sâmbătă, 5 martie 2022

IOAN MICLĂU-GEPIANU - STRĂBUNII LUI IOSIF VULCAN

 



La 31 Martie, 2022, se împlinesc 181 de ani de la nașterea

lui Iosif Vulcan(n.1841 – d.1907).

 

 

IOAN MICLĂU-GEPIANU: 

STRĂBUNII  LUI  IOSIF VULCAN

 

 

”...Străbunii lui Iosif Vulcan sunt originari din Muntenia, de unde, o ramură a lor, s-a stabilit în Blaj, iar de acolo străbunicul Petru Vulcan se mută la Șinca-Veche (jud.Făgăraș), locul de naștere a lui Gheorghe Șincai.

Aici se naște Nicolae Vulcan, tatăl lui Iosif Vulcan, la 23 decemtrie,1805.

    Din acestă familie se trage și vestitul episcop Samuil Vulcan, unchiul lui Iosif Vulcan, întemeietorul liceului de băieți din Beiuș, ocrotitorul corifeilor Școlii Ardelene, Petru Maior, cu care se înrudea după mamă. Iar Gheorghe Șincai și Samuil Micu, nevoiți să se refugieze din cauza persecuțiilor lui Ion Bob, tot la episcopul orădean găsesc adăpost.

     După terminarea studiilor făcute la Blaj, Sibiu, Oradea și Viena, Nicolae Vulcan, cu sprijinul lui Samuil Vulcan, stă timp de doi ani (1829/1831) la Cancelaria episcopului din Oradea. La 21 august 1831 este hirotonit și numit Paroh la Holod, de confesiune greco-catolică, după obligațiunile vremii.

     Tot în acest an se căsătorește cu Victoria Irinyi, (Irimie era numele de familie) de confesiune ortodoxă, din Leta-Mare, Ungaria, proprietar și diriguitor de moșii din Pusta. Nicolae Vulcan și Victoria au avut 6 copii, din care 5 au murit prematur. IOSIF VULCAN se naște la 31 Martie, 1841, in Holod, localitate în apropierea Oradiei, una din domeniile principale ale episcopiei.

      Frumusețile locurilor natale, amintirea prunciei sale în această natură vie ce da copilăriei acele suveniri sfinte, cerești, adun în amintirea poetului de mai târziu, sentimentele cele mai nostalgice despre Holod. Cităm:

 

La Holod !

 

Te salut cu bucurie,

Mic sătuț ce scump îmi ești,

Căci vederea-ți îmi re-nvie

Mii de suveniri cerești,

Suveniri dulci din pruncie,

Mă-ncântați adeseori!

 

      În 1844, familia Vulcan se mută la Leta-Mare, unde tatăl lui Iosif Vulcan preoțește timp de 36 de ani. Continuându-și copilăria și primii ani de școală aici, Iosif urmează însă cursurile liceale la Oradea, pe care le și termină în 1859.

Se înscrie apoi la Facultatea de drept din Budapesta, unde se ocupa mai mult însă de literatură decât de științele juridice, de politică nici atât. Totuși obține Diploma de avocat, însă în acea vreme – scrie O.Goga -, romantismul era în floare, tinerimea română din dualul imperiu, vibra acum înflăcărat de simțul renașterii naționale. Urmându-și impulsul intern al vocației sale literare, cu deosebit talent, Vulcan își leagă viața acestui val de redeșteptare a nației sale române, cu așa fire tari, încât o viață întreagă va rămâne credincios idealului românesc. De-alungul al celor aproape cinci decenii de activitate literară, Redactor-șef al revistei FAMILIA, el însuși creator, însuflețit animator al teatrului românesc, Vulcan înalță frumusețea de geniu al neamului său transilvănean.

    Alexandru Roman, profesor la facultatea din Budapesta, fost și profesor a lui Iosif Vulcan, în 1879 intervine pe lângă Ministerul Cultelor ca să fie aprobată propunerea episcopului Mihail Pavel de a fi numit canonic la Oradea, Nicolae Vulcan, tatăl scriitorului, ceea ce se și întâmpla la 15 septembrie 1879.

