sâmbătă, 29 iunie 2024

Mircea Dorin Istrate - Noi suntem purtători de vise

 



Mircea Dorin Istrate

Poezii pentru sâmbăta seara

Din volumul

,,Înevoita noastră țară,,

aflat în curs de apariție

*

 

Noi suntem purtători de vise

motto

În cumpăna lumii stau toate

Și bune și rele de-o seamă,

Cu vârf și-ndesat cât se pate,

Și-aicea la viață dăm vamă.

 

 

De vrei să știi pierduta noastră urmă

Cât se deșiră-ncet în cel trecut,

De când pe-aici desprinsu-ne-am de turmă

Să facem lumii ăsteia-nceput,

Întreabă dealul, muntele, câmpia,

Întreabă codrul cel de nepătruns

Întreabă pân’ la urmă veșnicia

Și de la ei afla-vei cel răspuns.

 

Ți-or spune toțí c-aici, din vremi bătrâne

Au fost strămoșii tăi pân’ la Adami,

Că muntele și dealul plin de stâne

A lor a fost în miile de ani,

Că cea câmpie, vălurită-n grâne,

Muncită-a fost din greu de truditori,

Ea datu-le-a mereu cea dulce pâine

Chiar de-au cerșit în vară ploi la nori.

 

Că înmiiți sub pronia cerească

Ne-am tot lărgit moșia-n necuprinsuri,

Ducând cu noi ce-a vorbă bătrânească,

Povești știute, cântece și visuri

Și datini vechi și-atâtea obiceiuri

Ce rânduit-au viața-n anotimpuri

Și mai apoi colindele cu leru-i

Ce au rămas așa, din cele timpuri.

 

De când suntem pe-aici? din străvechim,e

Și-n urma noastră doarme veșnicia,

La Timp i-am dat din greu jertfelnicime

Cu viața noastră să-nsfințim moșia,

Iar din Columne am făcut troițe,

De veghe puse-n margini de hotare,

Cu ele timpul țese-n patru ițe

A vieții noastre lunga cea cărare.

 

Cu noi și-n noi purtăm răbojul scris

C-aici suntem stăpâni la noi acasă

Și-om fi de-apururi purtători de vis

Că Domnului mereu de noi îi pasă.

Așa că fiți străjeri și ziditori

La neam și țara asta nemurită,

Doar la ceresc mereu să-i fim datori

Cât viața ne e dată-a fi trăită.

 

Nu vă îndoaie vânturi și furtuni,

Nu vă îmbie dulcile păcate,

Nu vă coboare nimeni în genuni

Că v-ați trădat țărâna și cel frate.

Fiți brațul oțelit ce-și ia puterea

Din huma însfințită cu eroi,

Mereu aici a voastră fie vrerea

Și nici-oadat nu dați vre-un pas napoi.

*

Că doar așa în fală și-n mândrie

Înveșniciți în ceruri lângă moși,

Această țară veșnic o să fie

Sub umbra unor ani, mai norocoși.

 

***

 

 

 

E-atîta tristețe pe lume

 

E-atâta tristețe pe lume,

E-atâta necaz peste noi,

Nimic din ce facem nu-s bune,

E sufletul greu și-n nevoi.

 

Mai toți ne înșeală, ne fură

Și sufletul care-i în noi,

Românul îmi rabdă și-njură

Că prunci-s flămânzi și mi-s goi,

 

Că nu e de muncă pe-acasă

Și robi suntem iar la străini,

Că celor de sus nu le pasă

Că iar slugărim la vecini.

 

C-averea ce-am strâns-o-n milenii

Prin trudă, prin jertfa cea lungă,

Acuma în două decenii

Vândută-i la alții pe fugă.

 

E gândul negriu de cea ură,

Ca focu-i ce arde vâlvoi,

Ca melița-mi toacă ce-a gură

Blesteme cu carul pe voi.

 

Din țara ce fost-a odată

O gură sfințită de rai,

Acuma din părți e furată

De toți și de toate, și-i bai,

 

Că  nu-s mai vitejii s-o țină

În mare cinstire și fală,

A noastră e toată ce-a vină

C-ajuns-am slugoi de ocară.

 

Tu dă-ne Mărite durere

Acolo în fund de genune,

La cel însetat Tu dă-i fiere,

La cela flămând uscăciune,

 

Să știe păzească-și averea

De moșii pe-aicea lăsată,

Să știe că țara e vrerea

Să fie cu toți laolaltă.

 

***

 

 

 

Strigăt

motto

Peste noi și vrerea noastră, uni țes demult năvoade,

Să ne prindă ca în clește când o fi și-o fi să fie,

Printre ei sunt vechii prieteni, folosiți ca și iscoade,

Trădători români slugarnici, adunând nemernicie

 

Noi dușmani, flămânzi ca lupii, simt că țara e bolnavă,

Că se macină din-luntru și c-afară e prea slabă,

Și atuncea, stol de vulturi adunați de-asupra ei

Îi așteptă clipa morții, să mi-o sfâșie-ntre ei.

 

N-am avut nicicând prieteni jur-prejur pe la hotare,

Toți și-au vrut bucăți din țară, fie numai cât mai mare,

Prea-i frumoasă huma noastră, prea-i bogată dedesubt

Ca să nu îmi vrea oricine, hălci din dânsa, cât mai mult.

 

Îmbrăcați în piei de oaie, cum ți-ai pune-o altă haină,

Greii lumii ne fac soarta adunați la sfat de taină,

Tu mi-i crezi dușmani de-o viață, dar când e la împărțeală

Se ajută toți în toate, să le iasă cea tocmeală.

 

N-avem prieteni, numai cerul sub o umbră de noroc

Ne mai scapă câte-odată și ne ține-n ăsta loc,

Dar acum bolnav e neamul, că-ntre noi ne dușmănim,

Dezuniți suntem în toate, frunze-n vânt, amar pelin.

 

Suntem orbi, tâmpiți, bezmetici, nu vedem că țara piere,

Ne-am vândut pământ, trecutul, pe nimic, la cine cere,

Ba mai dăm și de pomană ce-am plătit de două ori,

Pe mișei pe palme-i ținem, decorăm pe trădători.

 

Am ajuns ca țara-mi fie o tarabă-ntr-o piață

Unde ni se vând mărgele colorate, pe o ață,

Și nimicuri, ce la alți n-au de-acuma căutare,

Că noi ne-am vândut averea, de la aur pân’la sare.

 

Geaba strigă unii, alți, că ne ducem spre pierire,

Suntem surzi la cele vorbe ce se pierd ca-ntr-o pustie,

De-i așa, până la anul, fi-vom toți prin alte hărți,

Robi la alții, fără nume, scoși  definitiv din cărți.

 

***

 

 

 

E  numai vina noastră

 

Din mâzga iernii noastre, ce parcă nu se gată

Că ne-a cuprins ca-n clește din părți mereu strângând,

Născutu-s-a o hidră, ce-i ura nesecată

A noastră contra noastră, rupând și dezbinând.

 

În vrajbă neoprită o ținem de o vreme,

Și-apoi, în gura mare ne înjurăm drăcoși

Cum nu mai face nimeni, ne țigănim prin lume

De râd de noi și câini, cât am ajuns de proști.

 

Când spurcăciunea hâdă și hula nu ne-ncap,

Când ne orbește ura, îm ploaie de cuvinte

Ca ultimile țațe, cu poalele în cap

Și-n văzul tuturora, ne scrofălim nainte.

 

Cum de-am ajuns aicea? se-ntreabă fiecare,

Că noi am fost într-una un creștinesc popor,

Ce-n veacuri doar prin muncă făcutu-ne-am urcare

Și-apoi prin demnitate, cărări spre viitor.

 

Am vrut, la fel ca-n raiul acela de-nceput,

Ca să gustăm din fructul divinei libertăți,

S-avem tot neavutul ce-n veci nu l-am știut,

Să boierim cât fi-vor viețile la toți.

 

De muncă, mai încolo, acuna de hoții

Îmi este vremea asta, ce-am vrut ca-n vecii să țină,

Acum e de ciordeală, de mii de mânării

Și de vândut de țară, ce-ajuns-a o ruină.

 

N-o trece mult și-ajungem întocmai ca țiganul,

Nemaiavând ce vinde, vom da la urmă calul,

Iar de acol’ nainte ajunge-om cerșetori,

Robiți până la moarte și tuturor datori.

 

***

 

 

 

Pigmei nenorociți

 

Ni-i plânsul răstignit, Mărite Doamne,

Iar visele urcatu-le-am pe cruce,

În suflet cuibărite-s ierni și toamne

Că primăveri pe-aici nu pot s-apuce.

 

Lăsatu-ne-ai Mărite-n voia sorții?

Te-ai mâmiat pe noi așa de tare?

Pribegi să fim în veac prin crucea nopții

Să nu avem la suflet alinare?

 

Mereu te-am întristat, o știm prea bine,

Ba încă te-am uitat de-atâtea ori,

Ne-am lepădat mult prea ușor de Tine

Când cerul vieții l-am umbrit cu nori.

 

Ne-ai dat pe mână începutul vieții

Și pusu-ne-ai Adami aici să fim,

Picior de rai făcut-ai dimineții

Gândind că-n veci pe Tine te slăvim.

 

Dar ne-nfrânați noi fost-am la păcate

Și-ncet, încet, pe toate le-am pierdut,

Am vrut s-avem prea multe și-n de toate

Să fim, dar fără muncă multă și durut.

 

Așa din bravi ce-am fost cândva, odată,

Din oameni de cuvânt și de-omenie,

Din strângători și răbdători pe vatră,

Din oameni iertători și de-ospeție,

 

Ajuns-am astăzi hoți la drumul mare,

Nemernici, lași, păgâni și trădători,

Ne vindem țara pe un drob de sare

Și neamu-ntreg îl vindem uneori.

 

Ne-am dezunit și le-am pierdut pe toate,

Pe toți îi slugărim pe-un pumn de bani,

Nu ne gândim ce fi-va mai departe

Cu țara asta peste câțiva ani.

 

Orbecăim prin viață la-ntâmplare,

N-avem un plan, un țel, un ideal,

Mai nou de țară nici în cot ne doare,

Noi să fim bine, chiar pe-un ultim val.

 

Chiar suntem orbi și surzi, ca niciodată?

Înguști la minte, tâmpi, nesocotiți?

Ne merităm osânda ce ni-e dată

Că am ajuns pigmei nenorociți.

 

S-a nomolit izvorul vieții noastre

Și cu păcate suntem întinați,

Nu mai privim la ceruri către astre

Și doar în furtișaguri suntem frați.

*

Sărman norod, iar ți-ai pierdut credința

Și toate cele bune ce-ai avut,

Ți-e șubredă voința și ființa

Și-o umbră ești, din ce-ai fost în trecut.

 

Te-or umilii și te-or scuipa vecinii,

Te-or rupe ei în câte vor bucăți,

Coroane o să ai pe cap, iar spinii

Te-or sângera de-acuma-n alte hărți.

 

Te-ai lăcomit mai mult de cât nevoia,

Mi te-ai umplut ca râia de păcate,

Trufia ta a vrut să-și facă voia,

Să ai aici ca-n rai, tot cât se poate.

 

Vei pierde tot și-o să ajungi calicul

Ce-ai fost în zorii vieții de-nceput,

Vei fi cum ai mai fost atunci, nimicul

Și vieți la rând vei plânge, ce-ai pierdut.

 

Mereu se prind de tine cele rele,

Mereu te crezi de-asupra la ceresc,

Mereu îți pierzi măsura-n toate cele

Și nu te poți desparte de lumesc.

 

Mi te deplâng sortit la re-nvățare

Că repede prea uiți năravul bun,

Îmi ține minte, tu ești cela care

Te ’nalți în spirit, ori rămâi nebun

 

****

 

 

Mircea Dorin Istrate

 

 









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu