Ioan Miclău-Gepianu - Mihai Eminescu- Luceafăr și Ram românesc

 

Ioan Miclău-Gepianu: Mihai Eminescu- Luceafăr și Ram românesc

 

Motto:

”… Pășiți încet cu grijă tăcută, feții mei.

Să nu-i călcați nici umbra, nici florile de tei

Cel mai chemat s-aline, din toți, și cel mai teafăr

Și-a înmuiat condeiul de-a dreptul în luceafăr”

Tudor Arghezi

 

 

 

~*~

 

VERONICA MICLE: LUI EMINESCU

 

Vârful nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge…

Lâng-acest colos de piatră vezi tu cât de mică sunt

Astfel tu-n a cărui minte universul se răsfrânge,

Al tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ.

 

Și dorește a mea iubire… Prin iubire pân-la tine

Să ajung și a mea soartă azi de soarta ta s-o leg,

Cum să fac! Când eu micimea îmi cunosc atât de bine,

Când măreața ta ființă poate nici n-o înțeleg.

 

Geniul tău, planează-n lume! Lasă-mă în prada sorții

Și numai din depărtare când și când să te privesc,

Martora măririi tale să fiu pân-a pragul morții

Și ca pe-o minune-n taină să te-ador, să te slăvesc.

 

 

 

LUI MIHAI EMINESCU

 

Tu ce-n ritmul melancolic al baladei populare

Ai cântat durerea noastră de la munte pân-la mare

De la Nistru pân-la Tisa- dormi în pace, în mormânt,

Dormi în pace, somnul dulce, legănat de teiul sfânt.

Cântăreț al suferinței, al minunilor trecute,

Într-al ingerilor lume liniștit acuma du-te,

Căci necazurilor vieții le-ai adus un sfânt prinos,

Strai de purpură și aur, versul tău armonios.

În zadar ceruși în viață o lumină să s-arate

Când slăveai albastra noapte din privirile-adorate,

Dar acum, acum te cheamă în iubirea lor dintâi,

Visătoarele copile ce te țin la căpătâi…

Nu simți tu în nopți cu lună cum s-adună pe-ndelete

Feți-Frumoși cu păr de aur, Sburători cu negre plete,

Voievozi, fecioare albe ce-ți roiesc lângă mormânt?

Nu-ți aduce glas de bucium blânda batere de vânt?

Ca un stol de corbi trecură deznădejdiile grele…

Vin la cuibul tău acuma somnoroase păsărele

Să-și ascundă sub aripă obositul căpușor…

Ca și ele, dormi în pace, somnul dulce, somn ușor…

Dormi în pace! Dulci iluzii vor veni să te-mpresoare

Or să-ți cânte, de departe, singuratice izvoare

Iar pădurea murmura-va: ”numai eu știu să te-ascult

O, rămâi, rămâi la mine, te iubesc atât de mult!”…

 

Victor Eftimiu

 

 

 

LUI EMINESCU

 

Tot mai citesc măiastra-ți carte,

Deși ți-o știu pe dinafară:

Parcă urmând șirul de slove,

Ce—a tale gânduri sămănară,

 

Mă duc tot mai afund cu mintea

În lumile de frumuseți,

Ce-au izvorât, eterni luceferi,

Din noaptea tristei tale vieți…

 

Și te-nțeleg – te simt aproape:

Cu-aceeași suferinșă-n față,

Cu ochii gânditori și galeși,

Sătul de trudnica-ți viață.

 

A, nu mă mir că ți se dete

O zodie atât de tristă,

Că, zbuciumat de-atâtea patimi,

Râvnești pe cei ce nu există.

 

Și că potop de negre gânduri

Se strâng și ți se zbat sub frunte:

Pe veci întunecații nouri

Sunt frații vârfului de munte!

 

O, dacă geniul, ce scoase,

Ca din adâncul unei mări,

Din fundul inimii zdrobite,

Comoara asta de cântări,

 

Nu te-ar fi ars – zvâcnindu-ți tâmpla

De flăcările năbușite,

Ce-ți luminau ale gândirii

Împărății nețărmurite,

 

Și de-ar fi fost lăsat prin lume

Să treci ca orice om de rând,

Ce lesne-ai fi pus frâu durerii

Și răzvrătitului tău gând!

 

Și cât de fără de păsare

Ai fi privit atunci la toate

Mizeriile-n cari lumea

Ursită-i pururea să-noate!

 

Dar ți-a fost dat să fii deasupra

Acestor inimi seci și strâmbe.

Și tu să-nduri toată durerea

Pe care lumea n-o mai simte.

 

Să plângi tu plânsul tuturora…

Din zbuciumul eternei lupte

Să smulgi fulgerătoare versuri,

Bucăți din inima ta rupte…

 

S-aprinzi în bolta vremii aștri

Din zborul tristului tău gând…

Văpaie! ...Ce-o să-i pese lumii

Că tu te mistui luminând?

 

A. Vlahuță

 

 

 

LUCEAFĂR ETERN

 

Auziți foșnete-n codru, melodiile eterne

Ale codrului ce-n taină un altar duios așterne?

Auziți clipotul dulce al izvoarelor ce murmur,

Pe când raza lunei blonde vălurelele le tulbur?

 

Da, simți codru cum învie, văile-s de cânturi pline,

Zarea-i înmuiată-n farmec și în zboruri de albine,

Râuri și izvoare picur, creând marea simfonie,

Pregătind divina scenă pentru astrul ce învie!

 

Dintre neguri argintoase Luceafărul se desprinde,

Ca o Mare peste codrii, el lumina și-o întinde;

De se plec codrii Moldovei, pare umbra lui Stefan,

Dar e domnul Poeziei, cântând versuri de alean!

 

O, priviți cum pe o rază se coboară spre izvor,

Roșu și etern Luceafăr, Eminescu-n chip de dor,

Coamele-i pe umeri scapăr, se desfir să-l învelească

Pe când geniu-i se coboară în izvor să se privească!

 

Vuiet lung purtat pe măguri duc ecourilor vești,

Trezind munții ce-mpresoară un sătuc la Ipotești,

Apoi spre Ardeal dau semne să-l anunțe pe Vulcan

Ce domnește-n Duh pe Crișuri și în sângele- Ardelean!

 

Marea valurile-și umflă reflectând oglinzi albastre,

Zugrăvea blândul Luceafăr, geniu poeziei noastre;

Pe al Crișului mal verde cerul pune-un monument,

Putna-n clopotul de-aramă îl vestește-ntr-un moment,

 

Iar Suceava se trezește l-a ecoului chemare

Presimțind mărimea clipei ce străfulgera prin zare,

Luna după brazi și-arata chipu-i drag ca de Fecioară,

Stelele se-nșiră iarăși ca în vremi de-odinioară!

 

Văile-și revarsă ceața și-o întind peste câmpie,

Pregătind-o pentru geniu, covor de argintărie!

Coborând se-ndreaptă molcom spre știutul izvor tainic,

Îmbrăcat așa în raze pare-al lumii rege falnic!

 

În sfârșit, Codrul șoptește cu-a lui veșnică mărire:

”Ramuri dragi, izvoare, păsări, intonați cântăruri dulci,

Căci altar de rugă este tot cuprinsul astei lunci”.

În unire Codrul prinde versul românesc să-l spuie!

Iar Luceafărul pornește al său veșnic drum să-l suie!

 

~*~

Ioan Miclău-Gepianu