      În 1888, Iosif Vulcan își mută Redacția Revistei ”Familia” la Oradea pentru totdeauna. Cu această ocazie și publică poezia: ”La revederea Ardealului”, pe care o redăm mai jos, fiindcă de fapt anul 1888 este anul în care poema se datează publicității.

     Activitatea extrem de enormă și variată în ansamblul culturii transilvănene a lui Vulcan, nu numai prin volum dar și calitate, capătă întradevăr un caracter enciclopedic, de pionierat la acea răscruce de istorii, dovedind cu mândrie lumii, geniul națiunii sale române ce vine din pre-istorii și merge spre un viitor mereu strălucitor, ”fiindcă durerea de azi, e tocmai puterea ce chiar Dumnezeu o pune în brațul de luptă al nației române”. (L.Drîmba).

    Iosif Vulcan, trece la cele veșnice la 8 Sepembrie 1907, la Oradea.

    Mormântul său se află la Cimitirul-Olosig, din Oradea.

 

LA REVEDEREA ARDEALULUI!

 

~*~

”...Și iar te văd Ardealule,

Tu cuib încununat;

Și farmecele tale,

Mă-ncântă minunat.

 

Moment de revedere,

Ești dulce și ceresc;

În tine grija piere

Și parcă-ntineresc.

 

Grăbit-am ieri la tine,

Pământ încântător,

Precum drumarul vine

Setos la vr-un izvor.

 

Motivul ce să-nspire

Curaj la scop zeesc,

Izvorul de-ntărire

La tine le găsesc.

 

Și sufletul meu zboară,

Sub cerul tău senin

Și-n trecere ușoară;

Vai, munți se duc și vin.

 

Ce plaiuri de plăcere,

Îmi pare că visai;

Sunt beat, n-am ce mai cere,

Căci parcă sunt în rai.

 

Visez...și prin tăcere,

De-odată sună-n cor,

Fantastic și-n mistere

Un murmur lin, sonor.

 

Ascult!...și-atunci îmi pare

Și mai frumos, mai lin...,

Ce este?... O cântare?

O șoaptă sau suspin?

 

Și cântecul vibrează

Cum sună coarda-n vânt,

Cum licăre o rază

Ca fluierul plângând.

 

Ș-apoi zăresc o zână

Ce ține-n mâna sa,

O harfă eolină,

Cântând făr-a-nceta.

 

Dar cântul tot se mută...,

Acuși s-aude sus,

Și zâna mult plăcută

Îmi strigă-n ton pătruns:

 

”Cum plânsul ăstui munte

Se-nalță falnic, drept,

Așa cu cu-nalta frunte

Să dai cu toate piept!

 

Și zâna se coboară,

Se scaldă prin pârâu,

Și vocea-i mult sonoră

Îngână argintiu:

 

”Și cum pârâul strică

Opreala-n calea ei,

Pășește fără frică

Și-nfruntă pe mișei!

 

Dar zâna mea se pierde

Și n-aud glasul său...,

Atunci din codrul verde,

Un freamăt geme greu;

 

Apoi un vuiet moale,

Un plânset, un susur,

Apucă să se scoale,

Lin, tainic, împrejur,

 

Și totul cântă, spune,

Precum în munți afund,

Și-n scumpa ta națiune,

Tezauri mulți se-ascund;

 

Dar scoateți-i la soare,

Să-i poată toți vedea,

Și lumea hulitoare,

Se va-nchina la ea”.

 

Și stânca se clatină,

Îmi zice: Fi-ți ca noi,

Copcii vechi mă-nvită

Să-nfrâng orice nevoi!

 

Și-n pieptul meu răsare

Dorința de lucrat,

Dar Doamne ce schimbare!

Căci cerul s-a-norat!

 

Și fulgeră, trăznește,

Că-i vijelie grea;

Prin trăznet se ivește

Pe ceruri zâna mea...!

 

Dar iată că deodată,

Tot cerul s-a deschis,

Și vremea cea turbată,

Dispare ca și-un vis.

 

Și sus pe bolta lată

A cerului senin,

Sta zâna minunată,

Privind cu farmec plin.

 

În mâna dreaptă ține

Stindardul tricolor,

Și văd sub el cum vine

Un mândru viitor!


~*~

Iosif Vulcan







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu