ne prescuri pe pleoape, dimineata,
Si
ne îngâni, cu pana ta cea vie:
..Ce-ti
doresc tie, dulce Românie…
Asa
ne este leagãn de pruncie,
Ecoul
tãu venind din vesnicie,
Si
clopote de stele în fântâni,
Ne-mpart
lumina fiecãrei pâini…
Din
rãdãcini, ne dau mereu ocoale,
Pãrintii
înflorind Mãriei tale,
Pe
când pãmântul ne cuprinde, grei -
Ne
urcã pruncii-n florile de tei -
14
ianuarie 2010
ÎNVIERE
15
ianuarie 1850 – la Nasterea Poetului Mihai Eminescu
Se
naste un Luceafãr ce a avut, se stie,
În
viatã, locuintã, în propria poezie –
Cãci
casã, garsonierã, n-a prididit, sãracul –
Asa
a fost poetul – si-a locuit doar, veacul –
Nici
din gazetãrie, nu-si câstiga, ades,
Nici
pâinea, si nici vinul – si-atunci, din interes,
Scria,
spre propria pildã, Sãrmanul Dionis –
Si
câte multe alte pãcate n-o fi scris…
Acum,
când se întoarce, cântând, la el, pe plai,
Din
iad, cãci umilintã nu are, pentru Rai –
Când
neevlaviosul, si bietul necucernic,
În
schitul lui de versuri, e doar un biet nemernic –
Când
vine sã-si ridice din chiar tãrâna grea,
Un
literar cadavru, uitat în debara –
Când
nici nu stim, se pare, la ce mai este bun,
A
lua în seamã genii, când veacul e nebun –
Când
pâine de nu este, nu e mai econom
Sã
tii în bezna groasã, ideea chiar, de om –
Acum,
Mihai, bãdie, de ziua ta, îti scriu
Mai
naste-te odatã, cã iar este pustiu –
S-au
înmultit toti "sfintii" în tarã, si afarã,
Îi
doare-atât poporul, încât îl tot omoarã –
Cu
legi spre avortare, si cod alimentar,
Cu
noua reformare ce nu are nici var
A
mai spoi zidire din Mosul Dictator,
Mitraliat
din milã, si grijã de popor...
Îti
scriu, Mihai, bãdie, chiar dacã n-ai de stire,
Din
Operã, si Viatã, a neamului Psaltire…
Si
îti ridic, pe lume, si un temeinic schit,
Chiar
de ti-l fac din pietre, si bete de chibrit…
Pentru
români ce-n inimi tot aurul îl poartã,
Si
pe pãmânt, si-n ceruri, din poartã bat, în poartã,
Mihai,
ca sã-nteleagã si crucea României,
Din
piatra crucii Tale, învie iar, si scrie-i…
4
ianuarie 2011
LA
MORMÂNTUL LUI MIHAI EMINESCU
(Nãscut
la 15 ianuarie 1850, Botosani sau Ipotesti – decedat la 15 iunie 1889,
Bucuresti )
Când
mâna ta a încetat sã scrie,
Afarã
s-au deschis ca flori de tei,
Cernându-si
amirosul pe hârtie,
Iubirile
de care suntem grei –
Când
ti s-au spart oglinzile din minte,
Aceleasi
flori de tei, le-au adunat -
Si
din mireasma lor, le-au dat cuvinte,
Ca
sã nuntim, cu stelele, curat –
Cuvintele
ce ti-au iesit din buze,
Când
au încremenit în cãlimarã –
Tot
florile de tei, visând lehuze,
Ne-au
nins copii, de dragoste stelarã –
Când
n-ai mai fost decât pãmânt si stele,
Si
versurile-ti, toate, s-au uitat -
Din
tei au nins atâtea flori cu ele,
Cã
iar, pe Eminescu, l-am aflat...
14
iunie 2011
INTERVIU
CU DOMNUL EMINESCU
-
Unde te-ai nãscut, Bãdie?
-
Pe un Rai de Românie!
-
Cum ti-a fost, Bãdie, traiul?
-
Viata – Rai – si Raiul – graiul!
-
Dar, Bãdie, cum iubesti?
-
Ca pãcatele ceresti!
-
Dar, Bãdie, ce doinesti?
-
Tot iubirile lumesti!
-
Unde esti acum, Bãdie?
-
Tot pe-un Rai de Românie!
-
Cum e Raiul ei în cer?
-
Ca o doinã de oier!
-
Cum i-e Raiul pe pãmânt?
-
Ca frunza bãtând în vânt!
-
Oare, Bade, ce mai vrei?
-
Doar o ramurã de tei!
-
Ce sã-ti punem la feresti?
-
Floarea limbii românesti!
-
Si pe vatrã ce sã-ti pun?
-
Mãrgãrit de suflet bun!
-
Ce dor ai avut, Bãdie?
-
Ce nu ai, sã-ti dau eu, tie!
-
Si ce dor în cerul mare?
-
Tot dragoste muritoare!
-
Bãdie, în Rai, mai scrii?
-
Scriu în vise, la copii!
-
Bãdie, ce îi înveti?
-
Sã se nascã tot poeti!
-
Ce le dai, ca sã îi cresti?
-
Dorul limbii românesti!
-
Ce le dai sã-si ducã traiul?
-
Viata – Rai – si Raiul – Graiul!
12
ianuarie 2012
STAREA
NATIUNII DE ZIUA CULTURII NATIONALE 2012
Cetatene
Comandant Dumnezeu,
Alesii
poporului continua cu noi succesuri victoriile împotriva poporului.
Demonstrantii si jandarmii si-au spart unii altora capetele. Intelectualii si
lichelele au ramas cu meritele, veniturile, si capetele întregi. Discutiile
dintre demonstranti si jandarmi au avut loc într-o atmosfera calda,
tovaraseasca. Demonstrantii latra, caravana hotilor trece, si revine. Paria
violenta s-a exprimat în cultura în care a fost educata de societate.
S-au
depus coroane de flori la mormântul Poetului Necunoscut, Caldurii Necunoscute,
Hranei Necunoscute, Iubirii Necunoscute, Sanatatii Necunoscute, Învatamântului
Necunoscut, Culturii Necunoscute, Serviciului Necunoscut, si al Viitorului
Necunoscut.
Marimile
s-au decorat între ele cu diverse ordine de Mari Licurici, clasa întâia, cu
suzeta, si au elaborat poporului noi programe sa o suga.
Un
cetatean, pe nume Mihai Eminescu, a fost batut, încarcat în duba, dus la
sectie, amprentat, si amendat pentru tulburarea decimarii publice. La
protestele lui, a fost închis la nebuni, unde a fost lovit cu o piatra in cap,
de un locatar care se crede Institutul Cultural Român, si a sucombat.
Certificatul de deces al cetateanului Eminescu Mihai a fost semnat, prin
asomarea raspunderii gubernamentale, de un analfabet, si contrasemnat de
Ministrul Colonizarii Nationale.
Pacea
Domnului cu mine, si Reforma cu voi, cu toti!
Semnat:
informatorul
divin Dictachiorul
Nume
de cod
Geniul
Crapatilor
16
ianuarie 2012
SARPELE
Lui
Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Nichita Stãnescu, Eugen Barbu, Marin Preda,
George Cãlinescu, Zaharia Stancu, George Cosbuc, Nicolae Labis, Marin Sorescu,
Adrian Pãunescu
Nãpârlisem
în cimitirul Belu,
Prin
pãmânt, cãtând prada sublimã:
Oameni
cu sufletul ca otelu’,
Si
inimile, crug de luminã –
Îmi
purtam solzii prin cioturi
De
vieti devorate -
Eu,
sarpele cu nouã boturi,
Toate,
înveninate -
Îmbãlat,
cãtam scriitorii –
Aveau
gustul dulce-amar
Al
bãtrânetii, prin care zorii
Dau
copiii cu var –
Dar
zadarnic cobor în adâncuri,
Oaselor
sã le picur venin –
Ei
urcaserã pâlcuri, pâlcuri,
Drept
în cei care vin -
Mi-am
ridicat spre ei coltii de ciudã –
Sã
le musc cununa stelarã -
Mi-au
zâmbit cu dragoste crudã:
„Muscã!
Esti liber! Doar sã ne doarã!...”
14
iunie 2012
DOMNUL
LIMBII ROMÂNESTI
15
ianuarie 1850
Azi
s-a nãscut la Ipotesti
Pãstorul
limbii românesti .
Nici
stele n-au venit pe cer,
Nici
magi, nici semne . Numai ger.
Venea
în haina ei de scris,
Lumina
goalã – Dionis.
A
avut pana, adãpost.
Si
limba româneascã, rost.
Dar
cât n-a limpezit la ea,
S-o
dea poporului, s-o bea…
Lui
- fãrã pâine, fãrã vin,
Sânge
si trup s-a dat - deplin.
Si-a
fost copil, si a iubit,
Si
i-a fost chinul fericit.
Si
împãrtea, pe la feresti,
Mireasma
limbii romãnesti.
Si
cobora, pe rând, pe rând,
Cuibar
de gânduri, legãnând,
Lumina
inimii-i din sân,
În
orice casã de român.
Si
a murit, si s-a-nãltat,
Pe
cerul românesc, curat,
Ca
sã învie-n vesnicie,
Un
dor: Întreaga Românie.
Si
poate multe vor pieri,
Pãmânt
si cer al celor vii,
Dar
Domn de suflet - românescul,
RÃMÂNE
- DOMNUL - EMINESCU.
4-5
ianuarie 2013
TAINA
GREULUI PÃMÂNTULUI
La
o margine de mare, pe-un prundis pe care legeni
Tei
cu frunzele stelare, prin lumina din mesteceni,
Unde
sorii Limbii noastre, în izvoare, se îngânã,
Ce
le-auzi, de pui urechea, pe fântânile din mânã –
Ca
o albie care duce, cãtre marea ei cea bunã
Împietrita
lumii goanã, în orbirea ei nebunã,
Gânditor
din cuanta lumii, ce înghite Universul,
Ieri,
si azi, si totdeauna – tu ne-ndrepti, pe lume, mersul –
Si
nu-i chip sã nu te doarã, chiar de ochiul drept îti râde,
Cãci
ajunge lângã tine, si stãpân, si rob, si gâde,
De-ar
simti, ce-ti arde-n tainã – gheata inimii – ca scrisul,
Ti-ar
citi, în loc de faptã, pânã-ti mistuie, opisul –
Vesnicia
de-o sã batã marea, pânã hãt, departe,
Ce-a
avut de spus o lume, tu ai scris-o într-o carte,
Ce-a
avut sã tot îngâne, Frumusetea Lumii vie,
Tu
ai nedesferecat-o într-un Rai de Românie.
(
1850 – 1899 )
3-4-5
iunie 2014
CEL
MAI IUBIT DINTRE PÃMÂNTENI
Iartã-ne,
cetãtene Mihai Eminescu.
Tu,
Cel mai iubit Fiu al poporului.
Care
a aruncat cu pietre
În
nebunii alesi ai
Strãzii,
Si
cei care au vrut sã-l salveze
Au
fost torturati sã arunce cu
Pietre,
în el.
Sã-l
închidã în turela cãmãsii de fortã,
Împreunã
cu iubita sa,
Vinovatã
împreunã cu el,
De
nebunia tuturor veacurilor.
Iartã-ne,
cetãtene Mihai Eminescu,
Cã
nu ai fost Dumnezeu.
Nu
te-ai ridicat la ceruri,
Ca
sã ne lasi sã repetãm rugãciuni
Si
fapte bune, si minuni,
-
În care oricum nu credem
Decât
atunci când ne salvãm personal,
Fãcându-ne
crucea -
pânã
când vei reveni printre noi.
Ce
puteai sã faci tu?
Nu
stiai ce urmeazã?
Ce
ne coace istoria?
Nu
stiau toti cei torturati?
Numai
cei nechemati nu stiau.
Si
totusi, era nevoie de ei
Ca
sã tragã
Cu
pietre
În
frati.
-
Cum i-au torturat?
-
Ia mai trageti în ãstia.
Cã
altfel ne scapã
Si
revine împotriva noastrã
Si
e pãcat de dragostea noastrã
Pentru
întreaga Lume
Dã-o
în pastele Calului
De
Românie,
Cu
nebunii ei,
Si
nebunul ãsta de Eminescu,
Cu
tot!
Si
cei torturati
Tot
primeau rapoarte:
-
Ne secerã cu pietre
Trebuie
sã-l secerãm pe Eminescu
Ca
sã ne scrie poeziile
Ei.
Si
a râs Eminescu.
Nu
rãspund
Decât
în fata Neamului meu.
Cã
doar nu era
Sã-l
punã la zid,
În
locul lui,
Pe
Dumnezeu?
Doar
nu era,
Sã
le cânte,
Râzând
si înjurând,
Aleluia?
Groparilor?
Care
au dat ordinele
Sã
fie Diavolul?
Ai
dracu’ oameni…
Habar
n-aveau ei.
Cum
o durere surdã si mutã
Sub
degetul mare al piciorului drept
Îti
lasã o inimã amarã
Si
goalã…
Da…
Asa
i-au chinuit.
Si
asa l-au chinuit
Ce
stiu eu
Ce
e chinul…
Si
au tãcut, închisi.
Si
au vorbit,
Prin
ospicii,
Nebunii
–
“Ceaiuri,
Beti
ceaiuri,
Domnule
inginer.
L-am
visat
azi-noapte
pe
Gorbaciov…”
Si
pentru toate astea
Am
trãit, trãim, si vom trãi noi.
Niste
osânditi ai bucuriei.
Durere
surdã în incheietura
Palmei
drepte, spre exterior, spre sus.
Ce-i
asta?
Ei,
ce sã fie, o durere.
Uite
cã doare iar…
O
durere surdã…
Care
taie ca ata, orizontal, de la dreapta la stânga,
Mãmãliga
din inima stângã.
Si
a fost pace.
În
ambele emisfere.
A
întepat
Degetul
arãtãtor? Mijlociu?
Al
tãlpii piciorului drept?
Ametesc.
Mã
retrag…
Miluieste-ne,
Dumnezeule,
Dupã
mare mila Ta!
Iartã-ne,
cetãtene Eminescu.
De
atâtia sfinti cãcati,
Am
rãmas cu dintii sparti.
Te
vãd si acum
Pânã
la capãt român,
Desi
–
Limba
–
Desi
–
Dragostea
–
Mai
aveau mult de involuat
Dupã
tine. Pânã aproape de Absurditatea Totalã.
Culcat
pe o parte
Visând
Ca
o pasãre
O
moarte bunã
Care
nu ti s-a dat.
Iartã-ne,
cetãtene Mihai Eminescu.
Din
prea multã iubire
Atât
de multi,
Încât
nicio voce,
Una,
doar,
Nu
s-a ridicat
În
apãrarea ta.
Desi
ai scris atâtea manifeste si pamflete pe ziduri –
Dar
ele au cãzut,
Si
ai rãmas singur,
Sã
plãtesti pentru toate milele altora.
Si
iartã-ti si aproapele tãu
Care
ti-a dat sãrutarea din urmã.
Cel
mai iubit dintre pãmânteni.
Botezat.
Al neamului Tãu.
Iuda.
24-25
ianuarie 2015
Eu
nu l-am cunoscut pe Domnul Mihai Eminescu
Eu
nu l-am cunoscut pe Domnul Mihai Eminescu.
Am
scris poezii depre el,
Am
fost premiat la olimpiade care îi purtau numele,
I-am
recitat versurile,
Ba
chiar, când îmi era mai bine,
Încercam
sã îmi imaginez cât îi era de rãu, lui, când scria
Sãrmanul
Dionis, sau Scrisoarea III, sau Mai am un singur dor –
Dar
nu l-am întâlnit niciodatã.
Doar
azi,
A
intrat în sala de asteptare
A
laboratorului de sãnãtate mintalã,
Necunoscut
de nimeni,
Fãrã
nicio relatie,
Nebãgat
de nimeni în seamã,
În
cãmasa lui neagrã,
Pantaloni
negri,
Pantofi
scâlciati de gloduri, în sus,
Si
negrele-i gânduri curgându-i ca pletele
Peste
fata poeziei lui de cavadru.
Am
încercat stângaci sã-l salut
Dar
el cãuta ceva
Prin
bibliotecile zidurilor,
Poate
rândul, poate paragraful,
Unui
prieten neavut, si pierdut –
De
fapt,
Chiar
murise un medic
Coleg
cu mine de scoalã,
Directorul
Spitalului,
Si
eu m-am întrebat ce stiu despre el,
De
ce nu mã duc
Sã
nu-i vãd decât dricul acoperit de coroane,
Urmat
de 5-6 masini pline de praf,
Si
plecat în aplauzele personalului –
Doar
în fotografiile de pe parbriz,
Da,
as fi vrut sã privesc,
Sã
îi spun: l-am întâlnit pe Domnul Mihai Eminescu,
La
moartea ta, dragul meu coleg mai mare,
Si,
mã întelegi,
Nu
aveam de ales…
De
la tine mai am în minte degetele acelea lungi
Cu
unghii sidefii si curate,
O
blândã, dar fermã si asprã rigoare si disciplinã,
O
mânã de colegi de-ai tãi de clasã:
Flavia
Botofei, Adrian Stoica, Horia Horculescu, Chitoiu Carmen, Butaru Carmen,
Diaconu Roxana, Camelia Negoitã, Mirela Dragu, Afrenie Dragos, Mãdãlina,
Camelia Iov, Dan Ciorobea – care mai de care mai harnici si inteligenti -
Ba
chiar, în urmã cu 14 ani, te vãd primind aici, pe un pat de spital,
În
gardã,
Un
om fãrã identitate, un tãran,
Inconstient,
Adunat
de pe stradã –
Uite,
Flavia, tânãrã, este aici, în dreapta mea,
Îti
mai aduci aminte de ea?
I
s-a dat o retetã,
Si
nimeni nu mai pricepe nici azi
O
semnãturã scrisã de un medic, de mânã…
Îti
dai seama ce se va întâmpla
Când
i-o va semna o masinã umanã
Care
calcã cum calcã?
O
schimbare bunã în regulamentul de circulatie,
Si
ce harababurã în discutiile la ghiseu
Între
navetistii cosmici ai limbii române ! Dar sã vezi
Ce
Turnul Babel, în programare, la tema datã mâine,
Cu
termenul, ieri!
Da,
de la tine mai am ceva mãruntis,
Din
risipa scuturãrii de flori pe trotuar,
Dar
de la Domnul Mihai Eminescu, aici, de fatã,
Ce
amintire sã am?
Mai
ai, te rog, putinã rãbdare,
Te
voi face sã râzi
Si
de ghinionul ãsta teribil,
Toti
trecem prin asta,
Uite,
Ca
o consolare,
Domnul
Eminescu s-a dus mult mai repede,
Si
uite ce bine aratã,
Acum
printre noi…
Ne
vom ocupa si de el,
cu
sprijinul tãu, fireste –
deocamdatã,
altceva
mã frãmântã pe mine,
ce
sã-i spun eu?
Meritã
si el ceva, pentru statul
la
coadã…
Mã
apropii si îl salut:
Bunã
ziua, domnule Eminescu!
Bunã
ziua!
Stiti,
dv. , care îl cunoasteti mai bine decât oricine altcineva pe domnul
Eminescu…Trebuie sã recunosc cã dacã v-as întâlni, nu as avea ce vã spune…
Doar,
sã închid usa, rãmasã deschisã dupã altul…
Când
ati intrat, mi-am dat seama cã sunteti chiar Domnul Eminescu. Ati închis-o dupã
dv.
Asa
avea el grijã de toti cei pe care i-a tratat.
De
aceea se duc repede toti psihiatrii nostri nationali…
Sunt
poeti de curte.
Fumeazã
numai cântãri otrãvite…
Cã
de-abia salveazã o generatie de cocosi, si vine alta…
Si
ei, dã-i, si dã-i…
Tratate
de câte 30 de volume despre Domnul Mihai Eminescu…
Orale…
Scrise…
La
cabinete…
La
telefoane…
La
Simpozioane…
La
Congrese…
La
Festivaluri…
Cu
colegii…
Cu
neascultãtorii si necititorii…
Cu
întreg Mapamondul…
Si
ãia, nimic…
O
tin mortis, pe-a lor…
Nu
mai putem!
Ne
e rãu!
Ajutor!
Murim
de plictisealã!
De
inutilitate!
De
stress!
De
prea putin!
De
prea mult!
Respectiv:
Câte
dricuri ?
Câte
scaune?
Câte
paturi?
Câte
locuri?
Câte
norme?
Cât
e ceasul?
Cât
e?
Vezi,
de-aia nu pot eu sã aplaud…
Când
moare un om …cu tot viitorul roz, înainte…
Cã
nu bate, de-ar dãrâma zidurile, niciun clopot…
Se
mai opreste doar câte o inimã…
Mare…Cuminte…
Si
singurul lucru pe care mai pot sã încerc sã îl fac
Este
sã cedez locul meu de favoare
Pentru
internare,
Peste
toatã coada,
Voievodului
în carne si oase al Limbii Române Universale,
dar
nici asta nu-mi iese,
pentru
cã asistenta mi-a fost colegã de liceu, si,
ca
si mine,
nu
l-a întâlnit niciodatã pe Domnul Mihai Eminescu,
în
carne si oase,
mã
strigã,
si
eu intru în fatã,
sã
ocup tot spitalul…
~*~
Cu
deosebit respect,
Jianu
Liviu-Florian
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu